INTRODUCERE [20]

Conceptul de temperatură ne duce cu gândul la experienţele fiziologice

resimţite la apropierea sau la atingerea unui obiect. Este neîndoielnic că a doua
senzaţie - alături de cea vizuală – provocată de obiectele fierbinţi, incandescente,
s-a conturat foarte devreme în existenţa speciei umane. Termenul Cald a apărut de
timpuriu în toate limbile civilizate şi interesul pentru fenomenele fizice care
provoacă senzaţia se regăseşte în ştiinţa primitivă a tuturor popoarelor. O altă
senzaţie a fost asociată cu vecinătatea gheţii şi, pentru a o descrie, a fost creat
cuvântul Rece. Apariţia unor senzaţii similare independent de prezenţa obiectelor
exterioare, ca în cazul febrei sau a frigurilor, a sporit interesul şi nu este deloc
surprinzător că neliniştea foarte timpurie legată de Cald a fost asociată cu
problemele de sănătate şi cu medicina.
Fizica modernă a fenomenelor termice a început să se dezvolte în secolul
al şaptesprezecelea, odată cu inventarea termometrului, care a creat posibilitatea
efectuării de studii cantitative. Această afirmaţie nu ar trebui, însă, să fie
interpretată cum că nu ar fi existat o teorie ştiinţifică privind fenomenele termice
înainte de această dată. La fel de greşită este opinia încă răspândită că, după ce
termometrul a devenit un instrument popular, savanţii vremii ar fi avut o idee
clară despre ce este temperatura şi că, făcând experimente cu termometre, ei erau
pe deplin conştienţi de ceea ce măsurau.
Poate părea surprinzător că o parte foarte importantă a „filosofiei
naturale” - philosophia naturalis - antice şi medievale o reprezenta ceea ce astăzi
numim fizica fenomenelor termice şi că teoriile şi ipotezele elaborate de înţelepţii
antichităţii au rămas active timp de mai bine de un secol şi jumătate după
inventarea termometrului.
În antichitate erau cunoscute doar două forme de energie: mecanică şi
termică. Însă dintre ramurile fizicii numai mecanica şi optica dispuneau de un
suport matematic. Toate celelalte discipline, care se ocupau cu structura materiei
şi care includeau fenomenele termice, meteorologice, chimice sau fiziologice,
erau tratate doar cu ajutorul argumentelor verbale şi al construcţiilor logice.
Cea mai reprezentativă teorie de acest tip a fost formulată de Aristotel
(384 î. Cr. – 322 î. Cr.) şi se baza pe faimoasa doctrină a celor patru Elemente
fundamentale datorată lui Empedocle din Agrigent (490 î. Cr. – 430 î. Cr.).
Conform acestei teorii, Universul este compus din patru Elemente
fundamentale: Pământul, Apa, Aerul şi Focul, prin acţiunea a patru Calităţi
elementare: Recele, Caldul, Uscatul şi Umedul. Astfel, fiecare corp constă din
Materie pasivă şi Formă activă; Materia este compusă din cele patru Elemente
primordiale, singure sau în asociere, în cantitate mai mare sau mai mică, şi Forma
– un amestec adecvat al celor patru Calităţi. Fiecare Element tinde spre locul său
natural în Univers şi are în permanenţă două Calităţi, dintre care una este activă
(Recele, Caldul) şi cealaltă este pasivă (Uscatul, Umedul). Astfel, Pământul este
9
rece şi uscat; apa – rece şi umedă; aerul – cald şi umed; focul – cald şi uscat.
Alături de aceste Calităţi elementare, existau şi Calităţi secundare şi derivate,
precum greul şi uşorul, amarul şi dulcele, fluidul şi vâscosul. Pe de altă parte,
generarea elementelor prin acţiunea calităţilor implică o dinamică a elementelor.
Elementele care au o calitate elementară în comun se pot transforma unul în
celălalt. Focul poate, deci, să se transforme, prin modificarea uneia dintre cele
două calităţi ale sale, fie în aer, fie în pământ; pământul, în foc sau în apă; apa, în
pământ sau în aer; aerul, în apă sau în foc. Aristotel a studiat chiar viteza relativă
de transformare reciprocă a elementelor: astfel, sub efectul căldurii, apa se
transformă în aer mai rapid decât se transformă p\mântul în foc.
În sfârşit, fiecare element se subdivide în varietăţi: se disting de exemplu
trei feluri de foc: flacăra care arde, lumina şi reziduurile incandescente ale flăcării.
Structura ipotetică a materiei bazată pe această teorie determină o consecinţă
importantă: proprietatea „termică” potenţială sau intrinsecă a tuturor substanţelor
existente. Astfel, de exemplu, alcoolul, praful de puşcă şi piperul sunt substanţe
calde, active în raport cu alte corpuri, în timp ce opiul şi zăpada sunt exemple de
substanţe reci.
Deşi conceptul de temperatură nu a fost necesar pentru descrierea
generală a proceselor naturale în cadrul teoriei lui Aristotel, termenul temperatură
era frecvent folosit de medicii antici şi medievali. Această temperatură a lor era în
strânsă legătură cu temperamentul (temperamentum, în latină) individual şi era
dată de un anumit amestec al celor patru Calităţi, care era necesar pentru a
menţine Forma ţesuturilor corpului uman într-o bună stare de sănătate –
homeostasis.
Astfel, cei mai faimoşi medici ai antichităţii, Hipocrat (460 î.Cr. -370
î.Cr.) şi Galien (129 -216) au completat teoria elementelor cu aşa numita teorie a
umorilor. Ei au reluat astfel o veche concepţie greacă, potrivit căreia corpul uman
este reflectarea în miniatură a Universului. Fiziologia umană este comandată de
forma organică a elementelor care sunt cele patru umori, fiecare dintre acestea
fiind dominată de o pereche de calităţi: „bila galbenă” (colera, în latină) este caldă
şi uscată precum focul, „bila neagră” (colera nigra) este rece şi uscată precum
pământul, „flegma” (flegma sau phlegma) este rece şi umedă precum apa şi
„sângele” (sanguis) este cald şi umed precum aerul. La fel cum Universul nu este
sănătos atunci când elementele sunt în dezechilibru, tot aşa corpul uman se
îmbolnăveşte atunci când există un exces al uneia sau alteia dintre umori.
Sănătatea şi boala depind deci de echilibrul umorilor şi de calitatea lor. Dacă
dezechilibrul se agravează, bolile pot fi vindecate prin administrarea unui remediu
care restabileşte echilibrul umorilor.
Galien a introdus şi ceea ce el a numit grade (gradus, în latină): patru
grade de cald şi patru grade de rece; aceste grade aveau în vedere mai degrabă
remediile medicale ce aveau ca efect să facă pacientul cald sau rece. Pentru a
uşura prescrierea medicamentelor, Galien a recurs şi la o temperatură neutră,
căreia i-a asociat notaţia de zero grade pe scara sa şi care corespundea, în termeni
actuali, stării termice normală a unui individ. El credea că această temperatură
neutră variază cu latitudinea geografică, fiind, de exemplu, cu 2 grade mai ridicată
10
la latitudinea de 25º şi cu două grade mai scăzută la latitudinea de 65º, decât la
latitudinea de 45º. Aceste diferenţieri erau importante, deoarece permiteau să se
stabilească tipul de medicament necesar pentru a produce caldul sau recele
potrivit pentru un pacient dintr-o anumită zonă geografică.
De fapt medicii antici, dar şi medicii din Evul Mediu care au continuat să
folosească teoriile lor, nu puteau determina parametrul denumit temperatură
deoarece nu aveau la dispoziţie un instrument adecvat.
Tradiţia spune că Galileo Galilei ar fi fost primul inventator al unuzi
termometru; această presupunere nu este însă susţinută de documente.
Probabil prima încercare de a defini starea corpului uman prin măsurări
fizice obiective a provenit de la un grup de savanţi italieni care lucrau împreună în
jurul anului 1600. Medicul Sanctorius (Santorio) (1561-1636), care făcea parte
din acest grup, a publicat în anul 1612, în lucrarea sa „Comentarii despre Galien”,
prima descriere care se cunoaşte a unui instrument conceput pentru măsurarea
temperaturii.
Sanctorius a încercat să măsoare o
caracteristică instantanee a temperamentului, adică
temperatura, folosind o formă modificată a unui
dispozitiv foarte vechi numit termoscop, care fusese
deja descris de Philo din Bizanţ (secolul al III-lea î.
Cr.) şi de Hero din Alexandria (sec. I d.Cr.).
Trebuie însă remarcat că aceste aparate din vechime
erau utilizate mai degrabă pentru a demonstra
posibilitatea folosirii căldurii soarelui pentru a
mişca apa şi nu pentru măsurarea temperaturii. În
principiu, un astfel de termoscop era format dintr-un
Termometrul lui bulb voluminos, ataşat unui tub lung şi subţire din
Sanctorius, cu pendulul în sticlă, al cărui capăt deschis era imersat într-un vas
partea stângă umplut cu apă sau alcool. Când bulbul era încălzit
cu mâna, dilatarea aerului din interior provoca
apariţia unor bule pe suprafaţa lichidului din vas.
Când mâna era îndepărtată, bulbul se răcea, iar lichidul se ridica în interiorul
tubului. În continuare, instrumentul lucra ca un dilatometru cu gaz, fiind sensibil
la variaţiile temperaturii, care produceau variaţii ale volumului aerului din tub şi
deci modificau înălţimea coloanei de lichid; din păcate, variaţia presiunii
exterioare avea acelaşi efect, ceea ce făcea imprecisă metoda de determinare a
temperaturii. În plus, metoda de măsurare a temperaturii folosită de către
Sanctorius era mult diferită de cea cunoscută în prezent, acesta determinând cu cât
se modifica înălţimea la care se afla lichidul în tub pe parcursul timpului necesar
pentru ca un mic pendul să efectueze zece oscilaţii.
Termoscopul era un instrument cunoscut în rândul oamenilor educaţi din
secolul al şaptesprezecelea, mulţi dintre aceştia (Galilei, Segredo, Fludd, Bacon,
Boyle) aducându-şi contribuţia la perfecţionarea lui. Goethe a popularizat în 1732
în Germania un dispozitiv primitiv pentru prognozarea vremii, format dintr-un vas
din sticlă închis etanş, umplut pe jumătate cu vin şi prevăzut cu un tub ciudat.
11
Funcţionarea dispozitivului, cunoscut sub numele de termometrul lui Goethe, se
baza pe conceptul conform căruia scăderea presiunii atmosferice prognozează
furtună, este
Următorul progres major l-a reprezentat utilizarea unui
lichid în locul aerului şi a fost înfăptuit în anul 1632 de către un
medic francez, Jean Rey. El a folosit apa ca substanţă
termometrică dar, fiindcă nu a etanşat tubul termometrului,
evaporarea trebuie să fi produs erori considerabile. Un
dispozitiv mai apropiat de ceea ce înţelegem azi prin
termometru* (un lichid închis într-un tub din sticlă) a fost
realizat în jurul anului 1654 de către Ferdinand al doilea, mare
Termometrul duce de Toscana.
lui Goethe În a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea erau în
uz forme avansate de termometre pentru scopuri medicale şi
meteorologice, în special cele construite de membrii ai
Accademia del Cimento din Florenţa. Aceştia au înlocuit apa cu
alcool colorat în jurul anului 1650 şi au închis ermetic tubul.
Termometrele lor erau gradate prin diviziuni marcate prin
minuscule picături din sticlă ataşate pe tub şi, pentru a asigura
suficientă lungime termometrelor care aveau un număr mare de
diviziuni (până la 300), acestea erau adesea construite în formă
de spirală. Aceste noi termometre cu erau superioare a tot ceea ce Fabricarea
existase până atunci; se produceau termometre cu lungi tije termometrului
spiralate, suficient de sensibile şi de uniformitate deosebită pen-
tru acele vremuri. În anul 1657, academicienii au
experimentat termometre din sticlă cu mercur dar, în cele
din urmă, au concluzionat că acestea sunt mai puţin comod
de folosit decât cele cu alcool.
Principalul dezavantaj al tuturor acestor tipuri de
termometre era dat de faptul că nu puteau fi folosite decât
pentru măsurători comparative; două instrumente diferite,
produse de artişti diferiţi, ofereau, evident, rezultate diferite
ale măsurătorilor efectuate. Una din primele încercări de Termometru
standardizare şi calibrare a termometrelor a avut loc în florentin (1650)
1663, la Londra, când membrii Royal Society au hotărât să
folosească unul dintre termometrele produse de către Robert Hooke drept
referinţă, astfel încât toate celelalte să fie etalonate după acesta**.
Dan Gabriel Fahrenheit (1686-1736) pare să fi fost prima persoană care a
reuşit să construiască termometre stabile din sticlă, cu mercur; în perioada 1708 -
1724, el a pus la punct o metodă de realizare a unei scări de temperatură, constând
din stabilirea unor puncte fixe şi împărţirea intervalului dintre ele într-un număr
*
Prima utilizare a cuvântului termometru se găseşte în tratatul francez „La Récréation Mathématique” de J.
Leurechon, în 1624, unde a apărut ca thermomètre.
**
http://www.zytemp.com/infrared/thermometry_history.asp

