Caldura


Stari de agregare
 Caldura
 În fizica, cantitatea de căldură, simbolizată prin Q,


este energia transferată între un sistem termodinamic și
mediul înconjurător, între două sisteme termodinamice
sau între diferite părți ale aceluiași sistem termodinamic,
în cursul unei transformari termodinamice în
care parametrii externi rămân constanți. [1] Transferul de
căldură are loc sub influența unei diferențe
de temperatura. Principiul al doilea al
termodinamici stipulează că acest transfer se face de la
sine doar de la temperatura mai înaltă la temperatura
mai joasă.
 Căldura este cantitatea de energie care trece de la un obiect mai
cald la unul mai rece.[2] În general, căldura provine din multe
modificări la scară microscopică ale obiectelor și poate fi
definită ca fiind cantitatea de energie transferată, excluzând atât

lucrul mecanic macroscopic, cât și transferul unei părți a
obiectului în sine.[3][4] Transferul de energie sub formă de
căldură poate apărea prin contact sau printr-un perete comun
care este impermeabil la materie, între sursă și corpul de
destinație, ca și conducția; sau prin radiații între corpuri la
distanță; sau prin intermediul unui corp fluid intermediar, ca și
în circulația convectivă; sau printr-o combinație a acestora.[5][6]
 În termodinamică, căldura este deseori contrară lucrului
mecanic: căldura se aplică particulelor individuale (cum ar fi
atomi sau molecule), lucrul mecanic se aplică obiectelor (sau a
unui sistem ca întreg). Căldura implică mișcarea stohastică (sau
aleatorie) distribuită în mod egal între toate gradele de libertate,
în timp ce lucrul mecanic este direcțional, limitat la unul sau
mai multe grade specifice de libertate.
 Istoric
 În secolul al XVII-lea s-a încercat explicarea arderii. În 1667, Johann


Joachim Becher în cartea sa Physica Subterranea a făcut prima mențiune
asupra a ceea ce va deveni teoria flogistonului. Flogistonul era o
substanță fără culoare, miros, gust și masa, și care este eliberată în timpul
arderii, reziduul fiind „forma adevărată” a substantei.
 În 1738, Daniel Bernoulli în lucrarea Hydrodynamica propune ideea
că gazele sunt formate dintr-un mare număr de particule în mi șcare în
toate direcțiile. Această idee va duce la  teoria cinetică a gazelor.
 În 1761, Joseph Black a descoperit că în timpul topirii, gheata absoarbe
căldură fără a-și schimba temperatura și a definit termenul de  caldura
latenta.
 În 1770, Lavoisier explică arderea ca o combinare cu oxigenul. În
lucrarea sa "Réflexions sur le phlogistique" (1783), Lavoisier arată că
teoria flogistonului nu este consistentă cu experien țele și propune
înlocuirea flogistonului cu un alt fluid, caloricul. Conform acestei teorii,
cantitatea de caloric este constantă în universul și el trece de la corpurile
mai calde la cele mai reci.
 În 1780 se credea că frigul este dat de frigoric, un fluid similar
caloricului. Pierre Prévost afirmă că frigul este urmarea lipsei de
caloric.


 Totuși, teoria caloricului a continuat să fie folosită. În  1824 Sadi
Carnot în cartea sa Réflexions sur la Puissance Motrice du Feu s-a
bazat pe ea în studiile sale privind ciclul Carnot. Din întâmplare
(sau din fericire), concluziile sale n-au fost afectate de teoria
caloricului.
 Experiențele lui Joule (1842) și, independent, Mayer (1843) au
arătat că din lucrul mecanic se poate produce căldură și invers.
Asta duce în 1847 la afirmarea de către Helmholtz a principiului
conservarii energiei în loc de conservarea căldurii.
 În 1860, Clausius arată că teoria cinetică a gazelor poate fi o
explicație a căldurii, energia internă a unei substan țe fiind
asociată cu energia cinetică a moleculelor. Molecule cu energie
cinetică mai mare corespund unei energii interne (deci unei
temperaturi) mai mari, teorie acceptată și în zilele noastre.
 În 1871 James Clerk Maxwell, în cartea sa Theory of Heat dă
definiția modernă a căldurii, ca fiind energie în tranzit.
 Căldura, ca "foc", a fost unul dintre elementele clasice
antice.[2] Noțiunea de căldură ca un fluid conservat care

