Carte Retele Electrice 2020

Retele Electrice
Transportul si distributia energiei electrice

CURS 1
STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE REŢELELOR ELECTRICE
Organizarea activităţilor de transport şi distribuţie a energiei electrice
1990 Se desfiinţează Ministerul Energiei Electrice. Cele două direcţii generale pentru transport şi
distribuţie (DGTDEE) şi pentru producerea energiei electrice şi termice (DGPEET) se
transformă în Regia Autonomă pentru Electricitate RENEL.
1998 RENEL se reorganizează, devenind Compania Naţională de Electricitate CONEL. La acel
moment, funcţiona şi Regia Autonomă pentru Activitate Nucleară.
2000 CONEL se reorganizează în patru entităţi: compania naţională de transport al energiei electrice
CN Transelectrica SA şi trei societăţi comerciale: TERMOELECTRICA SA (pentru producerea
energiei electrice şi termice); HIDROELECTRICA SA (pentru producerea energiei electrice) şi
ELECTRICA SA (pentru distribuţia şi furnizarea energiei electrice).
2005 Începe privatizarea ELECTRICA SA. Actualmente, cinci din fostele filiale de distribuţie şi
furnizare a energiei electrice sunt privatizate: Banat, Dobrogea, Muntenia – Sud (ENEL
Energie), Oltenia (CEZ), Moldova (concernul E-ON).
ELECTRICA SA mai deţine actualmente în portofoliu: Filiala Electrica Distribuţie Muntenia
Nord, Filiala Electrica Furnizare Muntenia Nord, Filiala Electrica Distribuţie Transilvania Nord,
Filiala Electrica Furnizare Transilvania Nord, Filiala Electrica Distribuţie Transilvania Sud,
Filiala Electrica Furnizare Transilvania Sud, Filiala ElectricaServ.
Separarea legală a activităţilor de producere, transport, distribuţie/furnizare a energiei electrice în

România a fost realizată prin HG nr. 627/2000. Astfel au fost înfiinţate: CN Transelectrica SA – unicul
operator de transport şi sistem din România, SC Electrica SA – operator de distribuţie şi furnizor, SC
Termoelectrica SA şi SC Hidroelectrica SA – companii de producere. Acestora din urmă li se adăuga SNN
Nuclearelectrica SA, înfiinţată prin HG 365/1998.
Structura operatorilor de distribuţie

În anul 2008 în piaţa de energie electrică din România şi-au desfăşurat activitatea un număr de 35
de operatori de distribuţie a energiei electrice, din care 8 deţin peste 100.000 clienţi fiecare.
Cei 8 operatori principali de distribuţie a energiei electrice sunt:
1. SC FDEE Electrica Distribuţie Muntenia Nord SA, cu capital integral de stat
2. SC FDEE Electrica Distribuţie Transilvania Sud SA, cu capital integral de stat
3. SC FDEE Electrica Distribuţie Transilvania Nord SA, cu capital integral de stat
4. SC E.ON Moldova Distribuţie SA, cu capital majoritar privat
5. SC CEZ Distribuţie SA, cu capital majoritar privat
6. SC Enel Distribuţie Banat SA, cu capital majoritar privat
7. SC Enel Distribuţie Dobrogea SA, cu capital majoritar privat
8. SC Enel Distribuţie Muntenia SA, cu capital majoritar privat.
Toate cele 8 societăţi au încheiat procesul de separare legală a activităţii de distribuţie de cea de
furnizare energiei electrice.
Created with Print2PDF. To remove this line, buy a license at: http://www.software602.com/
Structura şi activităţile TRANSELECTRICA
Misiune
1. realizează funcţia de operator de transport al sistemului naţional de transport al energiei electrice;
2. realizează funcţia de operator de sistem al SEN;
3. realizează funcţia de operator comercial al pieţei de energie electrică din România, prin OPCOM;
4. asigură servicii de mentenanţă ale reţelei de transport (atribuţii SMART).
Asigură
1. serviciul de transport;
2. conducerea tehnică a sistemului electroenergetic;
3. administrarea pieţei de energie;
4. coordonarea planificării dezvoltării SEN;
5. serviciul de transport transfrontalier;
6. coordonarea activităţilor în cadrul racordului SEN la reţeaua interconectată vest-europeană
(UCTE- Uniunea pentru Coordonarea Transportatorilor de Energie).
Exploatează
1. 77 staţii electrice (49 la 220 kV, 27 la 400 kV, 1 la 750 kV);
2. 8800 km de linii electrice (150 km la 750 kV, 4474 km la 400 kV), 4134 km la 220 kV, 38 km la
110 kV).
Unităţi subsidiare
1. OPCOM (operatorul pieţei de energie electrică din România);
2. SMART (Societatea Comercială pentru Servicii de Mentenanţă a Reţelei Electrice de Transport);
3. sucursala OMEPA (operatorul de măsurare a energiei electrice tranzacţionate pe piaţă);
4. Filiala SC Teletrans (pentru servicii de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei în RET);
5. Filila SC Formenerg (formarea energeticienilor din România).
Generalităţi privind structura sistemelor şi reţelelor electrice
Întrebări
1. Relaţia de definiţie a rezistenţei unui conductor parcurs de c.c. (precizaţi semnificaţia mărimilor şi
unităţile de măsură).
2. Relaţia de definiţie a inductivităţii unui circuit (precizaţi semnificaţia mărimilor şi unităţile de
măsură).
3. Relaţia de definiţie a capacităţii unui condensator (precizaţi semnificaţia mărimilor şi unităţile de
măsură).
4. Relaţia de definiţie a reactanţei unei bobine ideale (precizaţi semnificaţia mărimilor şi unităţile de
măsură).
5. Relaţia de definiţie a reactanţei unui condensator ideal (precizaţi semnificaţia mărimilor şi
unităţile de măsură).
6. Expresia impedanţei unui circuit (precizaţi semnificaţia mărimilor şi unităţile de măsură).
7. Expresia admitanţei unui circuit (precizaţi semnificaţia mărimilor şi unităţile de măsură).
8. Rezistenţa echivalentă unui circuit serie R1, R2.
9. Rezistenţa echivalentă unui circuit paralel R1, R2.
10. Capacitatea echivalentă unui circuit serie C1, C2.
11. Capacitatea echivalentă unui circuit paralel C1, C2.
12. Definiţia puterii aparente complexe într-un circuit de c.a.
13. Structura generală a unui sistem energetic.
CURS 2
PUTERI ÎN REŢELELE ELECTRICE
Puteri în circuite monofazate de c.a.

Puterea = variaţia energiei raportată la un interval de timp dat
- unitatea de măsură: 1W = 1J/s
Puetrea instantanee p(t) – [W] – absorbită de o sarcină electrică este dată de produsul
dintre tensiunea instantanee la bornele sarcinii – [V] – şi curentul instantaneu ce străbate sarcin –
[A].
v(t ) = Vmax cos(ωt ) [V ]
i (t ) = I max cos(ωt − β ) [ A]
p (t ) = v(t )i (t ) = Vmax I max cos(ωt ) cos(ωt − β ) = VI cos(2ωt − β ) + VI cos( β ) [W ]
1
unde: cos( x) cos( y ) = [cos( x + y ) + cos( x − y )]
2
Deci, puterea instantanee variază cu dublul falimentare în jurul componentei constante VIcos(β).
Pentru v > 0; i > 0 si v < 0; i < 0 ⇒ p > 0 puterea circulă în direcţia căderii de tensiune pe
sarcină.
Pentru v ⋅ i < 0 ⇒ p < 0 curentul circulă în sens invers căderii de tensiune pe sarcină,
interval în care energia înmagazinată anterior este cedată parţial sistemului de alimentare.
Deci, pentru ϕ = δ − β ≠ 0 (tensiunea este defazată faţă de curent cu ϕ) în regim
sinusoidal, transmiterea energiei nu se face într-o reţea într-un singur sens.
Sarcini ideale
Sarcină pur rezistivă
Curentul prin sarcină este în fază cu tensiunea la bornele acesteia.

v(t ) = Vmax cos(ωt + δ )
V = V∠δ
V
I=
R
i (t ) = I max cos(ωt + δ )
V
I R max = max
R
Puterea instantanee absorbită de rezistor este dată de:
p R (t ) = v(t ) ⋅ i R (t ) = Vmax I R max cos 2 (ωt + δ ) = VI R (1 + cos[2(ωt + δ )] [W]
Puterea instantanee absorbită de rezistor este dată de o valoare medie :
V2
PR = VI R = = IR 2 [W]
R
şi un termen de frecvenţă dublă VI R cos[2(ωt + δ )] .
Sarcină pur inductivă
Curentul este defazat în urma tensiunii cu 900:
V
IL =
jX L
X L = ωL [ Ω ]
i L (t ) = I L max cos(ωt + δ − 90 0 )
Vmax
I L max =
ωL
Puterea instantanee absorbită de bobină este dată de:
V I
2
( ) ( )
p L (t ) = v(t ) ⋅ i L (t ) = max L max [cos ωt + δ + ωt + δ − 90 0 + cos ωt + δ − ωt − δ + 90 0 ] =
[W]
= VI L sin[2(ωt + δ )]
Aceasta reprezintă o sinusoidă cu frecvenţa dublă faţă de frecvenţa tensiunii de alimentare, având
valoarea medie = 0.
Sarcină pur capacitivă
Curentul este defazat în înaintea tensiunii cu 900:

V
IC =
− jX C
X C = 1 / ωC [Ω]
iC (t ) = I C max cos(ωt + δ + 90 0 )
I C max = ωCVmax
Puterea instantanee absorbită de condensator este dată de:
V I
2
( ) ( )
pC (t ) = v(t ) ⋅ iC (t ) = max C max [cos ωt + δ + ωt + δ + 90 0 + cos ωt + δ − ωt − δ − 90 0 ] =
[W]
= −VI C sin [2(ωt + δ )]
Aceasta reprezintă o sinusoidă cu frecvenţa dublă faţă de frecvenţa tensiunii de alimentare, având
valoarea medie = 0, opusă ca semn puterii consumate de o sarcină inductivă.
Sarcină mixtă RLC
Curentul printr-o sarcină mixtă căreia i se aplică tensiunea v(t) este dat de:
i (t 0 = I max cos(ωt + β )
Puterea instantanee absorbită de sarcină este dată de:
1
p (t ) = v(t )i (t ) = Vmax cos(ωt + δ ) cos(ωt + β ) = Vmax I max [cos(2ωt + δ + β ) + cos(δ − β )] =
2
= VI [cos(2(ωt + δ ) − (δ − β )) + cos(δ − β )] = [W]
= VI [cos(2(ωt + δ )) cos(δ − β ) + sin(2(ωt + δ )) sin(δ − β ) + cos(δ − β )] =
= VI cos(δ − β )[cos(2(ωt + δ )) + 1] + VI sin(δ − β ) sin(2(ωt + δ ))
Se notează :
I cos(δ − β ) = I R componenta curentului de sarcină în fază cu tensiunea ;
I sin(δ − β ) = I X componenta curentului de sarcină defazat cu 900 faţă de tensiune ;
δ − β = ϕ defazajul tensiunii faţă de curent
⇒ p(t ) = p R (t ) + p X (t ) [W]
p R (t ) = VI R [1 + cos(2(ωt + δ ))]
unde [W] sunt componentele puterii instantanee absorbite de
p X (t ) = VI X sin(2(ωt + δ ))
sarcină :
pR(t) asociată puterii absorbite de componenta rezistivă a sarcinii ;
pX(t) asociată puterii absorbite de componenta reactivă a sarcinii .
Puterea activă, reactivă şi factorul de putere
Puterea activă se defineşte ca valoarea medie pe o perioadă a puterii instantanee:

t 0 +T
1
P=
T ∫ p(t )dt
t0
Reprezintă şi valoarea medie pe o perioada a componentei pR(t).

Se poate scrie astfel (cazul particular al regimului sinusoidal):
P = VI R = VI cos(δ − β ) [W]
Pentru un dipol caracterizat de parametrul R / G se poate scrie:
P = RI 2 = GV 2
Un receptor primeşte putere activă (P>0)
Un generator generează putere activă (P<0).
Elementele ideale pasive de circuit sunt caracterizate de:
PR = RI 2 = GV 2 ; PL = 0; PC = 0
Puterea activă corespunzătoare pierderilor Joule-Lenz p j = Ri 2 într-un conductor de
rezistenţă R parcurs de i2 este proporţională cu I2.
T
1
Pj = ∫ p j (t )dt = RI 2
T 0
t
Wa = ∫ Pdt [Ws], [kWh] - energia activă
0
Factorul de putere
P
FP = = cos(δ − β )
S
Puterea reactivă
Puterea instantanee absorbită de componenta reactivă a sarcinii, pX(t) este o sinusoida de
frecvenţă dublă, valoare medie nulă şi amplitudine Q dată de:
Q = VI sin(δ − β ) [Var]
t
Wr = ∫ Qdt [VArs], [kVArh] - energia reactivă
0
Elementele ideale pasive de circuit sunt caracterizate de:
V2
Q R = 0; Q L = ωLI 2 = > 0 bobina = receptor Q
ωL
1 2
QC = − I = −ωCV 2 < 0 condensator = generator Q
ωC
Puterea aparentă complexă

Pentru circuitele care funcţionează în regim stabilizat sinusoidal, puetrea activă şi reactivă
poate fi determinată cu ajutorul puterii complexe:
S = V I * = VI∠δ − β = VI cos(δ − β ) + jVI sin(δ − β ) = P + jQ
Această putere caracterizează complet din punct de vedere energetic regimul permanent al
circuitului.
Puterea aparentă absorbită de coponentele ideale de circuit este:
V V2 V2
S R = V I *R = V ∠δ − δ = ; PR = QR = 0
R R R
V V2 V2
S L = V I *L = V ∠δ − δ + 90 0 = j ; PL = 0 Q L =
ωL ωL ωL
V
S C = V I *C = V ∠δ − δ − 90 0 = − jV 2ωC ; PC = 0 QC = −ωCV 2
1
ωC
Procedura de determinare a tipului unui element de circuit d.p.v. al puterii
abosrbite/generate
Regula de la receptor: P, Q > 0 ...puteri absorbite
P,Q < 0 ...puteri generate
Regula de la generator: P, Q > 0 ...puteri generate

P,Q < 0 ...puteri absorbite
Semnificaţia fizică a P şi Q
P energia totală absorbită de o sarcină într-un interval de timp T (o perioadă a
tensiunii sinusoidale) este dată de produsul PT [Ws]. Într-un interval de n cicluri, energia
absorbită este P (nT ) [Ws], toată fiind absorbită de componenta rezistivă a sarcinii.
Un Wh-metru măsoară energia absorbită de o sarcină într-un interval de timp t1-t2 ,
constând dintr-un număr întreg de cicluri, prin integrarea P pe intervalul t1-t2.
Q – se referă la valoarea maximă a puterii instantanee absorbită de componenta
reactivă a sarcinii
- puterea reactivă instantanee, dată de pX(t) este alternantă (valori ><0) şi exprimă
circulaţia de putere reversibilă către şi dinspre componenta reactivă a sarcinii.
Puteri în reţelele electrice trifazate echilibrate

Puterile instantanee absorbite pe fazele unui sistem simetric sunt date de:
p A (t ) = u A (t )i A (t ) = 2UI cos(ωt + δ ) cos(ωt + β ) = UI cos(δ − β ) + UI cos(2ωt + δ + β )
p B (t ) = u B (t )i B (t ) = 2UI cos(ωt + δ − 120 0 ) cos(ωt + β − 120 0 ) =
= UI cos(δ − β ) + UI cos(2ωt + δ + β + 120 0 )
pC (t ) = u C (t )iC (t ) = 2UI cos(ωt + δ + 120 0 ) cos(ωt + β + 120 0 ) =
= UI cos(δ − β ) + UI cos(2ωt + δ + β − 120 0 )
p3 f (t ) = p A (t ) + p B (t ) + pC (t ) = 3UI cos(δ − β ) = Ptot
S A = U A I A* = UI∠δ − β S B = U B I B * = UI∠δ − β S C = U C I C * = UI∠δ − β

S 3 f = ∑ S i = 3S A = 3UI∠δ − β = 3UI cos(δ − β ) + j 3UI sin(δ − β ) =
i
= 3U l I cos(δ − β ) + j 3U l I sin(δ − β )
CURS 3
PUTERI ÎN REŢELELE ELECTRICE DE CURENT ALTERNATIV
Puteri în circuite trifazate de c.a.

Se utilizează notaţiile:
Sf –puterea aparentă pe fază
Stot – puterea aparentă totală
Pf –puterea activă pe fază
Ptot – puterea activă totală
Qf –puterea reactivă pe fază
Qtot – puterea reactivă totală
Într-un sistem de c.a. trifazat, tensiunile pe faze sunt date de:
v A (t ) = Vmax cos(ωt + δ )
v B (t ) = Vmax cos(ωt + δ − 120 0 )
vC (t ) = Vmax cos(ωt + δ + 120 0 )
Curenţii de fază sunt descrişi de ecuaţiile:
i A (t ) = I max cos(ωt + β )
i B (t ) = I max cos(ωt + β − 120 0 )
iC (t ) = I max cos(ωt + β + 120 0 )
Puterea instantanee absorbită în circuit va fi:
cos(ωt + δ ) cos(ωt + β ) + cos(ωt + δ − 120 0 ) cos(ωt + β − 120 0 ) + 
ptot (t ) = Vmax I max  =
cos(ωt + δ + 120 0 ) cos(ωt + β + 120 0 ) 
 
1
= Vmax I max 3 cos(δ − β ) + cos(2ωt + δ + β ) + cos(2ωt + δ + β + 120 0 ) + cos(2ωt + δ + β − 120 0 )  [W]
2  14444444444444244444444444443 
 =0 
ptot (t ) = 3VI cos(δ − β )
Se poate observa că puterea instantanee totală nu depinde de timp, constituind un avantaj major
al sistemelor electrice trifazate. Echipamentele nu vor fi supuse în consecinţă efectelor variaţiei în
timp a puterii.
Puterea activă totală rezultă:
Ptot = 3VI cos ϕ
cu ϕ = δ − β .
Analog:
Qtot = 3VI sin ϕ
S tot = 3VI
Aplicaţia 1
O sarcină trifazată echilibrată este alimentată cu o tensiune de fază de 240 V. Sarcina este
∠
caracterizată de o impedanţă de fază egală cu 12 30 0 Ω. Să se determine:
(i) Curentul de fază
(ii) Puterea activă pe fază şi totală
(iii) Puterea reactivă totală
(iv) Puterea aparentă totală.
Puteri în circuite trifazate echilibrate în conexiune Y
Se consideră o sarcină trifazată în conexiune Y alimentată de la o sursă de tensiune

alternativă conectată în Y.
c Vcn a C A
~ ~ V
an
n ZY
Vbn ~ B
b
Se urmăreşte determinarea puterii absorbite de sarcina trifazată.