12
convenabil de grade.
Între anii 1724 şi 1726, Fahrenheit a publicat
numeroase articole în care a descris termometrul său
cu mercur şi cele trei puncte fixe pe care le–a folosit
pentru calibrare: (1) un amestec de gheaţă, apă pură
şi clorură de amoniu (pe care l-a considerat punctul
zero al scării); (2) un amestec de gheaţă şi apă pură;
(3) temperatura corpului uman (caldul sângelui). El
a împărţit intervalele dintre punctele fixe în mod egal,
în grade. În al doilea articol din 1724, Fahrenheit
precizează valorile celor trei puncte fixe pe scara sa:
D. G. Fahrenheit
0º, 32º şi, respectiv, 96º.
Se pare că Fahrenheit ar fi preluat ideea punctelor fixe dintr-o conversaţie
avută cu astronomul danez Ole Rømer, care îi vorbise despre un proiect pentru
constituirea unei scări de temperatură cu două puncte fixe, temperatura de topire a
gheţii şi „caldul sângelui”. Termometrul era imersat succesiv într-un amestec de
gheaţă şi apă şi, respectiv, în apă la temperatura corpului uman şi nivelurile
corespunzătoare ale coloanei de lichid erau marcate pe scara termometrului.
Rømer a ales în mod arbitrar un zero situat sub punctul gheţii, la o distanţă egală
cu jumătate din lungimea cuprinsă între cele două repere marcate. El a împărţit
apoi, tot arbitrar, intervalul dintre acest zero şi nivelul corespunzător temperaturii
corpului uman în 22,5 de grade, ceea ce făcea ca temperatura de topire a gheţii să
devină 7,5º. Fahrenheit a hotărât să urmeze acelaşi principiu, dar a împărţit
intervalul de temperatură dintre cele două puncte fixe în 64 de grade şi a atribuit
valoarea de 32º punctului gheţii, ceea ce a condus la valoarea de 96º pentru
„caldul sângelui”. Extinzând scara rezultată, Fahrenheit a constatat că temperatura
de fierbere a apei de ploaie era de aproximativ 212º*; mai târziu, valoarea de 212º
a fost adoptată ca valoare exactă a temperaturii Fahrenheit de fierbere a apei la
presiunea atmosferică normală, reprezentând al doilea punct fix al scării sale
termometrice. Utilizând această scară, care este şi astăzi în uz, Fahrenheit a făcut
măsurări ale punctelor de fierbere ale lichidelor la temperaturi de până la 600º.
În aceeaşi perioadă, savantul francez Guillaume Amontons (1663-1705) a
făcut experimente cu un termometru cu gaz la volum constant, folosind aer ca
mediu termometric. Amontons a studiat relaţia dintre temperatura şi presiunea în
gaze şi a constatat că mici variaţii ale temperaturii produc variaţii corespunzătoare
ale presiunii. El a observat că temperatura unui gaz este proporţională cu
presiunea sa şi că, în consecinţă, ar fi nevoie de un singur punct fix pentru a defini
o scară termometrică. Această propunere nu a fost adoptată de contemporani,
faptul că că termometrul cu gaz era un instrument dificil de folosit fiind probabil
motivul acestei atitudini.
Rezultatele lucrărilor sale îl determină pe Amontons să presupună că cea
mai joasă temperatură existentă ar corespunde unei presiuni zero a gazului din
termometru. El a numit acest punct (situat la aproximativ 270 de grade sub

*
de Boer, J., 1965 – Temperature as a basic physical quantity. Metrologia, vol. 1, no. 4., pp.158-169.
13
punctul de solidificare al apei) „zero absolut” sau „frigul extrem” (l’extrême
froid) şi a propus folosirea lui ca punct fix natural. Se realiza astfel un prim pas pe
calea înţelegerii conceptului de zero absolut al temperaturii, concept dezvoltat şi
extins mai târziu de către William Thomson, lord Kelvin.
Tot lui Amontons i se datorează şi folosirea termometrelor cu gaz pentru
etalonarea termometrelor cu lichid.

R. A. F. de Réaumur Anders Celsius

Lucrările lui Réaumur şi Celsius, publicate la începutul secolului al

XVIII-lea, au condus la apariţia unui consens general referitor la folosirea
fenomenelor de fierbere şi de solidificare ale apei pentru stabilirea unor puncte
fixe ale scărilor termometrice.
În anul 1731, René Antoine Ferchault de Réaumur (1683-1757) a creat o
scară de temperatură în care reperul zero reprezenta punctul de solidificare al apei
iar reperul 80 reprezenta punctul de fierbere al apei. Scara de temperatură
Réaumur a devenit populară în Franţa, dar a fost ulterior înlocuită cu scara
Celsius.
Astronomul şi fizicianul suedez Anders Celsius (1701-1744) a realizat în
anul 1742 un termometru cu mercur în care intervalul dintre reperele marcate
pentru punctul gheţii şi, respectiv, pentru punctul de fierbere al apei la presiunea
atmosferică normală era împărţit în 100 de părţi egale, cu reperul corespunzător
punctului gheţii marcat cu 100º şi cel corespunzător punctului de fierbere a apei
marcat cu 0º. El a măsurat şi dependenţa punctului de fierbere al apei de presiunea
atmosferică, obţinând date ce sunt în acord cu datele moderne.
În 1850, un prieten şi colaborator ştiinţific al lui Celsius, Märten Strömer,
a inversat cele două puncte fixe introduse de Celsius şi a definit punctul gheţii şi
punctul de fierbere al apei ca fiind 0º şi, respectiv, 100º. A rezultat, astfel, scara
Celsius sau scara centigrad, denumită aşa datorită diferenţei de 100 de unităţi
între cele două puncte fixe.