pătrunde în materie, s-a dezvoltat ca teorie calorică
respectată până când a devenit depășită de teoria
mecanică a căldurii din 1798 a lui Thompson.
 Fizicianul James Clerk Maxwell, în Teoria căldurii din 1871,
a fost unul dintre mulți care a început să se bazeze pe
teoria căldurii care are de a face cu materia în mi șcare.
Aceasta a fost aceeași idee prezentată de Benjamin
Thompson în 1798, care a spus că s-a folosit de ideile
multor predecesori. Una dintre cărțile recomandate de
Maxwell a fost Căldura ca mod de mișcare, de John Tyndall.
Maxwell a subliniat patru prevederi pentru definirea
căldurii:
 Este ceva ce poate fi transferat de la un corp la altul,
conform celei de-a doua legi a termodinamicii.
 Este o cantitate măsurabilă și poate fi tratată
matematic. 
 Nu poate fi tratată ca o substanță materială, deoarece
poate fi transformată în ceva care nu este o substanță
materială, de exemplu lucru mecanic.
 Căldura este una dintre formele de energie.[7]
 Din idei empirice bazate pe căldură și din alte
observații empirice, noțiunile de energie internă și de
entropie pot fi derivate, astfel încât să conducă la
recunoașterea primei și celei de-a doua legi a
termodinamicii.
 Definirea caldurii
 Înainte de definirea matematică riguroasă a căldurii pe baza hârtiei Carathéodory din 1909,


istoric, căldura, temperatura și echilibrul termic au fost prezentate în manualele
termodinamice ca noțiuni primare comune. [8][9] Caratheodory a prezentat lucrarea sa din
1909 astfel: "Propunerea ca disciplina termodinamicii să poată fi justificată fără a recurge la
nicio ipoteză care nu poate fi verificată experimental trebuie privită ca fiind una dintre cele
mai notabile rezultate ale cercetării în termodinamică care a fost realizată în ultimul secol .“
Referindu-se la "punctul de vedere adoptat de majoritatea autorilor activi în ultimii cincizeci
de ani", Carathéodory a scris: "Există o cantitate fizică denumită căldură care nu este
identică cu cantitățile mecanice (masă, for ță, presiune etc.) și ale căror varia ții pot fi
determinate prin măsurători calorimetrice." James Serrin introduce o descriere a teoriei
termodinamicii astfel: "În următoarea sec țiune, vom folosi no țiunile clasice de  căldură,
de lucru mecanic și de fierbințeală ca elemente primitive, ... Căldura este o primitivă adecvată
și naturală pentru termodinamică, a fost deja acceptată de Carnot. Validitatea sa continuă ca
element primar al structurii termodinamice se datorează faptului că ea sintetizează un
concept fizic esențial, precum și utilizarea sa reu șită în lucrarea recentă de unificare a
diferitelor teorii constitutive". [10] Acest tip tradițional de prezentare a bazei termodinamicii
include idei care pot fi rezumate prin afirma ția că transferul de căldură se datorează pur și
simplu unei neuniformități spațiale a temperaturii și se face prin conduc ție și radia ție, de la
corpuri mai calde la cele mai reci. Se sugerează uneori că această prezentare tradi țională se
bazează în mod necesar pe "ra ționamentul circular"; împotriva acestei propuneri se află
dezvoltarea matematică riguros logică a teoriei prezentate de Truesdell și Bharatha (1977). 
[11]
 Această abordare alternativă a defini ției cantită ții de energie transferată sub formă de căldură
diferă în structură logică de cea a Carathéodory, relatată exact mai sus.
 Această abordare alternativă admite calorimetria ca modalitate primară sau directă de a
măsura cantitatea de energie transferată sub formă de căldură. Se bazează pe temperatură ca
unul dintre conceptele sale primitive și se utilizează în calorimetrie. [12] Se presupune că există
suficiente procese fizice pentru a permite măsurarea diferen țelor în energiile interne. Astfel


de procese nu se limitează la transferurile adiabatice de energie ca muncă. Acestea includ
calorimetria, care este cea mai frecventă modalitate practică de a găsi diferen țe energetice
interne.[13] Temperatura necesară poate fi fie termodinamică empirică, fie absolută.
 În schimb, modul Carathéodory relatat exact mai sus nu utilizează calorimetria sau
temperatura în definirea primară a cantită ții de energie transferată sub formă de căldură.
Modul Carathéodory privește calorimetria doar ca modalitate secundară sau indirectă de
măsurare a cantității de energie transferată sub formă de căldură. Modul Carathéodory
privește cantitatea de energie transferată sub formă decăldură într-un proces ca în primul
rând sau direct definită ca o cantitate reziduală. Se calculează din diferen ța dintre energiile
interne ale stărilor inițiale și finale ale sistemului și din activitatea efectivă efectuată de sistem
în timpul procesului. Această diferen ță energetică internă se presupune că a fost măsurată în
avans prin procese de transfer pur adiabatice de energie ca lucru mecanic, procese care iau
sistemul între stările ini țiale și cele finale. Prin modul Carathéodory se presupune, a șa cum se
știe din experiment, că există, de fapt fizic, suficiente astfel de procese adiabatice, astfel încât
nu este nevoie să se recurgă la calorimetrie pentru măsurarea cantită ții de energie transferată
sub formă de căldură. Această presupunere este esen țială, dar nu este explicit men ționată nici
ca o lege a termodinamicii, nici ca o axiomă a modului Carathéodory. De fapt, existen ța fizică
reală a unor astfel de procese adiabatice este, într-adevăr, în cea mai mare parte, o supozi ție,
iar procesele presupuse în majoritatea cazurilor nu au fost verificate empiric. [14]
 Energia termica si
caldura

