Sunteți pe pagina 1din 20

DE LA TRANSFERUL DE

CALDURA
LA TERMOGRAFIE

AUTORII

Prof. Carmen Fota prof. Mihai Popescu

GRUPUL SCOLAR DE TRANSPORTURI


PLOIESTI

CUPRINS

CAP. 1 : Scurt istoric al cercetărilor termografice

CAP. 2 : Transferul căldurii

2.1 Transmiterea căldurii prin conducţie

2.2 Transmiterea căldurii prin convecţie

2.3 Transmiterea căldurii prin radiaţie

CAP. 3 : Termografia – aplicaţii medicale

3.1 Modalităţi de realizare a termoreglării corpului uman

3.2 Metode şi aparate de termografie

3.3 Interpretarea termogramelor

Concluzii

Bibliografie
CAP. 1

SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR TERMOGRAFICE

Multă vreme savanţii s-au întrebat care este “adevărata natură a focului”.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea câţiva cercetători inventivi au imaginat o serie
de experimente şi teorii pentru a lămuri această problemă şi a stabili relaţia
existentă între căldură şi temperatură. Contele Rumford (1753-1814) şi Sir
James Prescott Joule (1818-1889) |n urma experimentelor ce au evidenţiat
procesul trasferului de căldură, au ajuns la concluzia ce afirmă: “curgerea căldurii
e un transfer de energie”, iar “căldura este mişcare”.
Când un transfer de energie are loc exclusiv în virtutea diferenţei de
temperatură se spune că are loc un schimb de căldură.
Joseph Black, un fizicizn şi chimist francez-scoţian de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea a fost primul care a făcut distincţia între căldură şi temperatură.
Căldura reprezintă energia transmisă de la un corp la altul pe baza mişcării
moleculelor ce alcătuiesc corpurile respective. Dar într-un corp oarecare,
mişcarea dezordonată a miliarde de molecule ce îl alcătuiesc, nu reprezintă
nimic altceva decât energia sa termică. Ce este atunci temperatura? Este
măsura gradului de agitaţie moleculară, adică măsura energiei medii a
moleculelor. Doi litri de apă clocotită conţin de două ori mai multă energie
termică decât un litru de apă clocotită, deoarece conţin de două ori mai multe
molecule! Dar apa clocotită rămâne la aceeaşi temperatură, indiferent dacă e
vorba de unul sau de doi; energia medie a moleculelor de apă este aceeaşi în
cele două cazuri.
Trebuie observat că unitatea de măsură a energiei şi a căldurii în S.I. este
aceeaşi: Joule(J).
Corpurile îşi modifică temperatura cedând sau absorbind căldura din
mediu.
Transferul căldurii între corpuri poate fi studiat ca material documentar de
catre elevi în cadrul capitolului termodinamică.
Transferul căldurii se poate face fie în urma contactului dintre corpuri, fie
la distanţă. Există trei modalitaţi de realizare a acestui transfer : conducţie,
convecţie şi radiaţie.
În realitate transferul căldurii nu se realizează exclusiv printr-un singur
mecanism, ci prin acţiunea combinată a acestor trei modalităţi, fiind însoţit şi de
alte fenomene cum sunt transformările stărilor de agregare, generarea internă a
căldurii, reacţii chimice endo sau exoterme.
Hipocrate a scris într-una din operele sale (“Aforisme”) : ‘’În majoritatea lor
bolile se ivesc prin schimbarea anotimpurilor, iar în cadrul anotimpurilor prin
schimbări intense ale frigului sau ale căldurii’’. Ercetările savanţilor evoluţionişti,
Darwin (1859) şi Haeckel (1866) au demonstrat legătura dintre vieţuitoare şi
mediul lor de viaţă, căldura şi frigul având o importanţă primordială.
Medicina orientală considera pielea o ‘’oglindă’’ a stării organelor interne şi
cunoştea semnificaţia reacţiilor termice ale învelişului cutanat, în cazul unor
suferinţe interne (sistemul acupunctural al organismului).
În anii ’70 un grup de savanţi ruşi au început un studiu documentat,
asupra reacţiilor de temperatură în punctele active biologice cutanate, cu ajutorul
termografiei.
Valoarea metodelor de studiu a fost însă mult timp limitată de nivelul
tehnologic scăzut al instrumentelor de măsurare folosite. Abia în anii ’90 situaţia
s-a schimbat prin folosirea termografiei digitale. În anul 1987 Consiliul Ştiinţific al
Academiei de Ştiinte ale Statelor Unite recunoaşte ca metodă de investigare –
termografia medicală. În Rusia, Ministerul Sănătăţii a recomandat folosirea
termografiei pentru examinarea clinică curentă a populaţiei.