Puterea activă pe fază:
P f = VI cos ϕ
Tensiunea de alimentare la bornele sarcinii este tensiunea de alimentare Van, deoarece nu
apar căderi de tensiuni pe legătura sursă-sarcină.
Curentul de fază este dat de:
V
I a = an = I a ∠ − ϕ
ZA
Deci, puterea absorbită pe faza A:
PA = Van I a cos ϕ a
Analog se poate scrie:
PB = Vbn I b cos ϕ b
PC = Vcn I c cos ϕ c
Într-un sistem simetric şi echilibrat:
Van = Vbn = Vcn
şi
Z A = Z B = Z C = ZY
Rezultă: I a = I b = I c şi ϕ a = ϕ b = ϕ c .
Ca urmare:
PA = PB = PC
Cu puterea totală:
Ptot = PA + PB + PC = 3VI cos ϕ .
Cum:
U linie = U l = 3U faza = 3V
şi
I linie = I l = I f = I
Puterile totale se pot scrie sub forma:
Ptot = 3U l I l cos ϕ
Qtot = 3U l I l sin ϕ
S tot = 3U l I l
S tot = 3U l I l ∠ϕ
Aplicaţie 2
O sarcină trifazată echilibrată conetată în Y este alimentată dintr-un sistem trifazat cu 4 conductoare
cu o tensiune de linie de 400 V. Impedanţa de fază a sarcinii este 5+j5 Ω. Să se determine:
(i) puterea activă totală consumată de sarcină;
(ii) puterea reactivă totală consumată de sarcină;
(iii) puterea furnizată sarcinii.
Puteri în circuite trifazate echilibrate în conexiune ∆
Se consideră o sarcină trifazată în conexiune Y alimentată de la o sursă de tensiune

alternativă conectată în ∆.
c Vcn a C A
~ ~
Van
Z∆
n
Vbn ~ B
b
Determinarea puterii absorbite de sarcina trifazată se va face analog cazului cu sarcină în

conexiune Y, cu menţiunea:
U linie = U l = U faza
şi
I linie = I l = 3 I f = 3I
Puterile totale se pot scrie sub forma:
Ptot = 3U l I l cos ϕ
Qtot = 3U l I l sin ϕ
S tot = 3U l I l
S tot = 3U l I l ∠ϕ
Se observă că expresiile puterilor sunt identice pentru cele două cazuri. Cu toate acestea valorile
corespondente vor fi diferite.
Aplicaţia 3
O sarcină trifazată echilibrată în conexiune ∆ este alimentată de la o sursă cu tensiunea de linie de 400
V. Impedanţa de fază a sarcinii este 5+j5 Ω. Să se determine:
(i) puterea activă totală consumată de sarcină;
(ii) puterea reactivă totală consumată de sarcină;
(iii) puterea furnizată sarcinii.
Măsurarea puterilor în circuite trifazate echilibrate
Puterea activă se măsoară cu wattmetrul, care include o înfăşurare de tensiune şi una de

curent. Indicaţia wattmetrului este o funcţie de tensiune, curent şi defazajul dintre acestea.
Măsurarea puterilor în cicuritele de c.a. trifazate se poate face aplicând aşa-numita metodă
a celor 2 wattmetre, aplicabilă în cazul tuturor tipurilor de circuite trifazate
În această variantă, înfăşurările de curent ale wattmetrelor sunt conectate în serie cu câte o
fază, în timp ce înfăşurările de tensiune sunt conectate pe cele două faze, cu punct comun pe cea
de-a treia – vezi figura de mai jos.
Sarcină Wattmetru W1
Wattmetru W2
W1 este parcurs de curentul de linie Ia, iar pe înfăşurarea sa de tensiune se aplică Uab. W2
este parcurs de curentul de linie Ic, iar pe înfăşurarea sa de tensiune se aplică Ubc.
Puterea măsurată de cele două wattmetre este dată de:
P1 = indicatieW 1 = U ab I b cos ϕ a
P2 = indicatieW 2 = U bc I c cos ϕc
unde ϕ a , ϕ b sunt defazajele între tensiunile de linie şi curenţii corespondenţi.
Conform diagramei fazoriale de mai jos, se poate scrie:
Diagrama fazorială pentru o sarcină conectată în ∆

Defazajul dintre tensiunea şi curentul de linie Uab şi Ia este (30+ϕ).
Defazajul dintre tensiunea şi curentul de linie Ubc şi Ic este (30-ϕ).
Pentru o reţea echilibrată:

Uab = Ubc = Ul
Ia = Ib = Il
Rezultă:
P1 = U l I l cos(30 + ϕ )
P2 = U l I l cos(30 − ϕ )
Se poate observa că:
(i) Pentru sarcină rezistivă (ϕ = 0), P2=P1
(ii) Pentru sarcină inductivă (ϕ > 0), P2 >P1
(iii) Pentru sarcină capacitivă (ϕ < 0), P2 <P1
Puterea activă totală va fi:
Ptot = indicatieW 1 + indicatieW 2 = P1 + P2
P1 + P2 = U l I l (cos(30 + ϕ ) + cos(30 − ϕ ) ) = 3U l I l cos(ϕ )
1 α + β  α − β 
S-a utilizat identitatea: cos α + cos β = cos  cos 
2  2   2 
Pe de altă parte, conform definiţiei puterii reactive:
Qtot = 3U l I l sin(ϕ )
Se observă însă că:
IndicatieW 2 − IndicatieW 1 = U l I l (cos(30 − ϕ ) − cos(30 + ϕ ) ) = U l I l sin ϕ
1 α + β  α − β 
S-a utilizat identitatea: cos α − cos β = − sin   sin  
2  2   2 
Rezultă:
Qtot = 3 ( IndicatieW 2 − IndicatieW 1)
În plus:
Q IndicatieW 2 − IndicatieW 1
tgϕ = tot = 3
Ptot IndicatieW 1 + IndicatieW 2
Aplicaţia 4
Pentru măsurarea puterii absorbite de o sarcină trifazată în conexiune Y alimentată cu tensiune de
linie de 400 V sunt utilizate două wattmetre. Valorile înregistrate de acestea sunt: W1=-2800 W şi
respectiv W2=4000 W. Să se determine:
(i) puterea activă totală
(ii) puterea reactivă totală
(iii) factorul de putere
(iv) curentul de linie
(v) impedanţa de fază a sarcinii.
CURS 4
CLASIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE
Criterii de clasificare
• după nivelul de tensiune;
• în funcţie de destinaţia şi extinderea geografică;
• în funcţie de topologie;
• în funcţie de situaţia neutrului faţă de pământ;
• după tipul curentului
Clasificarea RE după nivelul de tensiune

• Reţele de joasă tensiune Un≤1 kV
- În România este folosită tensiunea de 400/230V
• Reţele de medie tensiune 1≤Un <110kV
– Un=10kV;20kV pentru distribuţia urbană (LES/LEC)
– Un=20kV pentru distribuţie rurală (LEA)
– Un=6kV;10kV pentru distribuţie industrială (LEC/LES)
• Reţele de înaltă tensiune Un =110 kV
- Rol de repartiţie zonală sau de distribuţie în cadrul marilor oraşe
• Reţele de foarte înaltă tensiune 220 kV,400 kV,750 kV
Clasificarea RE în funcţie de destinaţie

– Reţele electrice de transport (ÎT, FÎT)
– Reţele electrice de repartiţie (ÎT)
– Reţele electrice de distribuţie (MT/JT)
Clasificarea RE în funcţie de extinderea geografică

– Reţele naţionale
– Reţele zonale
– Reţele locale
Clasificarea reţelelor electrice în funcţie de topologie

Clasificarea reţelelor în funcţie de situaţia neutrului faţă de pamânt
• Reţele cu neutrul izolat faţă de pământ
• Reţele cu neutrul legat direct la pământ
• Reţele cu neutrul tratat:
- prin impedanţă (bobină şi / sau rezistor)
- prin sistem rezonant (bobina Peterson)
Scheme de conexiune ale reţelelor electrice
Obiective
• continuitate în alimentare;
• simplitate şi elasticitate în exploatare;
• posibilitate de extindere (autostructurare);
• economicitate (investiţii şi pierderi minime);
• asigurarea calităţii energiei electrice furnizate.
Configuraţia reţelelor de joasă tensiune

Configuraţia reţelelor de medie tensiune
În funcţie de modul de racordare de la staţia IT/MT:
• Cu distribuţie directă când PT sunt racordate la barele de MT ale staţiei de transformare prin
intermediul liniilor de MT (distribuitori).
– Cu rezervarea pe aceeaşi staţie de transformare;
– Cu rezervare pe două staţii de transformare diferite.
– Tip grilă
– În dublă derivaţie
• Reţea de distribuţie indirectă prin puncte de alimentare (PA): reţea de fideri+distribuitoare;
• Reţea cu racordare indirectă prin puncte de conexiune: posturile de transformare sunt racordate
prin linii de MT la bara punctului de conexiune care la rândul său este alimentat din staţiile
IT/MT prin linii de MT.
CURS 5 & 6
SCHEMELE ECHIVALENTE ŞI PARAMETRII LINIILOR ELECTRICE
5.1. Tipuri si componente LE
LEA
Ol-Al
Izolatoare
Amortizor de vibratii
LEC
5.2. Rezistenţa electrică a LEA
Fie o linie electrică trifazată (a, b, c) la care se cunosc rezistenţele conductoarelor de

fază sau active notate Rca şi rezistenţa conductorului de protecţie Rcp.
În general se cunoaşte rezistenţa unui fir dintr-un conductor la tensiune continuă:

l 1l
Rcc = ρ = [Ω ] (1)
s γ s
în care: ρ este rezistivitatea electrică a materialului în [Ωmm2/m];
γ - conductivitatea materialului, în [m/Ωmm2];
l - lungimea conductorului, în [m];
s - secţiunea conductorului, în [mm2].
În realitate, conductoarele sunt realizate sub formă de funie şi mărimea Rcc pentru un
conductor cu lungimea l, este afectată de câteva erori:
1. eroarea de lungime: în cazul conductoarelor funie, din cauza răsucirii firelor, lungimea
conductoarelor LEA e mai mare cu 2 - 3% şi la LEC cu 2 – 6%.
2. eroarea de secţiune: datorită folosirii în calcule a secţiunii standardizate; secţiunile reale
sunt de obicei mai mici decât cele standardizate.
3. variaţia cu temperatura a rezistivităţii materialului conductor
ρθ = ρ 20 0 [1 + α 20 0 (θ − 20 0 )] (2)
0
unde α20 este coeficientul de temperatură la 20 C .
ρ [Ωmm2/m] α20 [grd-1]

Cu 1,74·10-2 0,00392
Al 2,941·10-2 0,00403
Ol 14,2·10-2 0,0062
Rezistenţa la tensiune alternativă se calculează luând în considerare rezistenţa la

tensiune continuă şi efectele de proximitate (yp) şi pelicular (ys):
Rca = Rcc (1 + y p + y s ) (3)
Pentru LEA se poate neglija efectul de proximitate pentru că fazele se află la distanţe
mari unele de altele;
Efectul de suprafaţă (pelicular) se poate neglija pentru secţiuni mai mici de 400..500
mm2 pentru conductoare din Cu, respectiv pentru 600 mm2 la Al.
Rezistenţa căii de întoarcere prin pământ se poate calcula conform formulei lui
Carson:
1
R p = ωµ 10 3 [Ω / km] (4)
8
unde µ este permeabilitatea solului care se poate considera egală cu permeabilitatea magnetică
a vidului µ 0 = 4π 10 −7 H / m ;
ω = 2πf este pulsaţia.
În general, pentru soluri normale se consideră Rp=0,05 [Ω/km].
5.2. Reactanţa inductivă a LEA
Reactanţa inductivă a unui conductor din componenţa unei linii electrice trifazate se
determină cu relaţia:
X = ωL = 2πfL = x0 l [Ω] (5)
L - inductivitatea circuitului echivalent;
x0 – reactanţa specifică ;
l – lungimea liniei.
Inductivitatea unui circuit este dată de raportul dintre fluxul care străbate o suprafaţă
care se reazămă pe acest circuit şi curentul din contur; prin contur se înţelege circuitul de
ducere şi de întoarcere a curentului:
φ
L= [H ] (6)
i
Inductivitatea este o mărime de material care depinde de materialul conductor, de
dimensiunea şi forma spaţială a circuitului şi de numărul de spire. Inductivitatea nu depinde
de mărimea curentului care trece prin circuit.
În cele ce urmează se disting mai multe cazuri:
i. Inductivitatea ataşată unui conductor dintr-un sistem monofazat.
Considerând cele două conductoare a fi fire masive, inductivitatea acestora este

alcătuită din inductivitatea internă şi inductivitatea externă, corespunzătoare liniilor de câmp
magnetic interioare şi exterioare:
µl µ 0 l d12
L = Lint + Lext = + ln (7)
8π 2π r
Unde: µ = µ 0 µ r este permeabilitatea magnetică absolută;
µ r - permeabilitatea magnetică relativă.
Rezultă:
µ l d
L = 0 ln 12 (8)
2π re
unde re = re − µ r / 4 este raza echivalentă a conductorului.
1. Cazul conductoarelor din material nemagnetice µ r = 1
a. 1 conductor masiv re = 0.778r
b. 7 fire re = 0.725r
c. 19 fire re = 0.757 r
2. Cazul conductoarelor magnetice Al-Ol:
a. 7 fire re = 0.770r
b. 19 fire re = 0.812r
În general, pentru calcul se folosesc parametrii specifici (raportaţi la unitatea de
lungime):
- Inductivitatea specifică:
d
L0 = 0,46 lg 12 (9)
re
- Reactanţa inductivă specifică:
d
x0 = ωL0 = 0,1445 lg 12 (10)
re
ii. Inductivitatea ataşată unui conductor în cazul sistemului trifazat cu un singur

circuit
µ l d
ii.a. Cazul d12 = d 23 = d 31 şi o încărcare simetrică a fazelor: La = 0 ln 12
2π re
ii.b. Cazul linie trifazată, simplu circuit, cu conductoarele transpuse.
DE CE transpunerea conductoarelor?
În practica proiectării LEA, pentru a obţine construcţii economice, mai uşoare şi mai
puţin înalte, s-au realizat stâlpi la care distanţele între faze sunt diferite.
În aceste cazuri, când distanţele diferă mult, inductivităţile ataşate fazelor a, b, c, sunt
diferite între ele; acest fapt determină o nesimetrie a impedanţelor, respectiv a tensiunilor de
fază.
Aceasta produce perturbaţii în liniile de telecomunicaţii sau LEA învecinate, motiv
pentru care se remediază prin transpunerea conductoarelor de fază.
Distanţa pe care un conductor de fază ocupă cele trei poziţii pe stâlp, s.n. CICLU DE
TRANSPUNERE, iar distanţa între doi stâlpi de transpunere s.n. PAS DE TRANSPUNERE.
Numărul ciclurilor de transpunere pe o linie, depinde de lungimea şi tensiunea

nominală a liniei, şi este dictat de necesitatea de a limita influenţa liniilor de înaltă tensiune
(Î.T.) asupra liniilor de telecomunicaţii.
În prezent la liniile de 110 kV se practică un singur ciclu de transpunere, iar la 220 kV,
400 kV, în funcţie de lungimea liniei, între unu si trei cicluri. Pentru ţara noastră, având în
vedere lungimile liniilor de 400 kV, lungimea ciclului este de cca. 250 km.
În cazul liniilor cu conductoare transpuse, inductivităţile pe cele trei faze vor fi egale.
Rezultă:
µ l DMG
La = 0 ln
2π re
DMG
x0 = 0,1445 lg
re
unde DMG = 3 d12 d 23 d 31 este distanţa medie geometrică între conductoarele de fază ale
unui circuit
iii. Inductivitatea ataşată unui conductor de fază pentru o linie trifazată, dublu
circuit.
Se consideră că cele două circuite sunt identice din punct de vedere constructiv şi al
încărcării fazelor. Rezultă:
µ l  DMG DMG1 
La = 0 ln  (11)
2π  re DMG 2 
unde DMG = 3 d12 d 23 d 31 este distanţa medie geometrică între conductoarele de fază ale
primului circuit;
DMG1 = 3 d12' d 23' d 31' -distanţa medie geometrică între conductoarele fazelor neomoloage.
DMG2 = 3 d11' d 22' d 33' -distanţa medie geometrică între conductoarele fazelor omoloage.
iv. Inductivitatea în cazul sistemelor trifazate cu conductoare de fază fasciculate

sau jumelate
UNDE şi DE CE?
- La LEA cu tensiuni foarte înalte: Un= 220 kV; 400 kV; 750 kV.
- În scopul creşterii capacităţii de transport şi a reducerii pierderilor de putere şi energie prin
descărcare corona.
Avantajele unui număr mai mare de subconductoare pe fază:

- Se diminuează câmpul electric superficial în apropierea conductorului, reducându-se
valoarea câmpurilor perturbatoare şi pierderile prin descărcare corona: pentru secţiuni uzuale
ale conductoarelor la 400 kV, sunt indispensabile 2 subconductoare pe fază, 3 nu sunt absolut
necesare, dar în mod evident nu jenează. În Europa, numărul maxim de subconductoare la 400
kV este de 4;
- Creşte intensitatea curentului maxim pentru o aceeaşi secţiune totală a conductorului,
datorită faptului că faza se răceşte mai bine;
- Conduce la scăderea reactanţei inductive a liniei şi în consecinţă la reducerea căderilor de
tensiune şi a pierderilor de putere reactivă;
⇒ pentru secţiuni uzuale ale conductoarelor la 400 kV, sunt indispensabile 2 subconductoare
pe fază, 3 nu sunt absolut necesare, dar în mod evident nu jenează. În Europa, numărul maxim
de subconductoare la 400 kV este de 4;
- Creşte intensitatea curentului maxim pentru o aceeaşi secţiune totală a conductorului,
datorită faptului că faza se răceşte mai bine;
- Conduce la scăderea reactanţei inductive a liniei şi în consecinţă la reducerea căderilor de
tensiune şi a pierderilor de putere reactivă;
- Reducerea uşoară a rezistenţei electrice a liniei, la aceeaşi secţiune totală a conductorului,
datorită reducerii efectului de suprafaţă în conductor.
Dezavantaje:
- Pentru aceeaşi secţiune totală, creşterea numărului de subconductoare ridică costul liniei,
datorită eforturilor suplimentare prin încărcarea cu gheaţă a cărei greutate depinde mai mult
de suprafaţa totală de contact între conductor şi aer, decât de secţiunea totală.
- Avariile sunt mai frecvente la liniile cu mai multe subconductoare.
Inductivitatea specifică ataşată unei faze având conductoare fasciculate:

• Cazul conductorului făcând parte dintr-o linie trifazată, simplu circuit
DMG
L0 = 0.46 lg (12)
ρe
pentru cazul real cu conductoare transpuse
unde: ρe este raza medie echivalentă a conductorului fasciculat.
• LEA cu dublu circuit cu transpunerea fazelor:
 DMG DMG1 
L0 = 0.46 lg  (13)
 ρ e DMG2 
Se consideră un conductor de fază constituit din mai multe

subconductoare.
ρ e = n nre R n −1
unde: n este numărul de subconductoare pe fază
re - raza echivalentă a subconductorului din fascicul
µr
−
re = re 4
R - raza de fasciculare
d
Pentru cazul particular n = 2: R = m
2
ρ e = re d m
d
Pentru cazul particular n = 3: R = m
3
ρ e = 3 re d m2
În ceea ce priveşte calculul reactanţei inductive a cablurilor, acesta este mult mai
sofisticat, în special datorită secretului de fabricaţie. Fabricantul pune la dispoziţia
specialiştilor direct valorile reactanţei sau susceptanţei, în funcţie de tensiunea şi de tipul
cablului.
În general, Lcablu< (4 ... 5) LLEA . Inductivitatea specifică a unui cablu este mult mai
mică decât inductivitatea specifică a LEA.
Pentru LEC nu se fac transpuneri ale fazelor, deoarece acestea nu se influenţează între
ele datorită ecranării; se fac însă transpuneri ale ecranelor metalice.
5.3. Susceptanţa capacitivă a liniilor electrice
B = ωC s [ S / km]
Unde Cs este capacitatea de serviciu:
C s = 3C ff + C p
Pentru o linie trifazată, există curenţi capacitivi între
faze şi între faze şi pământ caracterizaţi de:
Cff - capacitatea fază-fază
C p - capacitatea fază-pământ
CS se poate introduce în mod distribuit de-a lungul
liniei.
La LEA de medie tensiune, curenţii (laterali) de convecţie

fiind foarte mici se pot neglija, a.î. în schema echivalentă nu apare
capacitatea de serviciu CS şi rămân în circuit numai rezistenţa RL
şi reactanţa inductivă XL; rezultă astfel un dipol electric.
La LEA de înaltă tensiune şi foarte înaltă tensiune, dar în special la liniile în cablu
(LEC), nu se mai poate neglija capacitatea de serviciu deoarece curenţii de convecţie sunt
foarte mari!!!
Efectul imediat al prezenţei unei CS importante este că liniile de f.î.t. sau LEC, sunt
“generatoare” importante de putere reactivă cu caracter capacitiv.
0.0242
Cs =
DMG
lg
re
Un [kV] 110 220 400 750
Cs [nF/km/fază] 9 9,3 11,2 13
Prezenţa conductorului sau conductoarelor de protecţie legate la pământ măreşte
capacitatea faţă de pământ a liniei, pentru că liniile de câmp electric se închid şi prin
conductorul de protecţie şi prin pământ.
În cazul conductoarelor fasciculate, raza echivalentă a fazei creşte, ceea ce atrage după
sine mărirea capacităţii şi susceptanţei capacitive.
Efectul de compensare a liniilor electrice de înaltă tensiune
O particularitate a liniilor electrice de înaltă tensiune, aeriene, dar în special a LEC,

constă în faptul că susceptanţa capacitivă provoacă o circulaţie de curenţi capacitivi şi din
această cauză linia poate fi considerată ca un “generator de putere reactivă” (Q).
În consecinţă creşte nivelul de tensiune şi se îmbunătăţeşte factorul de putere al
transportului de energie, care la liniile de f.î.t. ajunge la 1.
Curentul capacitiv la începutul unei linii, în ipoteza că tensiunea de fază V este
constantă pe toată lungimea liniei, se poate scrie:
I c = Vb0 l [ A]
iar puterea reactivă capacitivă produsă de cele trei faze este:
Qcap = U n2 B L [VAr ]
Valori medii ale puterilor capacitive generate
• Pentru o LEA de 110 kV, Qcap generată pe 100 km este Qcap = 3[MVAr];
• La 220 kV, tot pe 100 km: Qcap = 12...14[MVAr];
• La 400 kV, pe 100 km: Qcap = 55...60 [MVAr];
Liniile electrice în cablu produc o putere capacitivă mult mai mare, de cca. 20 de ori
mai mare decât în cazul LEA, la aceeaşi tensiune.
Spre deosebire de liniile la tensiune alternativă, cele la tensiune continuă nu produc
putere reactivă capacitivă. De aceea, se preferă cabluri la tensiune continuă pe lungimi mari
(de exemplu cabluri submarine).
5.4. Conductanţa liniilor electrice
Conductanţa GL constituie parametrul LEA corespunzător pierderilor transversale de

putere activă, datorate imperfecţiunilor izolaţiei şi descărcărilor corona:
∆P + ∆Pcor
G L = iz
U n2
a) Pierderile de putere activă datorate imperfecţiunii izolaţiei ∆P iz
În punctele de fixare a conductoarelor la stâlp apar “scurgeri” de curent prin izolaţie
spre pământ care sunt cu atât mai intense cu cât condiţiile atmosferice sunt mai defavorabile.
De ex., pentru un lanţ de izolatoare pentru o LEA cu tensiunea nominală Un = 220 kV
care prezintă o rezistenţă de izolaţie, în condiţii normale de mediu înconjurător, de cca.
2,4⋅109 [Ω/ fază], conductanţa corespunzătoare este:
1
G0 = = 1.25 [nS / km]
Riz
În consecinţă, această conductanţă determină pierderi de putere pe o fază:
∆Piz = G0V 2 ≅ 20 [W / km]
Pe timp nefavorabil (ploaie, ceaţă), valoarea pierderilor de putere creşte de 5 - 6 ori,
dar rămân totuşi neglijabile în calculele de regimuri. În zonele poluate, datorită depunerilor
intense de murdărie, valoarea conductanţei creşte foarte mult, 20...400 [nS/km].
Având în vedere faptul că, prin proiectare, se aleg izolatoare care nu favorizează
depunerile, care se “autospală” la căderea intemperiilor sau sunt curăţate periodic, în practică
valoarea ∆P iz se neglijează.
b) Pierderile de putere activă prin descărcare corona – trebuie luate în considerare

încă din faza de proiectare a liniei.
CE ESTE ŞI ÎN CE CONDIŢII APARE?