14
 1. NO}IUNI FUNDAMENTALE DE TERMODINAMIC|
1.1. PROPRIET|}ILE TERMODINAMICE ALE CORPURILOR

1.1.1. Generalit\]i; parametri de stare; transform\ri termodinamice [2, 3, 14,

32, 41, 47]

Conform DEX, termodinamica este o parte a fizicii al cărei obiect de

studiu îl constituie stările de echilibru ale sistemelor fizice şi proprietăţile
generale ale proceselor care conduc spre astfel de stări, procese în care pot
interveni şi fenomene termice.
Principalele metode în studiul termodinamicii sunt: metoda
fenomenologic\ [i cea statistic\ [2, 3, 41].
Metoda fenomenologic\ (macroscopic\) studiaz\ propriet\]ile generale,
de ansamblu ale sistemelor fizice formate dintr-un num\r finit de corpuri, pornind
de la analiza proceselor macroscopice din natur\, utilizând cele trei principii
fundamentale ale termodinamicii precum [i rezultatele cercet\rilor experimentale,
f\r\ îns\ a explica mecanismul proceselor moleculare care determin\ fenomenul.
Metoda statistic\ (microscopic\) ia în considerare structura molecular\ a
corpurilor, care se consider\ ca fiind formate dintr-un num\r foarte mare de
particule elementare, caracterizate printr-o mobilitate continu\ [i aflate în
interac]iune reciproc\.
Legile fundamentale care stau la baza termodinamicii sunt:
• principiul zero al termodinamicii, care stabile[te condi]iile de echilibru
termic dintre mai multe sisteme care interac]ioneaz\;
• principiul I al termodinamicii, care exprim\ în esen]\ echivalen]a
formelor de energie [i conservarea acesteia;
• principiul al II-lea al termodinamicii, care precizeaz\ sensul spontan de
transformare a energiei [i entropiei sistemelor;
• principiul al III-lea al termodinamicii, ce enun]\ imposibilitatea atingerii
punctului de zero absolut (anularea entropiei la temperatura de zero
absolut).
Sistemele termodinamice sunt sisteme macroscopice, compuse dintr-un
număr foarte mare de particule (molecule) în continuă mişcare, care
interacţionează permanent între ele. Dimensiunile unui sistem sunt mult mai mari
decât ale componentelor sale, astfel că în cadrul lor sunt valabile legile statistice.
Pentru definirea unui sistem trebuie precizate limitele sale, care pot fi reale
(pereţii unui vas în care se găseşte un gaz) sau imaginare (secţiuni printr-o
conductă). Tot ce se află în afara acestor limite este considerat mediu
înconjurător. Sistemele termodinamice izolate (`nchise) nu schimb\ cu mediul
exterior nici c\ldur\ [i nici lucru mecanic, sistemele termodinamice rigide
schimb\ doar c\ldur\ cu mediul `nconjur\tor, iar sistemele adiabate schimb\
doar lucru mecanic cu mediul ambiant. Sistemele care schimb\ atât c\ldur\ cât [i
15
lucru mecanic se numesc sisteme deschise.
Starea termodinamic\ este ansamblul tuturor propriet\]ilor macroscopice
instantanee ale corpului. Fiecare proprietate este caracterizat\ de c\tre o m\rime
numit\ parametru de stare. Parametrii de stare pot fi:
• intensivi, care nu depind de dimensiunile sistemului - temperatura (T),
presiunea (p);
• extensivi, care depind de dimensiunile sistemului - volumul (V).
Parametrii de stare fundamentali `n termodinamic\ sunt presiunea,
volumul [i temperatura.
Starea de echilibru termodinamic se stabile[te atunci când sistemul,
aflându-se în condi]ii exterioare invariabile, parametrii s\i de stare se men]in
constan]i în timp.
Transformarea termodinamic\ de stare reprezint\ trecerea unui corp
(sistem) dintr-o stare de echilibru în alta, atunci când se modific\ condi]iile
exterioare acestuia, provocându-se astfel un schimb de energie. Cu alte cuvinte,
transformarea de stare este un proces de trecere de la o stare de echilibru la alta
prin parcurgerea unei succesiuni ordonate de st\ri, caracterizate prin valori precise
ale m\rimilor de stare. Transform\rile se numesc cvasistatice, dac\ parametrii de
stare variaz\ în timp atât de lent încât, la orice moment, sistemul s\ poat\ fi
considerat în echilibru. În fig. 1.1, între starea ini]ial\ (1) [i final\ (2) sistemul
trece printr-o infinitate de st\ri de echilibru. Teoretic, procesul cvasistatic 1-2
dureaz\ un timp infinit, pentru a-[i p\stra st\rile intermediare în echilibru
termodinamic.
Procesele naturale nu sunt procese
cvasistatice, dar no]iunea este o abstrac]ie
[tiin]ific\, util\ pentru în]elegerea esen]ei
fenomenelor reale. Transform\rile în urma
c\rora sistemul termodinamic trece dintr-o
stare ini]ial\ de echilibru într-o stare final\
de echilibru, f\r\ a trece succesiv prin st\ri
intermediare de echilibru se numesc
Fig. 1.1 – Transformare transform\ri necvasistatice [i nu pot fi
cvasistatic\ reprezentate grafic.
Transformarea se nume[te ciclic\ sau `nchis\ dac\ starea final\ a
sistemului termodinamic coincide cu starea sa ini]ial\, dup\ parcurgerea altor
st\ri intermediare diferite (fig. 1.2); `n caz contrar, transformarea se nume[te
deschis\.

Fig. 1.2 – Transform\ri

ciclice

Transformarea reversibil\ este o transformare în care, în urma

schimb\rii semnului de varia]ie al parametrilor de stare, sistemul evolueaz\ de la
16
starea final\ la starea ini]ial\, trecând prin acelea[i st\ri intermediare de echilibru
prin care a trecut în transformarea primar\ de la starea ini]ial\ la starea final\.
Orice transformare care nu este reversibil\ este ireversibil\.
Transform\rile necvasistatice sunt transform\ri ireversibile; toate
transform\rile din natur\ sunt ireversibile, adic\ se desf\[oar\ într-un anumit sens
[i nu se pot reîntoarce de la sine (în sens opus) f\r\ consum energetic din exterior.
~n func]ie de num\rul de parametri de stare ce se modific\, transform\rile
pot fi:
• simple – un parametru fundamental de stare se men]ine constant;
• complexe – to]i parametrii de stare fundamentali sufer\ modific\ri.

1.1.2. Lucrul mecanic [i c\ldura [14]

Lucrul mecanic [i c\ldura sunt forme prin care are loc schimbul de
energie, fiind parametri de proces, având sens doar `n leg\tur\ cu desf\[urarea
unui proces de schimb de energie; nu se poate vorbi de lucrul mecanic sau
cantitatea de c\ldur\ ale unui corp `ntr-o anumit\ stare de echilibru termodinamic.
Ca urmare, nici lucrul mecanic [i nici c\ldura nu sunt parametri de stare.
Prin conven]ie, c\ldura primit\ de c\tre corp are semn pozitiv, iar c\ldura
cedat\ este negativ\; lucrul mecanic produs este pozitiv, iar lucrul mecanic
consumat este negativ.

1.1.2.1. Lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum

Este lucrul mecanic efectuat sau consumat de c\tre corpurile `n stare
gazoas\ sub ac]iunea unor for]e de presiune.
S\ consider\m un cilindru, `nchis de un piston mobil (fig. 1.3a), `n
interiorul c\ruia se g\se[te gaz. ~ntr-un interval de timp infinit mic deplas\m
pistonul pe distan]a dx; lucrul mecanic elementar corespunz\tor deplas\rii
pistonului va fi:
dL = F ⋅ dx ,
`n care F este for]a ce ac]ioneaz\ asupra pistonului.

a) b)
Fig. 1.3 – Determinarea lucrului mecanic corespunz\tor varia]iei de volum

Varia]ia de volum a gazului va fi:

dV = A ⋅ dx ,
17
unde A este aria pistonului.
Din cele dou\ rela]ii rezut\:
dV
dL = F ⋅ = p ⋅ dV ,
A
rela]ie care reprezint\ lucrul mecanic elementar corespunz\tor varia]iei de volum.
Reprezentând procesul `n diagrama presiune – volum (p – V, fig. 1.3b),
lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum la trecerea din starea (1) `n starea
(2) va fi:
2
L12 = ∫ p ⋅ dV
1
[i este propor]ional cu aria suprafe]ei (a-1-2-b), delimitată de curba ce reprezint\
procesul [i de axa orizontal\ a sistemului de coordonate.
Folosind m\rimile specifice (l = L/m, v = V/m, `n care m este masa
gazului), lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum va fi:
2
l12 = ∫ p ⋅ dv .
1
Pentru calculul lucrului mecanic corespunz\tor varia]iei de volum este
necesar s\ se cunoasc\ legea de varia]ie a presiunii.
1.1.2.2. Lucrul mecanic de deplasare (dislocare)
Reprezint\ lucrul mecanic necesar deplas\rii unui volum de fluid printr-o
conduct\, dintr-o pozi]ie dat\ pân\ `n pozi]ia imediat urm\toare, `n condi]ii de
presiune constant\.
Consider\m o conduct\ prin care circul\ un gaz (fig. 1.4); sec]iunile (I) [i
(II) delimiteaz\ o por]iune ce con]ine o anumit\ cantitate de fluid, care se
deplaseaz\ pe distan]a (x), astfel `ncât (I) ajunge `n (II) [i (II) ajunge `n (III).
Lucrul mecanic pentru deplasarea gazului va fi:
V
Ld = F ⋅ x = F ⋅ ,
A
unde V este volumul de gaz, iar A este aria sec]iunii conductei.

Fig. 1.4 – Calculul lucrului

mecanic de deplasare

}inând cont c\ p = F/A, rezult\ lucrul mecanic de deplasare:

Ld = p ⋅ V sau l d = p ⋅ v .
Diferen]iind rela]ia lucrului mecanic de deplasare ob]inem:
dLd = p ⋅ dV + V ⋅ dp = dL + V ⋅ dp
Lucrul mecanic de deplasare este cedat fiec\rui volum de fluid de c\tre
fluidul din conduct\ aflat `n spatele s\u, ce ac]ioneaz\ ca un piston; volumul
18
considerat de fluid consum\ acest lucru mecanic pentru deplasarea fluidului din
fa]a sa. ~n cazul intr\rii fluidului `ntr-un rezervor (sau ma[in\) la presiune
constant\, lucrul mecanic de deplasare se adaug\ la energia fluidului din rezervor.

1.1.2.3. Lucrul mecanic tehnic

Lucrul mecanic tehnic (denumit [i lucru mecanic util exterior) este lucrul
mecanic produs de c\tre o ma[in\ termic\; ma[ina termic\ transform\ c\ldura
fluidului de lucru `n lucru mecanic.

