Capitolul 

1  Temperatura 

 
 
 
 
 
 
Capitolul 1
  TEMPERATURA 
 
 
 
 
 
 
1.1.  Noțiuni fundamentale 

 
1.1.1 Obiectul termodinamicii 
 
Fenomenele  mecanice  sau  electrice  sunt  totdeauna  însotite  de  anumite 
fenomene termice. De exemplu frecarea este întotdeauna însoțită de o schimbare  a 
stării  de  încălzire  a  corpurilor,  iar  trecerea  unui  curent  electric  printr‐un  conductor 
duce la încălzirea acestuia. Adeseori, în mecanică, aceste fenomene sunt neglijate iar 
mişcarea este privită ca un fenomen pur mecanic. 
În  cazul  în  care  mişcarea  corpurilor  se  face  sub  acțiunea  forțelor  conservative, 
energia  mecanică  totală,  suma  dintre  energia  cinetică  a  corpului  şi  energia  sa 
potențială în câmpul  forțelor externe, se  conservă.  Prezența  forțelor  disipative  (cum 
ar fi de exemplu forțele de frecare) duce la o scădere a energiei mecanice. Diferența 
de  energie  nu  se  pierde  ci  este  înmagazinată  în  sistem  sau  este  preluată  de  mediul 
exterior sub alte forme decât energie mecanică. 
În această lucrare ne vom îndrepta atenția asupra fenomenelor termice precum 
şi a fenomenelor mecanice, electromagnetice şi chimice care le însoțesc. 
Fenomenele termice sunt studiate în cadrul termodinamicii şi fizicii statistice. Ele 
diferă doar prin modul în care studiază fenomenele de care se ocupă. 
Termodinamica studiază fenomenele termice la scară macroscopică, fără a lua în 
considerare structura microscopică a acestora, ignorând practic cauzele fenomenelor 
termice.  Termodinamica  pune  la  baza  legităților  termice  patru  principii  extrase  din 
experiență. Dezvoltarea termodinamicii este strâns legată de evoluția tehnologiei prin 
studiul  maşinilor  termice,  dar  este  de  o  importanță  esențială  în  biologie  şi  de 

1   
 
Capitolul 1  Temperatura 

asemenea  în  cosmologie.  Elaborată  inițial  ca  o  metodă  de  a  descrie  stările 
macroscopice  ale  sistemelor  aflate  în  stări  de  echilibru  sau  aproape  de  echilibru, 
termodinamica  s‐a  dezvoltat  ulterior  prin  includerea  în  cadrul  teoriei  a  descrierii 
sistemelelor aflate în stări de neechilibru. 
 
În  1775  James  Watt  (1736‐1819)  îşi  patenta  invenția  prin  care  perfecționa 
motorul cu aburi, care avea să “aprindă” Revoluția industrială. Se redescoperea astfel 
o idee veche de 2000 de ani a lui Heron din Alexandria, aceea de a produce mişcare 
cu ajutorul “focului”. Această invenție avea să ducă la elaborarea unei noi ramuri a 
fizicii  termodinamica.  În  fapt  prin  invenția  sa  Watt  a  căutat  să  micşoreze  cât  mai 
mult posibil consumul de cărbune al ineficientei maşini cu aburi inventate de Thomas 
Savery (1650–1715) şi de Thomas Newcomen (1663–1729). 
Se  poate  considera  că  actul  de  naştere  al  termodinamicii  îl  reprezintă 
publicarea în 1824 de către Sadi Carnot a lucrării „Réflexions sur la puissance motrice 
du feu et sur les machines propres à déveloper cette puissance”, de altfel singura sa 
publicație, în care se recunoaşte pentru prima dată că puterea mecanică produsă de 
un motor este datorată „curgerii” căldurii de la un corp mai cald către unul mai rece, 
la fel cum roata unei mori este pusă în mişcare de către căderea apei. În analiza sa 
Carnot  porneşte  de  la  modelul  eronat  al  fluidului  caloric  dar  intuieşte  corect  rolul 
diferenței de temperatură în funcționarea motoarelor şi se propune un mod de a face 
transferul  de  căldură  cît  mai  eficient  din  punct  de  vedere  al  producerii  energiei 
mecanice.  Lucrarea  sa  a  constituit  baza  de  plecare  pentru  William  Thomson  (Lord 
Kelvin) care a enunțat principiul al doilea al termodinamicii şi pentru Clausius care a 
pus sub formă matematică acest principiu prin introducerea conceptului de entropie. 

Desigur  o  descriere  cât  mai  completă  a  unui  fenomen  fizic  nu  poate  fi  făcută 
decît mergând cât mai adânc în interiorul sistemului  considerat. De aceea încă de la 
începuturile închegării termodinamicii ca ramură a fizicii o serie de oameni de ştiință 
au  căutat  să  exprime  parametrii  macroscopici  ai  sistemelor  plecând  de  la  structura 
internă  a  acestora.  Teoria  cinetico‐moleculara  a  gazelor  are  ca  punct  de  plecare 
structura  moleculară  a  substanței  şi  aplică  legile  mecanicii  clasice  moleculelor 
individuale  ale  sistemului.  Pe  baza  acestor  legi  sunt  calculate  valorilor  numerice  ale 
parametrilor  gazului  şi  se  încearcă  explicarea  unora  din  proprietățile  materiei 
descriind modul în care moleculele interacționează între ele.  

Daniel Bernoulli a pus bazele teoriei cinetice a gazului în 1738 când a propus un 
model consistent cu legea lui Boyle, într‐o încercare de a explica modul în care un gaz 
exercită  presiunea  asupra  pereților.  Clausius  a  rafinat  această  teorie  la  mijlocul 
secolului  XIX  furnizând  o  interpretare  cinetică  a  temperaturii  extrem  de  clară  şi 
convingătoare.  Maxwell  şi  Boltzmann  au  contibuit  decisiv  la  impunerea  teoriei 
cinetico‐moleculare,  primul  prin  descoperirea  distribuției  moleculelor  după  viteze 
(distribuție  care  îi  poartă  numele)  iar  cel  de  al  doilea  prin  interpretarea  cinetico‐
moleculară a entropiei lui Clausius în termeni de ordine‐dezordine. 

2   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Pornind  de  la  această  metoda  teoriei  cinetico‐moleculare  Gibbs  pune  bazele 
Fizicii  statistice  care  reprezintă  o  extrapolare  îndrăzneață  şi  ingenioasă  a 
argumentelor probabilistice folosite de Boltzmann.  

 
Fizica statistica porneşte de la structura moleculară a substanței, studiind corpuri 
macroscopice constituite dintr‐un număr enorm de particule. Prin această metodă se 
încearcă  descrierea  stărilor  individuale  microscopice  a  sistemelor  şi  apoi  se  folosesc 
metode  statistice  pentru  a  obține  proprietățile  macroscopice  ale  acestora.  Pentru 
aceasta  Gibbs  consideră  un  număr  foarte  mare  de  sisteme,  numit  de  el  ansamblu 
statistic,  proprietățile  macroscopice  ale  unui  sistem  fiind  obținute  prin  mediere  pe 
acest  ansamblu  statistic  (cu  condiția  ca  valoarea  medie  parametrului  ce  descrie 
procesul studiat calculată în raport cu timpul şi în raport cu ansamblul statistic să fie 
identice). 
Studiul pe bază atomică al unui fenomen care afectează un sistem macroscopic 
poate  caracteriza  complet  fenomenul  respectiv.  În  acest  sens  termodinamica  este 
conținută  în  fizica  statistică,  toate  mărimile  pe  care  le  foloseşte  termodinamica  şi 
toate  legile  formulate  în  cadrul  acesteia  putând  fi  deduse  prin  metodele  fizicii 
statistice.  Comportarea  macroscopică  (termodinamică)  a  sistemelor  se  obține 
asmptotic prin limita termodinamică (numărul de particule şi volumul tind către infinit 
în  timp  ce  concentrația  particulelor  rămâne  constantă).  Metoda  statistică  s‐a 
dezvoltat şi mai mult odată cu elaborarea teoriei cuantice care arată explicit cum să 
descriem starile microscopice cuantice ale diferitelor sisteme.  
În multe cazuri studiul la scară atomică poate să întâmpine dificultăți matematice 
majore,  dificultăți  la  care  se  mai  adaugă  şi  faptul  că  uneori  structura  sistemelor  la 
scară  atomică  este  insuficient  cunoscută.  În  aceste  cazuri,  tratarea  statistică  este 
practic irealizabilă. În schimb, termodinamica permite şi în aceste cazuri să se obțină 
informații cu privire la proprietățile sistemului considerat.  
 
 
1.1.2. Sistem termodinamic. Parametri de stare 
 
În  tratarea  oricărei  probleme  de  termodinamică  este  necesar  să  precizăm  care 
este sistemul care face obiectul studiului. Vom numi sistem termodinamic orice corp 
sau ansamblu de corpuri macroscopice. Din sistem pot face parte un număr oarecare 
de corpuri care pot fi chimic pure sau amestecuri, dar poate face parte şi un câmp de 
radiații.  Corpurile  din  jurul  unui  sistem  termodinamic  (de  regulă  cele  cu  care  acesta 
interacționează)  reprezintă  mediul  exterior.  Obiectul  principal  de  studiu  al 
termodinamicii  îl  constituie  interacțiunea  dintre  sistemul  termodinamic  şi  mediul 
exterior. 
 