Efectul corona este o descărcare electrică autonomă, incompletă ce se produce la suprafaţa
conductorului sub forma unei coroane luminoase, fiind însoţită de un zgomot caracteristic.
Această descărcare electrică apare atunci când intensitatea câmpului electric la suprafaţa
conductoarelor depăşeşte valoarea critică Ecr = 21.1 [kV / cm]
În cazul neunifomităţilor existente pe suprafaţa conductoarelor funie, datorate deteriorărilor
mecanice, murdăriei, picăturilor de apă, răsucirii conductoarelor, această valoare iniţială se
poate modifica, descărcarea corona producându-se la valori mai mici ale tensiunii decât cele
corespunzătoare câmpului critic.
Sub tensiunea critică, pierderile datorate descărcării corona sunt mai mici. Peste
tensiunea critică, aceste pierderi cresc vertiginos cu creşterea tensiunii.
Pierderile care apar şi sub tensiunea critică se datorează unor descărcări locale cauzate
de asperităţile de pe suprafaţa conductoarelor, de depuneri de particule lichide sau solide;
acesta s.n. regimul de pierderi localizate.
Dacă tensiunea liniei creşte, sau dacă ploaia sau ceaţa amplifică fenomenul de
neliniarităţi, sarcinile spaţiale din jurul conductorului devin mai dense, ne apropiem de Ucr de
apariţie a descărcării corona şi avem de-a face cu regimul generalizat.
Normele prevăd ca pe timp frumos să nu apară descărcări corona.
La liniile aeriene de 400 kV, pierderile prin descărcare corona ajung până la 5...7 %
din pierderile Joule, iar la liniile de 750 kV pierderile prin descărcare corona sunt de 4 ori mai
mari decât la liniile de 400 kV.
Influenţa descărcării corona se manifestă prin:
creşterea pierderilor de putere şi energie în reţelele electrice;
scurtarea duratei de viaţă a conductoarelor, armăturilor, clemelor prin corodarea acestora;
producerea de perturbaţii de înaltă frecvenţă, puternice, care deranjează emisiunile radio,
TV etc., precum şi zgomote acustice deranjante;
Pentru evitarea apariţiei fenomenelor corona este necesar a mări valoarea lui Ucr:
prin mărirea razei conductorului, măsură care însă conduce la dificultăţi de montare şi în
exploatarea liniilor;
folosirea conductoarelor jumelate (fasciculate), obţinându-se în felul acesta o mărire a
suprafeţei aparente a grupului de subconductoare şi scăzând intensitatea câmpului critic la
suprafaţa conductorului; aceasta este metoda cea mai eficace, fiind cea mai răspândită.
În cazul liniilor în cablu, conductanţa apare datorită pierderilor de putere prin
fenomene de ionizare în dielectricul cablului, „scurgerii” de curent datorat imperfecţiunii
izolaţiei sau pierderilor de putere datorită ciclului de histerezis în dielectric.
Pentru evaluarea pierderilor în dielectric se foloseşte tangenta unghiului de pierderi
tgδ, ce reprezintă raportul dintre componentele activă şi reactivă ale curentului total care
circulă prin cablu. În funcţie de calitatea izolaţiei aceasta are valori între 0,002...0,008.
La cabluri cu tensiuni de 110 kV şi 220 kV pierderile de putere în izolaţie ajung până
la valoarea de 5 ÷10 [kW / km].
5.5. Scheme echivalente ale liniilor electrice
Cu excepţia sistemelor de joasă tensiune este de dorit ca liniile să funcţioneze simetric

(sarcina uniform distribuită pe cele trei faze). Astfel, la funcţionarea normală, tensiunile şi
curenţii de fază vor forma sisteme simetrice de mărimi (fazori egali în modul şi defazaţi cu
1200). Din acest motiv, este suficientă determinarea mărimilor de stare şi parametrice ale unei
singure faze, pentru sistem fiind deasemenea suficientă o reprezentare monofilară, ca în figura
de mai jos.
R L
L1
G Cs G Cs
2 2 2 2
Schema echivalentă monofilară a unei linii electrice

În cadrul teoriei cuadripolilor, acest element de sistem (linie electrică) poate fi
reprezentat cu ajutorul unei scheme simetrice în Π. Trebuie deasemenea precizat că în
reprezentarea monofilară vom avea de-a face cu tensiuni de fază (fază-pământ).
Toate valorile puterilor determinate în cadrul reprezentării monofilare trebuie
multiplicate cu 3 când vor fi asociate sistemului trifazat originar. Rezistenţa, conductanţa
transversală şi inductanţa unei linii sunt date de aceleaşi cantităţi R, G, L ca în schema
echivalentă trifazată. Aşa-numita capacitate de serviciu Cs este introdusă aici ca o cantitate
echivalentă, în scopul includerii capacităţilor între conductoare şi între conductoare şi pământ.
Capacitatea de serviciu ar trebui să aibă acelaşi efect ca şi cele două capacităţi deja
menţionate mai sus Cp şi Cff(generează aceeaşi putere reactivă). Conform acestei condiţii
rezultă următoarea relaţie între capacităţi:
C s = 3C ff + C p
Capacitatea de serviciu şi conductanţa transversală în circuitul echivalent monofazat
(modelul Π) sunt împărţite egal la cele două capete ale liniei, în scopul evitării introducerii
unui nod la mijlocul liniei (modelul T).
Aşa cum s-a mai spus, rezistenţele, conductanţele transversale, inductivităţile şi
capacităţile sunt în realitate distribuite pe întreaga lungime a liniei sub forma unor cantităţi
specifice. Pentru a putea crea un model exact, este necesară conceperea unei linii de lungime l
dintr-un număr infinit de elemente cu lungimea diferenţială dl.
Din acest concept au derivat ecuaţiile liniilor lungi, necesare pentru calculul liniilor
electrice de lungimi mari. În acest context devine utilă o reprezentare în domeniul complex a
parametrilor liniei.
Utilizarea simbolurilor complexe în domeniul c.a. trifazat permite, de exemplu,
reprezentarea simultană a amplitudinilor şi fazelor tensiunilor şi curenţilor. Dacă nu se
specifică, valorile menţionate sunt efective.
Impedanţele furnizează în domeniul c.a. informaţii atât asupra parametrului activ
(rezistenţă), cât a celui reactiv (reactanţă). Există două modalităţi de reprezentare matematică
a mărimilor complexe la fel de eficiente: forma carteziană (reprezentarea părţii active şi
reactive) şi forma polară (reprezentarea amplitudinii şi fazei). Reprezentarea grafică a
mărimilor complexe în spaţiul numeric gaussian se face cu ajutorul vectorilor sau fazorilor.
Utilizând diagramele fazoriale, curenţii şi tensiunile unui circuit trifazat de c.a. pot fi
reprezentate clar şi interpretate fără cunoştinţe detaliate despre calculule complexe.
În ecuaţiile liniilor mai apare un factor numit impedanţă caracteristică a liniei Zc.
Aceasta este o mărime complexă, determinată pe baza relaţiei:
R + jωL R'+ jωL'
Zc = =
G + jωCs G '+ jωCs'
cu ω= 2 πf ; mărimile cu ' sunt mărimi specifice (pe unitatea de lungime).
Un alt factor complex care apare în ecuaţiile liniilor electrice se referă la constanta de
propagare a undei de-a lungul liniei γ, definită astfel:
γ = α + jβ = (R'+ jωL')(G '+ jωC s' )
Ecuaţiile liniilor electrice pot fi astfel exprimate sub forma:
U 1 = cosh(γ l )U 2 + Z c sinh(γ l ) I 2
U2
I 1 = sinh(γ l ) + cosh(γ l ) I 2
Zc
(indicele 1 se referă la începutul liniei, iar indicele 2 la sfârşitul liniei).
Dacă sunt cunoscute valorile (complexe) tensiunilor şi curenţilor la unul din capetele
liniei, pe baza relaţiilor precedente pot fi determinate şi valorile la celălalt capăt.
Din motive economice întotdeauna liniile electrice sunt proiectate astfel încât
pierderile lor active să fie mici în raport cu cele pe elementele capacitive şi inductive. În
consecinţă: R << ωL; G << ωC s .
Liniile la care R şi G sunt ignorate complet se numesc linii fără pierderi. În acest caz
impedanţa caracteristică şi constanta de propagare vor avea valori reale:
L'
Zc = , β = ω L' Cs' (α = 0)
'
Cs
Se obţin astfel ecuaţiile simplificate ale liniilor sub forma:
U 1 = cosh(βl )U 2 + jZ c sinh( βl ) I 2
U2
I 1 = sinh( β l ) + cosh(βl ) I 2
Zc
Este cunoscut faptul că în practică nu pot fi realizate linii fără pierderi; cu toate acestea
simplificările anterioare sunt cu atât mai utilizate cu cât nivelul de tensiune este mai mare.
Pentru studiul funcţionării în regim staţionar este suficientă utilizarea unuia sau mai
multor elemente Π. În acest caz se utilizează cantităţile specifice. Simplificarea este suficient
de exactă pentru lungimile de linii utilizate în prezent în practică.
În calculele simplificate, care nu sunt utilizate pentru evaluări cantitative, liniile
electrice de înaltă şi foarte înaltă tensiune pot fi modelate doar printr-o inductanţă şi o
capacitate, ca în figura de mai jos.
Această schemă echivalentă este suficientă pentru a pune în evidenţă caracteristicile de
bază ale unei linii în funcţiune. Pentru consideraţii suplimentare (ex. determinarea
randamentului) trebuie luată în consideraţie cel puţin rezistenţa echivalentă.
L
Cs Cs
2 2
Schema echivalentă monofazată a unei linii electrice trifazate fără pierderi
5.5. Caracteristici de funcţionare ale liniilor electrice
Studiul caracteristicilor de funcţionare ale unei linii electrice se poate limita la

următoarele trei cazuri:
Funcţionarea în gol
Această situaţie apare dacă la unul din capetele liniei tensiunea are valoarea nominală,
în timp ce la celălalt capăt nu este conectată nici o sarcină (în gol) - ex. datorită apariţiei unui
defect la consumatorul conectat.
În anumite condiţii, tensiunea la capătul deschis al liniei poate să crească peste valorile
admise datorită capacităţii liniei. Acest fenomen se numeşte efect Ferranti şi reprezintă o
situaţie periculoasă în cazul liniilor electrice lungi, care ar trebui protejate de sistemul de
protecţie al reţelei. Într-o formă mai uşoară, efectul Ferranti poate deasemenea să apară când
reţeaua alimentează o sarcină mică (ex. încărcarea de noapte).
Linii funcţionând doar cu putere activă, egală cu puterea naturală (cu sarcină
naturală)
Această situaţie apare când la linia electrică este conectat o sarcină rezistivă cu
rezistenţa egală cu valoarea impedanţei caracteristice. Puterea transmisă în acest caz se
numeşte putere naturală a liniei şi se defineşte:
U n2
Pnat =
Zc
Curentul prin linie este suficient de mare ca puterea reactivă consumată de inductanţa
liniei să fie anulată de cea generată de capacitatea liniei; linia electrică nu absoarbe astfel în
cadrul funcţionării putere reactivă din exterior (se autocompensează). Cum în acest caz,
pierderile de putere activă în liniile electrice reale sunt minime, poate fi privit ca o situaţie
optimă. Trebuie ţinut însă cont că sarcina într-un sistem se modifică permanent, conform
performanţelor consumatorilor. De aceea, funcţionarea fără pierderi poate apărea doar aleator.
Modificarea curentului într-o linie electrică duce la dezechilibrarea bilanţului de putere
reactivă. Pentru valori mici ale curentului, linia se comportă capacitiv, în timp ce la creşterea
curentului linia capată caracteristici inductive.
În ambele cazuri, în liniile electrice reale, pierderile de putere activă cresc. Dacă
tensiunea la începutul liniei este menţinută constantă, la sfãrşitul liniei se poate înregistra o
creştere a tensiunii la o încărcare uşoară (ex. caz limită - funcţionarea în gol). Tensiunea la
capătul liniei cade pentru sarcini severe (ex. caz limită - scurt-circuite).
Pentru garantarea unei tensiuni constante la consumator în cazul modificării sarcinilor
din reţea, este necesar reglajul tensiunii la transformatoarele din staţii.
Capacitatea de încărcare a liniilor electrice aeriene (ex. valoarea limită termică) este
semnificativ mai mare decât puterea naturală (P > Pnat). În practică, LEA sunt de cele mai
multe ori supraâncărcate.
Pe de altă parte însă, cablurile de înaltă tensiune au de obicei o limită termică mai
mică decât puterea naturală. De aceea este posibilă doar o funcţionare subîncărcată (P<Pnat).
Scurt-circuite
În acest caz, impedanţa consumatorului este scurt-circuitată de un defect (metalic sau
prin arc) astfel încât curentul prin linie creşte foarte mult. Trebuie fácută o distincţie clară
între scurt-circuitele simetrice (trifazate) şi cele nesimetrice(mono- sau bifazate). Doar scurt-
circuitele trifazate pot fi reprezentate cu ajutorul schemelor echivalente monofilare. De aceea,
doar aceste tipuri de defecte pot fi examinate în următorul experiment. La apariţia unui scurt-
circuit, puterea transmisă este în general mult mai mare decât limita termică a liniei electrice.
Condiţiile de defect trebuie sesizate de dispozitivele de protecţie ale reţelei şi înlăturate în cel
mai scurt timp posibil.
CURS 7
TRANSFORMATOARE TRIFAZATE DE PUTERE
Un avantaj semnificativ al curentului alternativ şi al sistemelor trifazate asupra

sistemelor în c.c. este acela că energia electrică poate fi generată, economic, în staţii de mare
putere, transportată pe distanţe lungi, la o tensiune ridicată, cu pierderi foarte mici de energie
şi în final, să fie pusă la dispoziţia consumatorului, la un nivel adecvat nevoilor acestuia.
Acest lucru este posibil folosind transformatoarele, care pot fi clasificate, în funcţie de modul
de aplicare, astfel:
− transformatoarele din staţiile de evacuare a puterii din centrale pentru transformarea
tensiunii până la valori înalte şi foarte înalte în sistemele electrice;
− transformatoare de interconexiune pentru schimb de energie între reţele;
− transformatoare de distribuţie pentru transformarea tensiunii înalte la nivele medii de
tensiune;
− transformatoare de distribuţie locală pentru alimentarea reţelelor de j.t..
În plus faţă de acestea, există, de asemenea, numeroase tipuri speciale – de exemplu,
în staţiile de tracţiune electrică, în sisteme de redresare, în furnale şi în laboratoare de înaltă
tensiune.
În forma lor de bază, transformatoarele au două sau chiar trei (sau mai multe)
înfăşurări pe fază.
Din motive de greutate şi transport, transformatoarele de mare putere sunt în mod
normal împărţite în trei unităţi monofazate, care se află în carcase separate, numite poli.
Mai mult, există o distincţie clară între transformatoarele cu înfăşurări separate
galvanic şi acelea în care înfăşurarea secundară formează o parte a înfăşurării primare. Cele
dintâi sunt denumite transformatoare cu înfăşurare separată, în vreme ce celelalte sunt
numite autotransformatoare, deoarece ele economisesc material.
Înfăşurările trifazate pot fi dispuse în configuraţii stea sau triunghi.
Astfel, pot fi realizate diferite grupuri vector în aşa fel încât transformatoarele să
facă faţă variatelor cerinţe tehnice şi economice, la diferite niveluri de tensiune.
Încărcările diferite în reţea conduc la diverse căderi de tensiuni de-a lungul liniilor.
Pentru a asigura tensiune constantă (în limite permise), este nevoie de transformatoare care au
rapoarte de transformare variabile, numite transformatoare cu raport de transformare
variabil. Acest lucru se realizează prin conectarea şi deconectarea înfăşurărilor individuale cu
ajutorul comutatoarelor de ploturi.
Cu toate că pentru reţelele de m.t. şi î.t., comutatoarele de ploturi pot fi acţionate în
sarcină, din motive economice transformatoarele locale de reţea folosesc comutatoare de
ploturi acţionate doar atunci când transformatorul este în gol.
Prin modificarea raportului de transformare, doar amplitudinea celei de-a doua
tensiuni este afectată, dar nu şi faza. Transformatoarele de reglaj ca cele descrise mai sus pot
să realizeze numai un control electric în fază.
În plus faţă de acesta, există şi alte modele, care asigură o tensiune suplimentară
variabilă în termeni de magnitudine şi fază pe secundar. Dacă tensiunea de susţinere împreună
cu tensiunea principală formează un unghi de +/- 90o, aceasta reprezintă un control de
tensiune cvadrant, în vreme ce un unghi diferit ( în mod normal, +/-60o) este numit unghi de
defazaj.
Transformatoarele în cuadratură sau regulatoarele de fază permit realizarea unui flux
de energie activă în reţelele interconectate, care deseori produc pierderi mai mici de
transmisie decât acelea rezultate din impedanţele de linie din distribuţia naturală a energiei.
Astfel, secţiunile de-a lungul conductorului, existente, pot fi utilizate optim.
7.1. Trafo monofazate
Funcţionarea unui transformator este bazată pe legea inducţiei, care spune că se

induce o tensiune într-un miez atunci când este străbătut de un flux magnetic variabil în timp.
Dacă fluxul magnetic străbate simultan două bobine cu numărul de spire w1 şi w2,
atunci în cazul unui transformator ideal (adică fără derivaţii), se aplică următoarea formulă
pentru tensiunile corespunzătoare:
U 1 w1
= =t (1)
U 2 w2
Raportul t ce corespunde celor două înfăşurări reprezintă raportul de transformare al
tensiunilor (fără sarcină).
Din aceste considerente, vom presupune că fluxul este generat prin aplicarea unei
tensiuni de curent alternativ sinusoidal la bobina 1 şi că la bobina 2 este conectată o sarcină.
Dacă nu luăm în considerare pierderile din transformator, atunci nivelul puterii
aparente pe ambele părţi ar trebui să fie identic. În consecinţă, există următoarea relaţie pentru
curenţi:
I 1 w2
= (2)
I 2 w1
Din bilanţul de putere rezultă următoarea relaţie la transformatoare:
U 12 U 22
= = const (3)
Z1 Z2
şi:
Z 1 U 12
= 2 = t2 (4)
Z2 U2
Astfel, impedanţele de pe o parte a transformatorului apar cu o valoare diferită decât de pe
cealaltă parte; acelaşi lucru rămâne valabil şi pentru rezistenţele şi reactanţele echivalente.
Acest lucru este cunoscut sub denumirea de transformare de rezistenţă.
În următoarele investigaţii, este, de asemenea, necesar să „transformăm” sau să
convertim rezistenţele de pe o parte pe cealaltă cu ajutorul relaţiei de mai sus, astfel încât să
poată fi obţinută o diagramă simplă de circuit echivalent . Acest lucru se poate realiza pas cu
pas prin investigaţii în regim de s.c., de mers în gol şi în regim normal.
În acest context are sens să utilizăm reprezentarea complexă a relaţiilor dintre
tensiune şi de curent.
Regimul de mers în gol
În cazul lipsei de sarcină înfăşurarea 1 este alimentată cu tensiune nominală;