1.1.2.4. C\ldura
C\ldura reprezint\ o form\ de transfer de energie `ntre corpuri cu st\ri
termice diferite. ~n general, schimbul de energie sub form\ de c\ldur\ este `nso]it
de modificarea temperaturii corpurilor (c\ldur\ sensibil\); c\ldura latent\ duce
la schimbarea st\rii de agregare a corpurilor.
Cantitatea de c\ldur\ sensibil\ schimbat\ de un corp cu mediul exterior
`ntr-o transformare `n care temperatura acestuia sufer\ o varia]ie infinit mic\ este
dat\ de rela]ia:
dQ = m ⋅ c ⋅ dT ,
`n care m este masa corpului [kg], c este c\ldura specific\ [J/kg⋅K], iar dT este
varia]ia de temperatur\ [K].
Cantitatea de c\ldur\ schimbat\ `ntr-un proces termodinamic va fi:
2
Q12 = ∫ m ⋅ c ⋅ dT [J ] ,
1
sau
2
⎡J ⎤
q12 = ∫ c ⋅ dT ⎢ kg ⎥ .
1 ⎣ ⎦
Cantitatea de c\ldur\ primit\ este pozitiv\ deoarece conduce la cre[terea
temperaturii corpului (dt>0), iar cantitatea de c\ldur\ cedat\ este negativ\, ducând
la sc\derea temperaturii corpului.
C\ldura specific\ a unui fluid reprezint\ cantitatea de c\ldur\ necesar\
cre[terii cu un grad a temperaturii unui kilogram de substan]\ sau a unui kilomol*.
Valoarea c\ldurii specifice a gazelor depinde de modul `n care se desf\[oar\
procesul de `nc\lzire sau r\cire; astfel c\ldura specific\ este mai mare pentru
procesele ce au loc la presiune constant\ decât pentru procesele ce au loc la
volum constant (cp > cv). Raportul celor dou\ c\lduri specifice se nume[te
exponent adiabatic k:
cp
k= .
cv
Pentru gaze, c\ldura specific\ variaz\ cu temperatura (fig. 1.5); `n mod
obi[nuit se utilizeaz\ rela]ii polinomiale pentru a exprima dependen]a de

*
kilomolul (kmol) reprezint\ cantitatea de substan]\ a c\rei mas\, exprimat\ `n
kilograme, este numeric egal\ cu masa atomic\ relativ\.
19
temperatur\ a c\ldurii specifice:
c = a + b⋅t + d ⋅t2 +K,
unde t este temperatura, iar a, b, d sunt coeficien]i care depind de natura gazului [i
de intervalul de temperatur\ pentru care se dezvolt\ calculele.

Fig. 1.5 – Varia]ia `n

func]ie de temperatur\ a
c\ldurii specifice molare la
presiune constant\ [14]
1-oxigen;
2-azot;
3-azot atmosferic;
4-aer;
5-hidrogen;
6-oxid de carbon;
7-oxid de azot;
8-gaz OH.

1.2. GAZE PERFECTE; LEGILE GAZELOR PERFECTE [1]

1.2.1. Defini]ia gazului perfect

Gazul perfect este o substan]\ ipotetic\, constituit\ din molecule de form\

sferic\, perfect elastice, de volum neglijabil, lipsite de coeziune, aflate la mare
distan]\ între ele [i care interac]ioneaz\ numai prin ciocniri [i transmiteri de
impulsuri. În mi[carea lor dezordonat\ moleculele au o mi[care rectilinie [i
uniform\, pân\ la ciocnirea cu alte molecule, iar c\ldurile specifice sunt
considerate constante, independente de presiune [i temperatur\. Gazul perfect nu
are vâscozitate, î[i p\streaz\ propriet\]ile indiferent de varia]iile de presiune [i
temperatur\, iar în vecin\tatea temperaturii de zero absolut nu se lichefiaz\,
volumul s\u tinzând spre zero.
Gazele reale prezint\ abateri fa]\ de comportarea gazului perfect în
special datorit\ coeficientului de compresibilitate, dar vaporii [i aerul la presiuni
foarte mici [i temperaturi foarte ridicate se apropie de gazul perfect.

1.2.2. Legile gazelor perfecte

Legea Boyle-Mariotte sau a transform\rii izoterme (T = ct.), arat\ c\
volumele ocupate de o aceea[i mas\ de gaz perfect sunt invers propor]ionale cu
presiunile suportate de el, adic\:
p ⋅ V = ct. ,
20
 sau
p1 V2
=
p 2 V1
atunci când gazul evolueaz\ la temperatur\ constant\ `ntre starea (1) [i starea (2).
În diagrama p-V, func]ia de temperatur\ este o hiperbol\ echilater\, iar
curbele mai dep\rtate de origine sunt carateristice temperaturilor mai ridicate
(fig.1.6).

Fig. 1.6 – Transformarea izoterm\

Legea lui Gay Lussac sau a transform\rii izobare (p = ct), arat\ c\ la

presiune constant\ volumele aceleia[i cantit\]i de gaz perfect sunt direct
propor]ionale cu temperaturile absolute ale gazului:
V
= ct. ,
T
sau
V1 V2
= ,
T1 T2
atunci când gazul evolueaz\ la presiune constant\ `ntre st\rile (1) [i (2).
Varia]ia de volum ∆V a gazului, între starea ini]ial\ V0, la temperatura
t0=00C [i starea final\ V la temperatura t este:
∆V = V −V0 = V0 ⋅α ⋅ t
unde α este coeficientul de dilatare izobar\ (α =1/273,15=0.0036610C-1).
În diagrama p-V izobara este o dreapt\ paralel\ cu abscisa, iar în
diagrama V-T o dreapt\ care porne[te din origine (fig.1.7.).
Legea lui Charles sau a transform\rii izocore (V = ct.) arat\ c\ pentru un
gaz perfect, la volum constant presiunile între dou\ st\ri sunt propor]ionale cu
temperaturile absolute:
p
= ct. ,
T
p p
sau 1 = 2 ,
T1 T2
atunci când gazul evolueaz\ la volum constant `ntre st\rile (1) [i (2).
Varia]ia de presiune `ntre starea final\ [i cea ini]ial\ este dat\ de rela]ia:
∆p = p − p0 = p0 ⋅β⋅ t,
21
unde β este coeficientul de compresibilitate izocor\ (β=α=0.003661°C-1).

Fig. 1.7 – Transformarea izobar\

Fig. 1.8 – Transformarea izocor\

~n diagrama p-V procesul izocor este o dreapt\ paralel\ cu ordonata, iar în

diagrama V-T o dreapt\ care pleac\ din origine [i are panta p0⋅ β (fig.1.8).
Legea general\ a gazului perfect sau ecua]ia de stare Clapeyron-
Mendeleev se ob]ine prin îmbinarea legilor anterioare, fiind exprimat\ sub forma
general\ f(v, p, T) = ct. Pentru un kilogram de substan]\, se poate demonstra c\
legea general\ a gazului perfect este:
p⋅v
= ct. = R ,
T
`n care v este volumul specific, iar R este o constant\ specific\ fiec\rui gaz.
Ecua]ia de stare se mai poate scrie sub forma:
p ⋅ v = R ⋅T
sau
p
= R ⋅T ,
ρ
unde ρ este densitatea gazului.
Pentru m kg de gaz, ecua]ia termic\ de stare devine:
p ⋅V = m ⋅ R ⋅ T ,
iar pentru 1 kmol, având masa molar\ M kg ob]inem:
M ⋅ p ⋅ v = M ⋅ R ⋅T .
Notând:
22
 • M ⋅ v = v M - volumul molar (vM=22,414 m3/kmol*, la 760 mm Hg şi 0oC),
• M ⋅ R = RM - constanta universal\ a gazelor perfecte (RM = 8314,472
J/kmol∙K),
ob]inem:
p ⋅ v M = RM ⋅ T .
m
}inând cont c\ unei mase m de gaz `i corespund µ kmoli ( µ = ),
M
ecua]ia de stare se poate scrie sub forma:
m
p ⋅V = ⋅ RM ⋅ T = µ ⋅ RM ⋅ T .
M
Legea lui Avogadro arat\ c\ volume egale din gaze diferite, aflate `n
acelea[i condi]ii de temperatur\ [i presiune, con]in acela[i num\r de molecule:
NA = 6,023⋅1026 molecule/kmol.
Legea lui Dalton se aplic\ amestecurilor de gaze perfecte [i arat\ c\
presiunea total\ a amestecului este egal\ cu suma presiunilor par]iale ale
componentelor; prin presiune par]ial\ a unui component se `n]elege presiunea pe
care ar avea-o componentul respectiv dac\ ar ocupa singur `ntregul volum
disponibil.

1.3. PRIMUL PRINCIPIU AL TERMODINAMICII [2, 14, 41]

1.3.1. Principiul echivalen]ei

Primul principiu al termodinamicii reprezint\ aplicarea legii generale a

conserv\rii energiei pentru procesele termice.
Ca dat\ a stabilirii primului principiu al termodinamicii se consider\ anul
1842, când Robert Mayer a enun]at echivalen]a c\ldurii [i a lucrului mecanic. ~n
1843 James Joule confirm\ experimental rezultatele lui Robert Mayer, utilizând
aparatul din fig. 1.9; lucrul mecanic produs de c\derea greut\]ii (1) pe distan]a (h)
este transformat `n c\ldur\ prin frecare de c\tre agitatorul cu palete (4), care se
rote[te `n interiorul vasului calorimetric (3), `n care se g\se[te ap\. Experien]a a
ar\tat c\ pentru un lucru mecanic de 1 kgf⋅m se ob]ine o cantitate de c\ldur\ de
1/424,9 kcal (altfel zis, 1 kcal este echivalent\ cu 424,9 kgf⋅m).

Fig. 1.9 – Determinarea echivalentului

caloric al lucrului mecanic
1-greutate;
2-termometru;
3-vas calorimetric;
4-agitator.