 Căldura este adesea utilizată în sensul de energie
termica. Când un sistem termodinamic primește
căldură, temperatura și energia sa termică cresc, iar
când cedează căldură, temperatura și energia sa
termică scad. În sensul strict al cuvântului, în timp ce
energia termică este o funcție de potențial, căldura
este o formă de schimb de energie.
În termodinamica, pentru studiul căldurii, în locul
noțiunii de energie termică, greu de definit, se preferă
noțiuni ca energie interna, lucru
mecanic, entalpie, entropie, noțiuni care pot fi
definite exact fără a recurge la noțiunea de mișcare
moleculară.
 Surse de caldura

 Sursele de căldură pe care omul le poate folosi sunt:
 Soarele, care este cea mai importantă sursă de
căldură pe Pamant și care este sursa vietii.
 Focul, prin arderea combustibililor
 Apele termale din adâncul Pământului
 Fisiunea si fuziunea nucleelor
 Starea de agregare

 În fizica și chimie se numește stare de agregare o formă a materiei caracterizată prin
anumite proprietăți fizice calitative, care se traduc printr-o anumit comportare la scara
macroscopica. Conform tradiției sunt cunoscute patru stări de agregare, descrise prin
proprietățile de „volum” și „formă”:
 în stare solida materia are volum și formă fixă;
 în stare lichida are volum fix, dar are forme variabile;
 în stare gazoasa materia ocupă întregul volum disponibil, luând forma
corespunzătoare;
 în stare de plasma, materia nu are nici formă, nici volum propriu, și este ionizată,
răspunde la forțe electromagnetice și emite radiații electromagnetice.
 Această clasificare este însă incompletă și aproximativă: există stări de agregare cu
proprietăți noi sau intermediare, cum sunt stările de cvasicristal, coloid, condensat
Bose-Einstein și cristal lichid.
 Noțiunea de „stare de agregare” este mai largă dar mai imprecisă decât noțiunea
termodinamică de „fază”. În termodinammica, o faza este o componentă omogena a
unui sistem eterogen care coexistă, în echilibru termodinamic, cu alte faze. De exemplu,
un sistem compus din apă și gheață constă din două faze, în două stări de agregare
diferite (una lichidă și cealaltă solidă). Un sistem compus din apă și ulei constă și el din
două faze, în aceeași stare de agregare (lichidă). Un sistem compus din vin amestecat
omogen cu apă are o singură stare de agregare și o singură fază.
Transformari de stare de
agregare

 Topirea și solidificarea[modificare | modificare sursă]
 Trecerea unei substanțe din stare solidă în lichidă se numește topire. Solidificarea este
fenomenul invers topirii și constă în trecerea unei substanțe din stare lichidă în cea
solidă.
 În general, topirea are loc prin absorbție de caldură (încălzire), iar solidificarea are loc
prin cedare de caldură (răcire).
 Legile topirii și solidificării:
 Temperatura de topire rămâne constantă, dacă presiunea ramâne constantă. La fel și
pentru solidificare;
 Temperatura de topire coincide cu cea de solidificare;
 În timpul topirii (respectiv a solidificării) volumul substanței se modifica astfel:
majoritatea substanțelor își măresc volumul la topire și și-l micsorează la solidificare;
excepții: apa, fonta și bismutul se comportă invers.
 Alte aspecte legate de starea de agregare:
 Aliajele sunt amestecuri omogene de două sau mai multe metale. Temperatura de
topire a aliajului este mai mică decât temperatura de topire a fiecarui component al
său.
 Masa unui corp nu se modifică în timpul topirii sau al solidificării
 Vaporizarea și condensarea[modificare | modificare sursă]
 Trecerea unei substante din stare lichidă în stare de vapori (gazoasă) se nume ște
vaporizare.


 Fierberea este vaporizarea care are loc în toată masa lichidului. Evaporarea este
vaporizarea care are loc doar la suprafața lichidului.
 Factori ce influențează evaporarea:
 temperatura;
 suprafața de întindere: cu cât este mai mare, evaporarea are loc mai repede.
 agitația aerului din jurul corpului sau substanței (vântul) grăbește evaporarea.
 natura substanței; substanțe ca acetona, eterul, benzina etc. se evaporă foarte repede
și se numesc de aceea volatile. Evaporarea se produce cu absorbție de căldură.
 Trecerea unei substanțe din stare de vapori în stare lichidă se numește condensare
sau lichefiere.
 Legile condensării:
 1. Condensarea are loc cu degajare de caldură (este echilibrul intre evaporare si
condensare si devine vapori saturati)
 2. Presiunea vaporilor saturați ai unei substanțe depinde doar de temperatură
 3. Ca obiectele condensării să aibă elemente comune
 4. În elementele supuse condensării să existe elemente contrare
 
 Sublimarea și desublimarea[modificare | 
modificare sursă]
 Substanțe ca naftalina, camforul, acidul benzoic și
altele au proprietatea de a trece din stare solidă
direct în stare de vapori. Se spune că ele sublimează.
 Fenomenul invers, de transformare din stare de
vapori direct în stare solidă se numește desublimare.