Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

CUPRINS

1. Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei

electrice (TDEE) ......................................................................................... 2
1.1. Obiectul cursului .............................................................................. 2
1.2. Cerinţele impuse instalaţiilor de transport şi distribuţie ..................... 4
1.3. Clasificarea reţelelor electrice ........................................................... 7
1.3.1. Clasificarea RE din punct de vedere al tensiunii nominale ......... 8
1.3.2. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere
al destinaţiei ...................................................................................... 12
1.3.3. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere al teritoriului
pe care îl ocupă ................................................................................. 13
1.3.4. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere al structurii
(configuraţiei) ................................................................................... 13
1.3.5. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere al situaţiei
neutrului faţă de pământ .................................................................... 14
1.3.5.1 Reţea cu neutrul izolat ........................................................ 15
1.3.5.2 Reţea cu neutrul legat direct la pământ ............................... 16
1.3.5.3 Reţele cu neutrul legat la pământ prin impedanţe ............... 17
1.3.5.4 Situaţia neutrului pentru reţele de diverse tensiuni ale SEE 22
1.3.6. Clasificarea reţelelor electrice după frecvenţa de lucru ............. 23
1.4. Regimurile de funcţionare ale reţelelor electrice ............................ 24
1.5. Alegerea tensiunii nominale a reţelelor electrice ............................. 25
1.6. Arhitectura sistemelor electroenergetice ......................................... 27
1.7. Dezvoltarea instalaţiilor de transport şi distribuţie în România ........ 29

1
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

TRANSPORTUL ŞI DISTRIBUŢIA
ENERGIEI ELECTRICE (TDEE)

1.1. OBIECTUL CURSULUI

Dintre formele sub care se consumă energia, un loc deosebit îl ocupă
energia electrică, fapt dovedit şi de creşterea continuă a ponderii energiei
primare transformată în energie electrică (peste 40%, în prezent).
Avantajele deosebite pe care le prezintă energia electrică în raport cu
alte forme de energie - poate fi obţinută, cu randamente bune, din oricare
altă formă de energie, poate fi transmisă rapid şi economic la distanţe mari,
se poate distribui la un număr mare de consumatori de puteri diverse, se
poate transforma în alte forme de energie, în condiţii avantajoase, este
"curată", adică odată produsă nu este poluantă, se pretează bine la
automatizări, se poate măsura cu precizie etc. - au determinat extinderea
continuă a domeniilor de utilizare a acesteia şi implicit a crescut numărul şi
puterea instalaţiilor destinate acestui scop.
Deoarece energia electrică solicitată de consumatori nu poate fi stocată,
ea trebuie utilizată chiar în momentul producerii sale. Această condiţie este
îndeplinită întrucât producerea, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei
electrice sunt legate una de alta şi decurg în cadrul unui ansamblu de insta-
laţii ce alcătuiesc sistemul energetic (SE), prezentat schematic în figura 1.1.
Prin sistem electroenergetic (SEE) sau sistem electric se înţelege partea
electrică a sistemului energetic, începând cu generatoarele electrice până la
receptoarele electrice inclusiv. În cadrul SEE, instalaţiile de producere,
transport distribuţie şi utilizare a energiei electrice sunt interconectate
într-un anumit mod şi au un regim comun şi continuu de producere şi
consum a energiei electrice.
Energia electrică necesară alimentării consumatorilor din sistemele
electroenergetice este produsă de generatoarele din centralele electrice, la
nivel de medie tensiune (6-24) kV. Generatoarele sincrone transformă
energia mecanică a motoarelor primare care le antrenează (turbine cu abur,
turbine hidraulice etc.) în energie electrică. Pentru a obţine energia mecanică
necesară antrenării generatoarelor electrice se consumă o altă formă de
energie (termică, hidraulică, nucleară, eoliană etc.). În concluzie, în

2
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

centralele electrice, diverse forme de energie din resursele primare se

transformă succesiv, cu ajutorul unor maşini şi agregate, în energie
mecanică şi ulterior în energie electrică.
RE

ITr LT
EP IP MP ~ CMT
GS SEV SD
CJT
CE PT
SEE LD

Fig. 1.1
EP-energie primară; IP-instalaţie primară; ITr-instalaţie de transport; MP-
maşină primară; GS-generator sincron; CE-centrală electrică; SEV-staţie de
evacuare; LT-linie de transport; SD-staţie de distribuţie; LD-linie de
distribuţie; PT-post de transformare; CMT-consumator de medie tensiune;
CMJ- consumator de joasă tensiune.
Legătura dintre sursele de energie electrică (generatoare) şi consumatori
este asigurată de instalaţiile de transport şi distribuţie a energiei electrice,
adică de reţeaua electrică (RE). Reţeaua electrică este alcătuită din
următoarele elemente principale: linii electrice aeriene (LEA) şi în cabluri
(LEC), staţii şi posturi de transformare, la care se adaugă: baterii de
compensare a puterii reactive, bobine de reactanţă, rezistoare de limitare,
elemente secundare etc.
Obiectul cursului îl reprezintă instalaţiile de transport şi distribuţie a
energiei electrice, adică reţeaua electrică, cu toate elementele sale
constructive şi funcţionale, ţinând seama că aceste instalaţii sunt parte
componentă a SEE.
Prezenţa în SEE a instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei
electrice este necesară din următoarele considerente:
- asigură transportul energiei la distanţe mari, din zonele de producere
spre centrele de consum, transportul sub formă de energie electrică fiind
soluţia economică;
- diferenţa dintre tensiunea nominală a generatoarelor şi cea a
consumatorilor;
- diferenţa dintre tensiunea nominală a liniilor de transport şi cea a
consumatorilor;
- diferenţa dintre puterea transportată şi cea solicitată individual de către
receptoare;

3
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

- funcţionarea interconectată a centralelor din SEE sau funcţionarea

interconectată a SEE aparţinând unor zone teritoriale diferite impun
existenţa unei reţele de legătură etc.

1.2. CERINTELE IMPUSE INSTALATIILOR DE

TRANSPORT SI DISTRIBUTIE
Dintre aceste cerinţe, unele trebuie să fie satisfăcute de SEE în
totalitatea lui, deci şi de reţelele electrice ca parte componentă a sistemului,
iar altele se referă numai la reţelele electrice, în măsura în care acestea
constituie elemente mai mult sau mai puţin independente de restul
elementelor componente ale sistemului. Principalele cerinţe impuse reţelelor
electrice sunt:
- continuitatea alimentării cu energie electrică a consumatorilor;
- siguranţa în funcţionare;
- calitatea energiei electrice furnizate consumatorilor;
- dezvoltarea ulterioară a reţelei;
- eficienţa economică a investiţiilor;
- cerinţe suplimentare impuse de impactul cu mediul înconjurător.
Continuitatea alimentării cu energie electrică a consumatorilor este o
cerinţă esenţială pe care trebuie să o îndeplinească o reţea electrică.
Alimentarea consumatorilor trebuie asigurată practic fără întrerupere (sau la
un nivel de întrerupere admis, de valoare mică), indiferent de regimul şi
starea sistemului. Acest deziderat se realizează în primul rând prin alegerea
unei configuraţii adecvate a reţelei dar depinde direct de siguranţa în
funcţionare a reţelei.
Întreruperea alimentării cu energie electrică afectează consumatorii în
mod diferit. În funcţie de natura efectelor produse de întreruperea
alimentării cu energie electrică, receptoarele se încadrează în următoarele
categorii:
- categoria zero, la care întreruperea în alimentarea cu energie electrică
poate duce la explozii, incendii, distrugeri de utilaje sau pierderi de vieţi
omeneşti. În această categorie intră, spre exemplu: calculatoarele de proces,
instalaţiile de ventilaţie şi evacuare a gazelor nocive sau a amestecurilor
explozive, instalaţiile de răcire la cuptoarele de inducţie etc.;
- categoria I, la care întreruperea alimentării conduce la dereglarea
proceselor tehnologice în flux continuu, necesitând perioade lungi pentru
reluarea activităţii la parametrii cantitativi şi calitativi existenţi în momentul
întreruperii, sau la rebuturi importante de materii prime, materiale auxiliare
etc., fără a exista posibilitatea recuperării producţiei nerealizate. Se pot
încadra în această categorie: podurile rulante de turnare în oţelării,