CAP. 2

TRANSFERUL CALDURII

2.1 Transferul căldurii prin conducţie

Cum se propagă căldura prin conducţie? Atunci când încălzim capătul


unei bare metalice, căldura se propagă cu repeziciune către celălalt capăt.
Vibraţia moleculelor de la capătul fierbinte al barei devine din ce în ce mai
puternică pe măsură ce temperatura creşte, iar în timp ce moleculele se ciocnesc
cu altele aflate în vecinătate, o parte din energia lor cinetică este transferată
acestora care la rândul lor o transferă altora şi aşa mai departe. Astfel energia
mişcării termice este transferată de la o moleculă la următoarea, moleculele
rămânând în poziţia lor iniţială. Electronii liberi joacă, de asemenea, un rol
important în conducţia căldurii. Aceştia, în deplasarea lor, vor ajunge în părţile
mai reci ale metalului, unde îşi vor transfera energia electronilor de aici sau
reţelei atomice. Aceasta este şi motivul pentru care metalele sunt atât de bune
conducătoare de căldură. Alte substanţe solide (ca de exemplu lemnul, sticla,
plasticul nu conduc atât de bine căldura, ele numindu-se izolatoare termice.
Vasele de bucătărie sunt adesea făcute din metal, tocmai datorită faptului că
metalul propagă bine căldura de la sursa de foc către alimente, în timp ce
mânerele vaselor sunt din materiale izolante care îl feresc pe cel ce utilizează
vasele să se ardă la mâini.
Lichidele, cu excepţia metalelor în stare topită (mercur) sunt slabe
conducătoare termice.
De ce energia termică nu se propagă mereuîn acelaşi mod? Într-un corp
solid, lichid sau gazos, moleculele se află într-o mişcare permanentă. A încălzi
un obiect înseamnă a intensifica această mişcare.
Fizicianul francez Sadi Carnot a definit căldura ca fiind “o mişcare printre
particulele unui corp”. Această agitaţie ce propagă rapid în materialele
conducătoare şi rămâne localizată (nu se propagă) în materialele izolatoare.
Procesul propagării căldurii este descris de legea Fourier:
dQ=-K dS ∂T/∂x dt,
unde dQ este cantitatea de căldură ce trece prin suprafaţa dS, în timpul dt, ∂T/d∂
este gradientul de temperatură, iar K este conductivitatea termică a unei
substanţe.
Schimbul de căldură poate fi studiat atât în regim de variabil cât şi în
regim permanent sau staţionar. În regim variabil, temperatura în diferite puncte
ale corpului variază cu timpul, iar în regim staţionar (permanent) temperatura
corpului într-un punct oarecare nu mai variază. În acest ultim caz, cantitatea de
căldură ce vine dintr-un elemant de volum este egală cu cea care pleacă din acel
element.
Din legea Fourier se poate constata că cu cât creşte conductivitatea
termică, schimbul de căldură se măreşte, ceilalţi factori neschimbaţi. De aceea o
substanţă pentru care K este mare este un bun conducător de căldură, iar pentru
K mic, substanţa este slab conducătoare de căldură sau un bun izolator. Nu
există un conducător de căldură perfect (K=∞) sau un izolator termic perfect
(K=0).
Cele susţinute mai sus pot fi observate în următorul tabel ca şi faptul că
nemetalele şi gazele au conductivităţi foarte mici, iar metalele conductivităţi mult
mai mari.

Substanţa K(J·sֿ¹·mֿ¹·grdֿ¹) Substanţa K(J·sֿ¹·mֿ¹·grdֿ¹)


Aluminiu 205 Plută 0,04
Alamă 109 Azbest 0,25
Cupru 385 Sticlă 0,8
Argint 406 Lână minerală 0.04
Aur 314 Lemn 0,1
Fier 79,5 Apă 0,6
Plumb 34,7 Aer 0,023
Mercur 8,2 Hidrogen 0,14
Oţel 50,2 Oxigen 0,023
Cărămidă roşie 0,6 Heliu 0.138
Beton 0,8

Aplicatii:
1. Pentru a putea observa faptul că nu toate substanţele au o conducţie
identică şi a realiza o evaluare a conductivităţii termice a materialelor
solide, se poate realiza un mic expariment:
• Într-o cutie se toarnă apă fierbinte. Cutia este prevăzută cu suporţi
pentru tije din materiale diferite. Aceste tije se introduc în suporţi după ce
au fost acoperite cu parafina.
a) lemn; b) fier; c) plumb; d)cupru; e) aluminiu

• Partea |nnegrită reprezintă distanţa pe care s-a topit parafina.