înfăşurarea 2 rămâne deschisă. Curentul I10 care trece prin primar determină un flux prin
reactanţa de magnetizare Xh.
Curentul de mers în gol şi pierderile asociate oferă dovezi explicite pentru eficienţa
economică a unui transformator deoarece acestea determină pe o scară largă şi eficienţa
acestuia.
Mai este vorba şi de pierderi independente de curent deoarece acestea apar pentru
fiecare tip şi sarcină a transformatorului.
În mod frecvent, curentul de mers în gol este legat de curentul nominal al
transformatorului şi atunci el apare ca un curent relativ de mers în gol. Transformatoarele de
mare putere au valori sub 1%.
Regimul de scurtcircuit
Transformatorul este scurtcircuitat în secundar şi se aplică o tensiune mică pe primar,

dar suficient de mare pentru trecerea curentului nominal. Curentul prin reactanţa de
magnetizare este neglijabil, deoarece este practic micşorat la maxim datorită scurtcircuitului
de pe secundar. Acum apar mai multe reactanţe de şuntare, care funcţionează ca şi reactanţe
inductive pe circuite.
Rezultă următoarea diagramă de circuit echivalent:
I1N R1k X1k
U1k
Diagramă de circuit echivalent a unui transformator care funcţionează în scurtcircuit
Următoarele valori au fost introduse în plus în diagrama de circuit echivalent de mai

sus:
R1k = R1 +R2’ şi X1k = X1 + X2 (5)
Unde U1k : tensiune aplicată iniţial, corespunzătoare curentului nominal
R2 : rezistenţă ohmică a secundarului
R2’ : valoarea lui R2 raportată la primar potrivit expresiei R2’ = R2 · t2
X1σ : reactanţă de şuntare a primarului
X2σ = reactanţă de şuntare a secundarului
X2σ’ = valoarea lui X2σ convertită la primar în concordanţă cu expresia X2σ’ = X2σ · t2
Înfăşurarea primară şi secundară sunt proiectate pentru aceeaşi putere şi cer acelaşi
spaţiu de înfăşurare. Astfel este adevărat că: R1 = R2’ şi X1σ = X2σ’.
Cele două valori R1k şi X1k sunt combinate în impedanţa de scurtcircuit Z1k:
U
Z 1k = R12k + X 12k = 1K (6)
U 1N
în cazul scurtcircuitului cu curent nominal pe primar, puterea activă consumată este:
P1k = R1k ⋅ I 12N = U 1k ⋅ I 1N ⋅ cos ϕ k (7)
unde φk = unghiul de fază al curentului pentru scurtcircuit.
Un experiment asemănător poate, de asemenea, fi realizat pentru scurtcircuitul
primarului şi alimentat la secundar, aplicându-se următoarea formulă:
U 1
Z 2 k = R22k + X 22k = 2 k = Z 1k ⋅ 2 (8)
U 2N t
Astfel, experimentele de scurtcircuit cu curent nominal servesc pentru a determina
impedanţa de scurtcircuit.
Pentru a putea să comparăm mai bine diferite situaţii (independent de nivelurile de
tensiune), tensiunea de scurtcircuit U1k este pusă în relaţie cu tensiunea nominală U1N şi astfel
se defineşte tensiunea relativă de scurtcircuit
U 1k Z ⋅I
uk = = 1k 1k (9)
U 1N U 1N
Această valoare constituie unul dintre cei mai importanţi parametri de operare ai
transformatorului şi este specificată în procente. Este o măsură pentru căderea de tensiune în
secundar dintre cele două cazuri limită, fără sarcină şi cu scurtcircuit.
Pe măsură ce puterea nominală aparentă a unui transformator creşte, rezistenţa sa
echivalentă (şi astfel, pierderea sa rezistivă) scade în comparaţie cu reactanţa sa. Pentru
niveluri ale puterii de peste 2 MVA, rezistenţa echivalentă poate fi, în general, total neglijată,
şi atunci este adevărat că:
uk ≈ u x , ur ≈ 0 (10)
Transformatoarele folosite în sistemele electroenergetice prezintă tensiuni relative
de scurtcircuit cuprinse între 3 şi 18%.
Nivelurile de putere se situează pe o scară cu valori cuprinse între 200 kVA
(transformatoare de distribuţie) şi 1000 MVA (transformatoare de interconexiune) sau 1200
MVA (transformatoare de utilaje).
Cu toate că o valoare ridicată a lui uk produce o cădere mare de tensiune în timpul
operării normale a unui sistem, aceasta totuşi limitează magnitudinea curentului de
scurtcircuit, în caz că există vreo defecţiune.
7.2. Trafo trifazate
Un transformator trifazat poate echivalat cu trei transformatoare monofazate. Acest

lucru este posibil deoarece modul în care lucrează aceste două tipuri de transformatoare nu
este fundamental diferit.
Bineînţeles, spre deosebire de modelul monofazat, există numeroase posibilităţi de
conectare pentru înfăşurarea primară şi secundară în transformatorul trifazat prin care este
asigurată o soluţie optimă pentru aplicaţia respectivă.
7.2.1. Simboluri de conexiuni şi grupuri de vectori
În conexiunea stea, tensiunea aplicată unei înfăşurări este egală cu UN/√3; în

conexiunea delta tensiunea nominală este aplicată unei înfăşurări.
Astfel, conexiunea stea necesită mai puţină izolaţie; în schimb ea are nevoie,
comparativ cu conexiunea delta de o secţiune transversală mai mare de cupru datorită
curenţilor mai mari. Pentru acest motiv, transformatoarele din staţiile de putere sunt conectate
în mod normal în delta pe partea cu tensiune mică şi cu conexiune stea pe partea cu tensiune
mare.
Dacă urmează a fi cuplate două sisteme de tensiune înaltă, în mod normal este
selectată o conexiune stea-stea. Transformatoarele în conexiune delta-delta sunt rar folosite în
practica actuală.
O posibilitate de circuit adiţional, care este folosită cu precădere pe partea cu
tensiune joasă, este configuraţia stea-stea, în care pot fi conectate sarcini monofazate până la
curentul nominal al transformatorului.
Pentru a desemna simbolurile de conectare sunt folosite următoarele litere: D sau d
pentru conexiunea delta; Y sau y pentru conexiunea stea şi z pentru conexiunea stea-stea
(zigzag) - litera mare se referă la primar; litera mică la secundar. Acestea sunt urmate de un
număr distinct care descrie întârzierea de fază a părţii de j.t. – în termenii tensiunii
conductorului exterior – comparativ cu partea de î.t. în multipli de 30o (comparabil cu sensul
de rotaţie al acelor de ceasornic).
Dacă este accesibil un punct neutru într-o bobină conectată în stea sau în stea-stea,
acesta este specificat în plus cu litera N sau n (depinzând de partea transformatorului).
Grupurile de vectori cele mai obişnuite pentru transformatoare folosite în ingineria
de forţă sunt Yy0, Dy5, Yd5 şi Yz5.
Chiar şi fazele individuale ale bobinelor sunt diferenţiate prin literele U, V şi W. Un
număr în faţa literei denotă numărul înfăşurării (1 = înfăşurarea primară, 2 = înfăşurarea
secundară, 3 = înfăşurarea terţiară). Un număr adiţional aşezat după litera specifică fie
începutul înfăşurării (1) fie sfârşitul înfăşurării (2).
Pentru cazurile în care puterea transmisă de către un transformator nu mai este
suficientă după creşterile de sarcină dintr-o reţea, o a doua unitate este deseori conectată în
paralel cu prima. Aici trebuie să reţinem că ambele transformatoare nu numai că trebuie să
prezinte un raport identic de transformare, dar de asemenea aceeaşi deplasare de fază (adică
număr de identificare al grupului vector). În plus, valorile lui uk nu ar trebui să difere prea
mult, altfel distribuţia curentului nu se mai poate realiza potrivit celor două niveluri de putere
nominală.
7.2.2. Transformatoare cu raport de transformare variabil
Transformatoarele care lucrează în gama tensiunilor foarte înalte prezintă valori uk

foarte mari. Aici scăderea tensiunii secundare (cu tensiune primară constantă) produsă de
sarcina mare se face observată în mod deranjant. Acest efect este contracarat de asigurarea
unui raport de transformare variabil al tensiunilor. Acest lucru este implementat prin folosirea
derivaţiilor înfăşurării şi a unui întrerupător în trepte, cu ajutorul cărora raportul de
transformare poate fi schimbat sub sarcină.
În mod normal, întrerupătorul în trepte este conectat la partea cu tensiune înaltă, unde
este conectat capătului înfăşurării pe partea cu punctul-stea. Acest lucru se face exclusiv din
motive de construcţie; această măsură nu are nici un impact asupra funcţionării
întrerupătorului în trepte.
În transformatoarele cu tensiune foarte mari, aria de control se ridică până la +/-22%
din tensiunea nominală şi aceasta este realizată în maxim 27 de trepte.Acesta este denumit
transformator cu reglare în fază.
O alternativă mult mai costisitoare este aceea unde variaţia raportului de
transformare este realizată pentru cele două tensiuni atât în termeni ai magnitudinii cât şi ca
relaţie de fază. Aceasta utilizează „orientarea indirectă a tensiunii”, care este implementată
tehnic folosind transformatoare adiţionale. Opus transformatoarelor cu reglare în fază, aici
raportul de transformare poate fi schimbat în termeni de magnitudine şi fază, care poate fi
folosit, de exemplu, pentru a minimaliza pierderile de transmisie pe linii care au diferite
niveluri de tensiune. Acesta este cunoscut ca un transformator cu reglare în cuadratură sau cu
reglare de unghi de fază, depinzând de relaţia de fază a tensiunii adiţionale.
SCHEMELE ECHIVALENTE SI
SI PARAMETRII TRANSFORMATOARELOR
DE PUTERE
Ipoteze asupra modelului transformatorului monofazat:

• miezul magnetic şi circuitele electrice sunt construite simetric;
• transformatorul trifazat în regim simetric faţă de fazele a, b şi c.
Schema echivalentă cu două surse:
În practică:
Schema în Γ a transformatorului cu două înfăşurări

I
y = i0
i0 V
i0
N
Nik = i
Nk
Parametrii transformatorului cu două înfăşurări
Mărimi caracteristice
Rezistenţa echivalentă:
Impedanţa longitudinală:
Reactanţa inductivă echivalentă:

La transformatoarele de mare putere R ik <<Z ik .
Conductanţa echivalentă:
Admitanţa corespunzătoare pierderilor de magnetizare la mers în gol:

i [%] S n
yik = 0 [S ]
100 U i2,n
Susceptanţa inductivă echivalentă Bi
CURS 8
8.1. EXPRIMAREA ÎN UNITĂŢI RELATIVE A MĂRIMILOR FIZICE CE

CARACTERIZEAZĂ FUNCŢIONAREA REŢELELOR ELECTRICE
Principii generale
Mărimile fizice ce caracterizează funcţionarea sistemelor/reţelelor electrice se

exprimă, în mod natural, în unităţi de măsură absolute, corespunzătoare naturii acestora:
tensiuni în V, intensitatea curentului în A etc. În ciuda faptului că această formulare are un
caracter intuitiv, are şi un dezavantaj major: comparaţia între mărimile similare ale unor
echipamante de aceeaşi natură, dar cu caracteristici mult diferite se face greoi. Pe de altă parte
însă, parametrii unui echipament, exprimaţi în Ω şi calculaţi la tensiunea nominală nu pot fi
operaţi (transfigurări şi echivalenţe serie-paralel) cu alţi parametri exprimaţi tot în Ω, dar
calculaţi la altă tensiune nominală (vezi seminarul anterior). Dezavantajul anterior este
eliminat dacă parametrii fiecărui echipament se exprimă în unităţi relative la o bază proprie.
Pentru un element al reţelei ale cărui mărimi de stare (tensiuni, curenţi, puteri) şi
parametri (impedanţe, admitanţe) sunt exprimaţi în mărimi relative, ecuaţia:
U u .r . = Z u .r . I u.r . nu mai include tensiunea nominală.
Deci, prin exprimarea în unităţi relative, parametrii componentelor de reţea devin
independenţi de tensiune, putând fi supuşi operaţiilor conforme cu teoria circuitelor.
Exprimarea mărimilor în u.r.
Exprimarea în u.r. se face prin raportarea valorii mărimii în unităţi absolute la o

valoare de bază sau de referinţă, exprimată în aceleaşi u.a.
X [u.a.]
X [u.r.] =
X baza [u.a.]
Un set de mărimi de bază trebuie să includă, de aceea, patru mărimi (dependente două
câte două): Ubaza, Ibaza, Sbaza, Zbaza. Din cele şase baze posibile, doar una este folosită în
practică: Ubaza, Sbaza – mărimi independente (se aleg); Ibaza, Zbaza – mărimi dependente (se
calculează):
S baza
I baza =
3U baza
2
U baza
Z baza =
S baza
La alegerea mărimilor independente, se recomandă alegerea câte unei baze individuale

pentru fiecare zonă a reţelei cu tensiunea omogenă – toate bazele individuale au aceeaşi
putere de bază (100 MVA sau 1000 MVA); tensiunea de bază a fiecărei zone este egală cu
tensiunea nominală a zonei.
Componentă Parametru
de reţea R [u.r.] X [u.r.] G [u.r.] B [u.r.]
Linii S S - U n2
R[Ω] baza X [Ω] baza B[ S ]
U n2 U n2 S baza
Trafo S baza u sc S baza ∆P0 −3 i0 S n
∆Psc 10
S n2 100 S n S baza 100 S baza
Schimbarea bazei:
2
 U baza ,veche 
Z baza ,noua = Z baza ,veche  
U 
 baza ,noua 
8.2. METODE TOPOLOGICE ŞI MATRICEALE PENTRU STUDIUL RE
Studiul RE complexe necesită scrierea şi rezolvarea unui număr mare de ecuaţii de

funcţionare, care trebuie să se desfăşoare după reguli simple, într-o ordine determinată, uşor
de urmărit şi de modificat. Metodele topologice şi matriceale răspund în mare măsură
necesităţilor menţionate, permiţând în plus elaborarea unor algoritmi în vederea implementării
pe calculator.
Analiza RE presupune modelarea relaţiilor fizice dintre mărimile care descriu
fenomenele caracteristice. Modelarea matematică (cu ecuaţii diferenţiale sau integrale) uneori
dezavantajul că nu exprimă explicit structura sistemului fizic studiat. Dacă relaţiile
funcţionale între variabile pot fi exprimate prin desene figurative, se poate constitui o algebră
grafică ce permite o interpretare intuitivă mai rapidă a rezultatelor.
Metoda grafurilor de fluenţă este una din aceste algebre grafice.
Noţiuni de teoria grafului
Reprezentarea grafică a unui graf este analoagă cu reprezentarea schematică a unei

RE. O RE este constituită din elemente separate, conectate între ele conform unei scheme de
conexiuni.
Elementele RE (pasive sau active) se reprezintă prin scheme echivalente, care se
conectează între ele conform schemei de conexiuni, obţinându-se astfel schema electrică
echivalentă a reţelei în ansamblu, caracterizată cu ajutorul matricilor de sistem.
Având în vedere studiul regimurilor de funcţionare sunt necesare două categorii de
informaţii referitoare la schema echivalentă a reţelei:
i. privind caracteristicile de material înglobate în matricile de material (matrici
primitive de reţea);
ii. privind caracteristicile topologice, înglobate în matricile topologice (matrici de
incidenţă).
Caracteristicile de material are reţelei sunt reprezentate de impedanţele proprii şi
mutuale din schema echivalentă, precum şi de sursele de tensiune şi curent.
Caracteristicile topologice sunt determinate de schema de conexiuni a elementelor din
schema echivalentă. Dacă schema de conexiuni este eliberată de caracteristicile electrice,
atunci ea poate fi considerată ca o configuraţie geometrică de laturi şi noduri, numită graful
reţelei.
Definiţii
Graful este un ansamblu format din două mulţimi disjuncte (N - noduri, L - laturi)
între care s-a stabilit o corespondenţă, astfel încât fiecărui element din L îi corespunde o
pereche unică de elemente din N.
Noduri: - neesenţiale (le sunt asociate max. 2 laturi)
- esenţiale (le sunt asociate min.3 laturi)
Latura – element asociat unei perechi unice de noduri.
Arcul – element asociat unei perechi unice de noduri la care mai sunt asociate şi alte
arcuri; mulţimea arcurilor asociate aceleiaşi perechi de noduri formează o latură.
Calea – este un şir de arcuri, la care extremităţile arcurilor din aval coincid cu
extremităţile celor din amonte.
Ciclul reprezintă o cale finită a cărei extremitate iniţială coincide cu extremitatea
finală.
Arborele este un subgraf fără cicluri (complet dacă include toate nodurile); laturile sale
se numesc laturi-arbore.
Coarborele este un subgraf complementar unui arbore complet; laturile sale se numesc
coarde.
Matrici de incidenţă (topologice)
Noţiunea de incidenţă are în teoria grafurilor următoarele semnificaţii:

- o latură este incidentă la un nod când nodul este o extremitate a sa;
- o latură este incidentă la un ciclu când latura face parte din ciclu;
- o latură este incidentă la o secţionare când latura face parte din secţionare.
Incidenţa unei laturi la un nod este:
(+) dacă nodul este extremitate iniţială (latura iese din nod)
(-) dacă nodul este extremitate finală (latura intră în nod).
La relaţiile de incidenţă definite mai sus se pot asocia trei clase de matrici de
incidenţă:
1. matrici de incidenţă laturi-noduri [A]
2. matrici de incidenţă laturi-cicluri [B]
3. matrici de incidenţă laturi-secţionări [C]
Nodurile cu toate laturile incidente divergente sunt noduri surse.
Nodurile cu toate laturile incidente convergente sunt noduri consumatori (puţuri)
Fiecărui nod i se asociază o variabilă numită semnal. Fiecărui arc i se asociază u n
parametru numit transmitanţă.
Matricea de incidenţă a nodurilor [A] este matricea de bază care conţine toate
informaţiile referitoare la caracteristicile topologice ale unui graf. Celelalte două tipuri sunt
auxiliare şi pot fi determinate în funcţie de matricea [A].
Liniile [A] nodurile grafului
Coloanele [A] laturile grafului
Elemente: 0 - latura nu este incidentă la nod
1 – latura iese din nod
-1 – latura intră în nod
Suma termenilor pe coloanele [A] este 0.
Matricea iniţială poate fi redusă prin eliminarea unei linii corespunzătoare nodului
referinţă de potenţial, rezultând matricea de incidenţă nodală redusă, care include doar
nodurile independente ale grafului.
Relaţii între matricile de incidenţă

[A][B]t = 0
[B][C]t = 0
Subgraful Subgraful laturilor Subgraful

laturilor liniare laturilor
generatoare receptoare
Matrici primitive de reaţea şi ecuaţiile de material ale unei RE
Circuitul elementar care stă la baza structurii unei RE este constituit din triada
impedanţă/admitanţă, sursă (generator de t.e.m./curent), cu interconexiunile şi orientările date
mai jos.
Eij
i
Uij Jij Zij

>>
Definiţia implică posibilitatea reprezentării complete a unei reţele oarecare.