4
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

cuptoarele de topit sticlă, incubatoarele, staţiile de pompe pentru evacuarea

apelor din mine etc.;
- categoria a II-a cuprinde receptoarele la care întreruperea alimentării
conduce la nerealizări de producţie, practic numai pe durata întreruperii, iar
producţia nerealizată poate fi, de regulă, recuperată. În această categorie se
pot încadra: cuptoarele pentru tratamente chimice, compresoarele de aer,
instalaţiile de extracţie, maşinile prelucrătoare pentru producţia de serie etc.;
- categoria a III-a cuprinde receptoarele de mică importanţă care nu se
încadrează în categoriile precedente, cum ar fi: receptoarele din ateliere,
depozite, secţii auxiliare, cum şi cele aparţinând consumatorilor casnici şi
rurali.
În funcţie de categoria din care fac parte, receptoarelor trebuie să li se
asigure rezerva necesară în alimentarea cu energie electrică, prin scheme de
alimentare adecvate. Astfel, există consumatori, respectiv receptoare, cum
sunt cele din categoria zero, care necesită rezervă de 100%, căile de
alimentare fiind independente şi racordate în puncte de alimentare distincte.
Pentru aceşti consumatori, dacă în întreprindere nu există o centrală
electrică de termoficare, se prevede o sursă separată de energie (grup
electrogen).
Pentru receptoarele din categoria I sunt necesare două căi de alimentare
cu rezervă de 100% care pot să nu fie independente şi să fie racordate în
puncte nedistincte de alimentare. Durata de întrerupere a alimentării este de
maximum 3 s şi corespunde timpului de acţionare a automaticii din staţii.
Pentru alimentarea receptoarelor din categoria a II-a se asigură de
asemenea rezervă de 100%, dar durata întreruperii, adică de trecere de la
alimentarea de bază la cea de rezervă, poate varia de la 30 min. la 16 ore
Aceste intervale de timp sunt necesare pentru efectuarea manevrelor de
izolare a defectului şi de stabilire a unei noi scheme pentru alimentarea pe
calea de rezervă.
Pentru receptoarele din categoria a III-a nu este obligatorie asigurarea
unei alimentări de rezervă.
În privinţa noţiunii de puncte distincte de alimentare se precizează că
acestea pot fi două staţii de transformare sau două centrale diferite,
racordarea făcându-se prin linii diferite. Se consideră, de asemenea, puncte
diferite două secţii de bare dintr-o staţie, dacă fiecare secţie este alimentată
prin căi distincte (generatoare, linii, transformatoare) şi dacă nu sunt unite
între ele, sau sunt unite printr-un întreruptor cu declanşare rapidă, în cazul
perturbării regimului normal de funcţionare pe una din secţii.
Două căi de alimentare se consideră independente dacă un defect unic
sau lucrările de reparaţii şi întreţinere la elementele unei căi nu conduc la
scoaterea din funcţiune a celeilalte căi. Se consideră căi de alimentare

5
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

independente două linii pe stâlpi separaţi sau cele două circuite ale unei linii
cu dublu circuit, în ipoteza că nu se ia în considerare, pentru a doua variantă,
avarierea gravă a unui stâlp, acesta fiind, de obicei, un element sigur al
liniei.
Prin siguranţa în funcţionare a unei reţele electrice se înţelege
capacitatea acesteia de a suporta solicitările care apar în funcţionarea ei fără
consecinţe inacceptabile pentru instalaţiile şi aparatele ce o compun, fără
prejudicii pentru personalul de deservire, pentru construcţiile sau obiectivele
învecinate.
Datorită diversităţii elementelor care alcătuiesc reţeaua electrică şi a
numeroaselor incidente care apar în exploatarea acesteia, realizarea unei
siguranţe absolute în funcţionarea unei reţele electrice este deosebit de
dificilă şi iraţională. În exploatarea unei reţele electrice pot apare solicitări
foarte mari sau mai multe avarii simultane, independente unele de altele,
frecvenţa de apariţie în ambele situaţii fiind foarte mică. A supradimensiona
toate elementele componente ale reţelei pentru a suporta astfel de solicitări
ar însemna un efort financiar deosebit de mare. De aceea este necesară
corelarea judicioasă a siguranţei în funcţionare cu economicitatea
instalaţiilor ce compun reţeaua, ceea ce va conduce la o soluţie optimă din
punct de vedere tehnico-economic.
Calitatea energiei electrice furnizate consumatorilor reprezintă o
cerinţă esenţială în exploatarea reţelelor electrice şi se apreciază în funcţie
de următorii parametri: tensiunea de alimentare, frecvenţa, gradul de
simetrie al sistemului trifazat de tensiuni şi puritatea undei de tensiune,
dorită de formă sinusoidală.
O bună calitate a energie furnizate impune ca tensiunea de alimentare şi
frecvenţa să fie cât mai apropiate de valorile nominale, iar fluctuaţiile de
tensiune şi frecvenţă în jurul acestor valori să fie cât mai reduse atât ca
valoare cât şi ca frecvenţă. Abaterile admise sunt de cca. ±5% pentru
tensiuni, respectiv ±0,5% pentru frecvenţă. Menţinerea frecvenţei în limitele
admise depinde de circulaţia puterilor active în sistem, fiind o problemă de
exploatare a centralelor electrice. Valoarea tensiunii în nodurile sistemului
depinde în primul rând de circulaţia puterilor reactive. Menţinerea ei între
limitele admise reprezintă o problemă esenţială în proiectare şi exploatarea
RE, fiind cunoscută sub denumirea de reglarea tensiunii.
Gradul de simetrie al sistemului trifazat de tensiuni este o cerinţă de
calitate, ce impune ca în toate nodurile sistemului să existe un sistem trifazat
simetric de tensiuni. Pentru asigurarea acestui deziderat este necesar ca
generatoarele sincrone din sistem să furnizeze un sistem trifazat simetric de
tensiuni, iar elementele din sistem să fie echilibrate trifazat. În acest sens, la
transformatoare se acţionează asupra formei miezului magnetic, la linii se

6
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

efectuează transpunerea fazelor, receptoarele trifazate se construiesc

echilibrate, cele monofazate se distribuie pe cele trei faze astfel încât să
asigure o încărcare echilibrată a reţelei. În general, cerinţa de simetrie a
tensiunilor este practic realizată în SEE.
Cerinţa de puritate a undei de tensiune impune lipsa armonicilor de
tensiune (şi curent) sau limitarea acestora la un nivel redus. Pentru aceasta,
prin construcţie, generatoarele trebuie să furnizeze tensiuni electromotoare
lipsite de armonici. Apoi, prin proiectare, construcţie şi exploatare trebuie să
se evite domeniile neliniare de funcţionare a elementelor din sistem
(exemplu saturaţia la transformatoare) şi să se evite configuraţiile ce pot
forma circuite rezonante pentru armonicile cele mai probabil existente în
sistem (de ex. linie aeriană lungă conectată cu o reţea extinsă de cabluri). În
fine, la consumatorii importanţi, care constituie surse de armonici (de
exemplu staţii de redresare) se vor utiliza scheme de compensare.
Dezvoltarea ulterioară a reţelei este o cerinţă potrivit căreia reţeaua
electrică existentă trebuie să permită o extindere (dezvoltare) viitoare fără ca
prin aceasta gradul ei de siguranţă şi simplitatea manevrelor să sufere
modificări esenţiale.
Eficienţa economică a investiţiilor este cerinţa care impune ca
transportul şi distribuţia energiei electrice să se realizeze cu cheltuieli
minime la o anumită putere transferată. Creşterea eficienţei economice a
investiţiilor se realizează prin:
- reducerea la maxim a cheltuielilor de investiţii prin adoptarea soluţii-
lor celor mai ieftine dintr-un număr de soluţii posibile, care satisfac
condiţiile tehnice impuse;
- reducerea pierderilor de putere pe elementele reţelei, prin alegerea
unor aparate şi instalaţii ce prezintă randamente ridicate şi prin exploatarea
raţională a acestora.
Cerinţele suplimentare impuse de impactul cu mediul înconjurător
acţionează ca restricţii, care trebuie respectate în mod obligatoriu. De
exemplu, se impun restricţii de poluare estetică, fonică, atmosferică sau de
deviere a traseelor în cazul unor zone urbane (chiar dacă soluţia tehnico-
economică recomandă ca o linie de înaltă tensiune să treacă prin centrul unei
zone urbane, această soluţie nu poate fi acceptată şi traseul se modifică
corespunzător).

1.3. CLASIFICAREA REŢELELOR ELECTRICE

Există diferite criterii de clasificare a reţelelor electrice. O clasificare
rezultată din practica de exploatare a reţelelor electrice este prezentată
schematic în figura 1.2.