• După câteva minute de la introducerea tijelor în cutia cu apă
fierbinte se constată că distanţele (de pe tije) pe care s-a topit parafina
diferă în funcţie de conductivitatea termică a materialelor din care sunt
făcute tijele.

2. Gheaţa care nu se topeşte în apă clocotită.

• Se ia o eprubeta, se umple cu apă, se cufundă în ea o bucăţică de gheaţă


astfel încâtsă nu se ridice la suprafaţă.
• Se încălzeşte partea superioară a eprubetei până la fierberea apei.

• Se constată că gheaţa din eprubetă nu se topeşte, deşi la suprafaţă apa


fierbe. Secretul constă în aceea că la partea inferioară a eprubetei apa nu
fierbe, ea rămâne rece. Fierbe doar în partea superioară.
• Nu avem “gheaţă în apa clocotită” ci avem “gheaţă sub apa clocotită”.
• Conductibilitatea termică a apei este foarte mică.
• Gazele sunt mult mai slab conducătoare de căldură decât lichidele.
2.2 Transferul căldurii prin convecţie

În experimentul prezentat mai sus nu s-a încălzit partea inferioară a


eprubetei pentru a înlătura posibilitatea apariţiei altei situaţii de transfer al căldurii
şi anume convecţia.
Termenul de convecţie este asociat transferului de căldură provocat de
deplasarea unei porţiuni calde a substanţei în interiorul acesteia, având ca efect
formarea unor curenţi.
Corpurile nu intră în contact, spre deosebire de transferul căldurii prin
conducţie. Fenomenul de convecţie are loc într-un mediu fluid.
Exemple în care este implicată convecţia pot fi: curgerea sângelui prin
corp, sistemul de încălzire cu apă caldă sau cu aer cald (tirajul sobelor sau
funcţionarea caloriferelor). De ce se încălzeşte tot conţinutul unui vas pus pe foc,
deşi numai fundul acestuia este în contact direct cu sursa de căldură? Aceasta
se explică prin curenţii de convecţie ce transportă căldura dinspre regiunile calde
spre cele reci. Aceşti curenţi apar şi circulă în toate fluidele în care există
diferenţe de temperatură.
Convecţia este determinată de două cauze, corespunzând la două tipuri
de procese:
1) Diferenţa de densitate a fluidului, provocată de diferenţa de
temperatură dintre diferitele puncte ale acestuia conduce la apariţia
unei mişcări libere (naturale) şi atunci are loc convecţia liberă sau
naturală.
2) Efectul unei acţiuni mecanice exterioare (pompă, ventilator) asupra
fluidului ce determină apariţia unei mişcări forţate conduce la o
convecţie forţată.
Regimul de curgere este caracterizat prin numărul lui Reynolds. În funcţie
de valoarea acestui număr (Re) se disting următoarele categorii de procese de
transfer termic prin convecţie:
• Convecţie în regim laminar, când 0<Re<2320;

• Convecţie în regim tranzitoriu, când 2320<Re<4000;


• Convecţie în regim turbulent, când Re>4000.
Cunoaşterea regimului de curgere este esenţială pentru înţelegerea
mecanismului convecţiei:
• În regim laminar, convecţia se realizează prin conducţie termică în
fluid;
• În regim turbulent convecţia are loc prin conducţie termică în stratul
limită (stratul de fluid din vecinătatea peretelui) şi prin transfer de masă şi
impuls în zona centrală a curgerii.
A. Pe gheţă sau sub gheaţă?
Cum procedăm dacă dorim să răcim un corp cu ajutorul gheţii? Aerul de
deasupra gheţii, răcindu-se, coboară, fiind înlocuit cu aerul înconjurător care este
cald. De aici, rezultă o concluzie practică: dacă vreţi sărăciţi o băutură sau o
mâncare, nu o aşezaţi pa gheaţă, ci sub gheaţă. Dacă aşezăm vasul cu apă pe
gheaţă, atunci se va răci numai pătura inferioară de lichid, restul fiind înconjurat
de aer nerăcit.
Dacă aşezăm un cub de gheaţă pe capacul vasului, atunci răcirea
conţinutului va decurge mai repede. Straturile superioare de lichid răcite vor
coborâ, fiind înlocuite de lichidul cald, care se ridică, până când se va răci
întregul conţinut al vasului. Pe de altă parte, aerul răcit din jurul gheţii va coborâ
şi el va înconjura vasul.
B. Cristale ce plutesc în apă
Într-un vas de sticlă, în care se află se pun cristale de permanganat de
potasiu. Acestea se vor aşeza pe fundul vasului. Când se încălzeşte apa din vas
se observă cum cristalelede permanganat de potasiu nedizolvate vor fi purtate
de curenţii de convecţie. ap
a