3   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Observație:  Deşi  în  termodinamică  nu  ne  interesează  structura  internă  a  sistemelor 
trebuie precizat de la început că singura condiție pe care o impunem unui sistem este 
aceea  ca  acesta  să  fie  format  dintr‐un  număr  foarte  mare  dar  finit  de  molecule 
(particule). 
 
Studiul  fenomenelor  termodinamice  se  face  la  scară  macroscopică,  problema 
centrală  a  termodinamicii  clasice  fiind  comportarea  sistemelor  aflate  în  stări  de 
echilibru. 
Sistemele  pot  fi  omogene  sau  eterogene.  Sistemele  omogene  au  aceeaşi 
compoziție chimică şi aceleaşi proprietăți fizice în oricare din punctele lor. Sistemele 
eterogene sau neomogene pot fi alcătuite din mai multe părți omogene din punct de 
vedere  chimic,  spațial  distincte  care  sunt  delimitate  prin  suprafețe  de  separație, 
numite faze. Suprafața de separație nu trebuie privită ca o suprafață matematică ci ca 
o regiune de trecere unde se produce o modificare bruscă a proprietăților fizice. Un 
sistem omogen sau fiecare fază a unui sistem eterogen pot conține una sau din mai 
multe substanțe chimice pe care le vom numi componenți. Desigur pentru a obține un 
sistem omogen sau o fază aceştia trebuie să se amestece până la nivel atomic, în caz 
contrar componenții vor forma faze distincte.  
 
Exemple:  Aerul  atmosferic  reprezintă  un  sistem  termodinamic  omogen  format  din 
mai mulți  componenți aflați în fază gazoasă. Ceața este un  sistem eterogen format 
din  aer  şi  picături  fine  de  apă.  Alama  reprezintă  un  sistem  omogen  formati  din  doi 
componenți, cupru şi zinc, în fază solidă. De asemenea un mineral reprezintă sistem 
eterogen format din mai multe faze solide. Un amestec de apă cu gheață în echilibru 
reprezintă  un  exemplu  de  sistem  cu  un  singur  component  (apa)  aflat  în  două  faze 
distincte, faza solidă şi faza lichidă.  
 
Fazele  ocupă  volume  distincte,  de  obicei  învecinate,  în  timp  ce  componenții 
ocupă acelaşi volum. 
Interacțiunea unui sistem cu mediul înconjurător poate fi mecanică (prin schimb 
de  lucru  mecanic),  termică  (prin  schimb  de  căldură)  şi  materială  (prin  schimb  de 
substanță).  
Un sistem care nu interacționează cu mediul exterior se numeşte sistem izolat. 
Un  astfel  de  sistem  nu  schimbă  nici  energie  şi  nici  substanță  cu  mediul  exterior.  Un 
sistem care poate schimba energie cu mediul exterior dar nu poate efectua schimb de 
substanță  cu  acesta  se  numeşte  sistem  închis.  În  fine  dacă  sistemul  poate  schimba 
atât energie cât şi substanță cu mediul înconjurător atunci se numeşte sistem deschis.  
 
 
Dacă sistemul schimbă energie cu exteriorul numai sub formă de lucru mecanic 
atunci spunem că sistemul este izolat adiabatic. Un perete care permite schimbul de 
căldură între sistem şi mediul înconjurător se numeşte diaterm. Izolarea mecanică a 

4   
 
Capitolul 1  Temperatura 

sistemului  poate  fi  realizată  atunci  când  acesta  este  separat  de  mediul  exterior  prin 
pereți rigizi (nedeformabili). 
 

Figura 1.1:  Tipuri de sisteme termodinamice 
 
Interacțiunea termică se poate face nu numai între sistem şi mediul exterior ci şi 
între  anumite  părți  ale  unui  sistem  dat.  Pentru  studiul  acestor  interacții  este  util  să 
împărțim sistemul în subsisteme. Un subsistem poate fi considerat el însuşi un sistem 
termodinamic.  În  aceste  condiții  celelalte  părți  ale  sistemului  vor  deveni  mediul 
exterior.  De  asemenea  şi  procesul  invers,  de  reunire  a  două  sau  mai  multe  sisteme 
într‐un sistem unic este iarăşi foarte util în aplicații. 
 
Exemple:  
Lichidul aflat într‐un termos închis poate fi aproximat destul de bine, pe intervale 
destul de mari de timp, ca un sistem izolat. Termosul fiind un vas cu pereți dubli, într‐
un astfel de interval de timp atît cantitatea de lichid cât şi starea sa de încălzire nu se 
modifică indiferent de starea inițială sau de modificările apărute în mediul exterior. 
Un  lichid  aflat  într‐o  sticlă  prevazută  cu  un  dop  ermetic  reprezintă  un  sistem 
închis. Cantitatea de lichid va rămâne permanent aceeaşi dar acesta se va încălzi sau 
se  va  răci  în  funcție  de  starea  inițială  de  încălzire  sau  de  schimbările  din  mediul 
exterior.  Dacă  lichidul  este  mai  cald  decât  mediul  exterior  el  se  va  răci  datorită 
pierderii căldurii prin pereții sticlei. Chiar dacă nu apar modificări ale stării sistemului 
în  timp,  acesta  rămâne  în  continuare  un  sistem  închis  deoarece  posibilitatea 
schimbului de energie cu mediul exterior nu a fost înlăturată. 
Lichidul  dintr‐o  ceaşcă  reprezintă  un  un  sistem  termodinamic  deschis  deoarece 
atât starea de încălzire cât şi cantitatea de lichid se modifică în timp (de exemplu prin 
răcire  şi  evaporare).  De  asemenea  dacă  se  înlătură  capacul  termosului  sau  dopul 
sticlei  cele  două  sisteme  devin  la  rândul  lor  deschise  deoarece  apare  posibilitatea 
schimbului de energie şi de substanță cu mediul exterior. 
Toate sistemele biologice vii sunt sisteme termodinamice deschise, realizând (de 
exemplu prin intermediul metabolismului) atât schimb de energie cât şi de substanță 
cu mediul exterior. Membranele celulare sunt permeabile permițând atât schimbul de 
substanță cât şi de energie. 
 

5   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Vom numi stare  a  unui  sistem  termodinamic  totalitatea  proprietăților  lui  la  un 

moment  dat.  Mărimile  care  descriu  aceste  proprietăți  le  vom  numi  parametri  de 
stare. Studiul oricărui sistem termodinamic trebuie să înceapă totdeauna cu stabilirea 
parametrilor care determină starea sistemului. Nu toate mărimile care caracterizează 
diferitele proprietăți ale sistemului au valori independente, ci între aceste mărimi pot 
exista diferite relații. Relațiile matematice dintre parametrii de stare ai sistemului se 
numesc  ecuații  de  stare.  Starea  sistemului  poate  fi  complet  determinată  de  valorile 
parametrilor independenți. 
Parametrii  de  stare  pot  fi  intensivi  dacă  nu  depind  de  extinderea  spațială  a 
sistemului,  adică  nu  depind  de  masa  sau  numărul  de  particule  care  alcătuiesc 
sistemul. Presiunea şi temperatura sunt exemple de parametri intensivi. Intensitatea 
câmpurilor  electrice  şi  magnetice  aplicate  sistemului  sunt  de  asemenea  exemple  de 
parametri  de  stare  intensivi.  Parametrii  care  depind  de  extinderea  spațială  a 
sistemului  (volumul,  energia,  entropia,  polarizația,  magnetizația  etc)  se  numesc 
extensivi.  
Parametrii  de  stare  mai  pot  fi  clasificați  în  externi  şi  interni,  după  cum  aceştia 
depind sau nu de mişcarea corpurilor înconjurătoare. 
Parametrii intensivi se mai numesc şi forțe generalizate şi le vom nota în cele ce 
urmează cu   iar parametrii extensivi coordonate generalizate şi vor fi notate cu  . 
Ecuațiile  de  stare  ale  unui  sistem  reprezintă  relații  care  descriu  modul  în  care 
forțele generalizate depind de coordonatele generalizate şi de un parametru termic ce 
va fi introdus în paragraful următor. 
Dacă parametrii de stare ai sistemului nu se modifică în timp atunci spunem că 
sistemul se află în echilibru termodinamic. O astfel de stare nu poate exista decît dacă 
nici condițiile exterioare în care este situat sistemul nu variază în timp.  
Se  poate  întâmpla  ca  proprietățile  unui  sistem  să  se  schimbe  chiar  dacă  este 
situat în condiții externe fixe în timp. Experiența arată însa că, în aceste condiții, după 
un  timp  mai  lung  sau  mai  scurt,  numit  timp  de  relaxare,  sistemul  atinge  o  stare  de 
echilibru termodinamic, independentă de istoria procesului şi care este caracterizată 
doar  de  proprietățile  sale  intrinseci.  Această  afirmație  se  mai  numeşte  uneori  şi 
postulatul fundamental al termodinamicii. 
 