*
1 kmol →M [kg] → vM [m3]
23
 Dac\ atât c\ldura cât [i lucrul mecanic se exprim\ `n Joule, experien]a
arat\ c\ un lucru mecanic de 1J este echivalent cu o cantitate de c\ldur\ de 1J.
Aceast\ formulare a primului principiu este cunoscut\ sub denumirea de
principiul echivalen]ei, fiind exprimat\ matematic de rela]ia (scris\ pentru
unit\]ile de m\sur\ din S.I.):
Q = L sau Q-L=0.
~n aceast\ form\, primul principiu poate fi enun]at astfel: c\ldura poate fi
produs\ din lucru mecanic [i se poate transforma `n lucru mecanic, totdeauna `n
acela[i raport de echivalen]\.
Aceast\ form\ a primului principiu al termodinamicii este valabil\ pentru
transform\ri `nchise (ciclice) şi sisteme izolate (închise).

1.3.2. Primul principiu al termodinamicii pentru transform\ri deschise

Fie un sistem ce evolueaz\ de la starea (1) la starea (2) – fig. 1.10 – fie pe
calea (A), fie pe calea (B); pentru a transforma procesul deschis (1) → (2) `ntr-
unul ciclic, presupunem c\ sistemul revine la starea ini]ial\ pe calea (C).

Fig. 1.10 – Schem\ deducerea primului principiu pentru

transform\ri deschise

Pentru cele dou\ transform\ri ciclice putem aplica principiul echivalen]ei

dintre c\ldur\ [i lucru mecanic:
• pentru ciclul (1) → A→ (2) →C → 1: (Q1A2 + Q2C1) – (L1A2 + L2C1) = 0;
• pentru ciclul (1) → B→ (2) →C → 1: (Q1B2 + Q2C1) – (L1B2 + L2C1) = 0.
Din cele dou\ rela]ii rezult\:
Q1A2 – L1A2 = Q1B2 – L1B2 = L2C1 – Q2C1,
sau
Q12 – L12 = ct. = ∆Etot,
unde ∆Etot reprezint\ varia]ia total\ de energie. Energia total\ poate fi scris\ sub
forma:
Etot = U + Ec +Ep,
`n care U este energia intern\ a fluidului, datorat\ mi[c\rii particulelor care `l
compun, Ec este energia cinetic\, iar Ep este energia poten]ial\.
Neglijând varia]ia de energie cinetic\ [i poten]ial\, rezult\:
Q12 – L12 = ∆U,
sau
Q – L = ∆U.
Se observ\ c\ dac\ transformarea este ciclic\ (starea final\ coincide cu
cea ini]ial\), ∆U = 0 [i ob]inem Q – L = 0.
Folosind m\rimile specifice, rezult\:
q – l = ∆u,
iar pentru procese infinitezimale:
24
 dq = dl + du,
sau
dq = p⋅dv + du,
pentru procese reversibile.
Energia intern\ U este un parametru de stare; prin conven]ie, la 00C [i 760
mm Hg energia intern\ se consider\ a fi nul\.
Pentru un proces izocor dv = 0 [i rezult\:
dq = du,
sau
q12 = ∆u,
deci putem spune c\ energia intern\ reprezint\ energia schimbat\ sub form\ de
c\ldur\ `ntr-un proces izocor.
1.3.3. Primul principiu al termodinamicii pentru sisteme deschise
Aceast\ form\ a primului principiu al termodinamicii se aplic\ sistemelor
care schimb\ substan]\ cu mediul exterior.
S\ presupunem o ma[in\ termic\* prin care circul\ un fluid, acesta
intrând `n ma[in\ prin sec]iunea (1, fig. 1.11) [i ie[ind prin sec]iunea (2). Ma[ina
prime[te cantitatea de c\ldur\ q12 [i produce lucrul mecanic tehnic lt12.

Fig. 1.11 – Aplicarea primului

principiu al termodinamicii pentru
sisteme deschise

Din ecua]ia de conservare a energiei rezult\:

c12 c 22
q12 + u1 + p1 ⋅ v1 + + g ⋅ h1 = lt 12 + u 2 + p 2 ⋅ v 2 + + g ⋅ h2 ,
2 2
`n care produsul p⋅v reprezint\ lucrul mecanic de deplasare, iar c1 [i c2 sunt
vitezele fluidului `n sec]iunile respective.
Presupunem c1≈c2 [i h1≈h2[i ob]inem:
q12 − lt12 = u 2 + p 2 ⋅ v 2 − (u1 + p1 ⋅ v1 )
sau
q12 − l t12 = ∆i ,
`n care u + p⋅v = i reprezint\ entalpia.
Rela]ia se poate scrie [i sub forma:
q12 = ∆i + lt12
sau, pentru procese infinitezimale:
dq = di + dlt .
Din rela]ia de defini]ie a entalpiei i = u + p⋅v rezult\:
*
care transform\ c\ldura `n lucru mecanic.
25
 di = du + p ⋅ dv + v ⋅ dp
[i pentru c\ dq = p⋅dv + du ob]inem:
dq = di − v ⋅ dp .
Ca urmare lucrul mecanic tehnic va fi dat de rela]ia:
dlt = −v ⋅ dp .
Se observ\ c\ dac\ dp = 0 (proces izobar), rezult\ dq = di, deci entalpia
este c\ldura schimbat\ `ntr-o transformare ce are loc la presiune constant\.
Etalpia este de asemenea un parametru de stare; prin conven]ie, la 00C [i
760 mm Hg entalpia se consider\ a fi nul\.

1.3.4. Energia intern\ [i entalpia gazelor perfecte

Pentru gaze perfecte, energia intern\ [i entalpia se determin\ cu rela]iile:

du = cv ⋅ dT , ∆u = cv ⋅ ∆T ,
sau
di = c p ⋅ dT , ∆i = c p ⋅ ∆T ,
unde cv este c\ldura specific\ la volum constant, iar cp este c\ldura specific\ la
presiune constant\ (presupuse a fi constante).
Am v\zut anterior c\:
dq = p⋅dv + du,
dq = di − v ⋅ dp ,
de unde ob]inem:
di − du = p ⋅ dv + v ⋅ dp .
Din ecua]ia termic\ de stare a gazului perfect p ⋅ v = R ⋅ T rezult\:
p ⋅ dv + v ⋅ dp = R ⋅ dT
[i ]inând cont c\:
du = cv ⋅ dT ,
di = c p ⋅ dT ,
ob]inem `n final:
c p − c v = R.
Cum cp/cv = k (exponent adiabatic), rezult\:
R k⋅R
cv = [i c p = .
k −1 k −1

1.4. PARAMETRII CARATERISTICI PENTRU TRANSFORM|RILE

GAZELOR PERFECTE [2, 14]

1.4.1. Transformarea izocor\

Transformarea izocor\ are loc la volum constant (fig. 1.12), fiind

caracterizat\ de ecua]ia:

26
 p1 p 2
= .
T1 T2

Fig. 1.12 – Transformarea izocor\

Lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum este dat de rela]ia:

dl = p ⋅ dv .
Transformarea fiind izocor\, volumul este constant, deci:
dv = 0 ⇒ dl = 0 .
Lucrul mecanic tehnic se calculeaz\ cu rela]ia general\:
dlt = −v ⋅ dp ,
de unde rezult\:
p2 p2

lt12 = ∫ − v ⋅ dp = −v ⋅ ∫ dp = v ⋅ ( p1 − p 2 ) .
p1 p1

C\ldura schimbat\ rezult\ din ecua]ia primului principiu al

termodinamicii:
dq = dl + du;
cum dl=0 rezult\ dq = du sau:

2
dq = cv ⋅ dT ⇒ q12 = cvm ⋅ ∫ dT = cvm ⋅ (T2 − T1 )
1
sau
R
q12 = ⋅ (T2 − T1 ) ,
k −1
unde cvm este c\ldura specific\ medie, la volum constant, presupus\ a fi
independent\ de temperatur\.

1.4.2. Transformarea izobar\

Transformarea izobar\ are loc la presiune constant\ (fig. 1.13), fiind

caracterizat\ de ecua]ia:
V1 V2
= .
T1 T2

27
 Fig. 1.13 – Transformarea izobar\

Lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum este:

v2

dl = p ⋅ dv ⇒ l12 = ∫ p ⋅ dv = p ⋅ (v
v1
2 − v1 ) .

Lucrul mecanic tehnic rezult\ din rela]ia de defini]ie:

dlt = −v ⋅ dp .
Cum presiunea este constant\ (dp = 0), rezult\ lt12 = 0.
C\ldura schimbat\ `ntr-un proces izobar se determin\ din primul
principiu al termodinamicii:
dq = di − v ⋅ dp ,
`n care dp = 0, ceea ce ne conduce la:

2
dq = di ⇒ dq = c p ⋅ dT ⇒ q12 = c pm ⋅ ∫ dT
1
de unde:
q12 = c pm ⋅ (T2 − T1 )
sau
k⋅R
q12 = ⋅ (T2 − T1 ) .
k −1
1.4.3. Transformarea izoterm\

Transformarea izoterm\ are loc la temperatur\ constant\, ecua]ia

caracteristic\ fiind:
p ⋅ V = ct.

Fig. 1.14 – Transformarea izoterm\

28
 Lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum este:
v2

dl = p ⋅ dv ⇒ l12 = ∫ p ⋅ dv .
v1
Din ecua]ia general\ a gazului ob]inem:
R ⋅T
p ⋅ v = R ⋅T ⇒ p = ,
v
iar lucrul mecanic va fi:
v2
dv v p
l12 = R ⋅ T ⋅ ∫ ⇒ l12 = R ⋅ T ⋅ ln 2 = R ⋅ T ⋅ ln 1 .
v1
v v1 p2
Lucrul mecanic tehnic se determin\ pornind de la rela]ia:
dlt = −v ⋅ dp .
Din ecua]ia termic\ de stare a gazului rezult\:
R ⋅T
p ⋅ v = R ⋅T ⇒ v =
p
~nlocuind volumul specific ob]inem:
p2
dp p v
lt12 = − R ⋅ T ⋅ ∫ ⇒ lt12 = R ⋅ T ⋅ ln 1 = R ⋅ T ⋅ ln 2 = l12 .
p1
p p2 v1
C\ldura schimbat\ `n procesul izoterm va fi:
dq = dl + du.
Dar du = cp⋅dT, iar procesul fiind izoterm dT = 0; rezult\ deci dq = dl
sau:
q12 = l12.