ga
z
Convectia in lichide
Curenţii calzi sunt ascendenţi, iar cei reci sunt descendenţi.
Fenomenul se bazează pe proprietatea de dilatare a fliudelor în funcţie de
temperatură, ce determină o scădere a densităţii fluodului încălzit, urmată de
ridicarea lui spre suprafaţă.
C. Deriva continentelor

ARHIPELAG
ABIS DORSALA ABIS
VULCANC
OCEANICA
Curenţii de convecţie care se produc în straturile interioare ale Pământului
determină deriva continentelor.
Atât conducţia cât şi convecţia sunt modalităţi de transfer al căldurii ce
necesită existenţa unui suport material solid, lichid sau gazos.
Când mâna se află în contact direct cu suprafaţa unui radiator, căldura
ajunge la mână prin conducţie prin pereţii radiatorului. Dacă mâna este ţinută
deasupra radiatorului, dar nu în contact direct cu el, căldura ajunge la mână
printr-un curent de convecţie de aer cald care se ridică. Dacă mâna este ţinută
lateral faţă de radiator, acesta încă pare cald deşi conducţia prin aer este
neglijabilă, mâna nefiind pe direcţia curenţilor de convecţie. Energia ajunge la
mână prin radiaţie.

2.3 Transferul căldurii prin radiaţie

Radiaţia este calea de transmitere a căldurii printr-o emisie continua de


energie de pe suprafaţa corpurilor numită energie radiantă
Toate corpurile emit continuu energie sub formă de radiaţii
electromagnetice. Porţiunea din spectrul radiaţiei electromagnetice asociată
transferului de căldură este în domeniul radiaţiei infraroşii.
Detecţia radiaţiei IR se poate face prin conversia radiaţiei termice în
energia electrică. Acesta este principiul de funcţionare al unui termocuplu.
Bismutul şi antimoniulsunt două metale ce determinăun efect termoelectric
de intensitate apreciabilă. A cest fapt le face apte dea fi utilizate ca detector de
radiaţie calorică.
De exemplu rezistoarele înroşite ale unui radiator electric emit unde
luminoase (unde în domeniul vizibil) şi unde infraroşii (invizibile, dar perceptibile)
ce transportă căldura prin aer.
Deci un radiator electric poate fi o sursă de energie radiantă, dar cea mai
importantă sursă de energie radiantă pentru noi oamenii este Soarele, care prin
acest transfer de căldură încălzeşte Pământul. Prin intermediul radiaţiei infraroşii
circa 1340J de energie pătrund pe Pământ în fiecare secundă, pe m² de
atmosferă. Energia radiantă se propagă cu viteza luminii; radiaţia putând fi
reflectată, reflectată sau absorbită ca rezultat al transferului căldurii către
materialul absorbant.
Absorbţia radiaţiei termice
Se aşează un radiator electricîntre două foi de cupru: una albă şi una
neagră, fixate în suporturi, la egală distanţă de ele. Pe foile de cupru se fixează
cu câte un cui bobiţe de ceară. După ce radiatorul este pus în funcţiune, ceara
de pe foaia neagră se topeşte mai repede şi cuiul cade.
Se observă cum corpurile de culoare închisă absorb mai bine căldura
decât cele de culoare deschisă.
Ca regulă generală, se poate spune despre corpurile bune conducătoare
de căldură că sunt şi bune absorbante ale acesteia.
Corpul uman face schimb de căldură cu mediul înconjurător şi prin
radiaţie. Astfel, o senzaţie de frig poate fi simţită în apropierea unui perete cu
temperatură scăzută.
Schimbul de energie prin radiaţie între suprafeţe oarecare depinde atât de