 
1.1.3 Transformare 
 
Trecerea unui sistem  dintr‐o  stare  în  alta  se  numeste transformare  sau  proces. 
Starea  din  care  pleacă  sistemul  se  numeşte  stare  inițială  iar  cea  în  care  ajunge 
sistemul  se  numeşte  stare  finală.  Stările  intermediare  prin  care  trece  sistemul  pot  fi 
stări  de  echilibru  sau  de  neechilibru.  Dacă  starea  finală  coincide  cu  starea  inițială 
atunci transformarea este ciclică. 

6   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Stările  de  neechilibru  au  proprietăți  mult  mai  complicate  decât  stările  de 
echilibru.  Pentru  a  ilustra  acest  aspect  vom  considera  două  baloane  cu  pereți  rigizi, 
legate  printr‐un  tub  cu  robinet  (fig  1.2).  La  momentul  inițial,  robinetul  este  închis  şi 
numai unul din baloane este umplut cu gaz, celălalt fiind vidat. Presupunem că gazul 
din primul balon este în echilibru, starea acestuia fiind complet caracterizată prin  
valorile  volumului  şi  presiunii.  Dacă  la  un 
moment  dat  se  deschide  robinetul,  gazul 
începe să pătrundă în balonul vidat. Pentru a 
caracteriza  starea  lui  la  un  moment  dat  în 
cursul  acestei  transformări,  este  necesar  să 
cunoaştem viteza, presiunea şi densitatea pe 
care o are fiecare element de volum din jurul 
oricărui  punct  situat  în  interiorul  fiecăruia 
dintre  cele  două  baloane.  Când  procesul  s‐a 
sfârşit şi gazul se găseşte din nou în echilibru,   
starea  sa  este  din  nou  complet  caracterizată 
prin  noul  volum  ocupat  şi  noua  valoare  a  Figura 1.2:  Transformare 
presiunii. 
Prin  transformare  reversibilă  se  înțelege  o  transformare  în  care  schimbând 
sensul  de  desfăşurare,  sistemul  împreună  cu  mediul  înconjurător  revin  în  starea 
inițială prin aceleaşi stări prin care a trecut în procesul direct. Transformările care nu 
sunt reversibile se numesc ireversibile. 
Dacă  stările  intermediare  ale  unui  proces  sunt  stări  de  echilibru  atunci  avem  o 
transformare  cvasistatică.  O  transformare  este  cvasistatică  dacă  se  desfăşoară  mult 
mai  lent  decât  procesul  de  relaxare  corespunzător.  Astfel  în  oricare  din  stările 
intermediare  sistemul  are  suficient  timp  să  ajungă  la  echilibru.  O  transformare 
reversibilă se poate realiza numai prin procese cvasistatice. 
Transformările reversibile nu sunt realizabile în natură, dar ele pot fi aproximate 
oricât  de  bine  prin  transformări  reale.  Ca  exemplu  să  considerăm  procesul  de 
comprimare a unui gaz. Presupunem că gazul este închis într‐un cilindru cu piston şi că 
inițial  se  găseşte  în  stare  de  echilibru,  caracterizată  prin  volumul    şi  presiunea  . 
Deplasăm pistonul pe o distanță foarte mică, astfel încât să comprimăm gazul foarte 
puțin. Se va petrece o transformare în care gazul trece prin stări de neechilibru pentru 
a ajunge într‐o nouă  stare  de  echilibru,  corespunzătoare  noului  volum.  Repetând  de 
un număr suficient de mare de ori operația, putem ajunge la o stare cu un volum final 
dat arbitrar  . În cursul acestui proces, gazul a trecut atât prin stări de neechilibru cât 
şi prin stări de echilibru. Dacă micşorăm fiecare deplasare a pistonului din ce în ce mai 
mult numărul de operații pentru a atinge acelaşi volum final va creşte din ce în ce mai 
mult.  La  limită  când  deplasarea  pistonului  tinde  către  zero  iar  numărul  de  operații 
tinde la infinit toate stările intermediare sunt stări de echilibru şi transformarea este 
cvasistatică.  Este  cIar  că  această  limită  nu  poate  fi  atinsă  niciodată,  dar  ne  putem 
apropia oricât de mult de ea. 
 
7   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Stările macroscopice ale sistemelor prezintă adeseori o “memorie” a istoriei lor 
recente. Astfel într‐o ceaşcă de ceai agitată lichidul va continua să se rotească un timp 
în  interior.  Oțelul  prelucrat  la  rece  menține  o  duritate  crescută  atribuită  de 
tratamentul  mecanic.  Dar  memoria  treptat  se  estompează.  Turbulențele  se 
amortizează, tensiunile interne cedează în favoarea curgerii plastice, neomogenitățile 
de concentrație se pierd în uniformitate. 
Sistemele  tind  să  ajungă  în  stări  de  echilibru  foarte  simple,  independente  de 
istoria lor specifică. În toate sistemele există tendința de a evolua către stări în care 
proprietățile  sunt  determinate  de  factori  intrinseci  şi  nu  de  influențele  externe 
aplicate anterior. Aceste stări finale simple, sunt prin definiție independente de timp 
şi se numesc stări de echilibru. 
Termodinamica  încearcă  să  descrie  aceste  stări  simple  de  echilibru  către  care 
evoluează sistemele” 
Orice sistem ale cărui proprietăți depind de istoria procesului prin care a trecut 
nu este în echilibru. 
Dacă  turnăm  o  picătură  de  cerneală  într‐un  pahar  cu  apă,  pentru  a  descrie  starea 
sistemului,  imediat  după  aceasta,  trebuie  să  specificăm  concentrația  de  cerneală  în 
fiecare  punct  din  interiorul  paharului.  Putem  observa  destul  de  uşor  locul  în  care  a 
fost  turnată  cerneala  deoarece  în  acea  regiune  concentrația  de  cerneală  este  mai 
mare.  Este  evident  că  sistemul  nu  este  în  echilibru  deoarece  proprietățile  sale  se 
modifică în timp. De asemenea starea sistemului la un astfel de moment depinde de 
istoria  procesului.  După  un  timp  suficient  de  lung  concentrația  de  cerneală  devine 
aceeaşi în tot paharul. Starea sistemului depinde doar de parametri precum volumul 
de  apă  şi  cantitatea  de  cerneală.  Această  stare  este  una  de  echilibru,  proprietățile 
sistemului rămân constante în timp. Nimic din această stare a sistemului nu ne mai 
permite să facem vreo precizare privind istoria procesului, în cazul acesta locul în care 
a  fost  adăugată  picătura  de  cerneală  şi  de  unde  aceasta  s‐a  răspândit  în  întreg 
volumul de apă.  
Sticla nu este un sistem aflat în echilibru deoarece proprietățile sale depind de rata de 
răcire din starea topită. 

Pentru  a  descrie  stările  de  neechilibru  trebuie  să  suplimentăm  rezultatele 

obținute  în  cadrul  termodinamicii  cu  rezultate  din  mecanica  fluidelor,  difuzie, 
conducție termică, electromagnetism sau alte ramuri ale fizicii. 
 
 

1.2.  Temperatura. Principiul zero al termodinamicii 

 
Pentru  a  descrie  fenomenele  mecanice  sunt  necesare  trei  mărimi  fizice 
fundamentale: lungimea, masa şi timpul. Pentru caracterizarea fenomenelor termice 
trebuie  introdusă  o  nouă  mărime  fizică,  ce  ar  trebui  să  exprime  gradul  diferit  de 
8   
 
Capitolul 1  Temperatura 

încălzire a corpurilor, observat în practică şi pe care de obicei îl neglijăm atunci când 
analizăm  fenomenele  mecanice.  Simțurile  noastre  ne  permit  să  ordonăm  corpurile 
după starea lor de încălzire, dar această ordonare este subiectivă. Astfel un corp ne va 
părea mai rece sau mai cald dacă înainte de a îl „simți” introducem mâna în apă caldă 
sau  apă  rece.  De  aceea  pentru  a  face  o  ordonare  obiectivă  a  stărilor  de  încălzire  a 
corpurilor  avem  nevoie  de  un  parametru  care  să  nu  depindă  de  starea  „senzorului” 
folosit. Această mărime fizică este temperatura. 
Procesul  de  măsurare  a  temperaturii  se  bazează  pe  posibilitatea  de  a  defini 
starea de echilibru termic a două corpuri. 
Experiența arată că dacă într‐o incintă adiabatică se află în contact două corpuri, 
unul  mai  cald  şi  unul  mai  rece,  treptat  corpul  mai  cald  se  răceşte  iar  cel  rece  se 
încălzeşte.  După  un  anumit  interval  de  timp,  în  incintă  nu  se  mai  produce  nici  o 
modificare termică, ambele corpuri având aceeaşi stare de încălzire. Spunem că cele 
două  corpuri  se  află  în  echilibru  termic.  Prin  definiție,  corpurile  aflate  în  echilibru 
termic unul cu altul au aceeaşi temperatură. 
Să considerăm două corpuri A şi B separate între ele printr‐un perete adiabatic 
dar  fiecare  dintre  ele  aflându‐se  în  contact  cu  un  al  treilea  corp  C  prin  intermediul 
unui perete diaterm. Întreg sistemul format din cele trei corpuri se află într‐o incintă 
izolată adiabatic (fig. 1.3). Experiența arată că după un anumit timp cele două corpuri 
A şi B ajung la echilibru termic cu C iar dacă se înlătură peretele adiabatic care separă 
corpul A de corpul B nu apare nici o modificare în starea acestor corpuri. 
Acest fapt experimental poate fi exprimat într‐
o  formă  concisă  în  felul  următor:  două  sisteme 
aflate în echilibru termic cu un al treilea sistem se 
află  în  echilibru  termic  între  ele.  Această  afirmație 
poartă  numele  de  principiul  tranzitivității 
echilibrului  termic.  De  multe  ori  această  afirmație 
mai este numită şi principiul zero al termodinamicii 
(Ralph Fowler 1931). 
Să  considerăm  un  sistem  termodinamic  aflat 
  într‐o  stare  de  echilibru  bine  definită.  Atunci  toate 
sistemele  termodinamice  aflate  în  echilibru  termic 
Tranzitivitatea 
Figura 1.3:  cu acesta au o proprietate comună, aceea de a fi în 
echilibrului termic 
echilibru  între  ele.  Această  proprietate  poate  fi 
caracterizată printr‐un parametru care poartă numele de temperatură. 
Principiul  zero  al  termodinamicii  are  o  importanță  fundamentală  pentru 
experiment  deoarece  permite  introducerea  noțiunii  de  termometru  şi  măsurarea 
temperaturii într‐o manieră reproductibilă. De fiecare dată când aducem termometrul 
în contact cu un anumit sistem (cum ar fi de exemplu un amestec de apă cu gheață în 
echilibru  la  presiune  atmosferică  normală)  atunci  parametrii  care  descriu  starea 
termometrului (înălțimea unei coloane de mercur, rezistența electrică a unui rezistor, 
presiunea  unui  volum  dat  de  gaz)  vor  avea  aceleaşi  valori.  Dacă  termometrul  este 
adus în contact cu un alt sistem iar starea termometrului nu se modifică spunem  că 
9   
 