1.4.4. Transformarea adiabatic\

Transformarea adiabatic\ se caracterizeaz\ prin absen]a schimbului de

c\ldur\ cu mediul `nconjur\tor (dq = 0).
Din ecua]ia primului principiu al termodinamicii dq = dl + du, pentru:
dq = 0, du = cv⋅dT, dl = p⋅dv,
rezult\:
cv ⋅ dT + p ⋅ dv = 0
[i ]inând cont c\ p ⋅ v = R ⋅ T [i c\ cp/cv = k ob]inem urm\toarele rela]ii
caracteristice ale transform\rii adiabatice:
p ⋅ v k = ct.,
T ⋅ v k −1 = ct.,
1− k

T⋅p k
= ct.
Lucrul mecanic corespunz\tor varia]iei de volum rezult\ din rela]ia
dq=dl + du, `n care dq=0, iar du = cv⋅ dT, ceea ce ne conduce la:
29
 l12 = cvm ⋅ (T1 − T2 ) ,
R
sau, pentru cvm = , rezult\:
k −1
R
l12 = ⋅ (T1 − T2 ) .
k −1
Lucrul mecanic tehnic rezult\ din ecua]ia primului principiu al
termodinamicii sub forma dq = di + dlt , `n care dq=0 [i rezult\:
d lt = − di = −c p ⋅ dT
sau
lt12 = c pm ⋅ (T1 − T2 ) .
k⋅R
Cum c pm = , rezult\ `n final:
k −1
k⋅R
lt12 = ⋅ (T1 − T2 ) = k ⋅ l12 .
k −1

1.4.5. Transformarea politrop\

Este cea mai general\ transformare, fiind caracterizat\ prin rela]iile:

p ⋅ v n = ct.,
T ⋅ v n −1 = ct.,
1− n

T⋅p n
= ct.,
`n care n este exponentul politropic. Valori particulare ale exponentului politropic
permit ob]inerea rela]iilor caracteristice celorlalte transform\ri (fig. 1.15):
• n = 0 – transformarea izobar\;
• n = 1 – transformarea izoterm\;
• n = k – transformarea adiabatic\;
• n = ∞ – transformarea izocor\.
~n general, procesele politropice
de comprimare sau destindere din
ma[inile termice se desf\[oar\ astfel
`ncât se `ncadreaz\ `ntre izoterm\ [i
adiabat\, adic\:
1 < n < k.
Rela]iile pentru lucrul mecanic
corespunz\tor varia]iei de volum [i
Fig. 1.15 – Reprezentarea curbelor lucrul mecanic tehnic se determin\ la fel
politropice `n diagrama p - V ca `n cazul transform\rii adiabate, folo-
sindu-se `ns\ exponentul politropic n `n loc de exponentul adiabatic k:

30
 R
l12 = ⋅ (T1 − T2 ) ;
n −1
n⋅R
lt12 = ⋅ (T1 − T2 ) = n ⋅ l12 .
n −1
Pentru calculul c\ldurii schimbate `ntr-un proces politropic se porne[te
de la rela]ia:
q12 = l12 + ∆u,
R
`n care ∆u = cvm⋅(T2-T1) [i l12 = ⋅ (T1 − T2 ) ; `n final rezult\:
n −1
R
q12 = cvm ⋅ (T2 − T1 ) − ⋅ (T2 − T1 )
n −1
sau
⎛ R ⎞
q12 = (T2 − T1 ) ⋅ ⎜ c vm − ⎟.
⎝ n −1⎠

1.5. TRANSFORMAREA C|LDURII ~N LUCRU MECANIC CU

AJUTORUL CICLURILOR; CICLUL CARNOT [2, 14, 41, 42]

Transformarea continu\ a c\ldurii `n lucru mecanic sau invers este

posibil\ doar dac\ fluidul de lucru revine la starea ini]ial\; `n acest caz fluidul
sufer\ o transformare ciclic\.
Ciclurile pot fi parcurse `n sens direct sau `n sens invers; `n cazul unui
ciclu parcurs `n sens direct (fig. 1.16a), fluidul de lucru prime[te cantitatea de
c\ldur\ (Q) [i cedeaz\ cantitatea de c\ldur\ (Q0), producând lucrul mecanic (L) –
fig. 1.17a. Reprezentând procesele ciclului `n diagrama p – V se observ\ c\ acesta
este parcurs `n sens orar (A→B→C→D→A) ; toate ciclurile parcurse `n sens
orar produc lucru mecanic (sunt cicluri motoare). Suprafa]a `nchis\ de curbele ce
reprezint\ procesele termice ce au loc `n cadrul ciclului este propor]ional\ cu
lucrul mecanic produs pe ciclu.
Se define[te randamentul termic al ciclului ca fiind raportul dintre c\ldura
util\ (lucrul mecanic produs) [i cantitatea de c\ldur\ introdus\:
L Q − Q0 Q0
ηT = = = 1− .
Q Q Q
~n rela]ia de defini]ie a randamentului termic se introduce valoarea
absolut\ a c\ldurii cedate deoarece, prin conven]ie, aceasta are semn negativ; cum
Q0 < Q , randamentul termic este subunitar. Altfel zis, `n cadrul unui ciclu
parcurs `n mod direct se introduce o cantitate de c\ldur\ (Q), dar numai o parte
din ea ( Q − Q0 ) este utilizat\ pentru producerea de lucru mecanic.
~n cazul ciclurilor inverse (fig. 1.16b), sensul de parcugere al ciclului este
antiorar (A→D→C→B→A); `n cadrul procesului de func]ionare al ma[inii se
absoarbe cantitatea de c\ldur\ (Q0), se consum\ lucrul mecanic (L) [i se cedeaz\
31
mediului cantitatea de c\ldur\ (Q) – fig. 1.17b. Aceste cicluri se utilizeaz\ `n
cazul instala]iilor frigorifice [i a pompelor de c\ldur\*.

a) b)
Fig. 1.16 – Cicluri
a-ciclu direct; b-ciclu invers.

Fig. 1.17 - Scheme de func]ionare ale instala]iilor termice

a-motor termic; b-ma[in\ frigorific\ sau pomp\ de c\ldur\.

Pentru evaluarea performan]elor ciclurilor inverse se utilizeaz\ eficien]a

termic\, `ntâlnit\ [i sub denumirea de coeficient de performan]\ (COP).
Eficien]a termic\ reprezint\ raportul dintre c\ldura util\ [i lucrul mecanic
consumat. Pentru instala]iile frigorifice, eficien]a termic\ este dat\ de rela]ia:
Q0
ε= .
L
Lucrul mecanic se introduce `n valoarea absolut\ deoarece are semn
negativ (fiind consumat).
Pentru pompele de c\ldur\ eficien]a termic\ este:

*
Pompele de c\ldur\ preiau c\ldura de la o surs\ cu temperatur\ relativ sc\zut\ [i o
cedeaz\ unui consumator la o temperatur\ mai ridicat\, fiind destinate `nc\lzirii spa]iilor
locuite.
32
 Q
ε= .
L
Eficien]a termic\ are valori supraunitare.
Problema transform\rii c\ldurii `n lucru mecanic a fost studiat\ sub form\
general\, pentru prima dat\, de c\tre Sadi Carnot (1824); acesta a analizat un
ciclu format din dou\ transform\ri izoterme [i dou\ transform\ri adiabatice.
Ciclul Carnot reprezint\ un ciclu de referin]\ `n aprecierea randamentului unei
instala]ii termice reale ce func]ioneaz\ `ntre acelea[i limite de temperatur\.
Func]ionarea instala]iei dup\ un ciclu Carnot ar asigura randament maxim
acesteia, dar acest lucru nu este posibil `n realitate, transform\rile izoterme [i
adiabatice fiind practic imposibil de realizat.
~n cazul ciclului Carnot direct (fig. 1.18a) au loc urm\toarele procese:
• 4→1 – comprimarea adiabat\ a fluidului de lucru, `nso]it\ de cre[terea
temperaturii;
• 1→2 – fluidul de lucru prime[te cantitatea de c\ldur\ (Q), `ntr-un proces
izoterm;
• 2→3 – destindere adiabat\ a fluidului, prin care temperatura acestuia
scade;
• 3→4 – cedarea cantit\]ii de c\ldur\ (Q0), `n cadrul unei transform\ri
izoterme.
Notând cu T temperatura sursei calde (de la care se preia cantitatea de
c\ldur\ Q – vezi [i fig. 1.17a) [i cu T0 temperatura sursei reci (temperatura
mediului c\tre care se cedeaz\ cantitatea de c\ldur\ Q0), se poate demonstra c\
randamentul termic al ciclului Carnot direct este dat de rela]ia:
T0
η Tc = 1 − .
T

a) b)
Fig. 1.18 – Ciclul Carnot
a-direct; b-invers.