temperatura acestora cât şi de geometria lor (distanţa, forma şi orientarea
suprafeţelor). De exemplu, la temperaturi joase, puterea radiantă a radiaţiei este
mică şi energia radiantă se studiază înspecial în domeniul lungimilor de undă
relativ mari. Pe măsură ce temperatura creşte, puterea a patra a temperaturii
absolute. Deexemplu, un bloc de cupru latemperatura de 100°C (373K) radiază
aproximativ 0,03W de pe fiecare cm² al suprafeţei lui, iarla 1000°C (1273K)
fiecare radiază aproximativ 4W. Această putere radiantă este de 130 de ori mai
mare decât cea corespunzătoaretemperaturii de 100°C.
Pe baza măsurătorilor experimentale ale puterii radiante de cătresuprafaţa
unui corp, Josef Stefan (1835 – 1893) a exprimat legea care-i poartă numele prin
relaţia: ϕ = ε ∗σ ∗T 4 ,
Unde: - ϕ este densitatea de energie radiantă, puterea radiantă/aria suprafeţei,
[ϕ ] SI = W2 ;
m
σ
- este o constantă fizică universală numită constanta lui
Stefan-Boltzmann σ = 5,6696 ∗10 −8 Wm −2 K −4 ;
-T este temperatura Kelvin a suprafeţei;
-ε este emisivitatea suprafeţei ε ∈ [0,1], care depinde de natura suprafeţei,
astfel încât este mai mare pentru suprafeţerugoase şi mai mică pentru suprafeţe
netede, lustruite.
La o temperatură de 300°C, practic toată energia radiantă emisă de un
corp este transportată decătre undemai lungi decât lungimea de undă
corespunzătoare luminii roşii. Astfel de unde sunt numite infraroşii ("dincolo de
roşii"). La o temperatură de 800°C, un corp emite destulă energie radiantăîn
vizibil pentru a fi luminosşi apare ca "roşu aprins". Până la această temperatură
cea mai mare parte a energiei emise este totuşi asociată undelor infraroşii 20-
3000°C (aproximativ temperatura unui filament incandescent în bec) energia
radiantă conţine destule componente de lungime de undă “vizibile” între 400nm şi
700nm astfel încât corpul apare “încălzit la alb”. Toate corpurile emit radiaţii
electromagnetice ca urmare a mişcării termice a moleculelorlor, iar cea mai mare
parte a energiei emise este transportată de undele infraroşii.
Emisia în infraroşu a unui corp poate fi studiată utilizând un aparat
fotografic încărcat cu un film sensibilizat în infraroşu sau camera de televiziune,
sensibilizată pentru radiaţia infraroşie. Imaginea rezultată este numită
termogramă.
Deoarece emisia depinde de temperatură, termograma permite un studiu
detaliat al distribuţiilor de temperatură.
Anumite instrumente moderne sunt sensibile la variaţii mici de 0,1grd.
Termografia are o mulţime de aplicaţii medicale importante. Variaţiile de
temperatură în corp sunt asociate cutumori ce pot fi detectate ca formaţiuni mici
de aproximativ 1cm diametru. Pot fi studiate dezordinele vasculare ce conduc la
anomalii locale de temperatură.
Transferul de căldură în corpul uman implică o serie de mecanisme care
împreună menţin o temperatură constantăşi uniformă, chiar dacă sunt mari
schimbări în mediul înconjurător. Mecanismul intern cel mai important este o
convecţie forţată în care inima serveşte ca pompă, iarsângele ca fluid de
circulaţie. Transferul de căldură între corp şi mediul înconjurător implică
conducţie, convecţie şi radiaţie în proporţie depinzând de împrejurări. Pierderea
totală de căldură a corpului este de ordinul a 2000-5000Kcal pe zi (8400-
21000KJ) în funcţie de activitatea depusă.