Observaţii
Dacă elementele RE sunt pasive, ele se vor reprezenta cu ajutorul unor cuadripoli care
includ doar impedanţe/admitanţe (Eij = 0, Jij = 0).
Dacă elementele RE sunt active, ele pot fi reprezentate doar cu un singur tip de
generator (Eij sau Jij ).
1. O latură activă de RE, reprezentată de diada ce include un generator de tensiune, este

descrisă de o ecuaţie de forma:
Eij
i
U ij + E ij = Z ij I ij (regula de la receptoare) (1)
Uij Zij E ij = U ij + Z ij I ij (regula de la generatoare)(2)
j
Dacă relaţiile anterioare se aplică pentru fiecare latură componentă a grafului ce
modelează RE, se obţine o ecuaţie matriceală de forma (în ipoteza absenţei cuplajelor între
laturile reţelei):
[Ul ] + [El ] = [Zl ][I l ] (3)
[Ul], [El] – vectorii coloană ai tensiunilor la borne, respectiv t.e.m. pe laturile RE
 Z l1 0 ... 0 
 0 Z 0 
 l 2 ...
[Zl ] =  . . . 0  - matricea impedanţelor laturilor RE (matrice diagonală, pentru
 . . . . 
 0 0 ... Z lN 


RE fără cuplaje magnetice între laturi sau RE echivalentă fără cuplaje magnetice)
2. O latură activă de RE, reprezentată de diada ce include un generator de tensiune, este

descrisă de o ecuaţie de forma:
i
Iij I’ij I ij + J ij = Y ij U ij (4)
Uij Jij Yij Ecuaţia matriceală corespondentă a RE:
>>
[ I l ] + [ J l ] = [Zl ][Ul ] sau [I l ] + [J l ] = [I 'l ] (5)

j unde vectorul [Il] corespunde laturilor pasive sau cu t.e.m., iar vectorul [Jl] corespunde
laturilor cu injecţii de curent;
Y l1 0 ... 0 
 0 Y 0 
 l 2 ...
[Yl ] =  . . . 0  - matricea admitanţelor laturilor RE (matrice diagonală, pentru
 . . . . 
 0 0 ... Y lN 


RE fără cuplaje magnetice între laturi sau RE echivalentă fără cuplaje magnetice)
Ecuaţiile topologice ale unei RE
Pot fi exprimate sub o formă generală cu ajutorul matricei de incidenţă [A]:

[ A ][I ' ] = 0 Teorema I a lui Kirchhoff (6)
[ A ]t [U n ] = [U l ] Teorema a II a lui Kirchhoff (7)
[ A ]([I l ] + [J l ]) = 0 ⇒ [ A ][I l ] = [I n ] (8)
not
Unde [I n ] = − [ A][J l ] (9)
Ecuaţia de material (5) pentru reţeaua cu surse de curent pe laturi a fost înlocuită cu ecuaţia
(8) topologică, ce corespunde unei RE cu curenţi în noduri.
Scrierea generalizată:
[I n ] = [TI ][I l ] (10)
[U l ] = [TU ][U n ] (11)
Ecuaţiile de funcţionare ale RE
[Zl ][I l ] = [Ul ] + [El ] ⋅ [Zl ]−1 = [Yl ] ⇒

(8) + (7) (12)
[I l ] = [Yl ][Ul ] + [Yl ][El ] ⋅ [ A] ⇒ [I n ] = [ A][Yl ][A]t [U n ] + [ A][Yl ][El ]
sau
[I n ] = [Yn ][U n ] + [ A][Yl ][El ] (13)
def
unde [Yn ] = [ A][Yl ][A]t - matricea admitanţelor nodale a RE
⇒ [U n ] = [Yn ]−1[I n ] − [Yn ]−1[ A][Yl ][El ] (14)
CURS 9
MATRICI NODALE DE REŢEA
Principii generale
O RE reprezintă din punct de vedere electric o configuraţie complexă, formată

din elemente longitudinale şi transversale, conectate între ele conform legăturilor
reale între elementele fizice ale reţelei. Faţă de această reţea complexă, nodurile de
interes apar ca legături spre exterior.
1 I1
2 I2
U1 U2
Legătura între U şi I în nodurile reţelei este dată de parametrii Z şi Y ai reţelei

complexe pasive. Indiferent de formele de exprimare, matricea parametrilor conţine n
x n termeni (n – nr. de noduri indpendente).
n(n + 1)
RE se consideră liniară faţă de borne: Z ij = Z ji ; Y ij = Y ji . Rezultă
2
parametri independenţi.
Matricea impedanţelor nodale (matricea nodală a impedanţelor de mers în gol)

Zn
Caracterizează comportarea sistemului din punct de vedere parametric faţă de

bornele sale, dacă la acestea se injectează un set de n curenţi. Toate elementele
matricei se determină prin încercări de mers în gol la bornele reţelei.
Se consideră de. ex. tensiunea în nodul i.
U i = Z i1 I 1 + Z i 2 I 2 + ... + Z in I n
Dacă se consideră că toate nodurile, cu excepţia nodului i, la care se aplică un
curent, sunt în gol, rezultă:
U U
U i = Z ii I i ⇒ Z ii = ii = i - impedanţa nodală de intrare (proprie a
Ii I i I = 0, j ≠ i
j
nodului i).
- reprezintă impedanţa echivalentă a reţelei văzută dinspre borna i când toate
celelalte sunt în gol;
- are semnificaţie reală (U, I măsurate în acelaşi nod)
Dacă în cadrul aceluiaşi experiment se măsoară tensiunea la o altă bornă j (în
gol), rezultă:
U ji U j
Z ji = = - impedanţă de transfer
Ii I i I = 0, j ≠ i
j
- reprezintă impedanţa echivalentă a reţelei văzută dinspre bornele i şi j la un

regim de mers în gol la bornele reţelei, cu excepţia bornei i;
- are caracter de calcul (U, I măsurate în noduri diferite)
Matricea admitanţelor nodale (matricea nodală a admitanţelor de s.c.) Yn
Caracterizează comportarea sistemului din punct de vedere parametric faţă de

bornele sale, dacă la acestea se aplică un set de n tensiuni. Toate elementele matricei
se determină prin încercări de s.c. la bornele reţelei.
Se consideră de. ex. curentul în nodul i.
I i = Y i1U 1 + Y i 2 U 2 + ... + Y in U n
Dacă se consideră toate nodurile scurtcircuitate, cu excepţia nodului i, la care
se aplică tensiunea Ui, rezultă:
I I
I ii = Y ii U i ⇒ Y ii = ii = i - admitanţa nodală de intrare (proprie a
U i U i U = 0, j ≠ i
j
nodului i).
- reprezintă admitanţa echivalentă a reţelei văzută dinspre borna i când toate
celelalte sunt s.c.;
- are semnificaţie reală (U, I măsurate în acelaşi nod)
Dacă în cadrul aceluiaşi experiment se măsoară curentul la o altă bornă j,
rezultă:
I ji I j
Y ji = = admitanţa nodală de transfer
U i U i U = 0, j ≠ i
j
- reprezintă admitanţa echivalentă a reţelei văzută dinspre bornele i şi j la un

regim de s.c. la bornele reţelei, cu excepţia bornei i;
- are caracter de calcul (U, I măsurate în noduri diferite)
Structura matricei admitanţelor nodale Yn
• matrice pătratică (dimensiune = nr. nodurilor independente)

• simetrică în raport cu diagonala principală
• elementele de pe diagonala principală (admitanţele proprii) sunt date de suma
admitanţelor tuturor laturilor conectate la nodul respectiv
• elementele din afara diagonalei principale (admitanţele de transfer) sunt date
admitanţele laturilor de legătură dintre cele două noduri la care se referă
elementul din matrice, luată cu semnul (-)
• matrice cu multe goluri
• chiar dacă nu interesează mărimile electrice din toate nodurile reţelei, trebuie
totuşi considerate toate laturile şi nodurile ce le mărginesc
−1 1
• Z n = Yn ; Z ij ≠
Y ij
C 9 & 10
Tratarea neutrului în reţelele electrice
1. Consideraţii generale
Tratarea neutrului reţelelor electrice reprezintă unul din factorii de care depinde
siguranţa în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor.
Fenomenele ce se manifestă în această instalaţiile de distribuţie influenţează în mod
nemijlocit principalii parametrii calitativi ai energiei electrice livrate către consumatori şi în
mod deosebit, indicatorul ce caracterizează continuitatea în alimentarea cu energie electrică.
Opţiunea pentru un sistem de tratare sau altul, este rezultatul unui compromis făcut
între exigenţele ce decurg din două puncte de vedere :
1) punctul de vedere al furnizorului de energie electrică :
-localizarea automată şi selectivă a defectelor ;
-eliminarea automată şi selectivă a defectelor ;
2) punctul de vedere al clientului :
-alimentarea fără întreruperi ;
-compatibilitatea cu sistemele de distribuţie de pe platformele industriale.
Punctul neutru al înfăşurărilor transformatoarelor şi generatoarelor cu conexiune Y
reprezintă un punct median faţă de cele trei faze al cărui potenţial, de obicei, în regim de
funcţionare normal simetric şi sinusoidal, este egal cu potenţialul pământului. În general, însă,
în funcţie de legăturile existente între sistemul trifazat şi pământ, potenţialul punctului neutru
faţă de pământ poate lua orice valoare : corespunzător, întregul potenţial al sistemului trifazat
se poate "deplasa" faţă de potenţialul pământului.
Deplasarea punctului neutru al unui sistem trifazat este dat de modul în care se
realizează legătura dintre punctul neutru şi pământ. Dacă se realizează o legătură electrică de
o impedanţă oarecare între neutrul transformatorului şi pământ, aceasta va tinde să "ţină"
potenţialul neutrului egal cu cel al pământului. Cu cât impedanţa de legătură este mai mică, cu
atât căderea de tensiune pe ea este mai mică şi posibilitatea de a "ţine" neutrul la potenţialul
pământului este mai eficace. Dacă nu se realizează nici o legătură a neutrului la pământ,
întregul sistem trifazat poate în general să "floteze" în raport cu potenţialul pământului;
poziţia sistemului trifazat, inclusiv a neutrului acestuia, se va stabili la un potenţial ce depinde
de ansamblul de legături electrice dintre sistemul trifazat şi pământ, de valoarea şi caracterul
acestuia.
Din punct de vedere al poziţiei neutrului faţă de pământ se pot deosebi următoarele
tipuri de reţele :
• reţele cu neutrul izolat- la care neutrul nu are nici o legătură voită cu pământul, cu
excepţia celor realizate prin aparate de măsură, semnalizare şi protecţie, acestea având
o impedanţă foarte mare (figura 1.a) ;
• reţele compensate- la care neutrul este legat la pământ prin bobine a căror reactanţă
are o asemenea valoare încât în cazul unui defect între o fază a reţelei şi pământ,
curentul inductiv care circulă între locul de defect şi bobină compensează substanţial
componenta capacitivă a curentului de defect (figura 1.b) ; în cazul unei reţele corect
compensate prin bobina de stingere, curentul rezultant în punctul de defect este astfel
limitat încât arcul electric de punere la pământ se stinge spontan ;
• reţele cu neutru legat la pământ- fie direct, fie printr-o rezistenţă sau reactanţă de
valoare suficient de mică (figura 1.c).
R R
a a
N N
S b S
b
c T c T
Zp ≅ ∞ Zp ≅ ∞
a) b)
R
a
N
b S
c T
Zp ≅ 0
c)
Fig.1. Situaţii relative ale neutrului transformatoarelor (sau generatoarelor) faţă de pământ :
a) reţea cu neutru izolat ; b) reţea cu neutru compensat; c) reţea cu neutru legat la pământ.
Alegerea modului de tratare a neutrului reţelei este o problemă complexă, legată de

mai mulţi factori, dintre care determinant este modul de comportare al reţelei în cazul
punerilor la pământ. Punerile la pământ cele mai frecvente apar în reţele datorită conturnărilor
determinate de supratensiunile atmosferice. Modul de tratare a neutrului reţelei trebuie să
contribuie la lichidarea cât mai rapidă a arcului electric de punere la pământ, de frecvenţă
industrială, care apare în urma conturnării izolaţiei şi - dacă este posibil - fără a se întrerupe
alimentarea consumatorilor. Totodată este necesar ca la punerea la pământ a unei faze,
curentul de scurtcircuit monofazat să fie mai mic decât cel trifazat.
Din punct de vedere al tratării neutrului, reţelele electrice de distribuţie se
(1)
caracterizează în funcţie de raportul dintre curentul de scurtcircuit monofazat I sc şi cel
(3)
trifazat I sc , astfel :
(1)
I sc
≤ 0,25 - reţele având curenţi mici de punere la pământ ;
(3)
I sc
(1)
I sc
∈ [0,25; 1] - reţele având curenţi mari de punere la pământ ;
(3)
I sc
(1)
I sc
> 1 - reţele având curenţi foarte mari de punere la pământ.
(3)
I sc
În caz de defect (punere la pământ, scurtcircuit cu pământul), reţeaua de distribuţie se
comportă diferit în funcţie de sistemul de tratare al neutrului adoptat. Soluţiile aplicate tratării
neutrului diferă de la o ţară la alta.
Obiectivul tratării neutrului reţelelor electrice constă în reducerea curentului de defect
monofazat fază-pământ (cazul cel mai des întâlnit în exploatare). Această reducere
diminuează riscurile pentru personal în timpul unui defect şi limitează consecinţele pe alte
instalaţii electrice. Pentru defectele cu arc electric, această reducere provoacă stingerea arcului
electric fără efecte periculoase pentru exploatarea reţelelor şi în consecinţă aduce o ameliorare
considerabilă a calităţii furnizării de energie electrică.
Planul de protecţie cu punere la pământ inductivă poartă denumirea de reţea
compensată. Pentru a asigura o reducere satisfăcătoare a curentului de defect, este necesar să
se adapteze în mod continuu valoarea inductanţei neutrului la starea reţelei.
2. Tratarea neutrului în reţelele electrice

În orice sistem trifazat echilibrat direct sau invers, de joasă sau înaltă tensiune, există
un neutru electric situat în centrul de greutate al triunghiului echilateral (figura 2), format din
tensiunile compuse 12, 23 şi 31. Într-o reţea electrică alimentată din secundarul unui
transformator cu conexiunea triunghi, de exemplu, acest neutru există şi se defineşte prin cele
trei tensiuni simple reprezentate prin fazorii N1, N2, N3.
Dacă reţeaua este perfect izolată, potenţialul acestui neutru nu este fix şi poate lua
orice valoare cuprinsă teoretic între zero şi tensiunea simplă a reţelei de 50 Hz.
Astfel, când reţeaua trifazată este simetrică şi nu prezintă defecte, potenţialul punctului
neutru coincide cu potenţialul pământului, aşa cum se observă în figura 3a. Toate cele trei faze
au capacităţile faţă de pământ, rezistenţele de izolaţie si tensiunile electrice egale. În aceste
condiţii, conductoarele neutre, în cazul când ele există, nu vor fi parcurse de curent, iar
punctele neutre ale transformatoarelor cu înfăşurările conectate în stea, vor avea potenţialul
faţă de pământ egal cu zero.
În consecinţă, la funcţionarea reţelelor în regimuri normale simetrice, este indiferent
dacă neutrul transformatoarelor este izolat sau legat la pământ.
1
Fig.2. Reprezentarea neutrului şi determinarea experimentală a acestuia

N
2 3
În realitate, punctul neutru al unei reţele electrice este rar confundat cu pământul şi are
potenţialul zero. În cele mai multe cazuri, el are un anumit potenţial în raport cu pământul,
creat de diverse cauze.
Astfel dacă capacităţile faţă de pământ ale fazelor şi rezistenţele de izolaţie ale acestora
nu sunt identice, atunci se creează o oarecare nesimetrie a reţelei care se caracterizează printr-
o deplasare a punctului neutru în raport cu pământul.
Dacă se consideră cazul extrem de punere la pământ a unei faze, capacitatea şi
rezistenţa de izolaţie ale acesteia devin nule, iar potenţialul punctului neutru faţă de pământ
corespunde tensiunii de fază a reţelei, aşa cum se observă în diagrama tensiunilor dată în
figura 3b. În consecinţă, tratarea neutrului transformatoarelor prezintă o importanţă deosebită
la funcţionarea reţelelor în regiuni nesimetrice, când una din faze se pune accidental la
pământ. Analizând cazul din figura 3b, se poate constata că fazele sănătoase vor avea faţă de
pământ o tensiune egală cu tensiunea compusă a reţelei.
Acest lucru face ca izolaţia lor să fie solicitată de 3 ori mai mult decât în cazul
funcţionării în regim normal. Dacă însă neutrul va fi legat la pământ, atunci punerea
accidentală la pământ a unei faze generează un s.c. monofazat.
3 1 P
N 2
1
ρ1 C1 ρ2 C2 N
T ρ3 C3 3
2
a
1
3
N 2
1 P
N
ρ2 C2 ρ3 C3
2 3
b k
Fig.3. Variaţia potenţialului punctului neutru al unei reţele trifazate în raport cu pământul
Deci modul de tratare a neutrului transformatoarelor din reţele electrice determină, în

anumite condiţii, fie apariţia unor curenţi cu intensităţi mari, fie a unor supratensiuni.
Problemele întâlnite la joasă tensiune (JT) sunt în mod esenţial legate de securitatea
persoanelor ţinându-se cont de faptul că tensiunile utilizate în JT nu sunt scutite de pericole.
În principal există trei metode, principal diferite, pentru tratarea neutrului
transformatoarelor, şi anume:
- neutrul legat direct la pământ
- neutrul legat la pământ printr-o impedanţă printr-o impedanţă, în particular prin bobină de
stingere
- neutrul izolat faţă de pământ.
Fiecare din aceste metode se aplică în funcţie de caracteristicile şi tensiunea nominală
a reţelei, prezentând avantaje şi dezavantaje.
2.1. Reţele cu neutrul legat direct la pământ

O măsură radicală împotriva variaţiei sensibile a potenţialului punctului neutru şi a
supratensiunilor care o însoţesc este legarea la pămînt a punctului neutru al
transformatoarelor. Această metodă se utilizează, în general, pentru reţelele aeriene de înaltă
tensiune de 110 kV, şi se realizează printr-o legătură solidă la pământ a punctului neutru al
unuia sau mai multor transformatoare. În acest caz, orice punere la pământ a unei faze devine
un scurtcircuit monofazat. Dacă punerea la pământ este accidentală şi se realizează printr-un
arc electric, atunci eliminarea defectului poate fi provocată prin declanşarea şi reanclanşarea
automată rapidă.
În figura 4 se prezintă o reţea trifazată cu neutrul legat la pământ, în care una din faze
este pusă la pămînt. Intensitatea curentului care circulă prin pământ, între locul defectului şi
neutrul legat la pământ, se poate determina cu ajutorul componentelor simetrice. La acelaşi
rezultat se poate ajunge în mod direct, conform figurii 4. Curentul care circulă prin pământ
între locul defectului şi neutrul legat la pământ are două componente, determinate de
tensiunea fazei – V1. Prima dintre acestea se închide direct prin înfăşurarea fazei scurt-
circuitate a transformatorului T1 şi pământ; intensitatea sa este limitată de fluxul de scăpări a
acestei faze a transformatorului Tl, care determină inductanţa L1. A doua componentă se
închide pe două ramuri egale şi în paralel, prin înfăşurările celorlalte două faze ale
transformatorului, prin cele două conductoare sănătoase, prin transformatorul T2, cu
inductanţă de scăpări L2, înapoi la locul de scurtcircuit. În acest caz, capacităţile reţelei nu au
nici o importanţă practică.
Curentul total de scurtcircuit care trece prin pământ este determinat de relaţia:
 
 
V1 V1 V1  2 
IK = +2 = 1+ (1)
ωL1 ωL1 + ωL 2 ωL1  L 
 1 + 2 
 L1 
unde pentru simplificare au fost neglijate rezistenţele liniilor şi ale circuitelor din pământ, iar
reactanţele lor au fost incluse în cele ale transformatoarelor. Dacă transformatorul T2 de la
capătul liniei are o putere mică în comparaţie cu cea a transformatorului legat la pământ, sau
dacă linia este deconectată la acest capăt, inductanţă L2 devine foarte mare în comparaţie cu
inductanţa L1. Ca urmare, al doilea termen din ecuaţia (1) tinde către zero, iar intensitatea
curentului de scurtcircuit monofazat este determinată practic numai de inductanţă înfăşurării
conectate la linia defectă. Dacă însă transformatorul T2 are o putere mare, inductanţa L2 este
mică în comparaţie cu inductanţa L1 şi paranteza ecuaţiei (1) se apropie de valoarea 3. În acest
caz, transformatorul cu punctul neutru legat la pământ are practic cele trei borne
scurtcircuitate şi prin aceasta, reactanţa de scurtcircuit a celor trei înfăşurări devine ωL1/3.
Curenţii de scurtcircuit monofazat încarcă cu sarcini nesimetrice importante centralele din
sistem şi produc scăderea apreciabilă a tensiunii. În unele cazuri, intensitatea acestora
depăşeşte pe cea a curenţilor de scurtcircuit trifazat. De aceea, orice scurtcircuit monofazat
determină acţionarea protecţiei prin relee, care comandă declanşarea circuitului avariat. În
acest fel se evită distrugerile care pot fi cauzate de arcul electric, iar scurtcircuitul monofazat
nu se mai poate transforma în scurtcircuit bifazat sau trifazat.
3
2
~ 1
T1 T2
-V1
IK 3 2 1
0,6 Fig.4. Curentul de scurtcircuit monofazat într-o reţea trifazată
De asemenea, în cazul unei legări rigide la pământ a neutrului, acele părţi ale
bobinajelor transformatoarelor care se află în apropierea neutrului, nu vor avea faţă de pământ
un potenţial prea mare, chiar în timpul defectului. Datorită acestui fapt este posibil ca nivelul
izolaţiei acestor bobine să fie redus faţă de cel al bobinelor din apropierea bornelor de înaltă
tensiune ale transformatorului. O astfel de izolaţie în trepte a înfăşurării se numeşte degresivă
şi costă mult mai puţin.
Dezavantajul principal al legării neutrului direct la pământ constă în faptul că apariţia
curenţilor de scurtcircuit monofazat provoacă perturbări în liniile de telecomunicaţii şi în
transmisiunile radiofonice. De aceea este necesar ca pe aceste linii de telecomunicaţii să se
monteze mijloace speciale de protecţie împotriva perturbărilor produse de liniile de transport
de energie electrică situate în apropiere. O soluţie, utilizată şi în ţara noastră, constă în
respectarea anumitor distanţe între liniile de telecomunicaţii şi cele de transport de energie
electrică.
Din punct de vedere al tensiunilor pe fază, simetria perfectă a acestora s-ar menţine în
cazul unui scurtcircuit monofazat, numai dacă rezistenţa prizei de legare la pământ ar fi
teoretic nulă. În realitate însă, rezistenţa prizei de legare la pământ, deşi are o valoare foarte
mică, condiţionează o cădere de tensiune datorită intensităţilor mari ale curenţilor de
scurtcircuit monofazat. Ca urmare potenţialul neutrului nu rămâne egal cu zero, ceea ce face
ca tensiunea fazelor sănătoase să crească într-o oarecare măsură. Din această cauză se impune
ca verificarea prizei să fie făcută frecvent, deoarece încălzirea puternică a acesteia, la trecerea
curenţilor de scurtcircuit monofazat, provoacă o creştere a rezistenţei pământului prin
„coacere" şi neutrul riscă să fie legat la pământ printr-o impedanţă ridicată, fără ca
exploatarea să fie prevenită.
Conform recomandărilor CEI, la reţelele cu neutrul legat direct le pământ, tensiunea
fazelor sănătoase nu trebuie să depăşească 0,8 din tensiunea între faze, în cazul unui
scurtcircuit monofazat. În acelaşi timp, intensitatea curenţilor de scurtcircuit monofazat nu
trebuie să depăşască pe cea a curenţilor de scurtcircuit trifazat, pentru care sunt dimensionate
aparatele electrice de comutaţie din reţele. În afara unor mijloace speciale, realizarea acestor
condiţii impune un anumit raport între reactanţa de secvenţă zero (0) şi de secvenţă pozitivă
(+) a reţelei, determinate faţă de locul de scurtcircuit, care trebuie să fie mai mare decât 1 şi
 X 
mai mic decât 3, 1 < 0 < 3  .
 X+ 
Această condiţie se realizează legând direct la pământ numai punctele neutre ale unora
dintre transformatoare, celelalte rămânând izolate. În general, se recomandă ca în fiecare
instalaţie electrică de înaltă tensiune să existe cel puţin un transformator cu neutrul legat direct
la pământ.
2.2. Reţele cu neutrul legat prin impedanţă

