Sunteți pe pagina 1din 4

Istoria[modificare | modificare sursă]

Thales, cel mai vechi cercetător cunoscut al electricității

Cu mult înainte de a exista orice cunoștințe de energie electrică, oamenii erau conștienți de
fenomenul curentării din cauza peștilor electrici(d). Texte antice egiptene datând din 2750
î.e.n. menționează acești pești ca „Tunătorii Nilului”, și îi descriau ca „protectorii” tuturor celorlalte
specii de pește. Peștii electrici au fost din nou consemnați milenii mai târziu de către naturaliști și
medici antici greci, romani și arabi.[2] Mai mulți scriitori antici, precum Pliniu cel Bătrân și Scribonius
Largus(d), atestau efectul de amorțire al șocurilor electrice produse de somni și batoide, și știau că
astfel de șocuri s-ar putea deplasa de-a lungul unor obiecte conductoare.[3] Pacienții care sufereau
de boli cum ar fi guta sau durerile de cap erau îndrumați să atingă un pește electric, în speranța că
șocul puternic s-ar putea să-i vindece.[4] Probabil cea mai veche și mai apropiată abordare a
descoperirii identității fulgerelor, și a electricității din orice altă sursă, este atribuită arabilor, care
înainte de secolul al XV-lea aplicaseră cuvântul arab pentru „fulger” (raad), și unor pești electrici.[5]
Culturile antice din jurul Mediteranei știau că anumite obiecte, cum ar fi tijele de chihlimbar, puteau fi
frecate de blana pisicii pentru a atrage obiecte ușoare, cum ar fi penele. Thales din Milet a făcut o
serie de observații privind electricitatea statică(d) în jurul anului 600 î.e.n., din care el a ajuns să
creadă că frecarea făcea chihlimbarul să fie magnetic, spre deosebire de minerale, cum ar
fi magnetita, care nu avea nevoie de nicio frecare.[6][7] Thales se înșela în credința sa că atracția ar fi
datorată unui efect magnetic, dar mai târziu știința avea să demonstreze o legătură între magnetism
și electricitate. Conform unei teorii controversate, parții ar fi avut cunoștințe de galvanizare(d), după
descoperirea în 1936 a bateriei de la Bagdad, care seamănă cu o celulă galvanică, însă este incert
dacă artifactul ar fi fost de natură electrică.[8]
Benjamin Franklin a efectuat cercetări extinse asupra electricității în secolul al XVIII-lea, după cum este
documentat de către Joseph Priestley (1767), cu care Franklin desfășurase extins corespondență, în Istoria și
starea actuală a electricității.

Electricitatea va rămâne puțin mai mult decât o curiozitate intelectuală timp de milenii, până în 1600,
când omul de știință englez William Gilbert a făcut un studiu atent al electricității și magnetismului,
făcând distincția între efectul magnetitei și electricitatea statică produsă prin frecarea chihlimbarului.
[6]
 El a inventat cuvântul neolatin(d) electricus („de chihlimbar” sau „al chihlimbarului”, de
la ἤλεκτρον, elektron, cuvântul grecesc pentru „chihlimbar”) pentru a denumi proprietatea de a
atrage obiecte mici, în urma frecării.[9] Această asociere a dat naștere cuvintelor „electric” și
„electricitate”, care au apărut pentru prima dată într-o lucrare tipărită în Pseudodoxia Epidemica(d) de
Thomas Browne din 1646.[10]
Alte lucrări au efectuat și Otto von Guericke, Robert Boyle, Stephen Gray și C. F. du Fay. În secolul
al XVIII-lea, Benjamin Franklin a efectuat cercetări extinse de electricitate, vânzându-și bunurile
pentru a-și finanța activitatea. În iunie 1752, se știe că a atașat o cheie de metal la partea de jos a
unui zmeu umezit și că a înălțat zmeul pe vreme noroasă care amenința cu furtuna.[11] O succesiune
de scântei sărind de la cheie la podul palmei lui au arătat că fulgerul este într-adevăr de natură
electrică.[12] El a explicat, în termeni de electricitate constând atât din sarcini pozitive cât și negative,
și comportamentul aparent paradoxal[13] al buteliei de Leyda ca dispozitiv de stocare a unor cantități
mari de sarcină electrică.
Descoperirile lui Michael Faraday au format fundamentul tehnologiei motoarelor electrice.