CAP. 3

TERMOGRAFIA – APLICAŢII MEDICALE

3.1. Modalităţi de realizare a termoreglării corpului uman

Desfăşurarea normală a vieţii este posibilă într-un domeniu termic cuprins


între 0 - 50ºC. Limita termică inferioară este determinată de îngheţarea lichidelor
biologice şi oprirea reacţiilor biochimice, iar limita termică superioară este
condiţionată de rezistenţaproteinelor la coagulare.
Temperatura medie a corpului uman este influenţată de mai mulţi factori:
a) vârsta : între copilul mic şi omul bătrân există o diferenţă de 0,4 – 0,5ºC;
b) sexul : la femeie, în timpul menstruaţiei, se constată o creştere a temperaturii
cu 0,3ºC;
c) climatul : între europenii nordici şi locuitorii ţărilor cu climat cald şi secetos
există o diferenţă a temperaturii corporale de aproximativ 0,5ºC;
d) exerciţiul muscular : activitatea fizică determină o creştere a temperaturii
corporale; de exemplu temperatura muşchiului biceps creşte cu 1ºC în
travaliul susţinut;
e) digestia : ingerarea hranei declanşează o uşoară creştere a temperaturii
corporale prin intrarea în activitate a glandelor digestive;
f) termoperiodismul : la om temperatura minimă de 36,5ºC se înregistrează
spre ora 4 dimineaţa, iar cea maximă de 37,2ºC spre orele 16 după-amiaza;
g) stresul psihic : s-a constatat că temperatura corporală a studenţilor, care
aveau de susţinut examene dificile, creştea la majoritatea lor spre 38ºC.
Variaţiile de temperatură (împreună cu ceilalţi factori de mediu) determină
modificări morfologice, fiziologice şi de comportament : de exemplu pilozitatea,
numărul glandelor sudoripare, frecvenţa respiraţiei, vasoconstricţia, vasodilataţia,
fagocitoza şi activitatea sexuală, sunt strâns legate de valoarea temperaturii
mediului ambiant.
Termoreglarea fiziologică este bine dezvoltată la animalele homeoterme,
deci şi la om. Centrul principal de reglare se află în hipotalamus. În hipotalamusul
posterior există un centru hipotermic, iar in cel anterior un centru hipertermic.
Aceşti centrii sunt excitaţi de modificările de temperatură ale mediului prin fibrele
nervoase ce au originea în ganglionii spinali sau cranieni.
Funcţionarea lor se realizează pe cale reflexă : dacă temperatura mediului
creşte, se declanşează vasodilataţia periferică şi transpiraţia; invers, dacă
temperatura mediului scade, se declanşează vasoconstricţia şi contracţiile
rapide, repetate ale musculaturii striate – tremuratul (la om piloerecţia nu
participă la termoreglare, dar se păstrează ca un vestigiu reprezentat prin “pielea
de găină”).
Topografia termica a corpului omenesc se prezinta astfel :
- temperatura medie a pielii : 33-34 C ( fata externa a membrelor are
33 C, iar palmele au circa 35.5 C).
- temperatura axilara : 36.6 C
- temperatura rectala : 37.5 C
- temperatura vaginala : 37.3 – 37.8 C
- temperatura bucala : 36.5 – 36.8 C
- temperatura bicepsului : 38 C
- temperatura ficatului : 38.5 C
- temperatura arterei aorte : 37 C
- temperatura venelor jugulare : 37.5 C
Termoreglarea presupune existenţa a două mecanisme de reglare :
termogeneza şi termoliza. Cele două mecanisme intervin atât în cazul răcirii
organismului cât şi în cel al supraîncălzirii sale. Faţă de cele două stări –
rece/cald, există şi o stare de neutralitate termică determinată de o temperatură
externă optimă la care mecanismele de termogeneză şi termoliză sunt echilibrate
– pentru omul dezbrăcat aceasta este de 28 - 30ºC (fig. 1).

Termogeneza – are loc în permanenţă datorită proceselor metabolice; este


minimă la temperatura de neutralitate termică şi creşte considerabil la
temperaturi inferioare acesteia. La un om de 70 Kg, producţia de căldură este de
24 Kcal/Kg/24h sau 936 Kcal/m²/h. Cele mai mari cantităţi de căldură sunt
furnizate de muşchi – 40% (în repaos) şi de ficat; scheletul şi pielea au o
contribuţie neînsemnată în termogeneză.

a) Termoliza – asigură protecţia faţă de supraîncălzire şi se realizează la


nivelul pielii şi al plămânilor. La nivelul pielii pierderea calorică se realizează
prin conducţie, convecţie, radiaţie şi evaporarea apei (transpiraţie). Conducţia
şi convecţia sunt totdeauna asociate şi sunt reduse la om, datorita
îmbrăcămintei.

Pierderea căldurii, prin radiaţie, se realizează prin intermediul undelor


electromagnetice – infrarosii. Având o lungime de undă mică (5 - 20μ) aceste
radiaţii nu încălzesc aerul prin care trec. În situaţia supraîncălzirii corpului, apa
este adusă la nivelul pielii prin secreţia glandelor sudoripare (circa 2,5 milioane la
adult); pielea devine astfel o mai bună conducătoere de căldură, odată cu
evaporarea apei din transpiraţie (fig. 2).

Cantitatea de căldură pierdută sau prin radiaţie este dată de relaţia :


1.
± Qrad = S (T p4 − To4 ) E H ⋅ K , unde : s este suprafaţa radiantă
Tp este temperatura pielii
To este temperatura obiectului
EH este coeficientul de emisie
K este o constantă
O persoană în repaus şi la temperatura mediului ambiant de 20°C, a
pierdut în medie 1904 Kcal/24h din care 1483 Kcal prin radiaţie directă şi 421
kcal prin evaporarea apei.