7
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

de joasă tensiune (JT)

tensiunea de medie tensiune (MT)
nominală de înaltă tensiune (IT)
de foarte înaltă tensiune (FIT)

de transport
destinaţie de distribuţie
casnice
de utilizare
industriale

republicane
teritoriul pe regionale
care îl ocupă urbane
Clasificarea nominală rurale
RE după
radiale
configuraţie buclate
(structură) complex buclate

situaţia neu- izolat

trului faţă direct bobină de
de pământ legat
prin impe- stingere
danţă (tratat) rezistenţă de
limitare

frecvenţa de curent continuu

de lucru de curent alternativ
Fig. 1.2
1.3.1. Clasificarea RE din punct de vedere al tensiunii nominale
Tensiunile de lucru ale instalaţiilor de transport şi distribuţie sunt
standardizate la nivelul fiecărei ţări şi diferă, în general, de la o ţară la alta.
Normalizarea tensiunilor a fost impusă de necesitatea producerii şi utilizării
cât mai raţionale a echipamentelor componente ale reţelelor electrice.
Valorile standardizate ale tensiunilor sunt în concordanţă cu valorile
recomandate de Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI).
Valorile normalizate ale tensiunilor utilizate în ţara noastră sunt: 400 V
pentru JT, 6, 10, (15), 20, (35) kV pentru MT, 110, 220 kV pentru IT şi 400,

8
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

750 kV pentru FIT. Valorile tensiunilor standardizate se referă la tensiunile

între faze, iar valorile puse în paranteză nu sunt preferate, fiind în curs de
lichidare.
S-a constatat că raportul optim dintre două tensiuni normalizate
succesive este de 2÷3, pentru tensiuni medii şi 1,5÷2, pentru tensiuni înalte
şi foarte înalte.
Deşi există o mare diversitate de niveluri de tensiune standardizate în
diferite ţări, există o preocupare continuă pe plan mondial de a elimina
aceste diferenţe, în special la nivelurile de înaltă şi foarte înaltă tensiune,
prin intermediul cărora se realizează interconexiunea sistemelor din ţările
învecinate.
Tensiunea nominală a unei instalaţii, echipament sau aparat este
valoarea tensiunii pentru care acestea funcţionează normal şi cu randament
maxim. Tensiunea nominală este o mărime caracteristică echipamentului şi
se stabileşte în corelaţie cu tensiunea normalizată a treptei respective de
tensiune, de care poate diferi puţin, în funcţie de locul pe care îl ocupă
elementul respectiv în sistem.
La stabilirea tensiunii nominale a echipamentelor se ţine seama de
faptul că pe reţelele electrice apar pierderi de tensiune de până la 10% şi
pentru a le putea acoperi este necesar ca tensiunea la începutul liniei să fie
mai mare decât cea de la bornele consumatorilor. Astfel, elementele dispuse
la începutul reţelei, deci care funcţionează în regim de „surse” (generatoare,
înfăşurările secundare ale transformatoarelor şi autotransformatoarelor) vor
avea tensiunea nominală cu (5÷10)% mai mare decât valoarea standardizată
a treptei respective, în timp ce elementele dispuse la sfârşitul reţelei şi care
funcţionează în regim de „consumator” faţă de elementele din amonte
(primarul transformatoarelor de distribuţie, consumatorii), vor avea
tensiunea nominală egală cu valoarea standardizată a treptei respective.
Pentru o utilizarea eficientă a izolaţiei liniilor electrice este de dorit ca
pierderile de tensiune pe linii să fie repartizate simetric faţă de mijlocul lor.
Astfel, tensiunea nominală a liniilor electrice este egală cu tensiunea
standardizată respectivă şi se atinge la mijlocul acestora.
Tensiune nominală a receptoarelor este egală cu tensiunea normalizată a
treptei la care funcţionează.
Tensiunea nominală a generatoarelor este cu 5% mai mare decât
tensiunea standardizată a treptei la care sunt conectate.
În legătură cu transformatoarele şi autotransformatoarele din reţea se
evidenţiază următoarele situaţii:
- primarul transformatoarelor de distribuţie, care funcţionează în regim
de „consumator” va avea tensiunea nominală egală cu tensiunea standardi-
zată a treptei respective;

9
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

- primarul autotransformatoarelor bloc sau a autotransformatoarelor

(AT) din imediata apropiere a generatoarelor va avea aceeaşi tensiune
nominală cu a generatoarelor, adică cu 5% mai mare decât tensiunea
standardizată a treptei respective;
- secundarele transformatoarelor şi autotransformatoarelor funcţionează
în regim de “sursă”. Tensiunea nominală a acestora este definită pentru
regimul de mers în gol şi se alege cu 10% mai mare decât valoarea
standardizată a treptei la care sunt conectate, din care 5% acoperă pierderile
de tensiune în transformatoare la funcţionarea în sarcină, astfel că la
începutul liniilor alimentate de acestea tensiunea va fi cu 5% mai ridicată
decât tensiunea normalizată a treptei respective. În cazul autotransforma-
toarelor care alimentează reţele scurte, cu pierderi de tensiune neglijabile,
tensiunea nominală a secundarelor se va stabili doar cu 5% mai mare decât
valoarea standardizată a treptei respective.
În concluzie, tensiunile nominale cu care se calculează parametrii
electrici ai elementelor de sistem se determină cu relaţia:
U n  k  U STAS , (1.1)
unde: k=1 pentru consumatori, linii, primarul transformatoarelor de
distribuţie;
k=1,05 pentru generatoare, primarul transformatoarelor bloc,
primarul autotransformatoarelor;
k=1,1 pentru secundarul transformatoarelor şi AT.
Pentru valorile lui k, în exploatarea reţelelor electrice pot apare abateri
cantitative, dar principiile calitative prezentate mai sus rămân valabile.
Stabilirea tensiunilor nominale pentru elementele unei RE este
prezentată în figura 1.3.
O altă problemă
110 kV 20 kV
legată de tensiunea
~ reţelelor electrice se
10,5 kV 10/121 kV 110/22 kV referă la stabilirea
10 kV 0,4 kV benzilor de tensiune
ale acestora, având în
vedere faptul că în
10/0,42 kV exploatarea RE apar
abateri ale tensiunii
Fig. 1.3
faţă de nivelul
stabilit. La stabilirea benzilor de tensiune este hotărâtor modul de
comportare a echipamentului. Astfel, tensiunea maximă admisă este impusă
de nivelul de izolaţie a echipamentului. La această tensiune se asigură încă
funcţionarea de lungă durată a reţelei în condiţii normale de siguranţă şi de

10
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

continuitate în alimentarea consumatorilor cu energie electrică la parametrii

de calitate impuşi.
În timpul exploatării, ca urmare a unor incidente, nivelul de tensiune
poate scădea, tensiunea minimă admisă fiind impusă de funcţionarea
normală, din punct de vedere tehnic, a echipamentelor.
În legătură cu benzile de tensiune se fixează trei zone:
- zona favorabilă este aceea în care echipamentele funcţionează în cele
mai bune condiţii sub aspectul solicitărilor electrice şi mecanice. Majoritatea
valorilor tensiunilor trebuie să se găsească în această zonă;
- zona admisibilă, conţine valori care se situează în afara zonei
favorabile, fiind mărginite de valorile minime şi maxime admisibile ale
tensiunii. Valorile din zona admisibilă, care pot fi atinse în exploatarea
reţelei în situaţii mai deosebite, nu sunt de dorit cu toate că pot fi
considerate ca valori normale ale tensiunilor. Echipamentul trebuie să se
comporte corect în această zonă, chiar dacă performanţele realizate sunt
inferioare celor din zona favorabilă;
- zona extremă mărgineşte în exterior zona admisibilă şi cuprinde
situaţii foarte grele care apar ca urmare a unor incidente grave, dar rare.
Astfel de situaţii urmează să se normalizeze în timp foarte scurt. Este de
dorit ca echipamentele să funcţioneze pe cât posibil corect şi în asemenea
condiţii. Pentru delimitarea corectă şi realistă a acestor zone, în cadrul SEE
se efectuează permanent studii, se elaborează normative care ţin cont de
specificul SEE, de performanţele echipamentelor din componenţa sa, de
cerinţele consumatorilor privind calitatea energiei electrice şi de aspectul
economic.
În tabelul 1.1 se indică orientativ zonele favorabile şi admisibile pe
niveluri de tensiune pentru SEE naţional.
Tabelul 1.1
Nivelul de tensiune [kV] 110 220 400
Zona favorabilă [kV] 118÷123 235÷242 410÷420
Zona admisibilă [kV] 115÷123 220÷242 400÷420
După tensiunea nominală reţelele electrice sunt de joasă, medie, înaltă
şi foarte înaltă tensiune. Încadrarea tensiunilor în aceste categorii se face în
concordanţă cu practica şi experienţa internaţională, CEI nedefinind încă o
asemenea clasificare.
Reţelele de joasă tensiune au tensiunea nominală mai mică de 1 kV
(0,4 kV în SEN). Se folosesc pentru alimentarea receptoarelor de mică
putere din instalaţiile interioare ale construcţiilor civile şi industriale, cum şi
în distribuţia comunală şi industrială.
Reţelele de medie tensiune, având tensiunea nominală 1 kV Un35 kV