Capitolul 1  Temperatura 

acest  sistem,  termometrul  şi  amestecul  de  apă  cu  gheață  au  aceeaşi  temperatură. 
Modificările  parametrilor  termometrului  atunci  când  este  încălzit  sau  răcit  sunt 
folosite pentru a măsura modificările temperaturii.  
În exemplul prezentat mai sus termometrul reprezintă sistemul B care se află în 
echilibru  termic  cu  amestecul  de  apă  cu  gheață,  care  reprezintă  sistemul  A  şi  de 
asemenea se află în echilibru termic cu sistemul C, sistemul a cărui temperatură vrem 
să o măsurăm. Atunci conform principiului tranzitivității echilibrului termic sistemele 
A şi C se vor găsi în echilibru termic deci vor avea aceeaşi temperatură. În felul acesta 
putem  măsura  temperatura  sistemului  C.  Sistemul  A  este  folosit  pentru  a  etalona 
termometrul. 
Principiul  zero  al  termodinamicii  poate  fi  exprimat  şi  în  felul  următor:  există  o 
mărime fizică de stare, scalară, numită temperatură, care reprezintă o proprietate a 
tuturor  sistemelor  termodinamice  (în  stări  de  echilibru),  astfel  încât  egalitatea 
temperaturilor este o condiție necesară şi suficientă pentru echilibrul termic. 
 
1.2.1 Măsurarea temperaturii 
Temperatura  se  măsoară  cu  ajutorul  unor  instrumente  numite  termometre. 
Pentru a construi un termometru avem nevoie de: 
• corp termometric sau substanță termometrică 
• mărime termometrică (o mărime care depinde de temperatură) 
• relație care leagă mărimea termometrică de temperatură. 
Ideal  ar  fi  ca  relația  termometrică  să  fie  liniară  însă  nu  este  neapărat  necesar  să  fie 
îndeplinită  această  condiție.  Important  este  ca  între  mărimea  termometrică  şi 
temperaturăsă fie o corespondență bunivocă. 
Să notăm cu   mărimea termometrică. Aceasta depinde de temperatura   
 
după  o  funcție  care  o  vom  presupune  liniară.  În  aceste  condiții  putem  determina 
temperatura prin măsurarea mărimii   după relația 
. 1.1  
Pentru  aceasta  trebuie  însă  să  determinăm  constantele  şi  .  Astfel  pentru  a 
putea fi folosit, un termometru trebuie să fie etalonat iar pentru aceasta avem nevoie 
de o scară de temperaturi.  
Pentru  definirea  scărilor  de  temperatură  se  folosesc  aşa  numitele  puncte  fixe 
care  reprezintă  temperaturile  unor  sisteme  particulare  şi  cărora  prin  convenție  li  se 
atribuie anumite valori. 
În  practică  cele  mai  folosite  scări  de  temperatură  sunt:  scara  Celsius,  scara 
Fahrenheit  (în  SUA)  şi  scara  Kelvin  sau  scara  absolută,  care  reprezintă  şi  scara  de 
temperatură adoptată în Sistemul Internațional. 

10   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Scara  Celsius  a  fos  stabilită  în  anul  1742  de  către  astronomul  suedez  Andeas 
Celsius  (1701‐1744).  Acesta  a  definit  scara  de  temperaturi,  care  îi  poartă  din  1948 
numele, folosind două puncte fixe şi anume temperatura de topire a gheții la presiune 
atmosferică  normală,  căreia  prin  convenție  i  se  atribuie  valoarea  0  şi  punctul  de 
fierbere  a  apei  la  presiune  normală  care  prin  convenție  are  valoarea  100.  Gradul 
Celsius  se  defineşte  ca  fiind  1/100  din  intervalul  de  temperatură  cuprins  între  cele 
două puncte fixe.  
Scara  creată  de  Celsius  era  de  fapt  inversă  celei  pe  care  o  folosim  astăzi  adică  0 
corespundea temperaturii de fierbere a apei iar 100 celei de topire a gheții ambele la 
presiune  normală.  În  1744  botanistul  suedez  Carl  Linnaeus  (1707‐1778)  a  inversat 
scara conferindu‐i forma actuală.  
 
Să notăm cu   valoarea mărimii   corespunzătoare valorii 0 a temperaturii şi cu 
cu    valoarea  corespunzătoare  valorii  100  a  temperaturii.  Putem  determina 
constantele  şi   din relațiile 
0 , 100  
iar temperatura poate fi calculată cu ajutorul relației 

100 1.2  

În  scara  care  îi  poartă  numele,  Fahrenheit  (1724)  a  urmărit  măsurarea 
temperaturii  cu  o  precizie  mai  mare  decât  în  scara  Rømer  (care  se  folosea  la  acea 
dată) precum şi evitarea folosirii temperaturilor negative în practică. În modul în care 
este folosită astăzi (aproape în exclusivitate în SUA), în scara Fahrenheit temperatura 
de topire a gheții la presiune atmosferică normală este de 32o iar punctul de fierbere 
al apei la presiune normală este 212o. Relația de legatură dintre temperatura în scara 
Fahrenheit, , şi temperatura în scara Celsius,  , este  
9
32 (1.3)
5
În 1854 W. T. Thomson (lord Kelvin) a propus stabilirea unei scări termometrice 
care să folosească doar un punct fix şi care să fie independentă de proprietățile unei 
substanțe oarecare.  
 
Să  notăm cu    temperatura într‐o  astfel de  scară  aleasă  astfel încât  să  poată  fi 
determinată cu ajutorul relației 
1.4  
Este evident că pentru a etalona un astfel de termometru este nevoie doar de un 
punct  fix.  Să  notăm  temperatura  corespunzătoare  acestui  punct  cu    şi  cu   
valoarea mărimii   la această temperatură.  

11   
 
Capitolul 1  Temperatura 

1.5  

Tabelul 1.1: Diverse scări de temperatură 
   
Newton  1700 Punctul de ingheț al apei (0) Punctul de fierbere al apei (33) 
Rømer  1701 Temperatura  amestecului  de  Punctul de fierbere al apei (60) 
apă cu clorura de amoniu (0) 
Fahrenheit  1724 Temperatura  amestecului  de  Temperatura  corpului  uman 
apă cu clorura de amoniu (0)  (96)(corectată ulterior la 98,2) 
Reamur  1731 Punctul de ingheț al apei (0) Punctul de fierbere al apei (80) 
Delisle  1732 Punctul de fierbere al apei (0) Punctul de ingheț al apei (150) 
Celsius  1742 Punctul de fierbere al apei (0) Punctul de ingheț al apei (100) 
Kelvin  1854 Zero absolut (0) Punctul triplu al apei (273,16) 
Rankine  1859 Zero absolut (0) Foloseşte gradul Fahrenheit 
 