3.2 Metode şi aparate de termografie


Temperatura nu este identică în toate regiunile corpului, distribuţia ei
constituind topograma termică.
Modelele de înregistrare, vizualizare şi analiză a schimbului de căldură la
nivelul organismului sunt de două feluri:
a) metode de contact – utilizează instrumente care înregistrează, prin contactul
direct cu pielea, temperatura acesteia; cel mai cunoscut şi utilizat instrument
este termometrul cu mercur. Dupa 1930 au aparut instrumente cu o precizie
mult mai mare cum sunt termocuplurile (Fe – Cu, Fe –Ni, etc.) şi termistorii
(semiconductori formaţi din oxizi metalici, de mangan, nichel sau cupru). In
zilele noastre se folosesc sisteme inchise pe baza de cristale lichide ( LLC ).
Metodele de contact au o valoare relativă deoarece numai o parte a
instrumentului ia contact cu pielea, cealaltă parte fiind în contact cu aerul
înconjurător, iar aplicarea directă pe piele împiedică pierderea de căldură şi
acumularea în ţesuturile adiacente.
b) metode de distanţă – folosesc dispozitive de scanare în infraroşu, care
înregistrează atât emisiile normale cât şi cele patologice şi le afişează sub
forma unor imagini.
S-au alcătuit hărţi termice la care se raportează fiecare caz în parte.
Termografia computerizată ( Digital Thermography, Digital Termal
Imagining, InfraredMedical Imaging) este o examinare inofensivă, care
transforma căldura emisă de corpul omenesc în impulsuri electrice, acestea fiind
afişate pe monitorul calculatorului sub forma imaginilor color.
Spectrul color este indicele cantitativ al fluxului I.R. emis de zona dată, iar
termogramele, obţinute prin procesare, reflectă specificul structurilor
subcutanate. Fiecare individ are propria sa imagine termică. Sesizând cele mai
timpurii şi mici dereglări ale organelor interne, termografia de la distanţă este
unica metodă care anticipează manifestarea clinică a bolii (în cazul cancerului
de sân 8 – 10ani).
Emisiile de I.R. se modifică odată cu creşterea, micşorarea sau
dereglarea simetriei şi a arhitectonicii unui ţesut sau organ.
Termografele computerizate actuale, având o acurateţe de 0.1°C, permit
identificarea, diagnosticarea şi supravegherea anomaliilor legate de schimbarea
de căldură, în cazul :
• dereglărilor nespecifice în microcirculaţia şi metabolismul ţesuturilor
subcutanate;
• proceselor inflamatorii acute şi cronice;
• boli ale vaselor;
• aparitia si dezvoltarea tumorilor;
• schimbărilor degenerative şi altor dereglări minore.
În regiunile corporale cu temperature mai ridicată, determinată de
exemplu de o infecţie, apare un spot galben (pată luminoasă), iar în cele cu
temperatura mai scăzută, cum ar fi o cicatrice, apare un spot albastru (pată
întunecată).
Fiind o metodă neiradiantă, neinvazivă şi repetabilă, termografia
computerizată este utilizată cu succes în diagnosticul precoce, când semnele
clinice ale bolii nu au apărut (ideală pentru screening-ul oncologic), în
diagnosticul primar şi diferenţial a circa 150 de afecţiuni, precum şi în urmărirea
evoluţiei bolii şi a eficienţei tratamentului.

Termograful de contact – tip ELC ( capsule cu cristale lichide)

Cristalele lichide din indicatorul de temperatura sunt folosite pentru a


detecta caracteristicile termale ale corpului pe suprafete netede sau neregulate.
ele fiind asezate pe un suport elastic.

Date tehnice

Cadru metallic cu suport


Indicatorul de temperatura (ELC)
Camera Polaroid cu autofocus
IPS patent
Lanterna difuzoare cu lentile aditionale si fotocelula
Doua blitz-uri sincronizate cu baterii alkaline de 1.5V
Film Polaroid

Termograf digital de distanta tip TV – 03 K


Acest aparat foloseste ca senzori de caldura camera IR, iar ca unitate de
transformare a caldurii in imagini color – sistemul de operare al calculatorului.