11
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

(6,10,(15), 20 (35) kV în SEN) sunt specifice distribuţiei urbane, rurale şi

industriale. Ele asigură alimentarea unuia sau mai multor transformatoare,
având puterea de ordinul a câtorva zeci de kVA până la câteva sute de kVA;
pot alimenta direct motoare de mare putere (sute de kVA).
Reţelele de înaltă tensiune, cu 35 kV<Un275 kV (110 şi 220 kV în
SEN), asigură transferul unor puteri de ordinul zecilor de MVA până la
(100÷200) MVA şi distribuirea energiei electrice marilor aglomerări urbane
şi marilor consumatori industriali. În timp ce liniile de 220 kV sunt cu
precădere linii de transport, cele de 110 kV sunt tot mai mult linii de
distribuţie de înaltă tensiune.
Reţelele de foarte înaltă tensiune, având Un300 kV (400 şi 750 kV în
SEN) servesc la transportul pe distanţe mari (sute de km) a unor puteri de
ordinul sutelor sau chiar miilor de MVA. Ele au adesea funcţia de legătură
sau de tranzit între sisteme.
1.3.2. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere al destinaţiei
Potrivit acestui criteriu se deosebesc următoarele tipuri de reţele: de
transport, de distribuţie şi de utilizare.
Reţelele de transport asigură transportul unor cantităţi însemnate de
energie electrică (zeci sau sute de MVA) la distanţe mari (sute de km) din
zonele de producere spre cele de consum, realizând legături între
principalele noduri ale SEE.
Transportul energiei electrice se face la înaltă şi foarte înaltă tensiune
(220 kV, respectiv 400 şi 750 kV). Odată cu dezvoltarea SEN şi
introducerea treptelor de tensiune menţionate, reţeaua de 110 kV s-a
transformat treptat din reţea de transport în reţea de distribuţie. Creşterea
tensiunii în vederea transportului energiei electrice conduce la micşorarea
pierderilor de energie şi tensiune pe liniile de transport.
Reţelele de distribuţie au o configuraţie mai complexă şi transferă
cantităţi mai reduse de energie electrică, pe distanţe mai scurte, asigurând
distribuirea acesteia consumatorilor. Distribuţia energiei la consumatori se
face la înaltă tensiune (110 kV), medie tensiune (6÷20 kV) şi joasă tensiune
(0,4 kV), reducerea nivelului de tensiune realizându-se în staţiile de
distribuţie (110 kV/MT) şi în posturile de transformare (MT/0,4 kV).
Conform ultimelor reglementări, reţeaua de distribuţie de înaltă
tensiune se numeşte reţea de repartiţie, ea asigurând repartiţia teritorială a
energiei electrice precum şi alimentarea unor consumatori mari, care au
puncte de delimitare cu furnizorul la această tensiune.
Reţelele de utilizare asigură alimentarea cu energie electrică a
receptoarelor. Ele pot fi casnice, când alimentează un mare număr de
receptoare casnice de JT şi mici motoare cu puteri cuprinse între câţiva W

12
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

până la câţiva kW şi industriale, când alimentează direct receptoare de JT şi

de MT, de puteri relativ mari.
În mod curent, la noi, prin reţele industriale se înţeleg reţelele de toate
tensiunile, care servesc la alimentarea cu energie electrică a consumatorilor
industriali.
1.3.3. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere
al teritoriului pe care îl ocupă
Clasificarea reţelelor din acest punct de vedere ţine seama de zona
deservită de o anumită reţea legată galvanic. Se disting următoarele
categorii de reţele: republicane (magistrale), regionale, urbane şi rurale.
Reţelele republicane sunt îndeosebi reţele de transport de 220 şi 400
kV, extinse la nivelul ţării, iar cele regionale sunt reţelele de 110 kV, cu o
extindere mai redusă.
Reţelele urbane (de 6, 10, 20 şi 110 kV) se extind pe teritoriul oraşelor,
asigurând alimentarea cu energie electrică a tuturor consumatorilor acestora,
cu excepţia întreprinderilor care posedă reţele electrice proprii (industriale),
iar cele rurale (de 10 şi 20 kV) asigură distribuţia energiei electrice în
mediul rural.
1.3.4. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere
al structurii (configuraţiei)
Sub aspectul configuraţiei există reţele: radiale, buclate şi complex
buclate.
Reţelele radiale au structura cea mai simplă, fiind alimentate la un
singur capăt, consumatorii primind energia electrică pe o singură cale.
Aceste reţele au o siguranţă în funcţionare redusă, dar sunt ieftine, uşor de
exploatat, necesitând aparatură de protecţie simplă.
Reţeaua buclată se caracterizează prin faptul că fiecare consumator
poate primi energia din două părţi. Reţeaua este alimentată la mai multe
capete, în general de la două sau trei surse de energie. Cea mai simplă reţea
buclată este reprezentată de o linie alimentată la ambele capete. În reţelele
buclate, continuitatea în alimentare este asigurată atât la întreruperea unei
surse cât şi la defectarea unei porţiuni de reţea. Aceste reţele sunt însă mai
scumpe decât cele radiale, necesitând elemente constructive mai numeroase
şi protecţie mai complexă.
Reţelele radiale şi buclate se utilizează la toate nivelurile de tensiune
(joasă, medie şi înaltă).
Reţelele complex buclate sunt acelea în care consumatorii primesc
energia electrică din mai mult decât două părţi, deci pe mai multe căi şi de la
mai multe surse. Structura lor este analogă ochiurilor unei plase. Siguranţa

13
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

în alimentare este foarte bună, regimurile de funcţionare sunt economice,

dar necesită aparatură mai multă şi mai scumpă.
1.3.5. Clasificarea reţelelor electrice din punct de vedere
al situaţiei neutrului faţă de pământ
Din acest punct de vedere reţelele electrice pot fi cu neutrul izolat faţă
de pământ sau cu neutrul legat la pământ. Legarea neutrului la pământ se
poate face direct sau printr-o impedanţă (reactanţă sau rezistenţă). Reţelele
cu neutrul legat la pământ printr-o impedanţă se numesc reţele cu neutrul
tratat.
Orice sistem trifazat de tensiuni are un neutru electric situat în centrul
de greutate al triunghiului echilateral format din tensiunile de linie.
Neutrul fizic este reprezentat de punctul comun al conexiunii în stea a
înfăşurărilor generatoarelor sau transformatoarelor. Acest neutru poate fi
scos la bornă şi eventual distribuit în reţea prin intermediul conductorului de
nul sau poate rămâne izolat.
Se menţionează că neutrul electric există întotdeauna chiar dacă, de
exemplu, reţeaua este alimentată din secundarul în triunghi al unui
transformator, când neutrul fizic este inexistent. În lipsa neutrului fizic sau
dacă acesta este inaccesibil, el poate fi creat în mod artificial.
În cazul unei reţele simetrice şi echilibrate, care nu prezintă defecte,
potenţialul punctului neutru coincide cu potenţialul pământului. Toate cele
trei faze au aceleaşi capacităţi şi rezistenţe de izolaţie faţă de pământ, iar
tensiunile fazelor faţă de pământ sunt egale şi formează un sistem simetric.
În aceste condiţii, conductoarele neutre (în cazul când există) nu vor fi
parcurse de curent, iar punctele neutre ale transformatoarelor din reţea, cu
înfăşurările conectate în stea, vor avea potenţialul nul al pământului. În
consecinţă, la funcţionarea reţelelor în regimuri normale, simetrice, este
indiferent dacă neutrul transformatoarelor este izolat sau legat la pământ.
Într-o reţea trifazată, punerea la pământ a unei faze (cel mai frecvent
incident), ca prim defect de izolaţie în reţea, apare în mod independent de
modul de funcţionare a neutrului. În schimb, evoluţia fenomenelor,
consecutiv apariţiei primului defect, depinde de modul de funcţionare a
neutrului reţelei.
Prin tratarea neutrului se urmăreşte ca în cazul punerii la pământ a unei
faze să nu se întrerupă alimentarea consumatorilor şi să se asigure condiţii
de stingere, într-un timp cât mai scurt, a arcului electric ce apare la locul
defectului.

14
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

1.3.5.1 Reţea cu neutrul izolat

Se consideră o reţea trifazată cu neutrul izolat (fig. 1.4, a) în care se
produce o punere accidentală la pământ netă a unei faze. Potenţialul fazei
puse la pământ devine egal cu potenţialul acestuia.
U1N
1 I0
U2N 3
N 2 3UN0 U30
U3N U
U3N 1N 10
3 N
U2N U N0
UN0 I30 I20
C0 C0 C0 U10 U20 U30 U20
I0 I20 I30 2 I0

0
I0=I20+I30
a) b)

Fig. 1.4
Considerând reţeaua simetrică şi echilibrată, iar capacităţile de serviciu
faţă de pământ ale fazelor egale (se neglijează rezistenţele de izolaţie pentru
a nu complica expunerea), în regim normal de funcţionare prin aceste
capacităţi circulă un sistem simetric de curenţi şi curentul prin pământ este
nul; tensiunile fazelor faţă de pământ formează un sistem simetric şi sunt
practic egale cu tensiunea de fază a sistemului.
În cazul punerii la pământ a fazei 1, de exemplu, se produce o
modificare a tensiunilor faţă de pământ ale tuturor fazelor şi a punctului
neutru al sistemului (fig. 1.4, b). Astfel tensiunea fazei defecte faţă de
pământ devine egală cu 0 (U10=0), în timp ce tensiunile fazelor sănătoase
cresc de la valoarea tensiunii de fază U f la valoarea tensiunii de linie
( U 20  U30  3U f ) ; punctul neutru, care înainte de defect avea, din
motive de simetrie, potenţialul pământului, capătă acum faţă de acesta o
tensiune egală cu tensiunea de fază UN0=Uf.
Prin urmare, la apariţia unei puneri la pământ, izolaţia fazelor sănătoase
faţă de pământ va fi solicitată mai mult decât în condiţii normale, ceea ce
poate determina străpungerea izolaţiei pe una din fazele sănătoase. Din acest
motiv izolaţia acestor linii trebuie întărită.
În cazul punerii la pământ a fazei 1 prin capacităţile faţă de pământ ale
fazelor sănătoase vor circula curenţii I20 şi I30, determinaţi de tensiunile faţă
de pământ ale acestora U20 şi U30; prin pământ şi locul de defect va trece