În 1954 s‐a stabilit ca punctul fix ales să fie punctul triplu al apei adică starea în 
care  coexistă  în  echilibru  cele  trei  stări  de  agregare  a  apei:  lichidă,  solidă  şi  vapori. 
Această  stare  este  bine  determinată  putând  fi  obținută  numai  la  o  presiune  şi  o 
temperatură strict determinate. Motivul pentru care a fost ales punctul triplu al apei a 
fost acela că temperatura corespunzătoare acestuia putea fi determinată cu o precizie 
mai  bună  decît  temperatura  de  topire  a  gheții  la  presiune  normală.  Prin  convenție 
temperatura acestei stări s‐a luat 273,16 K (0,1oC) pentru a nu modifica scara practică 
de temperatură deja stabilită la acel moment. În această scară temperatura de topire 
a  gheții  la  presiune  normală  este  de  273,15  K  iar  temperatura  de  fierbere  a  apei  la 
presiune atmosferică normală este de 373,15 K.  
Unitatea  de  măsură  pentru  temperatură  în  Sistemul  Internațional  este  kelvinul 
definit  ca  fracțiunea  1/273,16  din  temperatura  termodinamică  a  punctului  triplu  al 
apei. 
Gradul  Celsius,  ca  interval  de  temperatură,  este  egal  cu  kelvinul.  Relația  de 
legătură dintre temperaturile în scara Celsius   şi Kelvin   este 
273,15 1.6
Pentru  temperaturi,  altele  decât  punctul  triplu  al  apei,  măsurarea  directă  a 
temperaturii  termodinamice  se  face  prin  intermediul  termometriei  primare  cu 
termometre  bazate  pe  sisteme  fizice  bine  cunoscute,  a  căror  temperatură  poate  fi 
găsită  prin  măsurarea  altor  mărimi.  În  practică  termometria  primară  este  dificilă  şi 
necesită timp şi nu constituie o metodă practică de a defini kelvinul. Ca o alternativă 
Scara  Practică  Internațională  de  Temperatură  furnizează  o  metodă  acceptată 
internațional de a realiza temperatura într‐un mod practic. 
Scara Practică Internațională de Temperatură a fost stabilită în 1927 şi modificată 
ulterior de cîteva ori, ultima dată în anul 2000 când a fost extinsă pînă la temperaturi 
de 0,9 mK.  

12   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Totalitatea  punctelor  fixe  formează  Scara  practică  internațională  a 

temperaturilor (Tabelul 1.2) 
 
Tabelul 1.2 O serie de puncte fixe de pe scara temperaturilor 

Punctul triplu al apei 0,01oC 273,16 K 

Punctul triplu al hidrogenului ‐259,347 oC 13,803 K 
Punctul de fierbere al hidrogenului la 25/76 atm ‐256,108 oC 17,042 K 
Punctul de fierbere al hidrogenului la 1 atm ‐252,87 oC 20,28 K 
Punctul de fierbere al neonului la 1 atm ‐246,048 oC 27,102 K 
Punctul triplu al oxigenului ‐218,789 oC 54,361 K 
Punctul de fierbere al oxigenului la 1 atm ‐182,962 oC 90,188 K 
Punctul de fierbere al apei la 1 atm  100oC 373.15 K 
Punctul de topire al staniului la 1 atm 231,9681oC 505,1181 K 
Punctul de topire al zincului la 1 atm 419,58oC 692,73 K 
Punctul de topire al argintului la 1 atm 961,63 oC 1235,08 K 
Punctul de topire al aurului la 1 atm 1064,43oC 1337,58 K 
Temperatura de fierbere a heliului ‐268,935oC 4,215 K 
Temperatura de fierbere a azotului ‐195,802 oC 77,348 K 
Temperatura de solidificare a mercurului ‐38,862 oC 234,288 K 
Temperatura de topire a gheții 0 oC 273,15 K 
Temperatura de topire a stibiului 630,74oC 903,89 K 
Temperatura de topire a platinei 1172oC 2045 K 
Temperatura de topire a iridiului 2447oC 2720 K 
Temperatura de topire a wolframului 3387oC 3660 K 
 
În  acest  tabel  punctele  fixe  reprezintă  puncte  triple,  puncte  de  topire  şi  puncte  de 
fierbere ale diferitelor materiale. Pentru temperaturi sub 14 K se utilizează o serie de 
puncte fixe asociate cu temperaturile de tranziție la starea supraconductoare a unor 
metale sau cu presiunile de vapori ale heliului. 
Dezvoltarea termometriei s‐a făcut inițial în două direcții. Una bazată pe studiul 
şi  construcția  termometrelor  cu  lichid,  inițiată  de  Fahrenheit  şi  cealaltă  bazată  pe 
variația presiunii gazelor cu temperatura, inițiată de Amontos şi care are la bază legile 
gazului ideal. 

13   
 
Capitolul 1  Temperatura 

1.3.  Legile gazului ideal 
   

1.3.1 Legea transformării izoterme  
 
Această  lege  arată  cum  variază  presiunea  unui  gaz  în  funcție  de  volum  într‐o 
transformare  în  care  masa  şi  temperatura  gazului  rămân  constante,  şi  se  enunță 
astfel:  
Pentru  o  masă  dată  de  gaz,  aflată  la  temperatură  constantă,  volumul  unui  gaz 
variază invers proporțional cu presiunea acestuia (produsul dintre presiunea gazului 
şi volumul ocupat de acesta este constant). 
. 1.7  

Din  relația  (1.7)  rezultă  că  la  o  temperatură  dată 

stările  posibile  ale  gazului  reprezentate  în  coordonate 
( ,  ) se plasează pe o hiperbolă echilateră (Fig.1.4). 
Cu  cât  temperatura  la  care  se  efectuează 
transformarea  este  mai  mare  cu  atât  valoarea 
constantei  din  relația  (1.7)  este  mai  mare  şi  distanța 
izotermelor  față  de  originea  axelor  de  coordonate 
creşte.    
Transformarea 
Această  lege  a  fost  enunțată  de  Robert  Boyle(1627  –  Figura 1.4: 
izotermă 
1691) în anul 1662 şi de Edme Mariotte (1620 – 1684) în 
1676.  Mai  este  cunoscută  sub  denumirea  de  legea  lui 
Boyle sau legea Boyle – Mariotte. 

1.3.2 Legea transformării izobare  
 
Într‐o  transformare  care  are  loc  în  condiții  de 
  presiune constantă variația relativă a volumului unui 
gaz,  a  cărui  masă  rămâne  constantă  în  tot  timpul 
transformării,  este  direct  porporțională  cu 
temperatura. 
Matematic această lege poate fi scrisă sub forma 
∆
1.8  

Transformarea  în  care    reprezintă  volumul  gazului  la  temperatura 

Figura 1.5: 
izobară  de 0oC iar   este un coeficient de variație a volumului 
cu  temperatura  .    nu  reprezintă  altceva  decât 
coeficientul  de  dilatare  în  volum.  Valoarea  obținută  pe  cale  experimentală  pentru 
coeficientul de variație a volumului este 

14   
 
Capitolul 1  Temperatura 

1⁄273,15 grd 0,0036609 grd  

Legea transformării izobare (1.8) poate fi rescrisă sub forma 
1 1.9  
care  reprezintă  în  coordonate  ,   o  dreaptă.  Se  constată  experimental  că  panta 
dreptei creşte atunci când presiunea scade (fig. 1.5). Intersecția acestei drepte cu axa 
volumelor  reprezintă  valoarea    iar  intersecția  cu  axa  temperaturilor  se  face  în 
punctul a cărui abscisă este  1⁄ 273.15 . 
Dacă  deplasăm  originea  axei  temperaturilor  în  punctul  1⁄ 273.15  
atunci definim o altă scară de temperatură aflată în legătură cu scara Celsius printr‐o 
relație  de  tipul  (1.6)  273,15 1⁄ .  În  noua  scară  de  temperaturi  legea 
transformării izobare se scrie sub forma 

. 1.10  

iar  transformarea  izobară  va  fi  reprezentată  în  acest  caz  printr‐o  dreaptă  care  trece 
prin  origine  a  cărei  pantă  scade  odată  cu  creşterea  presiunii.  Prin  procedeul  descris 
mai sus apare clară şi semnificația valorii de 273,15 corespunzătoare temperaturii de 
topire a gheții la presiune normală în scara propusă de Kelvin. 
Legea transformării izobare a fost publicată prima dată în 1802 de către Louis Joseph 
Gay‐Lussac  (1778  –  1850)  pe  baza  unor  lucrări  nepublicate  ale  lui  Jacques  Charles 
(1746 – 1823) din anii 1780. De aceea uneori această lege mai este denumită şi legea 
lui Charles. 
 
1.3.3 Legea transformării izocore  
 
Într‐o  transformare  care  are  loc  în  condiții  de  volum  constant  variația  relativă  a 
presiunii  unui  gaz  a  cărui  masă  rămâne  constantă  în  tot  timpul  transformării  este 
direct proporțională cu temperatura. 
Expresia matematică a aceastei legi este 
∆
. 1.11  

În  această  relație    reprezintă  presiunea  gazului  la  temperatura  de  0oC,    este 
coeficientul termic al presiunii iar  este presiunea gazului la temperatura  . Valoarea 
experimentală a acestui coeficient este  
1⁄273,15 0,0036609  

15   
 
Capitolul 1  Temperatura 

 Relația (1.11) poate fi rescrisă în forma 
1 1.12  
În  coordonate  ,   ecuația  (1.12)  reprezintă  ecuația 
unei drepte. În plus pe cale experimentală se găseşte 
că  panta  acestei  drepte  creşte  atunci  când  volumul 
scade.  Reprezentarea  grafică  a  acestei  legi  poate  fi 
observată  în  fig.  1.6.  Întersecția  derptei  cu  axa 
presiunilor  se  face  la  valoarea    iar  axa 
temperaturilor  este  intersectată  la  o  valoare  a 
Transformarea  temperaturii de  1⁄ 273.15 . 
Figura 1.6: 
izocoră  Printr‐un  procedeu  asemănător  celui  descris 
pentru  transformarea  izobară  putem  schimba  scara  de  temperatură  astfel  că  legea 
transformării izocore se scrie sub forma 

. 1.13  

Această  legea  a  fost  descoperită  în  1702  de  Gulillame  Amontos  (1663–1705),  care 
studia construcția unui termometru cu gaz (aer) şi este asociată incorect cu numele 
lui Charles şi uneori cu cel al lui Gay‐Lussac. 