În 1791, Luigi Galvani a publicat descoperirea bioelectromagnetismului, care demonstra că energia


electrică este mediul prin care neuronii transmit semnale mușchilor.[14] Bateria lui Alessandro Volta,
sau pila voltaică, din 1800, realizată din straturi alternative de zinc și de cupru, a oferit oamenilor de
știință o sursă mai solidă de energie electrică decât mașinile electrostatice utilizate anterior.
[14]
 Recunoașterea electromagnetismului, adică a unității fenomenelor electrice și magnetice, li se
datorează lui Hans Christian Ørsted și lui André-Marie Ampère în 1819–1820; Michael Faraday a
inventat motorul electric în 1821, iar Georg Ohm a analizat din punct de vedere matematic circuitul
electric în 1827.[14] Electricitatea și magnetismul (și lumina) au fost legate definitiv între ele de
către James Clerk Maxwell, în special în lucrarea sa „Despre liniile fizice de forță(d)” din 1861 și 1862.
[15]

Începutul secolului al XIX-lea a adus un progres rapid în domeniul științei electrice, dar sfârșitul
aceluiași secol a adus și cel mai mare progres în ingineria electrică. Prin oameni ca Alexander
Graham Bell, Bláthy Ottó, Thomas Edison, Galileo Ferraris(d), Oliver Heaviside, Ányos Jedlik, William
Thomson baron de Kelvin, Charles Algernon Parsons(d), Werner von Siemens, Joseph Swan, Nikola
Tesla și George Westinghouse(d), electricitatea s-a transformat dintr-o curiozitate științifică într-un
instrument esențial pentru viața modernă, devenind o forță motrice a celei de a Doua Revoluții
Industriale(d).[16]
În 1887, Heinrich Hertz[17]:843–844[18] a descoperit că electrozii iluminați cu lumină ultravioletă creează
cu mai multă ușurință scântei electrice(d). În 1905, Albert Einstein a publicat o lucrare care explica
datele experimentale din efectul fotoelectric ca fiind consecința faptului că energia luminii este
transportată în pachete discret cuantificate, și transferată electronilor. Această descoperire a condus
la revoluția cuantică în fizică. Einstein a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1921, pentru
„descoperirea legii efectului fotoelectric”.[19] Efectul fotoelectric este utilizat în fotocelule(d) astfel că
poate fi găsit în panouri solare, fiind frecvent utilizat pentru a produce energie electrică în scop
comercial.
Primul dispozitiv semiconductor(d) a fost dioda cu contact punctiform(d) folosită pentru prima dată în
1900 în receptoarele radio. Un fir foarte subțire era introdus ușor în contact cu un cristal solid (cum
ar fi un cristal de germaniu), în scopul de a detecta un semnal radio prin efectul contactului joncțiunii.
[20]
 Într-o componentă semiconductoare, curentul este mărginit în elemente și compuși solizi
proiectați special pentru a-l comuta și amplifica. Fluxul de curent poate fi înțeles în două forme:
ca electroni încărcați negativ, și ca lipse de electroni, încărcate pozitiv, numite goluri. Aceste sarcini
și goluri sunt înțelese în termeni de fizică cuantică. Materialul de construcție este cel mai adesea
un semiconductor cristalin.[21][22]
Dispozitivele cu semiconductori au devenit o ramură de sine stătătoare după
inventarea tranzistorului în 1947. Dispozitive semiconductoare obișnuite sunt tranzistoarele,
circuitele integrate, microprocesoarele, și RAM-ul. Un tip specializat de RAM numit flash RAM este
folosit în unitățile de stocare USB flash și, mai recent, în solid-state drive-uri care iau locul unitățile
de hard disk cu discuri magnetice rotitoare. Dispozitivele semiconductoare au devenit predominante
în anii 1950 și 1960, în timpul tranziției de la tuburi vidate la diode, tranzistori, circuite integrate (IC)
și LED-uri semiconductoare.