15
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

curentul rezultant I0, care se va închide prin faza defectă (fig.1.4, a).
Deoarece cei doi curenţi capacitivi I20 şi I30 sunt în general mici faţă de
curenţii de sarcină ai liniei, se poate considera că simetria tensiunilor pe faze
(U1N, U2N, U3N) nu este afectată în mod sensibil şi linia va continua să
alimenteze consumatorii trifazaţi cu toate că una din faze este pusă la
pământ. Acesta este de fapt principalul avantaj al reţelelor cu neutrul izolat.
În practică se prevăd instalaţii speciale de control şi avertizare asupra
stării izolaţiei; se recomandă ca un defect de punere monofazată la pământ
care a fost depistat să fie înlăturat cât mai repede (unele norme prevăd o
durată maximă de 30 min.), pentru a evita apariţia unei duble puneri la
pământ, care reprezintă, de fapt, un scurtcircuit bifazat cu punere la pământ.
Considerând capacităţile fazelor faţă de pământ egale cu C0, curenţii
capacitivi au expresia:
I 20  j C0 U 20 ; I 30  j C0 U 30 ,
iar curentul de punere la pământ:
I0  jC0 (U20  U30 ) , (1.2)
Din diagrama fazorială reprezentată în figura 1.4, b, obţinem:
U 20  U30  3U N0 ,
iar relaţia (1.2) devine:
I0  j3C0 U N0 , (1.3)
deci curentul de punere la pământ I0 este defazat cu 900 înaintea tensiunii
UN0.
Dacă curentul capacitiv depăşeşte valorile admisibile (normele noastre
impun compensarea curenţilor capacitivi mai mari de 10 A), arcul electric
amorsat la apariţia defectului poate persista mai mult timp, determinând
apariţia unor supratensiuni periculoase.
Se poate menţiona, de asemenea, influenţa redusă pe care o au aceste
linii, în cazul punerilor simple la pământ, asupra liniilor de telecomunicaţii
din vecinătate.

1.3.5.2 Reţea cu neutrul legat direct la pământ

Acest tip de reţea prezintă o legătură galvanică a neutrului cu pământul
de impedanţă practic nulă (fig. 1.5). În regim normal de funcţionare situaţia
este identică cu aceea de la reţeaua cu neutrul izolat. Prin punerea la pământ
a fazei 1, de exemplu, această fază este scurtcircuitată prin pământ, iar
tensiunea U1N determină apariţia unui curent de valoare mare pe faza

16
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

respectivă, numit curent de scurtcircuit ( I(1)

k ), care trebuie deconectat cât mai

rapid pentru a evita deteriorarea echipamentului. Pentru aceste reţele

punerea la pământ a unei faze se numeşte scurtcircuit. În timpul
scurtcircuitului, datorită legăturii rigide a neutrului la pământ, potenţialul
neutrului rămâne egal cu al pământului, deci tensiunile fazelor sănătoase
U1N
faţă de pământ rămân egale cu
1 tensiunea de fază a reţelei. Prin
urmare, la aceste reţele nu este
U2N
N 2 necesară întărirea izolaţiei, dar ele
trebuie prevăzute cu dispozitive
U3N
3 suplimentare de protecţie, care să
comande deconectarea curenţilor de
U10 U20 U30 scurtcircuit. Prin deconectare,
consumatorii racordaţi la linia
respectivă rămân nealimentaţi. Pentru
0
corectarea acestui neajuns, aceste
I(1)
k reţele se prevăd cu dispozitive de
Fig. 1.5 reanclanşare automată rapidă RAR.
Un alt dezavantaj se referă la influenţa mult mai puternică pe care o au
reţelele cu neutrul legat direct la pământ, în cazul unui scurtcircuit, asupra
liniilor de telecomunicaţii vecine (zgomote neplăcute în aparatele telefonice,
străpungeri etc.).
Trebuie menţionat, de asemenea, costul ridicat al instalaţiilor de legare
la pământ (investiţie şi exploatare). Este obligatorie verificarea periodică a
prizei de legare la pământ a neutrului deoarece, în timp, rezistenţa acesteia
poate creşte prin „coacere”, datorită trecerii curenţilor de scurtcircuit prin
pământ, astfel că neutrul riscă să fie legat la pământ printr-o impedanţă
ridicată, ceea ce modifică condiţiile de funcţionare şi exploatare.

1.3.5.3 Reţele cu neutrul legat la pământ prin impedanţe

Legarea la pământ a neutrului reţelei printr-o impedanţă conduce la
reducerea curentului de punere la pământ. În regim normal de funcţionare,
potenţialul neutrului fiind egal cu al pământului, impedanţa de legare la
pământ nu este parcursă de curent. La stabilirea unui contact accidental între
o fază şi pământ, tensiunea punctului neutru se apropie de tensiunea de fază,
iar tensiunile fazelor sănătoase de tensiunea de linie, în funcţie de valoarea
impedanţei conectate în neutrul reţelei; cu cât impedanţa de legare la pământ
a neutrului reţelei va fi mai mare, tensiunea neutrului se va apropia de
tensiunea de fază, iar curentul care o străbate va fi mai mic. Dacă se doreşte
evitarea unor tensiuni ridicate ale neutrului transformatoarelor, se aleg

17
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

impedanţe de valori reduse, însă, în acest caz, curentul de defect poate

atinge valori însemnate.
În practică, legarea la pământ a neutrului prin impedanţe se realizează
în două moduri:
- prin reactanţă acordată (bobină de stingere);
- prin rezistor de limitare a valorii curenţilor de scurtcircuit monofazat.
Reţele cu neutrul legat la pământ prin reactanţă acordată (bobină
de stingere). Fie reţeaua trifazată din figura 1.6, cu neutrul legat la pământ
printr-o bobină ideală cu inductivitatea L, în care se produce o punere la
pământ netă pe faza 1.
1

N 2
IL
3
UN0 L C0 C0 C0
I0=IL+IC0
IL IL+IC
0
UN0 UN0 UN0

IL IC IC IL

Fig. 1.6
Considerând infinite rezistenţele de izolaţie ale liniei faţă de pământ şi
reactanţa bobinei suficient de mare pentru a avea UN0=Uf, se constată că
prin bobină va circula curentul IL=UN0/jL, defazat cu 900 în urma tensiunii
UN0 a punctului neutru faţă de pământ, iar prin capacităţile fazelor sănătoase
este debitat spre pământ curentul capacitiv total (rel. 1.3) Ic  j 3C0 U N0 ,
defazat cu 900 înaintea tensiunii UN0. Prin locul de defect trece suma acestor
doi curenţi, defazaţi între ei cu 1800; dacă IL=IC, rezultă I0=IL+IC=0, deci la
locul de defect curentul este nul şi arcul se poate stinge la prima sa trecere
prin zero. Condiţia de anulare a curentului la locul de defect este:
32 LC 0  1 , (1.4)
care reprezintă condiţia de rezonanţă sau de acordare a bobinei de stingere
(denumirea sa este legată de contribuţia pe care o are la stingerea arcului la
locul de defect).
Bobina de stingere (Petersen) este construită cu miez de fier şi cu
întrefier şi are o inductanţă foarte mare, care poate fi modificată, fie prin

18
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

schimbarea numărului de spire, fie prin modificarea întrefierului. Alegând

inductanţa ei conform relaţiei (1.4), rezultă că în cazul punerii la pământ a
unei faze, bobina poate compensa teoretic în totalitate curentul capacitiv, iar
arcul se stinge şi se elimină posibilitatea apariţiei arcului electric
intermitent; în schimb, pe durata punerii la pământ a unei faze, tensiunile
fazelor sănătoase faţă de pământ cresc până la valoarea tensiunii de linie, la
fel ca la reţelele cu neutrul izolat.
Deoarece fazele reţelei prezintă faţă de pământ în afară de capacităţi şi
rezistenţe (r), care, practic, nu sunt infinite, iar bobina de compensare are şi
ea o rezistenţă de valoare finită (RL), este evident că bobina va putea com-
pensa numai curentul capacitiv al reţelei, care apare în cazul unei puneri la
pământ. Curentul activ, determinat de tensiunile faţă de pământ ale fazelor
sănătoase, nu poate fi compensat ci, dimpotrivă, se însumează cu curentul
activ determinat de tensiunea UN0 prin rezistenţa activă a bobinei de
stingere; curentul activ al bobinei şi cel activ rezultant al reţelei sunt în fază
(fig. 1.7).
1 IRL+Ir

N 2

IL 3
UN0
RL XL
r r r C0 C0 C0 I0=IRL+Ir
IRL IXL
IXL IXL+IC=0

0 IRL Ir IC IRL+Ir

UN0 UN0 UN0

I0
IL IC+Ir IC+Ir IL
IRL Ir IRL Ir
IXL IC IC IXL
Fig. 1.7
Se menţionează că, practic, nu se realizează niciodată acordul perfect al
bobinei de stingere (1.4), ci se merge cu un dezacord de (15÷25)%, în sensul
supracompensării (IL>IC). Experienţa arată că arcul nu devine intermitent la
funcţionarea cu bobina dezacordată, chiar dacă curentul rezultant prin locul
de defect ajunge până la valori de (30÷50) A.
Explicaţia constă în faptul că bobina dezacordată favorizează stingerea
arcului electric nu numai datorită limitării curentului, ci şi datorită limitării

19
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

tensiunii de revenire la bornele canalului de arc.