 
1.3.4 Transformarea generală. Ecuația de stare a gazului ideal. 
 
Pe baza celor trei legi enunțate mai sus se poate arăta că atunci când în cursul 
unei  transformări  variază  toți  cei  trei  parametri  de  stare  ai  gazului  de  la  valorile 
, ,  la  , ,  se verifică relația  

. 1.14  

Această relație poate fi demonstrată în felul următor. 
Vom  considera  o  transformare  generală  din  starea  1 
caracterizată  de  parametrii  , ,   în  starea  2 
caracterizată  de  parametrii  , ,   (fig.  1.7). 
Sistemul  poate  ajunge  în  starea  finală  şi  prin 
transformările succesive 1‐1’ (izobară), 1’‐2 (izotermă). 
Folosind legile gazului ideal putem scrie pentru aceste 
transformări 
 

Figura 1.7: 
Transformarea  ,  
generală 
Înmulțind relațiile membru cu membru se obține relația (1.14) care reprezintă ecuația 
transformării  generale  a  gazului  ideal.  Deoarece  stările  considerate  sunt  arbitrare 
putem scrie relația generală 
16   
 
Capitolul 1  Temperatura 

. 1.15  

Alegând  o  stare  particulară  a  gazului  ideal  şi  anume  1  mol  de  gaz  în  condiții 
normale  de  presiune  şi  temperatură  ( 273,15 K, 1 atm)  pentru  care 
volumul este egal cu volumul molar,  22,42 l⁄mol, atunci putem scrie 

8,31451 J/mol · K 

poartă numele de constanta universală a gazelor. Ținând cont de faptul că raportul 
⁄  reprezintă numărul de moli   relația (1.16) poate fi scrisă sub forma 

1.16  
Aceasta reprezintă ecuația de stare a gazului ideal sau ecuația Clapeyron‐Mendeleev. 
Putem defini din punct de vedere termodinamic gazul ideal ca fiind un gaz ce se 
supune celor trei legi simple enunțate mai sus. De asemena putem defini gazul ideal 
ca fiind un gaz a cărui parametri de stare verifică ecuația (1.16). 
 
 
1.3.5 Coeficienți termici 
 
Pentru orice sistem descris de paramerii de stare  , ,  putem define o serie 
de coeficienți termici care caracterizează modul în care variază aceşti parametri  

• Coeficientul de dilatare (coeficientul de variație al volumului) 
1
1.17  

• Coeficientul termic al presiunii 

1
 

• Coeficientul de compresibilitate izotermă 

1
 

Inversul  coeficientului  de  compresibilitate  poartă  numele  de  modul  de 

compresibilitate. 

Între cei trei coeficienți avem relația generală 

 
17   
 
Capitolul 1  Temperatura 

care poate fi uşor demonstrată folosind relația (v. anexa1) 

1 

Pentru  gazul  ideal,  folosind  ecuația  de  stare  se  obțin  pentru  coeficienții  termici 
expresiile 
1 1
 

În unele situații coeficienții termici sunt definiți folosind în loc de volum densitatea. Se 
poate arăta imediat că în aceste condiții coeficienții termici se pot exprima sub forma 

1 1 1
, ,  

1.3.5 Abateri de la comportarea ideală a gazelor 
 
Legile gazului ideal sunt legi care descriu doar aproximativ comportarea gazelor 
reale. Pentru analiza abaterilor de la comportarea ideală a gazelor cel mai comod este 
să studiem variația izotermă cu presiunea a raportului 

numit factor de compresibilitate. Evident pentru gazul ideal acest factor trebuie sa fie 
egal cu unitatea. 
 

 
Variația factorului de compresibilitate în funcție de presiune pentru diferite 
Figura 1.8: 
gaze şi la diferite temperaturi  

18   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Aşa  cum  se  poate  observa  din  figura  1.8  abaterile  izotermelor  față  de  izoterma 
corespunzătoare gazului ideal (curba punctată) sunt evidente. În fig. 1.8a rând apare 
clară comportarea diferită a gazelor la aceeaşi temperatură iar în fig. 1.8b se observă 
abaterile  de  la  comportarea  ideală  a  metanului  la  diferite  temperaturi.  Practic  legea 
transformării izoterme pentru gazele reale trebuie scrisă sub forma  

unde  , , ,   sunt constante, care intră în termenii de corecție exprimați ca puteri 
ale  presiunii,  puteri  care  vor  exprima  şi  ordinul  de  aproximație.  Aproximația  de 
ordinul  zero  corespunde  gazului  ideal.  Pentru  hidrogen  se  observă  o  dependență 
aproximativ liniară a factorului de compresibilitate cu presiunea, deci ne putem limita 
la  o  aproximație  de  ordinul  1.  Pentru  celelalte  gaze  indicate  în  figură  trebuie  să 
considerăm aproximații de ordin superior.  
Este însă foarte important de remarcat faptul că pentru toate curbele prezentate 
în fig. 1.9 este valabilă următoarea relație 

lim 1. 

Aceasta  înseamnă  că  pe  măsură  ce  presiunea  tinde  către  zero  toate  gazele  încep  să 
aibă  comportări  similare.  Putem  astfel  concluziona  că  legile  gazului  ideal  pot  fi 
aplicate  gazelor  aflate  la  presiuni  scăzute.  De  asemenea  mai  trebuie  impusă  o 
constrîngere şi pentru temperatură având în vedere că la temperaturi scăzute gazele 
se lichefiază, ceea ce nu coerespunde comportării gazului ideal. Fără a intra în detalii 
suplimentare  (acestea  vor  fi  discutate  pe  larg  în  cap.  9)  vom  impune  condiția  ca 
temperaturile să fie “suficient” de ridicate. 
 

1.4.  Tipuri de termometre 

 
Vom prezenta în cele ce urmează câteva tipuri de termometre folosite în practică. 
 
1. Termometrele cu lichid 
 

 
Figura 1.8:  Termometrul cu lichid  
 
19   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Funcționarea acestora se bazează pe fenomenul de dilatare termică a lichidelor 
descris de legea 
1 (1.18) 
în  care  este  volumul  lichidului  la  temperatura    iar    este  volumul  lichidului  la 
temperatura de 0oC.  
Aceste termometre sunt confecționate din tuburi capilare din sticlă prevăzute cu 
rezervor  pentru  lichid,  iar  ca  substanță  termometrică  se  foloseşte  de  obicei  mercur 
sau alcool. 
Intervalul  de  temperatură  în  care  pot  fi  folosite  este  limitat  pe  de  o  parte  de 
fenomenele de solidificare şi vaporizare a lichidului şi pe de altă parte de temperatura 
de topire a tubului de sticlă în care se găseşte lichidul.  
Pentru termometrele  care folosesc  mercur acest domeniu este cuprins între  ‐38 
°C  (punctul  de  solidificare  al  mercurului)  şi  356  °C  caz  în  care  se  foloseşte  sticlă 
obişnuită.  Capilarul  de  deasupra  mercurului  se  umple  de  obicei  cu  azot  pentru  a 
preveni ruperea coloanei şi vaporizarea mercurului. Aerul nu este indicat în acest caz 
deoarece  favorizează  oxidarea  mercurului  şi  aderarea  ulterioară  a  acestui  oxid  la 
capilar.  La  modelele  realizate  pentru  temperaturi  mai  ridicate  presiunea  în  interior 
trebuie  să  fie  mai  mare  pentru  a  ridica  punctul  de  fierbere  al  mercurului  deasupra 
domeniului  de  lucru  al  termometrului.  De  asemenea  în  acest  caz  se  foloseşte  sticlă 
specială  care  să  reziste  la  aceste  temperaturi.  Există  termometre  cu  mercur,  special 
create  pentru  a  extinde  domeniul  de  măsură  până  la  temperaturi  de  ‐56°C.  Pentru 
acestea  se  foloseşte  un  aliaj  eutectic  de  Hg  cu  8,5  %  taliu.  Limita  superioară  a  unui 
astfel  de  termometru  este  puțin  deasupra  temperaturii  de  0°C  pentru  a  permite 
calibrarea la temperatura de topire a gheții. 
Pentru  temperaturi  mai  mici,  până  la  ‐200°C  în  unele  cazuri,  se  folosesc  lichide 
organice (alcool, toluen, pentan, butan). 
O clasă specială de termometre cu lichid o reprezintă termometrele de maxim şi 
de  minim  folosite  în  meteorologie  pentru  monitorizarea  temperaturii  aerului.  La 
termometrele  de  maxim  tubul  capilar  este  prevăzut  la  partea  inferioară  cu  o  mică 
gâtuitură care împiedică lichidul să coboare în rezervor după ce temperatura a atins 
valoarea  maximă.  Pentru  o  nouă  folosire  termometrul  trebuie  scuturat  astfel  încât 
lichidul  să  revină  în  rezervor.  Termometrele  de  maxim  se  folosesc  şi  în  medicină 
pentru măsurarea temperaturii corpului. 
 