Date tehnice

Rezolutia fizica a temperaturii în gama 30-40°C – 0.05°C


Rezolutia soft a temperaturii – 0.002°C
Gama temperaturilor de lucru – de la -5°C pâna la 100°C
Distanta minima de examinare – 25 cm
Durata de scanare a unei linii - 20±0.2 ms
Durata de scanare a unei imagini – 1.6÷3.2 sec
Dimensiunea fizica a imaginii – 110 x 110 pixels
Consumul de azot lichid – 100 ml pentru 4 ore
Greutate – 2kg

3.3 Interpretarea termogramelor

Cazul 1 – Fenomenul Raynaud


Femeie de 50 de ani.
Semne clinice : sensibilitatea diminuată la degetul al cincilea al mâinii
stângi.
Gradientul termal este mai scăzut la palma stângă, faţă de cea dreaptă.
Zonele de albastru-verde şi violet din palma stângă indică o diferenţă de 1,8°C
faţă de palma dreaptă. Degetul al cincilea al palmei stângi apare complet
“amputat” termic (negru/maro). Termograma indică astfel un simptom precoce al
bolii Raynaud .(img.1).

Cazul 2– Medicină internă


Femeie de 31 de ani.
Semne clinice : dureri abdominale difuze ; palparea indică distensia
colonului transvers şi stâng, însoţotă de durere.
Termografia prezintă numeroase pete fierbinţi (albastre) care iradiază
către exterior. Distribuţia lor urmează îndeaproape traiectul intestinului gros
ascendent, transvers şi descendent. Spoturile albastre corespund cu cele mai
multe puncte dureroase (img.2).
1. 2.

Cazul 3– Sindromul de durere regional complex (CRPS)


Femeie de 32 de ani.
Semne clinice : dureri în talpa piciorului drept consecutive unei fracturi de
calcaneu : talpa dreaptă este mai rece cu 3,7°C dec}t cea stângă.
Rezonanţa magnetică nucleară nu decelează nici o anomalie structurală.
Termografia indică un spot de culoare galbenă cu halouri de verde care
disipează apre degete si determină diagnosticul de CRPS (img.3).
3.

Cazul 4 – Sindromul de durere regional complex (post traumatic)


Femeie de 34 de ani.
Semne clinice : dureri persistente la nivelul mâinii stângi, consecinţa unei
răniri mai vechi la încheietura mâinii.
DiIferenţa de culoare între cele două mâini este evidentă , mâna în suferinţă
având o tentă generală de albastru închis. Monitorizarea tratamentului a adus

informaţii preţioase pentru găsirea cele mai bune scheme de tratament (img. 4).
4.

CONCLUZII

Ca urmare a computerizarii, termografia a devenit un domeniu stiintific de


mare importanta teoretica si practica. Din acest motiv noi am abordat aceasta
problema interdisciplinar, cu dorinta de a o reactualiza atat pentru cercetariile si
utilizarile din domeniul fizicii cat si al biologiei.

Este necesara o prezentare mai temeinica a notiunilor de termografie in


manualele de fizica si de biologie insistandu-se pe experimentele practice.

Aplicarea in medicina constituie o metoda de mare succes si eficienta, fiind


folosita in depistarea a peste 150 de boli. Avantajele termografiei fata de celelalte
metode de investigare a corpului uman- radiografia, ecografia, tomografia etc,
constau în faptul ca nu „bombardează” cu particule fizice sau chimice organismul
ci din contra „culege” radiatiile termice emise de acesta; astfel termografia este
complet inofensiva si poate fi repetata ori de cate ori este nevoie.
In activitatea cotidiana aplicatiile metodei termografice sunt totusi mult mai
numeroase: in ind.metalurgica, ind. energetica, ind. spatiala si de telecomunicatii,
in transporturi, etc. In acest sens prezentam mai jos cateva imagini obtinute prin
termografie:

Statie de metrou Cuptor de sticlarie Transf. de 650kW Colegiul ILC

Centrala termica Magistrala termica Generator 30Mwh Corpul uman


(detaliu) subterana CHE

BIBLIOGRAFIE

1. Botnariuc N. – Biologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuresti,


1979
2.Picoş C.A. – Viaţa la temperaturi extreme, Ed. Ştiinţifică Şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976
3. Strungaru G. şi colaboratorii – Biologie, manual pentru clasa a X-a, Ed.
Sigma, 2000
4.Atlas de anatomie – Corpul omenesc, Ed. Aquila, Oradea, 1998
5.Magazin terapeutic – Publifan Media, Bucureşti, nr. 17 / 2005
6. Http : www.Srt.rpi.ro – Termografia în medicină-prezent şi viitor / 2004
7. Http : www.liamed.ro – Apatura medicală / 2004
8. Http : www.meditherm.com – Istorii de caz / 2004 9.Http/www
tehnosistem.ro- Imagini