Necesitatea unui dezacord al bobinei se impune pentru prevenirea
creşterii potenţialului punctului neutru al reţelei, la funcţionarea în regim
normal cu bobina acordată, datorită faptului că niciodată capacităţile fazelor
faţă de pământ nu sunt perfect egale. Tensiunea punctului neutru al reţelei
faţă de pământ se determină cu relaţia cunoscută din electrotehnică:
Y1 U1 N  Y 2 U 2 N  Y 3 U 3 N
U0   , (1.5)
Y1  Y 2  Y 3  Y N
în care: U1N, U2N, U3N sunt tensiunile pe faze ale reţelei (formează un sistem
simetric); Y1, Y2, Y3, admitanţele neegale ale fazelor faţă de pământ, iar YN
este admitanţa bobinei de stingere. Dacă în (1.5) considerăm că admitanţele
Y1, Y2, Y3 sunt pur capacitive, iar admitanţa bobinei YN este pur inductivă,
când bobina este acordată, numitorul acestei relaţii este foarte mic. Deoarece
numărătorul este nenul (Y1Y2Y3), tensiunea U0 poate căpăta valori
ridicate, la funcţionarea în regim normal.
Dintre avantajele tratării neutrului prin bobină de stingere se
menţionează:
- asigură continuitatea alimentării consumatorilor în cazul punerilor la
pământ monofazate (cca. 70 % din defectele pasagere nu sunt sesizate decât
de aparatele înregistratoare);
- curentul la locul de defect este redus la câteva procente din valoarea
curentului capacitiv al reţelei;
- se exclude posibilitatea apariţiei scurtcircuitelor cu arc persistent;
- influenţe mai reduse asupra liniilor de telecomunicaţii decât în cazul
reţelelor cu neutrul izolat.
Principalele dezavantaje ale acestui sistem de tratare a neutrului sunt:
- necesită nivel de izolaţie mai ridicat în instalaţii, deoarece supratensiu-
nile sunt similare cu cele din reţelele cu neutrul izolat;
- complicarea instalaţiilor de protecţie;
- nu compensează componenta activă a curentului rezidual al cablurilor
(care poate avea o valoare importantă la cablurile din PVC) şi, ca urmare,
stingerea arcului la locul de defect nu mai poate fi asigurată în reţelele
extinse;
- dificultatea identificării locului avariei;
- exploatare mai dificilă în absenţa reglajului automat;
- nu este eficient în prezenţa unor consumatori deformanţi, când curen-
tul capacitiv are un conţinut ridicat de armonici.
Modul de tratare a reţelelor prin bobina de stingere se întâlneşte curent
în multe ţări din Europa şi în ţara noastră, fiind considerat ca o soluţie

20
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

optimă pentru reţelele aeriene de MT în care curenţii capacitivi depăşesc

valorile admise (cca. 10 A).
Reţele cu neutrul legat la pământ prin rezistenţă. Valoarea relativ
scăzută a rezistenţei de legare la pământ face ca, în cazul unei puneri la
pământ, reţelele tratate cu rezistor de limitare să aibă o comportare asemă-
nătoare cu reţelele cu neutrul legat direct la pământ. Legarea la pământ a
neutrului reţelei printr-un rezistor are rolul de a limita valoarea curentului de
scurtcircuit monofazat I (k1) la o fracţiune din valoarea curentului de
scurtcircuit trifazat I (k3) .
Gradul de limitare prin rezistenţă a curentului de scurtcircuit monofazat
depinde de mai mulţi factori de care trebuie să se ţină seama în calcule şi
anume:
- stabilitatea termică a rezistorului de limitare (asigurarea disipării
pierderilor de energie în rezistenţă pe durata scurtcircuitului monofazat);
- căderea de tensiune pe rezistenţă, în caz de defect;
- funcţionarea selectivă a instalaţiilor de protecţie (valoarea curentului
de scurtcircuit monofazat I (k1) trebuie să fie suficient de mare în raport cu
valoarea curentului maxim de sarcină).
Alegerea unui raport I (k1) I (k3) cât mai mic duce la micşorarea pierderilor
de energie în rezistor, fapt ce simplifică problemele de dimensionare a
acesteia, dar conduce la o deplasare importantă a punctului neutru, la
supratensionarea fazelor sănătoase şi dificultăţi în reglarea protecţiilor, în
cazul unor curenţi importanţi de sarcină.
Adoptarea unui grad mai redus de limitare, de exemplu I (k1) I (k3)  1 ,
conduce la supratensiuni mai mici pe fazele sănătoase, dar pune probleme
deosebite pentru dimensionarea rezistorului.
Pe de altă parte, tratarea prin rezistor implică unele cheltuieli
suplimentare pentru rezolvarea protecţiei de curent pe trei faze şi asigurarea
unor valori reduse pentru prizele de pământ din reţea.
Valorile optime ale curenţilor de defect se determină astfel încât să se
respecte factorii restrictivi menţionaţi mai sus şi, în acelaşi timp, să conducă
la cheltuieli minime în reţele. Pentru reţelele de MT din ţara noastră, valorile
recomandate ale curentului de defect ( I (k1) ), calculate pe baza variaţiei
tensiunii neutrului reţelei şi analizei statistice a rezistivităţii prizelor de
pământ, sunt de (200÷250) A, pentru reţelele aeriene şi de (800÷1000) A,
pentru reţelele în cablu.
Mărimea rezistenţei de tratare se poate determina aproximativ, utilizând
relaţia:

21
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

 1 1 
R N  Uf   (1)  , (1.6)
 I k dorit I k 
în care: Ikdorit este curentul de scurtcircuit dorit (recomandat), iar I (k1)
curentul de defect monofazat în reţea, dacă neutrul ar fi legat direct la
pământ. În această relaţie, I (k1) este suficient de mare pentru ca ultimul
termen să poată fi neglijat. Pentru rezistenţele de tratare din reţelele de
(6-20) kV rezultă valori de ordinul ohmilor sau a zecilor de ohmi.
Avantajele sistemului de tratare a neutrului prin rezistenţă sunt:
- exploatarea simplă a reţelei, care poate fi extinsă fără modificarea
modului de tratare (valoarea curenţilor capacitivi este mică în comparaţie cu
Ik(1) şi aceştia pot fi neglijaţi în calcul);
- detectarea şi localizarea rapidă a defectelor;
- amortizarea rapidă a oscilaţiilor libere care apar în timpul proceselor
tranzitorii, care însoţesc scurcircuitele cu arc;
- diminuarea solicitărilor izolaţiei la supratensiuni tranzitorii;
- costuri mai reduse decât în cazul tratării prin bobine de stingere.
Dintre dezavantaje se menţionează:
- majorarea investiţiilor în reţea (rezistoare, transformatoare de curent
individuale, prize de pământ, instalaţii RAR);
- creşterea numărului de deconectări faţă de reţeaua cu neutrul izolat.
Tratarea neutrului prin rezistor se aplică cu rezultate bune în cazul
reţelelor extinse de cabluri şi în prezenţa consumatorilor deformanţi, dar
prezintă unele dificultăţi în cazul liniilor aeriene la care se impune realizarea
unor valori stabile ale rezistenţei prizelor de pământ ale stâlpilor sau
instalarea unui conductor suplimentar care să preia rolul mantalei cablurilor.