2. Termometrul cu gaz la volum constant 
 
Termometria contemporană se bazează pe scara de temperatură a gazului ideal, 
care se realizează cu o precizie suficient de mare cu ajutorul termometrului cu gaz. 
Pentru a realiza scara absolută de temperaturi ar trebui să utilizăm gazul ideal ca 
substanță  termometrică,  iar  volumul  sau  presiunea  lui  ca  mărime  termometrică. 
Evident că gazul ideal, inexistent, nu poate fi utilizat în termometrie, dar hidrogenul, 
heliul sau chiar aerul au o comportare foarte apropiată de cea a gazului ideal, când se 
20   
 
Capitolul 1  Temperatura 

află  la  presiuni  reduse.  Pentru  a  se  evita  orice 

ambiguitate, s‐a convenit, prin înțelegeri internaționale, 
să  se  folosesască  hidrogenul  la  volum  constant  şi 
presiune inițială de 1000 Torr, la temperatura de topire 
a gheții. Ulterior s‐a utilizat şi heliul, iar cele două scări 
au  fost  unificate,  deoarece  extrapolarea  0 
conduce la acelaşi rezultat. 
Termometrul  cu  gaz  utilizează  deci  ca  substanță 
termometrică  un  gaz  ideal  închis  într‐un  balon  pus  în 
legătură  cu  un  tub  manometric  pentru  măsurarea 
presiunii.  Volumul  gazului  se  păstrează  constant. 
Presiunea  gazului  reprezintă  mărimea  termometrică  şi 
este  legată  de  temperatură  prin  relația  dată  de  legea 
transformării izocore.  

. (1.19) 

Dacă pentru etalonarea termometrului folosim ca punct fix punctul triplu al apei 
atunci pentru determinarea temperaturii se foloseşte relația 

(1.20) 

unde   şi   reprezintă presiunea respectiv temperatura corespunzătoare punctului 

triplu al apei. 

Scara de temperatură extrapolată a gazului ideal se defineşte plecând de la relația 

273,16 · lim (1.21) 

Şi este identică cu scara absolută de temperatură în tot intervalul de temperaturi în 
care se poate folosi termometrul cu gaz. 

 
3. Termocuplul 
 
Termocuplul este un dispozitiv format din două materiale diferite, de obicei fire 
metalice (A şi B în Fig 1.9a), sudate la capete (sudurile sunt desemnate cu 1 şi 2). În 
circuitul  format  din  cele  două  materiale  se  introduce  un  instrument  de  măsură 
(milivoltmetru  sau  galvanometru)  Fig  1.9b).  Dacă  sudurile  sunt  menținute  la 
temperaturi diferite atunci instrumentul de măsură va indica apariția unei tensiuni sau 
a  unui  curent  electric.  Fenomenul  poartă  numele  de  efect  termoelectric  sau  efect 
Seebeck.  Tensiunea  care  apare  în  circuitul  format  din  cele  două  materiale,  numită 

21   
 
Capitolul 1  Temperatura 

tensiune termoelectromotoare, este direct proporțională cu diferența de temperatură 
dintre cele două suduri: 
Δ (1.22) 
unde    este  un  coeficient  care  depinde  de  natura  materialelor  din  care  este 
confecționat  termocuplul  iar  ∆   este  diferența  de  temperatură  dintre  cele  două 
suduri.  Coeficientul    se  numeşte  sensibilitatea  termocuplului  şi  se  exprimă  în 
microvolți pe grad  / . 
 
 

Figura 1.9:  Termocuplul 
 
Termocuplul se foloseşte prin menținerea uneia din suduri (numită sudura rece) 
la temperatură constantă (de regulă 0  dar cel mai comod la temperatura camerei) 
iar cealaltă sudură (sudura caldă) este adusă în contact cu corpul a cărui temperatură 
vrem  să  o  determinăm.  Dacă  se  cunoaşte  sensibilitatea  termocuplului  atunci  prin 
măsurarea  tensiunii  termoelectromotoare  cu  ajutorul  unui  milivoltmetru  se  găseşte 
temperatura corpului. Elementul sensibil al termocuplului este sudura termocuplului 
care are dimensiuni mici constituind un avntaj major al acestor tipuri de termometre. 
Termocuplul  poate  acoperi  un  interval  larg  de  temperaturi  de  la  ‐200oC  la 
o
1800 C,  în  funcție  de  tipul  materialelor  folosite.  De  asemenea  are  avantajul  că 
permite măsurarea cu precizie a diferențelor mici de temperatură. 
Cele mai utilizate tipuri de termocupluri sunt prezentate în tabelul 1.3: 
În domeniul temperaturilor scăzute (până la 1 K) se pot folosi termocuple pa bază 
de Au 0,03% Fe – Ag. 

De regulă sensibilitățile termocuplelor sunt de ordinul microvolților sau zecilor de 
microvolți  pe  grad  şi  de  aceea  tensiunea  termoelectromototoare  este  amplificată. 
Operând  cu  o  mărime  electrică,  termocuplele  sunt  uşor  de  integrat  în  circuitele 
electronice de măsură şi control a temperaturii. 

 
22   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Tabelul 1.3. Tipuri de termocuple 
Tipul  Materialele folosite Intervalul de temperatură 
J  Fier 
0 oC  ‐   760 oC 
Constantan (40 % Ni si 60% Cu) 
N  Nicrosil (Ni 84 %, Cr 14,2%, Si 1,4%)
0 oC  ‐ 1260 oC 
Nisil (Ni 95%, Si 4,3%) 
K  Cromel (89,0% Ni, 9,8% Cr, 1,0% Fe, 0,2 % Mn)
–  200 oC  ‐ 1260 oC 
Alumel (94%Ni, 0,5% Fe, 2% Al, 2,5 % Mn, 1 % Si) 
R  Pt 13% Rh – Pt 0 oC  ‐ 1480 oC 
S  Pt 10% Rh – Pt 0 oC  ‐ 1480 oC 
B  Pt 6% Rh ‐ Pt 30% Rh 870 oC  ‐ 1700 oC 
T  Cupru – Constantan – 200 oC  ‐   370 oC 
E  Cromel – Constantan – 200 oC  ‐   870 oC 
 
 
4. Termometrul cu rezistență 
 
Este  confecționat  dintr‐un  fir  metalic  subțire,  înfăşurat  pe  un  suport  izolator 
(Fig. 1.10). Capetele firului sunt conectate la un instrument de măsurare a rezistenței. 
Funcționarea  acestui  termometru  se  bazează  pe  variația  rezistenței  electrice  cu 
temperatura care în cazul metalelor creşte liniar după legea (Fig. 1.11) 
1 (1.23)

 
Figura 1.10: Termometrul cu rezistență  
 
În relația (1.23)    reprezintă rezistența la 0oC iar   este un coeficient care depinde 
de  natura  materialului  din  care  este  confecționat  termometrul  şi  poartă  numele  de 
coeficient termic al rezistenței. 
De  multe  ori  trebuie  să  determinăm  temperatura  pe  un  chip  de  dimensiuni 
foarte  mici.  În  acest  caz  se  confecționează  termometre  cu  rezistență  de  platină  sub 
formă de strat subțire de forma celui din fig. 1.10.  
Termometrele  cu  rezistență  de  platină  pot  fi  folosite  într‐un  interval  larg  de 
temperatură  cuprins  între  10  K  şi  1300  K.  În  domeniul  temperaturilor  mici  relația 
(1.23) descrie bine dependența rezistenței de temperatură. La temperaturi mai mari 

23   
 
Capitolul 1  Temperatura 

dependența nu mai este liniară şi de obicei se ia în calcul şi un termen de ordinul al 
doilea în temperatură. 
1 (1.24)
 
 
5. Termometrul cu termistor 
 

Este  în  esență  tot  un  termometru  cu 

rezistență,  numai  că  în  acest  caz  în  locul  unui 
metal este folosit un material semiconductor la 
care  rezistența  electrică  scade  odată  cu 
creşterea temperaturii după legea 
 
⁄
(1.25)
 
Variația rezistenței  În  această  relație    reprezintă  rezistența 
Figura 1.11  electrică  a  termistorului  când  temperatura 
electrice cu temperatura 
absolută    tinde  la  infinit.  Constanta    are 
dimensiunile  unei  temperaturi  şi  poartă  numele  de  sensibilitate  la  temperatură  a 
termistorului. 
Se  observă  din  Fig.  1.11.  faptul  că  la  materialele  semiconductoare,  în  domeniul 
temperaturilor  mai  mici,  la  creşterea  temperaturii  de  la  0C  la  100  C  rezistența 
electrică poate să scadă de 10, 100 sau chiar de peste 1000 de ori. Astfel de variații ale 
rezistenței electrice pot fi măsurate comod 
şi  cu  precizie  mare.  Pentru  comparație,  la 
variația  temperaturii  de  la  0C  la  100C 
rezistența  electrică  a  platinei,  care  are  un 
coeficient termic al rezistenței relativ mare 
în  comparație  cu  celelalte  metale,  creşte 
cu numai 35 %. 
Termistorii  sunt  mai  sensibili  decât 
termometrele  cu  fir  metalic  dar  domeniul 
de  temperatură  în  care  pot  fi  folosiți  este 
mai  îngust.  În  plus  sensibilitatea  nu  mai  este  constantă  ci  depinde  la  rândul  ei  de 
temperatură.  Majoritatea  termistorilor  sunt  destinați  pentru  măsurarea  unor 
temperaturi  cuprinse  între  ‐100  şi  +100oC.  Există  cataloage  speciale  în  care  sunt 
indicate  intervalele  de  temperatură  în  care  pot  lucra  diferitele  tipuri  de  termistori. 
Depăşirea acestor limite de temperatură duce la deteriorarea termistorului respectiv. 