~n cazul ciclului Carnot invers (fig. 1.18b), procesele ce au loc sunt:

• 1→2 – comprimarea adiabat\ a fluidului de lucru;
• 2→3 – fluidul de lucru cedeaz\ cantitatea de c\ldur\ (Q), `ntr-un proces

33
 izoterm;
• 3→4 – destinderea adiabat\ a fluidului, `nso]it\ de sc\derea temperaturii
acestuia;
• 4→1 – preluarea de c\tre fluid a cantit\]ii de c\ldur\ (Q0), `n cadrul unei
transform\ri izoterme.
Eficien]a frigorific\ al unei instala]ii frigorifice func]ionând dup\ ciclul
Carnot este:
T0
ε fc = ,
T − T0
`n care T este temperatura sursei calde (c\tre care se cedeaz\ cantitatea de c\ldur\
Q – vezi [i fig. 1.17b), iar T0 este temperatura sursei reci (de la care se preia
cantitatea de c\ldur\ Q0).
Eficien]a frigorific\ a unei pompe de c\ldur\ func]ionând dup\ ciclul
Carnot este:
T 1 1
ε pc = = = .
T − T0 T0 η Tc
1−
T
1.6. AL DOILEA PRINCIPIU AL TERMODINAMICII [2, 14, 41, 47]

1.6.1. Necesitatea celui de al doilea principiu [i formularea sa

Primul principiu al termodinamicii, ca expresie a legii conserv\rii [i

transform\rii energiei, arat\ numai posibilitatea transform\rii reciproce a
diverselor forme de energie. De asemenea, primul principiu trateaz\
transform\rile reversibile (ex. de la A la B [i de la B la A) cu echivalen]\ de
energie (dar cu semn schimbat), f\r\ a preciza [i a stabili dac\ aceast\ evolu]ie
este posibil\ sau nu. Mai mult principiul I al termodinamicii trateaz\ în acela[i
mod transformarea de energie mecanic\ în c\ldur\ [i invers, de[i între aceste dou\
transform\ri este o deosebire esen]ial\: energia mecanic\ se poate transforma
integral în c\ldur\ prin frecare, f\r\ condi]ii speciale; energia caloric\ îns\, nu se
poate transforma niciodat\ integral în lucru mecanic, reclamând [i anumite
condi]ii de efectuare.
Toate aceste elemente au dus la formularea principiului al II-lea al
termodinamicii, care stabile[te particularit\]ile de transformare a c\ldurii, cu
caracter calitativ. El nu vizeaz\ cantit\]ile de energie din cadrul procesului, ci
numai sensul transform\rilor [i explic\ principiul general al “naturii”, dup\ care
transform\rile spontane de energie se realizeaz\ de la poten]ial mai ridicat spre
poten]ial mai sc\zut (diferen]\ de poten]ial: termic, hidraulic, electric, etc.).
Principiul al doilea al termodinamicii are multiple formul\ri, pentru a
putea acoperi cât mai bine multiplele aspecte calitative ale proceselor termice. O
prim\ formulare este cea exprimat\ de Sadi Carnot care arat\ c\: Nu exist\ o
ma[in\ termică ce s\ produc\ cicluri termodinamice f\r\ existen]a a dou\ surse
de c\ldur\, de poten]iale termice diferite (surs\ cald\ [i surs\ rece).
Natura a dovedit trecerea de la sine a c\ldurii de la un corp mai cald spre

34
un corp mai rece, fenomenul nefiind reversibil; trecerea c\ldurii `n sens invers
impune un consum suplimentar de lucru mecanic. Aceast\ constatare i-a permis
lui Clausius (1850) s\ s\ exprime al doilea principiu sub forma: C\ldura nu se
transfer\ de la sine niciodat\ de la un corp mai rece la altul cu o temperatur\
mai ridicat\.
În concordan]\ cu cele de mai sus Lord Kelvin (W. Thomson 1851) a
enun]at al doilea principiu sub forma: În natur\, transform\rile ciclice al c\ror
efect const\ în producerea de lucru mecanic echivalent cu cantitatea de c\ldur\
preluat\ de la o singur\ surs\ sunt imposibile. Altfel spus este imposibil a realiza
un proces ciclic prin care s\ se produc\ transformarea c\ldurii în lucru mecanic
f\r\ existen]a a dou\ surse de temperaturi diferite, sau nu se poate realiza un
proces motor cu un singur izvor de c\ldur\. O astfel de ma[in\ care ar produce
lucru mecanic prin absorb]ie de c\ldur\ de la un singur izvor, producând numai
r\cirea acestuia, constituie un perpetuum mobile de spe]a a II-a. Un astfel de
perpetuum mobile ar fi o ma[in\ care ar transforma integral energia dezordonat\ a
mediului ambiant într-o energie ordonat\, mediul ambiant jucând rolul unei surse
de căldur\ infinit de mari. Aceast\ formulare arat\ c\ ideea de a utiliza imensele
cantit\]i de c\ldur\ gratuite avute la dispozi]ie (solar\, acumulat\ în apa m\rilor,
oceanelor etc.), f\r\ a exista o a doua surs\, este lipsit\ de sens.
O alt\ enun]are plecând de la observa]ii experimentale este:
Transformarea lucrului mecanic în c\ldur\ prin frecare este ireversibil\, sau
dup\ cum afirma Max Planck: Toate procesele naturale sunt ireversibile.
Toate aceste formul\ri duc la concluzia c\ lucrul mecanic, ca energie
ordonat\, poate fi transformat integral în energie intern\ sau în alt\ form\ de
energie, pe când energia intern\ se poate transforma numai par]ial în lucru
mecanic sau alt\ form\ de energie, introducând astfel no]iunea de randament
termic, definit ca raport dintre lucrul mecanic produs [i cantitatea de c\ldur\
consumat\ din exterior pentru producerea lui.
Având în vedere toate aceste elemente termodinamice apare no]iunea de
pierderi energetice ireversibile pe care Clausius le-a cuantificat prin no]iunea de
entropie.
Dup\ cum am v\zut anterior, randamentul termic al unui ciclu Carnot este
dat de rela]iile:
Q0 T0
η Tc = 1 − = 1− ,
Q T
de unde, ]inând cont de conven]ia de semne pentru c\ldurile primite [i cedate,
rezult\:
Q Q0
+ = 0.
T T0
S\ presupunem un proces care se desf\[oar\ dup\ un ciclu reversibil
oarecare, ciclu pe care `l putem considera format dintr-un num\r infinit de cicluri
Carnot (fig. 1.19).
}inând cont de rela]ia anterioar\, dedus\ pentru un ciclu Carnot [i
aplicând-o fiec\rui ciclu Carnot elementar ce compune ciclul oarecare, putem
scrie:
35
 dQi dQ0i
+ = 0.
Ti T0i
~nsumând aceste rela]ii pentru toate ciclurile Carnot elementare rezult\:
∞
⎛ dQi dQ0i ⎞
∑ ⎜⎜ + ⎟⎟ = 0
1 ⎝ Ti T0i ⎠
sau
dQ
∫ T
= 0.

Fig. 1.19 – Descompunerea unui

ciclu oarecare `n cicluri Carnot

dQ dQ
Expresia ∫ T
se nume[te integrala lui Clausius, iar mărimea
T
a fost

denumit\ de c\tre acesta entropie:

dQ
dS = .
T
dQ
~n cazul ciclurilor ireversibile dS > ; ca urmare, putem scrie `n
T
general:
dQ
dS ≥ ,
T
de unde rezult\ c\ entropia este o m\sur\ a ireversibilit\]ii ciclurilor
termodinamce.
Entropia S este o m\rime de stare, se m\soar\ `n J/K; prin conven]ie, la
00C [i 760 mm Hg entropia se consider\ a fi nul\.
Trebuie remarcat faptul c\ entropia, de[i este o m\rime fizic\ real\, nu
are o semnifica]ie fizic\ palpabil\ a[a cum au temperatura, presiunea etc. Entropia
este o m\rime statistic\; pentru un sistem izolat entropia este propor]ional\ cu
logaritmul natural al probabilit\]ii termodinamice a st\rii date a sistemului
(rela]ia lui Boltzman):
S = k ⋅ ln W ,
unde k este constanta lui Boltzman, iar W este probabilitatea termodinamic\ a
st\rii date.

36
1.6.2. Entropia gazului perfect; diagrame entropice

Pentru un kilogram de gaz perfect, varia]ia entropiei specifice este:

dq
ds = .
T
~n acela[i timp, conform primului principiu al termodinamicii putem
scrie:
dq = du + dl = cv ⋅ dT + p ⋅ dv .
Din cele dou\ rela]ii rezult\:
dT p dT dv
ds = cv ⋅ + ⋅ dv = cv ⋅ + ⋅R.
T T T v
Din ecua]ia termic\ de stare rezult\, prin prelucr\ri corespunz\toare:
dT dv dp
= + .
T v p
Având `n vedere c\ c p − c v = R , rezult\ `n cele din urm\:
dT dp dp dv
ds = c p ⋅ − R⋅ sau ds = cv ⋅ + cp ⋅ ,
T p p v
de unde putem ob]ine varia]ia entropiei, prin integrarea rela]iilor respective.
Prin particularizarea rela]iilor de mai sus se pot ob]ine expresiile varia]iei
de entropie pentru transform\rile simple ale gazului perfect, dup\ cum se va ar\ta
`n continuare.
Diagramele dinamice (presiune – volum) nu permit determinarea direct\ a
cantit\]ilor de c\ldur\ ce intervin `n transformare; `n acest scop se folosesc
diagramele entropice, trasate `n coordonatele temperatur\ - entropie (T – s, fig.
1.20). Suprafa]a delimitat\ de curba caracteristic\ transform\rii [i axa absciselor
este propor]ional\ cu cantitatea de c\ldur\ schimbat\ pe parcursul transform\rii.
~n cazul reprezent\rii unui ciclu `n diagrama entropic\, aria suprafe]ei închise de
c\tre ciclu este egal\ cu diferen]a dintre cantitatea de c\ldur\ primit\ [i cantitatea
de c\ldur\ cedat\ (lucrul mecanic produs sau consumat).

Fig. 1.20 – Reprezentarea unui proces `n

diagrama entropic\ T - s

1.6.2.1. Procesul izocor

~n cazul unei transform\ri izocore, dv = 0; presupunând c\ cv nu se
37
modific\ odat\ cu temperatura, varia]ia de entropie devine:
2
dT T
∆s = cv ⋅ ∫ = c v ⋅ ln 2 .
1
T T1
Reprezentarea procesului izocor `n diagrama entropic\ T – s este
prezentat\ `n fig. 1.21.

Fig. 1.21 – Transformarea izocor\ `n Fig. 1.22 – Transformarea izobar\ `n

diagrama entropic\ diagrama entropic\

1.6.2.2. Procesul izobar

Procesul izobar este caracterizat prin dp = 0; presupunând c\ cp are

valoare constant\, rezult\ varia]ia de entropie ca fiind:
T2
∆s = c p ⋅ ln .
T1
Fig. 1.22 prezint\ transformarea izobar\ `n diagrama entropic\; pozi]iile
relative ale izocorei [i izobarei sunt prezentate `n fig. 1.23.