1.3.5.4 Situaţia neutrului pentru reţele de diverse tensiuni ale SEE

Modul de funcţionare a neutrului reţelelor electrice de diverse tensiuni
se stabileşte în funcţie de avantajele şi dezavantajele prezentate în
paragrafele anterioare.
Astfel, în cazul reţelelor de înaltă şi foarte înaltă tensiune (110, 220,
400 kV) soluţia generală adoptată în ţara noastră este legarea directă la
pământ a neutrului transformatoarelor şi autotransformatoarelor. În acest caz
se evită supratensionarea izolaţiei, ceea ce ar impune întărirea acesteia şi
creşterea costului izolaţiei, care şi în mod normal are o pondere însemnată în
costul reţelei.
Necesitatea utilizării în aceste reţele a unui aparataj complex de
protecţie şi comutaţie, deci o majorare a cheltuielilor, este justificat de
puterile mari transportate, construcţia acestor reţele reclamând investiţii

22
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

mari.
Dacă prin legarea la pământ a neutrului transformatoarelor şi
autotransformatoarelor, care funcţionează în paralel, curentul de scurtcircuit
monofazat devine mai mare decât cel trifazat, pentru care sunt dimensionate
aparatele electrice de comutaţie din reţea, se vor lega la pământ numai
neutrele unor transformatoare (AT), celelalte rămânând izolate; se
recomandă ca în fiecare reţea cel puţin un transformator (AT) să aibă neutrul
legat la pământ.
În reţelele de medie tensiune, datorită costului redus al izolaţiei, se
funcţionează, în principiu, cu neutrul izolat dacă curentul de punere la
pământ este mai mic decât cel admisibil (10 A). Când nu se poate realiza
această condiţie (în cazul liniilor extinse, în special în cablu), neutrul reţelei
se tratează prin bobină de stingere sau rezistenţă de limitare.
Pentru reţelele de joasă tensiune, soluţia adoptată este legarea directă la
pământ a neutrului reţelei. În cazul acestor reţele nu se ridică probleme de
izolaţie (din acest punct de vedere reţeaua ar putea funcţiona cu neutrul
izolat) dar ele sunt accesibile personalului de deservire şi pentru a evita
apariţia unor tensiuni periculoase s-a ales soluţia menţionată.
Deoarece aceste reţele alimentează şi consumatori monofazaţi ele sunt
prevăzute cu un conductor suplimentar de nul, legat la neutrul înfăşurării de
JT a transformatoarelor, deci la pământ.
1.3.6. Clasificarea reţelelor electrice după frecvenţa de lucru
Sub acest aspect, reţelele electrice pot fi de curent continuu sau de
curent alternativ, cele din urmă fiind mono- sau polifazate.
Cele mai răspândite reţele de transport şi distribuţie sunt cele trifazate,
care s-au impus datorită posibilităţilor uşoare de a lega diferite trepte de
tensiune prin intermediul transformatoarelor. Deşi iniţial frecvenţa acestora
era redusă (16 2/3 Hz şi 25 Hz) pentru a obţine valori reduse ale
reactanţelor, ulterior s-au ales frecvenţe mai mari pentru a micşora
dimensiunile maşinilor şi a altor aparate cu miez de fier. În prezent se
utilizează frecvenţa de 50 Hz în majoritatea ţărilor, mai puţin în America,
unde se foloseşte frecvenţa de 60 Hz.
Există preocupări, în prezent, pentru sisteme de transport prin
microunde, prin curenţi turbionari etc., fără perspective certe de aplicare
practică.

23
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

1.4. REGIMURILE DE FUNCŢIONARE ALE

REŢELELOR ELECTRICE
Prin regimul de funcţionare al unei reţele electrice se înţelege starea ei
la un moment dat, caracterizată prin valorile unor mărimi fizice (parametrii
regimului), în diferite puncte, precum şi prin condiţiile de funcţionare.
Parametrii regimului se pot clasifica în: cantitativi (valorile puterilor
active şi reactive, valorile curenţilor, a factorului de putere etc.) şi calitativi
(valoarea tensiunii şi a frecvenţei, simetria sistemului de tensiuni şi curenţi,
valoarea armonicilor etc.).
Referitor la condiţiile de funcţionare, este posibil ca reţeaua să
funcţioneze cu toate elementele sau, în urma unui incident care a avut loc în
reţea, o parte din elementele reţelei să fie scoase din funcţiune dar reţeaua să
continue să funcţioneze.
Calculul regimurilor de funcţionare reprezintă o problemă esenţială în
studiul reţelelor electrice şi presupune, în principiu, determinarea puterilor şi
a tensiunii în punctele caracteristice ale reţelei, cunoscând sarcina pe care o
transferă şi caracteristicile de material ale conductoarelor şi transformatoare-
lor. Calculele de regim se efectuează pentru diferite condiţii de funcţionare
(regim de sarcină maximă, regim de sarcină minimă, regim normal, de
avarie etc.). Dificultatea acestor calcule creşte odată cu complexitatea
reţelei. Clasificare regimurilor de funcţionare ale reţelelor electrice este
prezentată în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2
Gradul în care este Natura regimului în
Criteriul de Modul de variaţie a
afectată simetria raport cu intenţia
clasificare mărimilor în timp
celor trei faze operatorului
- staţionare (permanente) - simetrice - normale
Regimurile
- nestaţionare lente - nesimetrice - de avarie
RE
- nestaţionare rapide
În funcţie de solicitarea şi comportarea elementelor componente, în
exploatarea reţelelor electrice se evidenţiază următoarele regimuri de
funcţionare:
- regimul permanent normal;
- regimul nestaţionar (tranzitoriu) normal;
- regimul nestaţionar (tranzitoriu) de avarie;
- regimul permanent de avarie.
Regimul permanent normal este regimul normal şi simetric de
exploatare a reţelelor electrice. Este un regim de lungă durată, în care
parametrii reţelei au valori egale sau foarte apropiate de cele nominale. Pe
baza acestui regim se efectuează calculul şi proiectarea elementelor reţelei.

24
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

El impune condiţiile cele mai severe privind: solicitările maxime admisibile,

calitate energiei furnizate, economicitatea funcţionării etc.
În această categorie de regim se includ şi regimurile cu o modificare
foarte lentă a mărimilor, determinată de modificările lente ale graficelor de
sarcină ale consumatorilor.
Regimul nestaţionar (tranzitoriu) normal cuprinde stările de trecere
între două regimuri normale. Aceste stări tranzitorii pot fi lente sau rapide,
dependent de propagarea în sistem a undelor electromagnetice şi pot fi
simultane sau consecutive unor modificări normale în structura reţelelor şi
sistemelor electrice: conectarea şi deconectare voită (de serviciu) a unor
elemente componente (linii, transformatoare, baterii de compensare etc.),
trecerea de la funcţionarea în sarcină la funcţionarea în gol şi invers etc.
Acest regim se caracterizează prin supratensiuni, numite supratensiuni
interne sau de comutaţie şi supracurenţi. Supratensiunile solicită suplimentar
izolaţia, iar supracurenţii, căile de curent.
Regimul nestaţionar (tranzitoriu) de avarie cuprinde stările
nestaţionare (lente sau rapide), care apar în urma unei avarii de natură
electrică sau mecanică la unul din elementele componente ale reţelei. Aceste
regimuri sunt provocate de: scurtcircuite, puneri la pământ, ruperea
conductoarelor cu întreruperea fazelor etc.
Toate aceste avarii, cu excepţia punerilor simple la pământ, determină
în elementele componente ale reţelei curenţi de scurtcircuit, care depăşesc
de câteva ori valorile nominale, scăderea tensiunii în nodurile reţelei sau
apariţia unor supratensiuni.
Regimul permanent de avarie este regimul care se stabileşte după
eliminarea avariei de către protecţii; de aceea unii autori îl numesc regim
staţionar de după avarie. În timp ce regimul tranzitoriu de avarie durează
cel mult câteva secunde, până la acţionarea protecţiilor, regimul permanent
de avarie poate dura câteva minute, până la câteva ore.
În acest regim, cu durată limitată, se admit abateri mai mari ale
tensiunii, frecvenţei etc. faţă de valorile nominale, în comparaţie cu regimul
permanent normal.
Se menţionează că regimul staţionar simetric normal stă la baza
proiectării şi exploatării elementelor reţelei electrice, iar celelalte regimuri
stau la baza verificării lor.