Limitarea curentului de defect monofazat se poate realiza prin montarea de impedanţe
în conexiunile de legare la pământ a transformatoarelor.
Fie, de exemplu, reţeaua trifazată din figura 5 al cărei neutru este legat la pământ prin
impedanţa Zp .Error!
Z′ 0 , Z′ − , Z ′ + aV aV
3 U3 P
aV 2
N
a 2V M 120 0
V VN
1 N
V I
K
IK Zp U2
a 2V a 2V
a) b)
Fig.5. Legarea la pământ a neutrului unei reţele trifazate prin intermediul unei impedanţe
În cazul unei puneri la pământ în punctul M, curentul de scurtcircuit este:

3V
IK = (2)
3Z p + Z ′ 0 + Z ′ − + Z ′ +
unde: V- tensiunea pe fază a reţelei;
3Zp - impedanţa pe fază a punctului neutru;
Z′ + , Z′ − , Z′ 0 - impedanţele echivalente de secvenţă pozitivă, negativă şi zero ale
reţelei între neutru şi locul de defect.
Potenţialul punctului neutru în raport cu pământul:
− 3Z p V
V N = − Z p I K = − 3Z p I 0 = (3)
3Z p + Z ′ 0 + Z ′ − + Z ′ +
unde: I 0 este componenta de succesiune zero a curentului de scurtcircuit.
Din această ultimă relaţie se constată că dacă impedanţa 3Zp este mare în raport cu
suma impedanţelor Z'+, + Z′- + Z′0, atunci potenţialul neutrului se apropie de tensiunea de fază
a reţelei V şi tensiunile fazelor sănătoase tind către tensiunea de linie 3 V. Acest lucru se
constată şi din digrama tensiunilor dată în figura 5.b din care reiese că tensiunile fazelor
sănătoase au valorile:
U 2 = V N + a 2V şi U 3 = V N + aV (4)
Dacă însă se doreşte evitarea unor potenţiale ridicate pe neutrul transformatoarelor, se
aleg impedanţe cu valori reduse, însă în acest caz, curentul de defect poate atinge valori
importante. În consecinţă, este necesar să se aleagă o anumită impedanţă, care să limiteze
intensitatea curentului şi potenţialul neutrului la anumite valori. Aceste limite depind de
tensiunea de lucru a reţelei şi de concepţia de dezvoltare în ansamblu a acesteia. Astfel, pentru
reţeaua de medie tensiune din, ţara noastră intensitatea curentului poate fi limitată de
impedanţe pînă la 300 A, în timp ce pentru reţeaua franceză, ea este limitată pînă la 800 A.
Impedanţele punctelor neutre pot fi formate fie din rezistenţe, fie din bobine de
inductanţă. Acestea din urmă, mai puţin voluminoase decît rezistenţele metalice, sînt mai
raspîndite în reţele; ele produc pierderi practic neglijabile când sunt parcurse de curenţii de
scurtcircuit şi nu se constată supratensiuni periculoase în timpul regimurilor tranzitorii care
însoţesc stabilirea sau ruperea unui scurtcircuit.
A. Legarea la pământ a neutrului prin bobine de stingere.

Un caz particular important de întrebuinţare a bobinelor de inductanţă în conexiunea
neutrului unor transformatoare din reţelele aeriene de 35 kV este acela în care bobina este
aleasă aşa fel, încât să existe o rezonanţă între capacitatea şi inductanţă de secvenţă zero pe
fază.
Fie, de exemplu, cazul prezentat în figura 6a în care s-a presupus linia scurtă, astfel
încât se poate considera capacitatea localizată. Dacă se notează cu X reactanţa bobinei şi cu
X′0 reactanţa de secvenţă zero a transformatorului, atunci condiţia de rezonanţă este exprimată
prin relaţia:
(3 X + X 0′ ) ⋅ C 0ω = 1 (5)
În această ipoteză impedanţa de secvenţă zero a reţelei este foarte mare, teoretic
infinită, dacă rezistenţele ohmice sunt nule. Curentul în locul de defect este foarte mic şi arcul
electric se poate stinge la prima sa trecere prin zero. O astfel de bobină se numeşte bobină de
stingere sau bobină Petersen. Toate defectele la pământ cu caracter trecător, care sunt cele mai
frecvente, sunt astfel eliminate fără intervenţia protecţiilor, deci a întreruptoarelor.
Rolul fizic al bobinei de stingere este să permită circulaţia în locul defect a unui curent
reactiv de scurtcircuit IL, care se opune curentului capacitiv IC rezultat din compunerea
curenţilor capacitivi ai fazelor sănătoase, cărora li se aplică tensiunile compuse ale reţelei.
Acest rezultat reiese din figura 6b în care se consideră neglijabilă reactanţa transformatorului
în raport cu cea a bobinei. După cum se observă, curentul de defect are două componente şi
anume: o componentă IC care urmează traseul capacităţilor fazelor sănătoase şi o alta care
parcurge bobina X. Tensiunea punctului neutru VN=-V, iar tensiunile U2 şi U3 au amplitudinea
egală cu tensiunea compusă a reţelei.
X′0 3
N 2 I3
M 1 I2
IL Xo IL IC Co Co Co U2 U1
X Co Co Co
U2+U3
U2
aV a2V
VN
IC IL
Fig.6. Reprezentarea rezonanţei într-o reţea cu neutrul legat la pământ printr-o bobină de stingere
Curentul capacitiv care traversează defectul, conform figurii 6b şi 6c, are valoarea:
I C = jωC 0 (U 2 + U 3 ) = 3 jωC 0V N = −3 jωC 0V (6)
iar curentul din bobină:
jV V
IL ≅ − = (7)
X jX
Pentru ca aceşti doi curenţi să fie egali şi opuşi, fiind dat sensul lor conform figurii 6b,
este necesar ca:
jV
3 j ωC 0 V = (8)
X
sau în valoare absolută:
3XωC 0 = 1
care reprezintă condiţia de rezonanţă (5), unde se consideră reactanţa transformatorului X'h
neglijabilă.
Bobina de stingere este construită cu miez de fier şi cu întrefier şi are o inductanţă
foarte mare, care poate fi modificată fie prin schimbarea numărului de spire, fie prin
modificarea întrefierului. Alegând inductanţa conform relaţiei (5) rezultă, că în cazul punerii
la pământ a unei faze, bobina poate compensa teoretic în totalitate curentul capacitiv, iar arcul
electric se stinge, dat fiind faptul că el nu mai este alimentat. În consecinţă, tratarea neutrului
cu bobină de stingere elimină posibilitatea apariţiei arcului electric intermitent, însă prezintă
dezavantajul că la funcţionarea reţelei cu o fază pusă la pămînt, tensiunile fazelor sănătoase
faţă de pămînt cresc pînă la valoarea tensiunii între faze.
Observaţii:
a. În mod practic, nu este necesară îndeplinirea riguroasă a condiţiei de rezonanţă
pentru ca arcul electric să se stingă definitiv şi să nu devină intermitent, ci se merge cu un
dezacord de 15-25%. Cercetările arată că arcul electric dintre o fază a unei linii electrice şi
pământ, cu tensiunea nominală cuprinsă între 35 kV şi 110 kV, poate deveni intermitent dacă
intensitatea curentului de defect care îl alimentează este cuprinsă între 5 şi 30 A. În cazul
utilizării bobinelor de stingere cu un dezacord normal de 15-25%, arcul electric nu devine
intermitent chiar dacă intensitatea curentului de punere la pământ atinge intensităţi apropiate
de limita superioară sau mai mari. Acest rezultat nu este în contradicţie cu indicaţia conform
căreia arcul se stinge numai pentru un curent mai mic de 5 A. Explicaţia constă în faptul că
bobina dezacordată favorizează stingerea arcului electric atât datorită limitării curentului de
defect, cât şi datorită limitării tensiunii de revenire la bornele canalului de arc.
Dezacordarea bobinei se realizează totdeauna în sensul unei supracompensări. Aceasta
înseamnă că prin bobina de stingere trece un curent inductiv mai mare decât cel capacitiv,
astfel încât curentul rezultant care alimentează arcul electric rămâne inductiv.
b. Rezultatele obţinute sunt valabile în cazul unor linii scurte. Când liniile sunt
lungi, trebuie s ă se ţin ă seama de reparti ţia constantelor, iar condi ţia de stingere a
arcului este reprezentat ă printr-o expresie mai complicat ă în care intervine impedan ţ a
caracteristică de secvenţă zero a liniei ş i impedanţ ele de secven ţă zero ale elementelor
situate la cele dou ă extremit ăţ i. Aceast ă condi ţ ie prezint ă particularitatea important ă
că ea este independent ă de poziţ ia defectului pe linie; dacă bobina este bine reglat ă,
stingerea arcului este asigurat ă oricare ar fi pozi ţ ia defectului.
c. Curentul de punere la p ă mânt se anuleaz ă teoretic numai în locul de defect;
în linie, curentul cre ş te cu distan ţ a fa ţă de defect ş i devine maxim în bobin ă , unde
admi ţ înd c ă tensiunea V N a punctului neutru este egal ă cu tensiunea pe faz ă V, ia valoarea
V
.
X
Trebuie menţionat însă că de fapt, curentul de defect nu devine niciodată nul, chiar
dacă bobina este perfect acordată, deoarece există totdeauna un curent remanent, determinat
de componentele active ale curentului de scurtcircuit şi de armonici.
Reglarea corectă a inductanţei bobinei din conexiunea neutrului poate conduce la
reducerea aproape totală a curentului staţionar de punere la pământ. O conturnare, de la linie
la pământ, a unui izolator al unui stâlp determină, în orice împrejurare, un curent numai în
primul moment al străpungerii. În continuare, curentul staţionar se va reduce foarte mult prin
efectul de rezonanţă şi arcul electric nu se va menţine, daca intensitatea curentului remanent
nu depăşeşte 30 A.
B. Legarea la pământ a neutrului prin rezistenţă

Reducerea intensităţii curenţilor de scurtcircuit poate fi realizată şi prin introducerea
unei rezistenţe în sistemul de legare la pământ a neutrului. În acest caz, tensiunea neutrului
faţă de pământ nu rămâne constantă şi poate lua valori suficient de mari.
Fie, de exemplu, reţeaua trifazată din figura 7 cu neutrul legat la pământ prin
rezistenţa R, în care una din faze este pusă la pământ. Curentul de scurtcircuit monofazat are
valoarea dată de relaţia:
V
IK = (9)
R 2 + ω 2 L2
în care s-a neglijat rezistenţa conductoarelor reţelei şi a transformatorului în raport cu
rezistenţa R şi s-a considerat că L reprezintă inductanţa proprie rezultantă a întregului circuit.
3
N
VN M 2
1
IK
R
Fig.7. Reţea trifazată cu neutrul legat la pământ prin rezistenţă

Potenţialul neutrului faţă de pământ este exprimat prin căderea de tensiune în
rezistenţa R, produsă de curentul de scurtcircuit IK:
2
 V 
VN = I K R = I K   − ω 2 L2 (10)
 IK 
în care a fost introdusă valoarea lui R reieşită din ecuaţia (9). Dacă se consideră IKmax curentul
de scurtcircuit monofazat corespunzător legării directe la pământ a neutrului.
V
I K max = (11)
ωL
şi se face raportul dintre potenţialul neutrului şi tensiunea pe fază, se obţine:
2
VN  IK 
= 1 −  
 (12)
V  I K max 
Această relaţie, reprezentată în diagrama circulară din figura 8, permite să se studieze
variaţia potenţialului VN cu scăderea curentului de scurtcircuit monofazat. Se constată, de
exemplu, că reducerea curentului la jumătate din valoarea sa maximă prin folosirea unei
rezistenţe, face ca potenţialul punctului neutru faţă de pământ să fie:
VN = V 1 − (0,5)2 = 0,867 V (13)
VN
V
1,0
0,8
0,6
0,4 IK
0,2 I K max
0,2 0,4 0,6 0,8 1,0
Fig.8. Variaţia potenţialului neutrului la scăderea curentului de scurtcircuit,
prin introducerea unei rezistente în conexiunea neutrului
Acest rezultat nu diferă mult de cel obţinut în cazul unei reţele cu neutrul legat prin
bobină de stingere sau cu neutrul izolat, când potenţialul acestuia faţă de pământ este egal cu
tensiunea pe fază. Întroducerea rezistenţei în circuitul neutrului are avantajul că anulează
tensiunile de rezonanţă, care se pot produce la bornele capacităţilor.
2.3 Reţele cu neutrul izolat faţă de pământ.

În aceste reţele, înainte de defect, potenţialul neutrului este teoretic acelaşi cu cel al
pământului, iar la producerea defectului acesta devine egal cu tensiunea simplă a reţelei.
Prezenţa capacităţilor reţelei permite un schimb de energie între faza defectă şi fazele
sănătoase, iar intensitatea curentului la locul de defect este cu atât mai mare, cu cât
capacităţile au valori mai ridicate, adică reţeaua legată galvanic este mai extinsă.
Dacă se consideră faza 1 pusă la pământ, conform figurii 9 rezultă că:
Ic = I 2 + I3 (14)
Deoarece curenţii capacitivi I2 şi I3 au intensităţi mult mai mici faţă de curenţii de
sarcină ai liniei, se poate considera că tensiunile pe faze, măsurate faţă de punctul neutru, nu
se dezechilibrează în mod sensibil. Ca urmare, reţeaua va continua să funcţioneze alimentând
consumatorii cu energie electrică în condiţii satisfăcătoare, cu toate că una dintre faze este
pusă la pământ.
Deşi tensiunile fazelor în raport cu punctul neutru al transformatorului rămân
aproximativ aceleaşi ca în reţeaua fără defect, potenţialul fazelor faţă de pământ se modifică.
Astfel, potenţialul faţă de pământ al fazei defecte este nul, iar al celor sănătoase creşte cu 3 ,
devenind egal cu tensiunea compusă. Corespunzător, cresc şi curenţii capacitivi ai fazelor
sănătoase în raport cu regimul normal, care în cazul figurii 9 devin:
I1 = 0; I 2 = jωC 0 U 2 ; I 3 = jωC 0 U 3 (15)
Curentul de defect este determinat de relaţia (14).
Acest mod de tratare a neutrului creează în regim staţionar supratensiuni pe fazele
sănătoase, egale cu tensiunea compusă a reţelei. În cazul când la locul de defect apare un arc
electric intermitent, ca urmare a fenomenelor tranzitorii, aceste supratensiuni pot creşte de
3,5÷4 ori tensiunea pe fază a reţelei. Arcul electric intermitent şi supratensiunile care-l
însoţesc pot să persiste un număr mare de perioade, ceea ce va avea drept consecinţă
străpungerea izolaţiei reţelei şi în alte puncte mai slabe, transformînd punerea la pământ într-
un scurtcircuit bifazat sau trifazat. Din această cauză trebuie luate măsuri de protecţie a reţelei
pentru evitarea unui astfel de arc.
I3 3
N I3 2
I2 1
I2
I3 I2 C C
0 0
Fig.9. Reţea trifazată cu neutrul izolat
Ţinând seama de condiţiile de stabilire a unui arc electric intermitent, se stabileşte că

exploatarea unei reţele cu neutrul izolat poate fi lipsită de pericolul supratensiunilor tranzitorii
periculoase, în cazul reţelelor aeriene cu tensiuni nominale până la 35 kV, precum şi pentru
cele de 35 kV cu lungimi reduse, de ordinul a 30÷40 km.
Pentru, reţelele subterane apariţia arcului electric intermitent este mai rară. De aceea,
în acest caz, exploatarea reţelelor cu neutrul izolat este recomandabilă la tensiuni de 6÷l0 kV,
cu condiţia ca intensitatea curentului de defect să nu depăşească 10 A. Dacă această
intensitate este depăşită, atunci izolaţia cablului se poate distruge în locul de defect şi punerea
la pământ se transformă într-un scurtcircuit trifazat.
ALEGEREA REZISTENŢEI DE TRATARE A NEUTRULUI
Datorită creşterii cureţilor capacitivi ai reţelelor în cablu, prin trecerea de la izolaţia cu

hârtie la cea cu PVC şi funcţionării neselective a instalaţiilor de protecţie în unele cazuri, la
nivel naţional s-a adoptat soluţia tratării neutrului prin rezistenţă în reţelele de distribuţie cu
tensiunea 3...35 kV şi curentul capacitiv de punere la pământ mai mare de 10 A. Reţelele
existente tratate cu bobină de stingere vor fi trecute în timp la tratarea prin rezistenţă.
Prin utilizarea modului de tratare prin rezistenţă, aceasta modifică valoarea curenţilor
de defect, punerea la pământ transformându-se într-un s.c. monofazat de valori controlabile.
Valoarea rezistenţei ohmice se alege astfel încât să limiteze curentul de s.c monofazat
pe barele de m.t. la:
- 300 A pentru LEA şi reţelele mixte cu un curent capacitiv (ec. (16)) până la 150 A;
- 600 A pentru LEC şi reţelele mixte cu un curent capacitiv (ec. (16)) mai mare de 150 A;
- 1000 A pentru LEC realizate cu cabluri A2YSY sau cele cu ecran de plumb, însoţite pe
traseu de un conductor de compensare.
 tabelul 6.3 pg .138 IEE cabluri
Co =  capacitatea specifică faţă de pământ
 5 ⋅ 10 −3 µF / km LEA
I c = 3 ⋅ U f ⋅ ω ⋅ (C t − C l ) [A] (16)
unde Ct – capacitatea pe fază a întregii reţele în raport cu barele, [µF] ;
Cl – capacitatea pe fază a liniei cu defect, [µF] .
Mărimea rezistenţei ohmice se determină din relaţiile de calcul al curentului de s.c.
monofazat limitat:
(1) 3U
Ik = (17)
( ∑ R + 3R N ) + j ∑ X
unde U – tensiunea de fază a reţelei;
∑ R = ∑ R+ + ∑ R − + ∑ R 0 suma rezistenţelor de secvenţă ale reţelei până în locul
de defect
∑X =∑X + + ∑ X − + ∑ X 0 suma reactanţelor de secvenţă ale reţelei până în locul
de defect
RN – valoarea rezistenţei de limitare a curentului de s.c. monofazat.
Rezultă:
1 (3U ) − (∑ X ) ⋅ ( I lim ita ) ∑R
2 2 (1) 2
RN = (1)
− (18)
3 I lim ita 3
Se alege din catalog (Tabelul 8.8 pg 241 IEEE) o rezistenţă superioară valorii
calculate:
R N ≤ Rcata log (19)
Curs 11
IMBUNĂTĂŢIREA FACTORULUI DE PUTERE
În domeniul energiei electrice, una din căile de conservare a resurselor energetice o

reprezintă îmbunătăţirea factorului de putere şi gospodărirea judicioasă a energiei reactive în
sistemul electroenergetic.
Un factor de putere ridicat reduce circulaţia de putere reactivă din centralele electrice spre
consumatori, micşorând pierderile de energie electrică până la un nivel minim determinat de
consumul tehnologic propriu.
Se obţine astfel o creştere a randamentelor instalaţiilor de transport, transformare şi
distributie a energiei electrice, a siguranţei de funcţionare şi o mai bună utilizare a reţelei
electrice prin reducerea puterii aparente cu care este încărcată.
1. Factorul de putere
Se defineşte factorul de putere ca raportul între puterea activă şi puterea aparentă:

P
FP = (1)
S
Cu alte cuvinte, factorul de putere arată ce cantitate din puterea aparentă reprezintă
puterea activă.
În regim permanent sinusoidal:
S ⋅ cos ϕ
FP = = cos ϕ (2)
S
deci factorul de putere este egal cu cosinusul unghiului de defazaj dintre tensiune şi curent,
putând varia în intervalul (0 , 1).
Când factorul de putere are valoarea sa maximă, adică cosϕ = 1, puterea activă devine P =
UI şi are valoare maximă, egală cu puterea aparentă. Prin urmare puterea aparentă S este puterea
activă maximă care poate să fie dată de o sursă pentru o anumită tensiune U şi un anumit curent I.
Inegalitatea dintre puterea aparentă şi cea activă se datorează faptului că în afară de
curentul activ Ia, în fază cu tensiunea, receptorul mai absoarbe un curent reactiv, defazat cu π/2 în
urma tensiunii (la receptorii inductivi), necesar magnetizării circuitelor magnetice ale
receptorului. Corespunzător, receptorul absoarbe o putere reactivă:
Q = UI × sinϕ = UIr (3)
Fig.1. Diagrama fazorială a curenţilor într-un circuit de c.a. cu consumator inductiv

Pentru ca o anumită instalaţie, de putere aparentă nominală dată, să funcţioneze cu
maximum de putere activă, adică cu maximum de eficacitate, factorul de putere corespunzător
trebuie să fie cât mai mare (mai apropiat de unitate), adică defazajul dintre tensiune şi curent să
fie cât mai mic (mai apropiat de zero).
Unii receptori cum ar fi: motoarele asincrone de turaţie mică, motoarele asincrone de
turaţie mare când funcţionează cu sarcină mică sau în gol, transformatoarele de reţea când
funcţionează în gol, cuptoarele de inducţie, transformatoarele de sudură etc., înrăutăţesc
(micşorează) factorul de putere.
Factorul de putere mediu al unei unităţi, sau subunităţi industriale se calculează cu relaţia:
1 1
cos ϕ med = = (4)
2 2
1 + tan ϕ med W
1 + r2
Wa
unde :
UI sin ϕ med ⋅ t Wr
tan ϕ med = = (5)
UI sin ϕ med ⋅ t Wa
în care energia reactivă Wr şi energia activă Wa sunt înregistrate cu contoare în acelaşi interval de
timp t (de exemplu o lună).
Dacă cosϕmed are o valoare sub cea stabilită, unitatea consumatoare de energie electrică
este obligată să plătească o anumită penalizare, cu atât mai mare cu cât cosϕmed este mai mic.
Factorul de putere stabilit în instalatiile electrice în lipsa surselor specializate de
compensare a puterii reactive se numeşte natural. Factorul de putere minim pe care trebuie să-l
asigure consumatorul la punctul de delimitare cu reţeaua furnizorului pentru a nu plăti energia
reactivă consumată se numeşte neutral; este stabilit la 0,92.
Factorul de putere pentru care cheltuielile de investiţie şi exploatare sunt minime se
numeşte optim; el este determinat pe baza unui calcul tehnico-economic.
2. Cauzele scăderii factorului de putere (creşterea consumului de putere reactivă)
Marea majoritate a sarcinilor electrice consumă nu numai putere activă, ci şi putere

reactivă; in cazul motoarelor şi transformatoarelor, este necesară pentru magnetizare, iar în cazul
convertizoarelor statice, pentru control şi comutaţie.
a) Liniile electrice aeriene sunt consumatoare de putere reactivă datorită inductanţei proprii
L, dar şi generatoare de putere reactivă datorită capacităţii lor faţă de pământ C. In ansamblu,
bilanţul puterii reactive poate fi excedentar sau deficitar, în funcţie de raportul dintre cele două
componente.
b) Motoare electrice. Puterea reactivă absorbită de un motor asincron este determinată în
mare parte de puterea reactivă absorbită la mers în gol Q0 , puterea reactivă absorbită de un motor
asincron variază puţin cu sarcina. Puterea reactiva la mersul în gol se poate determina în raport cu
puterea nominală Pn şi numarul de poli.
c) Transformatoare electrice. Un transformator cu puterea aparentă S absoarbe puterea
reactivă Q compusă din puterea reactiva de mers în gol Q0 şi puterea reactivă asociată tensiunii
de scurtcircuit şi încărcării transformatorului.
d) Lămpile cu descărcări în vapori metalici în scheme cu balast inductiv, necompensate.
e) Executarea unor reparaţii necorepunzătoare la motoare:
U = f ( w1φ m ) tensiunea la bornele motorului este proporţională cu numărul de spire în crestătura
statorului, w1. Reducerea acestuia determină o creştere a fluxului φ m , în cosecinţă a solenaţiei de
magnetizare şi consecutiv a curentului de magnetizare, ducând la creşterea puterii reactive
consumate.
3. Efectele scăderii factorului de putere
Un factor de putere redus are o serie de consecinţe negative asupra funcţionării reţelei
electrice, printre care:
- creşterea pierderilor de putere activă;
- investiţii suplimentare;
- creşterea pierderilor de tensiune în reţea;
- reducerea capacităţii instalaţiilor energetice.
a) Supradimensionarea instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice şi
implicit, creşterea valorilor de investiţii. Dimensionarea se face pe baza intensităţii curentului
electric. Pentru o aceeaşi putere activă, odată cu scăderea factorului de putere, respectiv cu
creşterea puterii reactive creşte curentul, ceea ce duce la majorarea dimensiunilor elementelor
instalaţiei.
b) Creşterea pierderilor de putere activă. Pierderile de putere variază direct proporţional cu
pătratul puterii reactive şi invers proporţional cu pătratul factorului de putere.
2 P2
∆P = ZI = Z 2 (6)
U cos 2 ϕ
c) Scăderea capacităţii de încărcare a instalaţiilor cu putere activă.
Pentru o anumită putere aparentă S, pe măsură ce creşte puterea reactivă Q, scade puterea activă
P. Dar, conform cu relaţia de definiţie a puterii reactive, puterea reactivă creşte atunci când creşte
sinϕ, deci când creşte unghiul de defazaj ϕ şi scade factorul de putere cosϕ. Consumatorii care au
bobine cu inductanţe mari (unele maşini electrice, transformatoare etc.) defazează mult curentul
absorbit, în urma tensiunii (unghi de defazaj mare), astfel încât cer o importantă putere reactivă,
făcând ca prin aceasta să scadă factorul de putere al sursei care alimentează reţeaua care nu poate
da în consecinţă decât o putere activă P mică. De aici interesul de a avea un factor de putere cât
mai mare la consumatori.
Elementele reţelei electrice care alimentează consumatorul cu o putere activă P1 la un factor de
putere cosϕ1 se dimensionează pentru producerea, transportul sau/şi transformarea puterii
aparente S=P1/ cosϕ1. Îmbunătăţirea factorului de putere la o valoare cosϕ2 face posibilă mărirea
puterii active ce poate fi consumată cu aceeaşi structură a reţelei electrice la valoarea P2=S·cosϕ2.
Exemplu
Daca o întreprindere oarecare absoarbe o putere activa de 80 kW la un factor de putere cosϕ =0,5,
puterea instalata la transformator va trebui sa fie:
P 80
S= = = 160kVA
cos ϕ 0,5
Daca factorul de putere ar fi cosϕ =0,8 , puterea transformatorului poate fi:
P 80
S= = = 100kVA
cos ϕ 0,8
d) Creşterea pierderilor de tensiune în reţea. Pe lângă scăderea capacităţii de încărcare a reţelei,
transportul puterii reactive produce pierderi de tensiune suplimentare faţă de cele produse de
puterea activă; odată cu creşterea valorii puterii reactive Q creste şi valoarea pierderilor de
tensiune, ceea ce conduce la necesitatea supradimensionării secţiunii conductoarelor reţelei.
P
∆U = Z ⋅ I = Z (7)
U cos ϕ
e) Scăderea numărului de receptori conectaţi la bornele centralelor.
I I U cos ϕ
n= m = m (8)
I P
Im - curentul maxim debitat de centrala;
I - curentul abosrbit de unul dintre receptoare (identice);
n - numărul de receptoare identtice conectate la bornele centralei.
4. Compensarea puterii reactive
Mărirea factorului de putere sau, cum se spune, îmbunătăţirea factorului de putere pentru
o instalaţie dată va duce la micşorarea curentului total absorbit şi prin aceasta, la posibilitatea de a
conecta noi receptori la aceeaşi reţea.
În cazul unei instalatii noi proiectate, luând toate măsurile ca factorul de putere să fie cât
mai mare, instalaţia proiectată va fi mai economică (secţiunea conductoarelor mai mică, puterea
postului de transformare mai mică).
În prezent, puterile cerute de întreprinderi de la sistemul energetic sunt din ce în ce mai
mari. În consecinţă, problema factorului de putere are o importanţă deosebită.
Îmbunătăţirea factorului de putere se poate face pe două căi:
· prin măsuri organizatorice, cu ajutorul carora factorul de putere este mărit fără nici un fel de
investiţii;
· prin producerea puterii reactive la faţa locului prin utilizarea unor surse specializate de putere
reactivă.
Mijloace naturale de reducere a consumului de putere reactiva

Sursa principală a consumului de putere reactivă este în utilizarea motoarelor asincrone
şi a transformatoarelor în regim de încărcare redusă.
a) Motoare electrice
Reducerea consumului de putere reactivă se obţine prin utilizarea raţională a motoarelor
electrice, astfel încât să fie încărcate, pe cât posibil, la o putere de cel puţin 0,75 din puterea lor
nominală, astfel:
- înlocuirea motoarelor subîncarcate cu motoare de putere mai mică, încărcate cât mai aproape de
sarcina nominală;
- funcţionarea cu înfăşurările statorului în conexiunea stea în perioadele de sarcină redusă sub 1/3
din sarcina nominală revenind la conexiunea normală triunghi în perioadele de sarcină nominală.
Aceasta se admite numai la motoarele la care încărcarea nu depăşeşte (0,4 , 0,5) din puterea
nominală şi se poate aplica numai la motoarele la care pornirea se face cu comutator stea-
triunghi. Trebuie amintit însă că, trecând de la conexiunea stea, cuplul de pornire şi cuplul maxim
al motorului scade de trei ori. În instalaţiile electrice moderne, la care sarcina motorului variază
în decursul timpului, se utilizează comutatoarele stea-triunghi automate, care la scăderea sarcinii
motorului schimbă conexiunile pe stea, iar la creşterea sarcinii, revin pe conexiunea triunghi în
mod automat, în funcţie de curentul care trece prin motor;
- întreruperea funcţionării motorului pentru durate de mers în gol mai mari de 10 s (metoda se
recomandă şi la transformatoarele de sudură);
- folosirea motoarelor sincrone la puteri peste 100 kW, dacă nu este necesară reglarea turaţiei.
Motoarele sincrone pot funcţiona cu factor de putere cosϕ = 1 şi în plus, pot produce energie
reactivă pe care o injectează în reţea.
- sincronizarea motoarelor asincrome mari.
Aplicarea uneia sau alteia dintre metodele naturale este justificată pe baza unui calcul
tehnico-economic.
b) Transformatoare electrice
Reducerea consumului de putere reactivă se obţine prin:
- înlocuirea unui transformator subîncărcat cu altul de putere mai mică (problema înlocuirii se
pune la încărcări sub 50% din puterea nominală mai mult de 1500 h/an);
- funcţionarea transformatoarelor conectate în paralel în reţeaua de distribuţie a unui consumator
după un grafic de pierderi minime.
Surse specializate de putere reactivă

Instalarea surselor specializate de putere reactiva în scopul îmbunătăţirii factorului de
putere până la valoarea cerută - neutrală sau optimă - se ia în considerare dupa ce au fost epuizate
mijloacele naturale de reducere a consumului de putere reactivă.
Ca soluţii de reducere a pierderilor de energie se adoptă, pentru transportul energiei
electrice, montarea unor transformatoare electrice ridicătoare (după generator) şi coborâtoare
(înaintea receptorului), iar pentru îmbunătăţirea (creşterea factorului de putere), montarea în
paralel cu receptorul, a unor condensatoare (pentru defazaj inductiv) şi a unor bobine (pentru
defazaj capacitiv).
Producerea puterii reactive chiar la întreprindere se realizează cu ajutorul maşinilor de
curent alternativ sincrone sau cu ajutorul condensatoarelor; ele absorb din reţea o putere reactivă
capacitivă, care compensează puterea reactivă inductivă, necesară magnetizării circuitelor
magnetice, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că aceşti receptori produc putere reactivă inductivă.
Maşinile sincrone folosite sunt motoarele sincrone obişnuite sau generatoarele sincrone
special construite pentru producerea puteri reactive, numite compensatoare sincrone.
În reţeaua de distribuţie a consumatorului se utilizează condensatoarele; compensatoarele
sincrone (la puteri mai mari de 20 MVAr) sunt recomandate în reţeaua de transport de înaltă
tensiune sau în unităţile de producere a energiei electrice.
Dacă factorul de putere al unui receptor este cosϕ1 şi din motive tehnico-economice este
necesar să se compenseze până la valoarea cosϕ2, rezultă că puterea reactivă a elementului
compensator (condensator sau bobină) este:
Qc = Q1 − Q2 = P (tan ϕ1 − tan ϕ 2 ) (9)
Dacă receptorul este inductiv (cazul practic cel mai răspândit) elementul compensator
(condensatorul) are capacitatea:
Q P (tan ϕ1 − tan ϕ 2 )
C = c2 = (10)
ωU ωU 2
În mod similar se obţine şi inductanţa elementului compensator (bobină) dacă receptorul
este capacitiv:
U2 U2
L= = (11)
ωQc ωP (tan ϕ1 − tan ϕ 2 )
Pentru îmbunătăţirea factorului de putere se folosesc şi baterii de condensatoare.
Capacitatea C a unei baterii de condensatare legate în triunghi, pentru a compensa o putere
reactivă Q, absorbită de un grup de receptori la tensiunea U, se determină cu ajutorul relaţiei:
Qc
C= (12)
3ωU 2
Compensarea puterii reactive se poate face:
- individual – instalând condensatoare (baterii) lângă fiecare receptor în parte;
- pe grupe – instalând bateria la plecarea cablurilor unui grup de receptori mai importanţi;
- centralizat – instalând bateria de condensatoare în staţia de transformare principală a
întreprinderii.
Acest ultim procedeu descarcă de putere reactivă numai sistemul energetic care
alimentează exploatarea. Prima şi a doua varianta permit reducerea puterii transformatoarelor şi a
secţiunii cablurilor chiar în cadrul exploatării, însă complică instalaţiile acesteia.
Calculele tehnico-economice arată că este raţional ca factorul de putere să fie îmbunătăţit
până la (0,9 ; 0,95).
În fig.2 este reprezentată o sursă de c.a. care alimentează cu tensiunea U un receptor
inductiv (care conţine element reactiv inductiv şi rezistor).
Fig.2. Circuit c.a. cu consumator RL compensat: a) schema electrică echivalentă; b)

diagrama fazorială a mărimilor de stare
Curentul I1 absorbit de acest receptor este defazat în urma tensiunii U cu unghiul ϕ. În

paralel cu receptorul inductiv se leagă un condensator de capacitate C. În diagrama fazorială să ia
drept origine de fază vectorul tensiunii U. Se trasează vectorul I1 Curentul I2 ce trece prin
condensator este reprezentat printr-un vector defazat cu unghiul π/2 înaintea vectorului tensiunii
U. Curentul total I se obţine din compunere vectorilor I1 şi I2.
Vectorul I este defazat faţă de tensiunea U cu un unghi ϕ’ mai mic decât unghiul de
defazaj ϕ în cazul când nu există condensator. Cu ajutorul condensatorului se obţine un factor de
putere cosϕ’ mai mare decât factorul de putere iniţial cosϕ. În consecinţă condensatorul permite
îmbunătăţirea factorului de putere.
Îmbunătăţirea factorului de putere cu ajutorul condensatoarelor într-un regim deformant
ridică probleme de care trebuie să se ţină seama. Prezenţa condensatoarelor conduce la
amplificarea regimului deformant, în sensul că dacă tensiunile aplicate sunt periodice
nesinusoidale curenţii ce rezultă sunt mult mai deformaţi. Datorită acestui fapt este posibil ca prin
conectarea în reţea a unor condensatoare în scopul măririi factorului de putere să crească sensibil
puterea aparentă ca urmare a creşterii puterii deformante, rezultând astfel un efect contrar,
nedorit. De aceea, pentru îmbunătăţirea factorului de putere în regim deformant trebuie să se
pună condiţia minimizării puterii complementare. O soluţie care se aplică în practică constă în
folosirea filtrelor de armonici. Aceste filtre, realizate prin conectarea în serie cu condensatoarele
a unor bobine corespunzător alese, fiind acordate de frecvenţele armonicelor care urmează să fie
atenuate, reprezintă teoretic un scurtcircuit pentru frecvenţele respective.
O contribuţie importantă în acest domeniu este realizarea unui aparat complex pentru
măsurarea puterilor (activă, reactivă şi deformantă) ce intervin într-un regim deformant.
Exemplu de calcul
Un motor electric M alimentat cu o tensiune alternativă U = 220 V , de frecvenţă f = 50
Hz , absoarbe un curent cu valoarea efectivă IM = 16 A la un factor de putere cosϕM = 0,6 . Ce
capacitate C şi ce putere reactivă Q trebuie să aibă condensatorul montat în paralel cu motorul,
pentru ca factorul de putere al instalaţiei să devină cosϕM = 0,8?
Rezolvare:
Se consideră diagrama fazorială din fig.2.b, unde s-a luat ca origine
de fază tensiunea U şi s-a trasat apoi vectorul curentului I1 defazat
cu unghiul ϕ faţă de U. Curentul absorbit de condensator şi defazat
cu π/2 înaintea tensiunii U, compus vectorial cu curentul I1 va da un
curent total I defazat cu unghiul ϕ’ în urma tensiunii U.
Observând diagrama se poate scrie:
I1 cosϕ = I cosϕ'
de unde:
cos ϕ 0,6
I= I1 = 16 = 12 A
cos ϕ ' 0,8
sin ϕ = 1 − cos 2 ϕ = 1 − 0,6 2 = 0,8
sin ϕ ' = 1 − cos 2 ϕ ' = 1 − 0,8 2 = 0,6
Rezultă:
AC = I1 sinϕ = 16×0,8 = 12,8
AB = I sinϕ'= 12×0,6 = 7,2
În consecinţă BC = AC - AB = 12,8 - 7,2 = 5,6 .
Curentul absorbit de condensator este deci I2 = 5,6 A.
I2 5,6
Deoarece I2 = ωCU , rezultă C = = = 81µF
ωU 314 ⋅ 220
Puterea reactivă a condensatorului este:
Q = UI2 = 220×5,6 = 1232 VAR = 1,232 kVAR.
GRIGORE SORIN
anul –I- M
REFERAT
LINII ELECTRICE AERIENE (LEA)
Conductoarele liniilor electrice