24   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Pentru  uz  pe  scară  largă  se  folosesc  termistori  confecționați  din  amestecuri  de 
oxizi semiconductori. Pentru măsurători speciale se folosesc termistori pe bază de Ge 
dopat  care  pot  fi  folosiți  şi  la  temperaturi  scăzute  datorită  stabilității  remarcabile  la 
cicluri de răcire‐încălzire repetate. Dezavantajul major al acestui tip de termometru îl 
constituie  
 
În categoria termometrelor cu rezistență întră şi termometrul be bază de carbon, 
folosit  pentru  măsurarea  temperaturilor  joase.  Deşi  carbonul  pur  nu  este 
semiconductor, rezistența acestui termometru scade odată cu creşterea temperaturii. 
Acest fapt se datorează procesului de fabricație care constă în presarea şi sinterizarea 
particulelor  de  carbon.  Comportarea  electrică  este  determinată  de  rezistența  de 
contact  dintre  particule.  Aceste  termometre  au  un  cost  extrem  de  redus  dar  şi  o 
instabilitate  destul  de  însemnată.  Pentru  a  înlătura  acest  neajuns  se  incorporează 
carbonul (sub formă de fire cu diametrul de 3‐4 nm) într‐o sticlă poroasă. 
 
6. Termometria bazată pe presiunea de vapori 
 
Se  foloseşte  în  cazul  temperaturilor  joase  şi  se  bazează  pe  dependența  de 
temperatură a presiunii vaporilor saturanți ai unui lichid. Se utilizează de obicei  , 
  sau    în  funcție  de  domeniul  de  temperatură  de  interes.  Presiunea  vaporilor 
saturanți  reprezintă  o  mărime  termodinamică  ideală  pentru  măsurători,  deoarece 
este  foarte  sensibilă  la  variația  temperaturii,  este  reproductibilă,  necesită  o  singură 
măsurătoare  iar  precauțiile  experimentale  sunt  relativ  minore.  Este  necesară  practic 
doar măsurarea cât mai precisă a presiunii. 

Dependența  presiunii  vaporilor  saturanți  de  temperatură  poate  fi  aproximată  de  o 
lege de forma 
log · log  
Pentru  a  avea  însă  o  precizie  cât  mai  bună,  în  practică  însă  se  folosesc  expresii 
polinomiale mai complicate pentru calculul temperaturii. 

25   
 
Capitolul 1  Temperatura 

 
7. Pirometrul optic 
 
Este  folosit  pentru  măsurarea 
temperaturilor  înalte.  Funcționarea  se 
bazează  pe  una  din  legile  radiației  corpului 
negru, care spune că densitatea de energie 
radiantă   (puterea radiantă pe unitatea de 
arie)  emisă  în  unitatea  de  timp  de  un  corp 
aflat  la  temperatura    este  proporțională 
 
cu puterea a patra a temperaturii: 
Figura 1:  Pirometrul optic   ~ (1.26) 
Pirometrul  optic  conține  un  filament  a  cărui  imagine  suprapusă  peste  corpul 
incandescent, a cărui temperatură vrem să o determinăm, poate fi observată printr‐
un  sistem  optic.  Inițial  filamentul  apare  de  culoare  neagră  pe  un  fond  luminos. 
Filamentul poate fi încălzit prin trecerea unui curent electric. Încălzirea se face astfel 
încât  imaginea  filamentului  să  nu  se  mai  distingă  pe  fondul  imaginii  corpului  de 
studiat.  Etalonarea  pirometrului  ne  va  da  temperatura  în  funcție  de  curentul  prin 
filament. 
 
8. Termometria bazată pe radiație 
 
Acest tip de termometrie se bazează pe legea radiației a lui Plank care exprimă 
puterea emisivă spectrală a unui corp negru 
1
,  
1
adică puterea emisă de unitatea de arie a unui corp, pe direcție normală la suprafață,  
pe unitatea de interval de lungime de undă. Dacă lungimea de undă este exprimată în 
  atunci  puterea  emisivă  spectrală  se  exprimă  în  ⁄ ·   iar  cele  două 
constante sunt  
2 3,74177 · 10 · ⁄  
respectiv 
⁄ 1,4387 · 10 ·  
Se  observă  că  la  o  anumită  lungime  de  undă  această  mărime  depinde  doar  de 
temperatura corpului care emite radiații, astfel că prin măsurarea lui   pe un anumit 
interval de lungimi de undă se poate găsi temperatura. 
(1.27) 

26   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Singurile cerințe sunt acelea ca termometrul pe bază de radiație să fie monocromatic 
iar corpul de referință să fie un corp negru. 

Un termometru pe baza de radiație constă dintr‐un sistem optic şi un monocromator, 
bazat  de  obicei  pe  nişte  filtre  interferențiale,  care  focalizează  imaginea  sursei  de 
radiații (corpul a cărui temperatură o măsurăm) pe un fotodetector. 
*   *   * 
Scara Practică Internațională de Temperatură se stabileşte prin convenție în felul 
următor: 
• între  0,902  mK  (temperatura  Neel  a  solid)  şi  1  K  (provizoriu)  pe  baza 
curbei de topire a   
• între 0,65 K şi 5,0 K pe baza termometriei cu presiune de vapori a   şi   
• între 3,0 K şi 24,5561 K (punctul triplu al neonului) pe baza termometrului cu 
gaz (heliu) 
• între  13,8033  K  (punctul  triplu  al  hidrogenului)  şi  961,78oC  (punctul  de 
solidificare al argintului) pe baza termometrului cu rezistență de platină. 
• Peste  961,78oC  (punctul  de  solidificare  al  argintului)  pe  baza  legii  radiației  a 
lui Plank. 
 
1.5.  Ecuații de stare 

 
Ecuațiile de stare sunt relații care leagă între ei parametrii de stare ai unui sistem 
aflat  în  echilibru  termodinamic.  La  echilibru  termodinamic  toți  parametrii  interni  ai 
sistemului sunt funcții de parametri externi şi de temperatură. 
Forma generală a ecuațiilor de stare poate fi scrisă în felul următor 
, , , , 1.28  
şi  exprimă  modul  în  care  parametrii  interni  depind  de  parametrii  externi  şi  de 
temperatură.  

27   
 
Capitolul 1  Temperatura 

Aceste  relații  sunt  extrem  de  importante  deoarece  conțin  în  formă  compactă 
toate informațiile termodinamice despre sistem. 
Exemple  de  ecuații  de  stare  pentru  sisteme  descrise  de  parametrii  de  stare   
(presiunea),   (volumul) şi   (temperatura): 

1. Ecuația de stare a gazului ideal 

1.29  
În  această  relație    reprezintă  numărul  de  moli  de  gaz  iar  8,31 / ·  
reprezintă constanta universală a gazelor. 
Vom vedea că această ecuație se obține pentru un gaz este format din molecule 
identice care nu interacționează între ele. 
 
2. Ecuația van der Waals 
. 1.30  

 şi   sunt două constante care depind de natura gazului şi care sunt determinate de 
forțele de interacțiune (de atracție şi respingere) dintre molecule. Această ecuație va 
fi discutată pe larg în capitolul 9. 
 
3. Ecuația virială de stare 

1 1 1.31  

unde    sunt  coeficienți  care  depind  de  temperatură  numiți  coeficienți  de  virial. 
Această  ecuație  este  folosită  pentru  a  exprima  abaterile  gazelor  reale  de  la 
comportarea ideală descrisă de ecuația (1.30). Dacă toți coeficienții de virial sunt egali 
cu zero se regăseşte ecuația de stare a gazului ideal. 
 
4. Ecuația Mie‐Gruneisen 
 
Această ecuație este folosită în cazul corpurilor solide.   şi   reprezintă presiunea şi 
energia  internă  la  0  K  (sau  la  o  temperatură  de  referință)  iar    este  coeficientul  lui 
Gruneisen.   reprezintă energia internă a solidului la o anumită temperatură şi ia în 
calcul  energia  de  vibrație  a  atomilor  în  nodurile  rețelei  cristaline  precum  şi  energia 
cinetică a electronilor. 
 
În  termodinamică  ecuațiile  de  stare  se  postulează  pe  baza  rezultatelor 
experimentale.  Aceste  ecuații  pot  fi  însă  deduse  dacă  se  ține  cont  de  structura 
moleculară a sistemelor, pe baza metodelor fizicii statistice. 

28