1.5. ALEGEREA TENSIUNII NOMINALE

A REŢELELOR ELECTRICE
Alegerea tensiunii optime de funcţionare a unei reţele electrice se face
prin compararea mai multor variante de tensiune după criterii tehnico-

25
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

economice. Această problemă este deosebit de complexă deoarece odată cu

modificarea tensiunii nominale trebuie să se ţină seama de variaţia altor
parametri cum ar fi secţiunea conductoarelor, numărul de circuite, numărul
şi felul staţiilor de transformare şi conexiuni etc. În cazul unor variante cu
indici tehnico-economici apropiaţi se preferă soluţia corespunzătoare
tensiunii nominale mai ridicate deoarece aceasta oferă rezerve mai mari în
ce priveşte capacitatea de transport şi posibilităţi de extindere a reţelei în
viitor.
Orientativ, tensiunea optimă U [kV], pentru o anumită putere transmisă
P [MW] la o anumită distanţă L [km], poate fi determinată cu ajutorul unor
relaţii mai mult sau mai puţin empirice. Dintre acestea se pot menţiona:
- relaţia lui Still:
U  4,34 L  0, 016  P , (1.7)
valabilă pentru L≤250 km şi P≤6o MW;
- relaţia lui Zaleski:

U  P(0,1  0,015 L) , (1.8)

valabilă pentru puteri mari şi L≥1000 km;
- relaţia lui Nikogosov:
U  1, 6 4 P  L . (1.9)
La stabilirea tensiunii nominale a liniilor de transport şi distribuţie a
energiei electrice este utilă cunoaşterea, la diferite niveluri de tensiune, a
puterii maxime şi a distanţei de transport a acestora (tabelul 1.3).
Tabelul 1.3
Tensiunea Puterea maximă Lungimea maximă
Tipul liniei
nominală [kV] transportabilă [MW] a liniei [km]
6 LEA 2 10÷3
6 LEC 3 ≤8
10 LEA 3 15÷5
10 LEC 5 ≤10
20 LEA, LEC 2÷10 35÷8
110 LEA s.c. 10÷40 80÷60
110 LEA d.c. 50÷60 80÷60
220 LEA s.c. 100÷150 200÷100
220 LEA d.c. 180÷240 200÷100
400 LEA 500÷700 800÷400
750 LEA 1800÷2000 2000÷1200

26
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

1.6. ARHITECTURA SISTEMELOR ELECTROENERGETICE

Arhitectura unui sistem electroenergetic este redată în figura 1.8. În
cadrul unui sistem electroenergetic există mai multe trepte de tensiune.
Toate elementele sistemului care funcţionează la aceeaşi tensiune sunt
dispuse într-un plan. Planurile corespunzătoare nivelurilor diferite de
tensiune sunt paralele între ele şi aşezate la distanţe determinate de diferenţa
între nivelurile de tensiune învecinate. În interiorul unui plan sunt cuprinse
elementele longitudinale ale reţelelor, iar între aceste planuri şi punctul
neutre sunt conectate elementele transversale. Legătura dintre planuri este
realizată prin intermediul cuplajelor electromagnetice ale transformatoarelor
şi autotransformatoarelor.
Reţelele din planurile superioare servesc transportului energiei electrice,
iar cele din planurile inferioare distribuţiei acesteia.
Injecţia de putere în sistem se face în reţeaua de transport de la sursele,
care generează la medie tensiune, prin intermediul transformatoarelor sau
autotransformatoarelor.
Consumul de energie în sistem are loc la nivelul de înaltă, medie şi
joasă tensiune, prin intermediul transformatoarelor de cuplaj cu reţeaua.
Nodurile şi reţeaua de treaptă inferioară racordate la aceste noduri constituie
un consumator pentru reţeaua de treaptă superioară, cu excepţia
generatoarelor.
Reţelele de la nivelurile inferioare sunt mai dese, în timp ce, pe măsura
deplasării spre nivelurile superioare de tensiune, reţelele racordate la un nod
acoperă teritorii tot mai întinse.
Stabilirea configuraţiei reţelei la un anumit nivel se face pe baza unui
studiu tehnico-economic, în care cerinţa asigurării continuităţii în
alimentarea cu energie electrică a consumatorilor deţine rolul central.

27
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

Fig. 1.8

28
 Consideraţii generale privind transportul şi distribuţia energiei electrice

1.7. DEZVOLTAREA INSTALAŢIILOR DE TRANSPORT ŞI

DISTRIBUŢIE ÎN ROMÂNIA
Dezvoltarea instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei electrice în
ţara noastră a urmat îndeaproape dezvoltarea aceloraşi domenii pe plan
mondial. Astfel, în anul 1882, în acelaşi an cu construirea primei centrale
electrice publice din lume de către Edison, la New York, se realizează în
Bucureşti primele instalaţii demonstrative de iluminat electric, alimentate de
la o uzină electrică special construită în acest scop.
În 1884 Timişoara devine primul oraş din Europa cu iluminat electric
stradal extins (60 km de străzi cu 731 corpuri de iluminat). Reţeaua de ilu-
minat era alimentată de la o uzină electrică cu patru grupuri de câte 30 kW.
Prima centrală şi reţea de distribuţie în curent alternativ monofazat din
ţara noastră s-a construit la Caransebeş în 1888-1889, având frecvenţa de
42 Hz şi tensiunea de 2kV.
În 1897 s-a pus în funcţiune la Doftana prima instalaţie pentru alimen-
tarea cu energie electrică a schelelor petroliere cu curent alternativ trifazat
de 500 V, de la uzina hidroelectrică din Sinaia, printr-o linie de 10 kV şi un
post de transformare de 10/0,5 kV.
Prima linie de 25 kV s-a pus în funcţiune în anul 1900, pe traseul
Câmpina-Sinaia. Ea avea o lungime de 31,5 km, fiind realizată din
conductoare de cupru de 35 mm2, pe stâlpi metalici. Până în anul 1900 s-au
construit centrale electrice cu reţelele de distribuţie respective şi în oraşele
Galaţi (1892), Craiova şi Sibiu (1896), Brăila, Iaşi şi Arad (1897), Sinaia şi
Alba Iulia (1890), Piatra Neamţ (1895), Bacău (1900). În perioada 1906-
1908 s-a realizat reţeaua de 5 kV în cablu a oraşului Bucureşti.
În 1915 a fost pusă în funcţiune linia trifazată de 55 kV Reşiţa-Anina,
cu o lungime de 25 km, iar în 1924 s-a construit prima linie trifazată la
tensiunea de 60 kV, între Ploieşti şi Bucureşti.
Prima linie de 110 kV între hidrocentrala Dobreşti şi staţia Grozăveşti
(Bucureşti) a intrat în exploatare în 1930.
Prima linie în cablu subteran de 60 kV, utilizată la traversarea Dunării,
între Giurgiu şi Russe, s-a realizat în 1950.
În anul 1963, prin trecerea de la 110 kV la 220 kV, LEA Stejaru
(Bicaz)-Fântânele (Sângiorgiu de Pădure)-Iernut (Luduş) devine prima linie
de 220 kV din ţara noastră. Doi ani mai târziu s-a realizat trecerea la 400 kV
a liniei electrice Iernut-Mukacevo (Ucraina), care fusese dată în exploatare
în anul 1963 la tensiunea de 220 kV. Aceasta devine prima linie de 400 kV
din ţara noastră şi prin intermediul ei s-a realizat prima interconexiune
europeană la tensiunea de 400 kV între sisteme electroenergetice naţionale.

29
 Transportul şi distribuţia energiei electrice

În aceeaşi perioadă s-au realizat linii în cablu de 110, 220 şi 400 kV

pentru traversarea Dunării, între Gura Ialomiţei şi Hârşova, la
hidrocentralele Argeş şi Porţile de Fier.
În 1985 a intrat în funcţiune linia de 750 kV ce uneşte CNE Ucraina de
Sud, staţia Isaccea (România) şi CNE Kozlodui (Bulgaria). Ţara noastră a
construit un tronson de linie de 154 km, staţia de 750/400 kV Isaccea şi a
realizat traversarea Dunării. Sistemul energetic naţional dispune astfel de
cea mai ridicată tensiune de transport utilizată industrial, până în prezent.
Puterea electrică instalată în centralele din sistem, este de cca. 20000
MW. În anul 1998, producţia de energie electrică a României a fost de
52485 GWh, din care cca. 54 % s-a produs în termocentrale, cca. 36 % în
hidrocentrale şi cca. 10 % în centrala nuclearoelectrică. Se remarcă în
ultimii zece ani o creştere a ponderii consumului de energie electrică de
către populaţie, ajungând în 1998 la cca. 17 %.
În ce priveşte sistemul de transport şi distribuţie, la sfârşitul anului 1993
acesta era constituit din: 937 staţii de transformare (868 de 110 kV, 44 de
220 kV, 24 de 400 kV şi 1 de 750 kV), cca. 26500 km de LEA (18000 km
de 110 kV, 3600 km de 220 kV şi 4900 km de 400 kV) şi 270 km LEC de
110 kV, cca. 90000 km de LEA de MT şi 28000 km de LEC de MT, cca.
64800 posturi de transformare de MT/0,4 kV, cca. 120000 km LEA de JT şi
45000 km de LEC de JT.
Se apreciază că volumul actual de reţele electrice acoperă necesităţile
de transport şi distribuţie, în următorii ani fiind necesare doar lucrări de
modernizare şi întreţinere.
În contextul evoluţiei structurii SEN, se vor menţiona în continuare
principalele puncte de reper pentru zona Baia Mare. Astfel, în anul 1959
prin punerea în funcţiune a LEA 110 kV Cluj-Baia Mare s-a realizat
racordarea la SEN a zonei Baia Mare. Zece ani mai târziu se pun în
funcţiune LEA 220 kV Iernut-Baia Mare 3 şi staţia de 220/110 kV Baia
Mare 3. În anul 1977 se pune în funcţiune staţia de 400/220 kV Roşiori,
unica din zona Baia Mare, intercalată în LEA 400 kV Iernut-Mukacevo.

30