Se clasifică în: conductoare active şi conductoare de protecţie. Prin
conductoarele active se transportă energia electrică; cele de protecţie au
rolul de a ecrana linia împotriva descărcărilor atmosferice.
Conductoarele folosite sunt, în general, neizolate şi sunt supuse acţiunii
fenomenelor meteorologice (vânt,ploaie,chiciură, variaţii de temperatură),
precum şi agenţilor chimici din atmosferă.
Conductoarele electrice pot fi construite dintr-un singur metal sau
din doua metale diferite, unul având o rezistenţă mecanică mare şi
celălalt o conductivitate ridicată. În general, conductoarele folosite
sunt constituite dintr-o inimă de oţel, care preia cea mai mare parte din
solicitarea mecanică şi dintr-un strat exterior din fire de aluminiu care
serveşte drept conductor electric (fig.1). Dacă conductorul este bine
executat, între inima de oţel şi straturile de aluminiu se produc presiuni
radiale şi frecări care, impiedică alunecarea unor straturi pe celelalte. În
aceste condiţii se poate considera cablul din două metale, ca un cablu
omogen. Inima de oţel este alcatuită din fire de oţel, zincat la cald.
Firele de oţel şi cele de aluminiu pot fi de acelaşi diametru sau de
diametre diferite după necesităţi de ordin constructiv.
Conform standardelor, se fabrică funii de oţel-aluminiu în
construcţie normală, la care raportul dintre secţiunea de oţel şi cea de
aluminiu este de 1/6 şi în construcţie întărită, la care acest raport este
1/4.
Pe lângă caracteristici electrice ridicate, conductoarele active ale
LEA trebuie să aibă şi o mare rezistenţă mecanică., raperea
conductoarelor putând duce la ruperea stâlpilor. Din cauza aceasta,
costul conductoarelor este ridicat, reprezentând., de exempla, 30 ...
50% din costul integral al unei liuii electrice aeriene de 110 kV.
Fig.1 1 - inimă de oţel 2 - strat exterior din fire de Al
Actualmente, in Europa, la reţelele de joasă tensiune se folosesc

aproape exclusiv conductoarele de aluminiu. La liniile de medie tensiune
predomină utilizarea conductoarelor de Ol—Al. La liniile cu tensiuni de
400 kVşi mai mult, pentru evitarea fenomenului corona se utilizează
conductoare fasciculare mai multe conductoare pentru fiecare fază a
unui circuit trifazat.
În ceea ce priveşte conductoarele de protecţie (firele de gardă), în afara
protejării liniilor electrice împotriva loviturilor directe de trăznet, ele au
un rol important şi în reducerea efectului perturbator asupra liniilor de tele-
comunicaţii învecinate.
Izolatoare
Izolaţia reprezintă un element foarte important, fiind in directă
relaţie cu tensiunea. Orice defecţiune de izolaţie reprezintă scoaterea din
funcţiune a instalaţiei şi din acest motiv, alegerea izolaţiei LEA este o
problemă deosebit de importantă.
Izolatoarele propriu-zise, au rolul de a realiza atât izolarea părţilor sub
tensiune, cât şi fixarea acestora. În acest fel, ele transmit eforturile
mecanice spre elementele de fixare (stâlpi).
Izolatoarele trebuie să aibă o rezistenţă mare la tracţiune şi la compre-
siune, caracterizată, prin sarcina la rupere. Din punct de vedere electric,
izolatoarele nu trebuie să permită descărcarea prin aer pe suprafaţa lor
(conturnare) sau prin corpul for (strapungere).
Materialele folosite pentru izolatoarele liniilor electrice aeriene trebuie
să corespundă cerinţelor tehnice impuse, respectiv sa aibă o bună stabili-
tate termică, o rigiditate dielectrică corespunzătoare şi să fie rezistente.
Materialele care corespund acestor condiţii. sunt : porţelanul, steatitul,
sticla şi materialele plastice.
Luându-se îu considerare solicitările mecanice la care pot fi supuse, izola-
toarele se clasifică în :
— izolatoare de susţinere, care preiau greutatea conductoarelor sarcinile
suplimentare care provin din acţiunea asupra conductoarelor şi izolatoarelor
a ploii, vântului, chiciurii, din diferenţa de temperatură etc.;
 izolatoare de tracţiune, care pe lângă solicitările de mai sus
preiau şi eforturile din conductoare.
Luându-se în considerare rezistenţa la solicitările electrice, izolatoarele
se clasifică în :
— izolatoare nestrăpungibile, care se construiesc astfel, încât
probabilitatea de străpungere este mai mică decât cea de conturnare. În general,
această coudiţie se poate realiza dacă izolatoarele se construiesc astfel,
încât distanţa disruptivă prin materialul izolant să fie cel puţin egală cu
jumătatea distanţei disruptive prin aer ;
— izolatoare străpungibile, la care nu este respectată condiţia
construectivă de la izolatoarele nestrăpungibile.
Izolatoarele intrebuinţate curent la liniile electrice aeriene pot fi
grupate în două mari categorii de tipuri constructive :
— izolatoare suport ;
— izolatoare de suspensie.
Izolatoare suport
Acestea sunt confecţionate astfel, încât să se poată monta rigid pe tije
metalice care sunt prinse, direct sau indirect (prin intermediul unor
console), pe liniile electrice aerien e.
Conductorul se prinde de izolator prin intermediul unei legături, transmi-
ţând astfel direct izolatorului pe lângă solicitările datorate câmpului
electric şi eforturile mecanice datorate forţelor mecanice. Din cauza
aceasta, izolatoarele suport pot prelua, în general, eforturi mecanice mai
mici decât izolatoarele de suspensie. Aceasta limitează folosirea
izolatoarelor suport numai pentru linii de joasă şi medie tensiune.
În figura 2, sunt indicate două dintre cele mai utilizate izolatoare suport de
tip Delta (cele fabricate pentru tensiuni până la 20 kV au trei mantale şi
sunt executate dintr-o singură bucată (a), cele pentru tensiuni de 35 kV au
tot trei mantale, însă sunt alcătuite din două bucăţi legate între ele
printr-un ciment special, (b).
dintr-o singură bucată - a b – din două bucăţi
Fig.2
În România se fabrică izolatoare suport pentru joasă şi medie tensiune.
Izolatoarele de joasă tensiune se produc în doua tipuri : normale tip N
(fig.3, a), de tracţiune pentru un singur conductor tip T (fig.3, b) şi pentru
două conductoare tip TD (fig.3, c).
Izolatoare de suspensie
Izolatoarele de suspensie sunt utilizate pe LEA de medie şi înaltă
tensiune, de obicei pentruu tensiuni de 110, 200 si 400 kV. Ansamblul mai
multor elemente de izolatoare de suspensie care asigură izolaţia unei faze se
numeşte lanţ de izolatoare. Prin folosirea acestor izolatoare sunt
eliminaţi suporţii de izolatoare, greu de rcalizat pentru eforturi mari şi se
poate obţinc, după necesitate, orice distanţă între conductor şi stâlp sau consolă,
prin mărirea numărului de elemente izolatoare.
Aceste izolatoare se construiesc din porţelan sau sticlă, iar armăturile
din fontă maleabilă. Pentru o tensiune dată, numărul de elemente necesare
ale lanţului depinde de tipul izolatorului.
Tipurile de izolatoare care se construiesc în prezent pot fi clasificate din
punct de vedere electric sau mecanic.
Fig. 3 Tipuri de izolatoare suport

a — normale de tip N; b — de tracţiune tip T; c — pentru două conductoare tip TD.
Fig.4.1- IzoIatoare
străpungibile. Fig. 4.2 Izolatoar
p
u
n
g
i
b
i
l
Fig.4.2-Izolatoare nestrăpungibile cu inimă plină
Din punct de vedere electric, se disting:

 izolatoare străpungibile, avănd
distanţa disruptivă prin dielectric
mai mica decât jumătate din distanţa
disruptivă prin aer (fig.4.1) ;
— izolatoare nestrăpungibile cu inimă
plină. (fig.4.2).
Elementele de izolatoare de suspensie
sunt montate in lanţuri pentru realizarea
izolaţiei necesare LEA.Se deosebesc două
feluri de lanţuri de izolatoare :
Fig.5 Lanţuri de izolatoare: - l a n ţ u r i d e s u s ţ i n e r e ( f i g . 5 , a) ;
a — de susţinere ; b — de întindere - l a n ţ u r i d e î n t i n d e r e ( f i g . 5, b).
Lanţurile de susţinere
servesc la simpla susţinere
a conductoarelor, în timp ce
lanţurile de întindere
preiau şi tracţiunea din
conductoare folosindu-se în
punctele în care
conductoarele se fixează
de stâlpi şi trebuie
asigurată şi rezistenţa
mecanică ce rezultă din în-
tinderea conductoarelor.
In figura 6, a şi b sunt
reprezentate un izolator de
suspensie cu capă şi tijă
(a) şi un izolator tijă de
tip Langstab (b).
Fig.6. b. —izolator de tip tijă(Langstab)

(1- normal ; 2 —pentru ceaţă).
Fig.6.a. Izolatoare de
suspensie cu capă şi tijă :
1-corpul izolatorului ; 2-capă;
3 -tijă; 4 –piesă pentru fixarea
tijei ; 5 -kit pentru izolatoare ;
6 -siguranţă;
Armături
Sub denumirea de armături este cuprinsă totalitatea pieselor metalice care
susţin conductoarele şi izolatoarele şi servesc la asamblarea şi fixarea lor.
Cleme
Clemele se utilizează la fixarea conductoarelor de izolatoare şi la înnădirea
conductoarelor în spaţiul dintre stâlpi. Ele trebuie să realizeze o prindere
sigură a conductoarelor, deoarece o defecţiune la fixarea sau innădirea
conductoarelor poate avea drept consecinţă nu numai întreruperea funcţio-
nării liniei, ci chiar şi accidente.
Fixarea conductoarelor la lanţurile de izolatoare de întindere se realizează
cu cleme de tracţiune, care transmit efortul din conductor în stâlpii de întindere.
Clema de tracţiune trebuie să aibă rezistenţa mecanică impusă de tracţiunea
maximă în conductor şi să asigure legătura la panoul adiacent.
În figura 7sunt indicate câteva tipuri de cleme de tracţiune.
Fixarea conductoarelor la lanţurile de izolatoare de susţinere se realizează
cu ajutorul clemelor de susţinere care suportă în întregime sarcina verticală a
conductorului, fără însă să-i poată împiedica cu totul alunecarea în lungul
liniei, atunci când se produc diferenţe de tensiune mecanică între cele două
deschideri adiacente.
Clemele de susţinere sunt de tip fix (fig.8, a) sau de tipul cu declanşare
(fig.8, b) la care patul clemei se poate smulge de pe ax, în cazul când apare
un efort de tracţiune unilaterală în conductor (de exemplu ruperea
conductorului).
O altă categorie de cleme sunt clemele de innădire, innădirea conductoarelor
trebuie să realizeze un contact electric sigur, o rezistenţă mecanică suficientă
şi o distribuţie uniformă a tracţiunii pe conductoarele innădite.
Fig.7 Cleme de tracţiune
a- clemă de tracţiune cu pană; b-idem cu con; c-idem cu bride; d-clemă cu tracţiune
prin presare; 1-corpul clemei; 2-pana de strângere; 3-şurub de presare; 4-con de
strângere; 5-bridă; 6-braţ de legătură; 7-piesa de legătură; 8-mufă de aluminiu; 9-
conductorul de Al.
Fig.8 Cleme de susţinere
a –clemă fixă; b –clemă cu declanşare
1-braţul clemei; 2-patul clemei; 3-piesă de strângere; 4-şurub pentru strângere; 5-piuliţă;
6-ax de sprijin solidar cu corpul clemei;7-bandă de aluminiu;8-conductor

Fig.9 Cleme de înnădire
a-clemă de innădire cu crestături; b- clemă de innădire prin laminare separată a inimii
de oţel şi a conductorului de aluminiu; c-clemă de legătură electrică şi mecanică cu
şuruburi sau nituri; d-idem utilizată calegături de capăt pe izolaţia suport.
Stâlpi
Stâlpii sunt elemente principale în construcţia LEA, având rolul de a

susţine conductoarele active şi de protecţie, la distanţe prescrise, asigurându-
se astfel stabilitatea liniei din punct de vedere mecanic, izolaţia şi gabaritele
prevăzute. Ei trebuie să suporte atât sarcinile şi eforturile proprii, cât şi
cele provenind din echipamentul formând suprastructura liniei: conduc-
toare, izolatoare, armături.
Stâlpii pot fi clasificaţi funcţie de diferite criterii. Astfel, după materialul
folosit se clasifică:
— stâlpi de lemn ;
— stâlpi de metal ;
— stâlpi de beton.
Pe traseul LEA, stâlpii pot, fi grupaţi din punct de vedere funcţional în
următoarele categorii :
—stâlpi de susţinere, care servesc la susţinerea conductoarelor
active şi de protecţie şi pot fi folosiţi nunai în porţiunile drepte ale traseului
liniilor. Fiecare stâlp de susţinere suporte greutatea conductoarelor
corespunzătoare la câte o jumătate din deschiderile adiacente.
Stâlpii de susţinere formează cea mai mare parte (circa 80%) din
stâlpii LEA, având greutatea unitară cea mai redusă faţă de toate
celelalte categoriide stâlpi din aceeaşi linie;
— stâlpi de întindere, care formează punctele de rezistenţă şi servesc pentru
preluarea tracţiunii în conductoare ;
— stâlpi de colţ destinaţi a prelua tracţiunea în conductoare în punctele în
care aliniamentul liniei se schimbă, formând un unghi ;
- stâlpi de transpunere a fazelor, folosiţi pentru uniformizarea inductivităţii
si capacităţii LEA trifazate, obţinându-se simetrizarea parametrilor
liniei;
- stâlpi terminali, utilizaţi la capetele liniei, care preiau întreaga tracţiune a
conductoarelor dintr-o singură parte.
În figura 14.12. sunt reprezentate câteva tipuri de stâlpi, după rolul lor
funcţional în linie.
Principalele elemente componente ale stâlpilor sunt:
— partea subterană (în fundaţie) a stâlpului, sau elementul de sprijinire
pe fundaţie în cazul stâlpilor articulaţi ;
— corpul stâlpului ;
— coronamentul stâlpului.
Coronamentul stâlpului este format din traverse, console, vârfare etc.,
montate la partea superioară a stâlpului de care sunt suspendate conductoa-
rele active şi de protecţie. o gamă destul de mare de soluţii de rea-
lizare a coronamentului şi de dispoziţie a cond.uctoarelor (fig. 10, a-f) .
Fig.10 Tipuri de coronamente şi de dispoziţii de aşezare a conductoarelor
Stâlpi metalici.
Se confecţionează din tronsoane care se îmbină între ele. După felul
îmbinărilor stâlpii pot fi sudaţi sau bulonaţi.
Montanţii tronsoanelor sunt confectionaţi din profile L laminate.
Înălţimea necesară a unui stâlp metalic se obţine prin îmbinarea în
lungime a mai multor tronsoane. În general îmbinarea tronsoanelor se
face prin eclise sau guşeuri. Tronsoanele sunt întărite la baza printr-o
centură, iar în sens transversal pe secţiuni prin contravântuiri.
Consolele stâlpilor metalici sunt alcătuite în general din talpă şi tirant.
Talpa este confectionată din profile U sau L, iar tirantul din profile L.. Pe
o consolă se pot monta conductoarele unui singur circuit sau a mai multor
circuite.
Diagonalele stâlpilor metalici sunt confecţionate din profile L cu aripi
egale sau inegale, din ţevi sau din fier beton. Din punctul de vedere al
configuraţiei geometrice a diagonalelor se deosebesc diagonale, duble, triple,
in form. de K etc. (fig.11)
a c
Fig.11 Tipuri de diagonale

a – simple; b –duble; c – triple; d - în K; e – în romb
a b
Fig.12 Tipuri de fundaţii
a -- monobloc; b — pentru cele patru picioare ale stâlpului
Fundaţia stâlpilor poate fi monobloc pentru stâlpii cu baza îngustă. (cei

patru montaţti fixaţi printr-o fundaţie comună) sau câte o fundaţie separată
pentru fiecare montant, la stâlpii cu baza largă (fig. 12).
Avantajele stâlpilor metalici constau din: pot fi montaţi la locul de in-
stalare întrucât se execută din piese separate, permit montarea a două sau
mai multe circuite trifazate pe acelaşi stâlp, realizându-se economii de
spaţiu şi material. Dezavantajul vor consta în principal în consumul
ridicat de oţel larninat.
Stâlpi de beton armat
Au o largă utilizare in ţara noastră în construcţia LEA de joasă, medie
şi înaltă tensiune. Prezintă ca a-vantaje: economisirea lemnului şi metalului,
care sunt materiale deficitare, au un cost redus, execuţia lor este simplă
prin industrializarea fabricării lor, durata de viaţă lungă, fără cheltuieli de
întreţinere etc.
Au şi dezavantaje: greutate mare, fragilitate la transport şi manipulare,
operaţii de asamblare mai complicate, dificultatea utilizării lor în terenuri
accidentate etc.
Cele două părţi componente principale ale acestor stâlpi sunt: betonul
care preia efortul la compresiune şi armătura de oţel, care preia efortul de
întindere.
a b c
Fig.13 Stâlpi de beton arm at:
a — stâlp de susţinere din beton armat centrifugat pentru 119 kV, cu simplu
circuit; 1 — stâlp de beton armat vibrat de susţinere (6—20kV); c - stâlp de
susţinere de beton armat vibrat precomprimat.
Stâlpii de beton fabricaţi industrial se clasifică în trei categorii:

- Stâlpi de beton centrifugaţi au în general o secţiune inelară. Armătura
metalică şi betonul formează un tot unitar prin îndesarea betonului in timpul
centrifugării cât şi prin legătura ce o realizează cimentul în timpul
întăririi.
În ţara noastră stâlpii centrifugaţi pot fi executaţi în lungimi de până la
24 metri, dintr-o singură bucată.
- Stâlpii din beton armat vibrat comportă condiţii mai uşoare de
fabricare. Se utilizează în ţara noastră în special pentru reţele de joasă
tensiune, având lungimi de 12 şi 14 m.
- Stâlpi de beton precomprimat, centrifugat sau vibrat, au
avantajul unui consum mai redus de oţel, sunt mai elastici şi se pretează mai
bine la finisare. Un element important al betonului pretensionat îl constituie
pretensionarea armăturii.
În figura 13 sunt reprezentate principalele tipuri de stâlpi de beton
utilizate la noi în ţară.
BIBLIOGRAFIE
Dorin Cristescu, Lucia Pantelimon, Silviu Darie – CENTRALE SI RETELE

ELECTRICE Editura didactica si pedagogica, Bucuresti - 1982

Carte Retele Electrice 2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Retele Electrice 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Retele Electrice

Transportul si distributia energiei electrice

STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE REŢELELOR ELECTRICE

Organizarea activităţilor de transport şi distribuţie a energiei electrice

Separarea legală a activităţilor de producere, transport, distribuţie/furnizare a energiei electrice în

Structura operatorilor de distribuţie

PUTERI ÎN REŢELELE ELECTRICE

Puteri în circuite monofazate de c.a.

Curentul prin sarcină este în fază cu tensiunea la bornele acesteia.

Sarcină pur inductivă

Curentul este defazat în urma tensiunii cu 900:

Sarcină pur capacitivă

Curentul este defazat în înaintea tensiunii cu 900:

Sarcină mixtă RLC

Puterea activă, reactivă şi factorul de putere

Puterea activă se defineşte ca valoarea medie pe o perioadă a puterii instantanee:

Reprezintă şi valoarea medie pe o perioada a componentei pR(t).

Puterea aparentă complexă

Regula de la generator: P, Q > 0 ...puteri generate

Puteri în reţelele electrice trifazate echilibrate

S A = U A I A* = UI∠δ − β S B = U B I B * = UI∠δ − β S C = U C I C * = UI∠δ − β

PUTERI ÎN REŢELELE ELECTRICE DE CURENT ALTERNATIV

Puteri în circuite trifazate de c.a.

Puteri în circuite trifazate echilibrate în conexiune Y

Se consideră o sarcină trifazată în conexiune Y alimentată de la o sursă de tensiune

Se urmăreşte determinarea puterii absorbite de sarcina trifazată.

Puteri în circuite trifazate echilibrate în conexiune ∆

Se consideră o sarcină trifazată în conexiune Y alimentată de la o sursă de tensiune

Determinarea puterii absorbite de sarcina trifazată se va face analog cazului cu sarcină în

Măsurarea puterilor în circuite trifazate echilibrate

Puterea activă se măsoară cu wattmetrul, care include o înfăşurare de tensiune şi una de

Diagrama fazorială pentru o sarcină conectată în ∆

Pentru o reţea echilibrată:

CLASIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE

Clasificarea RE după nivelul de tensiune

Clasificarea RE în funcţie de destinaţie

Clasificarea RE în funcţie de extinderea geografică

Clasificarea reţelelor electrice în funcţie de topologie

Configuraţia reţelelor de joasă tensiune

5.1. Tipuri si componente LE

Fie o linie electrică trifazată (a, b, c) la care se cunosc rezistenţele conductoarelor de

În general se cunoaşte rezistenţa unui fir dintr-un conductor la tensiune continuă:

ρ [Ωmm2/m] α20 [grd-1]

Rezistenţa la tensiune alternativă se calculează luând în considerare rezistenţa la

5.2. Reactanţa inductivă a LEA

Considerând cele două conductoare a fi fire masive, inductivitatea acestora este

ii. Inductivitatea ataşată unui conductor în cazul sistemului trifazat cu un singur

ii.b. Cazul linie trifazată, simplu circuit, cu conductoarele transpuse.

Numărul ciclurilor de transpunere pe o linie, depinde de lungimea şi tensiunea

iv. Inductivitatea în cazul sistemelor trifazate cu conductoare de fază fasciculate

Avantajele unui număr mai mare de subconductoare pe fază:

Inductivitatea specifică ataşată unei faze având conductoare fasciculate:

Se consideră un conductor de fază constituit din mai multe

La LEA de medie tensiune, curenţii (laterali) de convecţie

Efectul de compensare a liniilor electrice de înaltă tensiune

O particularitate a liniilor electrice de înaltă tensiune, aeriene, dar în special a LEC,

5.4. Conductanţa liniilor electrice

Conductanţa GL constituie parametrul LEA corespunzător pierderilor transversale de

b) Pierderile de putere activă prin descărcare corona – trebuie luate în considerare

CE ESTE ŞI ÎN CE CONDIŢII APARE?

5.5. Scheme echivalente ale liniilor electrice

Cu excepţia sistemelor de joasă tensiune este de dorit ca liniile să funcţioneze simetric

Schema echivalentă monofilară a unei linii electrice

Schema echivalentă monofazată a unei linii electrice trifazate fără pierderi