Fig. 1.24 – Ciclul Carnot `n diagrama

Fig. 1.23 – Pozi]iile izocorei [i izobarei entropic\

1.6.2.3. Procesul izoterm

~ntr-un proces izoterm dT = 0 [i varia]ia de entropie devine:
v2 p
∆s = R ⋅ ln = R ⋅ ln 1 .
v1 p2
38
 ~n diagrama T – s transformarea izoterm\ este reprezentat\ printr-o
paralel\ cu axa absciselor.

1.6.2.4. Procesul adiabatic

~ntr-o transformare adiabatic\ dq = 0 [i rezult\ deci ds = 0. ~n diagrama
entropic\, procesul adiabatic este reprezentat printr-o paralel\ cu axa ordonatelor.

1.6.2.5. Ciclul Carnot

Reprezentarea ciclului Carnot `n diagrama T – s este prezentat\ `n fig.
1.24. Cele dou\ linii verticale corespund transform\rilor adiabatice, iar liniile
orizontale reprezint\ transform\rile izoterme.
Pentru ciclul Carnot invers cantit\]ile de c\ldur\ schimbate se determin\
cu rela]iile:
q 0 = T0 ⋅ (s 2 − s1 ),
q = T ⋅ (s1 − s 2 ).

1.7. GAZE REALE [14, 41]

Studiind comportarea gazelor reale Andrews (1869) a urm\rit

comprimarea izoterm\ a acestora, constatând c\ la temperaturi ridicate izotermele
gazelor reale se apropie foarte mult de cele ale gazelor perfecte (hiperbole
echilatere); pe m\sur\ ce temperatura scade, apar diferen]e `ntre comportarea
gazelor reale [i a celor perfecte (fig. 1.25).

Fig. 1.25 – Izotermele gazelor reale

Astfel, urm\rind curba trasat\ pentru temperatura constant\ Ta, se observ\

c\ la o anumit\ valoare a presiunii (corespunz\toare punctului A) gazul `ncepe s\
se lichefieze. Mic[orând `n continuare volumul ocupat de c\tre gaz are loc
trecerea `n stare lichid\ a unei cantit\]i din ce `n ce mai mari de gaz, pân\ când, `n
punctul (A’), `ntreaga cantitate de gaz se transform\ `n lichid. Transformarea de
faz\ (linia A – A’) are loc la presiune [i temperatur\ constant\. Continuând
comprimarea lichidului se remarc\ o cre[tere rapid\ a presiunii (curba A’ – a’),
datorat\ compresibilit\]ii reduse a lichidului, curba apropiindu-se de vertical\.
39
 Pentru temperaturile Tb > Ta [i Tc > Tb, por]iunile orizontale ale curbelor
izoterme se reduc.
La atingerea temperaturii Tk, denumit\ temperatur\ critic\,
transformarea gazului `n lichid are loc instantaneu, f\r\ varia]ie de volum, atunci
când presiunea atinge valoarea corespunz\toare punctului (K), denumit punct
critic.
Pentru temperaturi mai mari decât TK, curbele izoterme sunt continue,
apropiindu-se de forma izotermelor gazului ideal, iar starea lichid\ nu mai poate fi
ob]inut\, oricât de mare ar fi presiunea.
Parametrii punctului critic depind de natura substan]ei; pentru ap\,
punctul critic se `nregistreaz\ la 3710C [i 222 bar, `n timp ce pentru CO2 punctul
critic se atinge la 310C [i 74 bar.
Curba (K- n) pe care se g\sesc punctele (A), pân\ la punctul critic, se
nume[te curb\ de condensare, iar curba (K - m) pe care se g\sesc punctele (A’)
se nume[te curb\ de vaporizare (parcurgând curbele izoterme din a’ c\tre A, la
atingerea punctului A’ `n masa de lichid apar primele bule de vapori). Curba (m-
K-n) `n ansamblu se nume[te curb\ de satura]ie [i delimiteaz\ trei zone `n
diagrama presiune – volum:
• zona (I) – zona fazei gazoase;
• zona (III) – zona fazei lichide;
• zona (II) – zona `n care coexist\ faza gazoas\ (vapori*) cu faza lichid\.
Dup\ cum s-a men]ionat anterior, dincolo de izoterma corespunz\toare
temperaturii Tk substan]a nu se mai poate g\si decât `n stare gazoas\.

1.7.1. Ecua]ii de stare pentru gaze reale

Pentru ecua]iile de stare ale gazelor reale s-au stabilit numeroase ecua]ii,
care `ncearc\ s\ aproximeze cât mai bine comportarea real\ a gazelor; dintre
acestea se pot men]iona:
⎛ a ⎞
• ecua]ia Van der Vaals: ⎜ p + ⎟ ⋅ (v − b ) = R ⋅ T ,
⎝ v2 ⎠
⎛ a ⎞
• ecua]ia Berthelot : ⎜ p + ⎟ ⋅ (v − b ) = R ⋅ T ,
⎝ T ⋅ v2 ⎠
⎛ a ⎞
• ecua]ia Clausius: ⎜⎜ p + ⎟ ⋅ (v − b ) = R ⋅ T ,
2 ⎟
⎝ T ⋅ ( v + c ) ⎠
`n care a, b, c, R sunt constannte, determinate pe cale experimental\;
• ecua]ia Kamerlingh: p ⋅ v = R ⋅ T + A ⋅ p + B ⋅ p 2 + ... sau
p⋅v p⋅v
= 1 + A'⋅ p + B'⋅ p 2 + ... , `n care = z se nume[te factor de
R ⋅T R ⋅T
compresibilitate, iar A, B, A’, B’… sunt constante.

*
vapori: stare gazoas\ a substan]ei, sub punctul critic.
40
1.7.2. Titlul vaporilor

Dup\ cum s-a men]ionat anterior, pe diagrama p – V pentru gaze reale

sunt delimitate urm\toarele domenii (fig. 1.25):
• zona (I), `n care se g\sesc vapori supra`nc\lzi]i;
• zona (III), `n care substan]a se afl\ `n faz\ lichid\;
• zona (II), `n care se g\sesc vapori satura]i umezi.
Pe curba (K-n) substan]a se g\se[te sub form\ de vapori satura]i usca]i.
Dat\ fiind dependen]a dintre presiunea [i temperatura de vaporizare,
precum [i din cauza propor]iilor variabile `n care se pot g\si `n echilibru vaporii [i
lichidul, pentru localizarea unei anumite st\ri din domeniul vaporilor satura]i
umezi s-a introdus o nou\ m\rime, denumit\ titlul vaporilor, care reprezint\
participa]ia masic\ a vaporilor `n amestecul de vapori [i lichid:
mv
x= ,
ml + m v
`n care mv este masa vaporilor satura]i usca]i, iar ml este masa de lichid. Pe curba
de vaporizare mv = 0 [i deci x = 0, iar pe curba de condensare ml = 0 [i deci x = 1.
Volumul specific al vaporilor satura]i umezi din punctul (1, fig. 1.26) se
determin\ cu rela]ia:
v1 = v'⋅(1 − x1 ) + v' '⋅ x1 .

Fig. 1.26 – Determinarea volumului

specific al vaporilor satura]i umezi

1.7.3. Diagrame entropice pentru gaze reale

Diagrama entropic\ T – s pentru gaze reale este prezentat\ `n fig. 1.27;

procesul de `nc\lzire 1→2→3→4→5 se desf\[oar\ la presiune constant\, iar
procesul 2’→2→3→4→5’ are loc la temperatur\ constant\. {i pe diagrama T – s
se remarc\ prezen]a celor dou\ ramuri ale curbei de satura]ie: curba O’k (pe care
x = 0) este curba de vaporizare, iar ramura din dreapta punctului critic (k), pe care
x = 1, reprezint\ curba de condensare. ~n interiorul zonei delimitate de c\tre curba
de satura]ie exist\ vapori satura]i umezi.
Se observ\ c\ izobara se suprapune peste izoterm\ `n zona vaporilor
satura]i umezi, procesul 2→3→4 reprezentând schimbarea de faz\ (vaporizarea),
care are loc la presiune [i temperatur\ constant\; pe parcursul acestui proces,
varia]ia de entropie este:
41
 4
1
Ts ∫2
s ' '− s' = ⋅ dq .

Fig. 1.27 –
Diagrama entropic\
pentru gaze reale

Fig. 1.28 – Diagrama lg p – i

1-curbe T = ct., `n domeniul vaporilor supra`nc\lzi]i; 2-curbe s = ct.

4
M\rimea ∫ dq = l
2
v se nume[te c\ldur\ latent\ de vaporizare [i

reprezint\ cantitatea de c\ldur\ necesar\ vaporiz\rii unui kilogram de lichid.

42
 Folosind diagrama entropic\, c\ldura latent\ de vaporizare se poate
determina cu rela]ia:
l v = Ts ⋅ (s' '− s ') .
~n studiul func]ion\rii instala]iilor frigorifice se utilizeaz\ frecvent [i
diagrama presiune – entalpie (fig. 1.28). Aceasta utilizeaz\ o scar\ logaritmic\ a
presiunilor, ceea ce permite reprezentarea unui domeniu larg de presiuni, cu
men]inerea relativ constant\ a preciziei de citire a acestora.
Punctul (K) reprezint\ punctul critic; pe curba de satura]ie sunt marcate
izotermele, care `n domeniul vaporilor umezi se suprapun peste izobare; `n
domeniul vaporilor supra`nc\lzit]i, izotermele sunt reprezentate prin curbele (1).
Pe diagram\ sunt trasate [i curbele de entropie constant\ (2); de asemenea
se pot reprezenta [i curbele de volum specific constant, iar `n domeniul vaporilor
umezi se reprezint\ [i curbele de titlu constant (la fel ca `n diagrama T –s).

43