Curs 3.

Sisteme economice

În orice domeniu ştiinţific, sistemul reprezintă un ansamblu complex de elemente

interconectate între ele, care stabilesc norme, participă, acţionează şi reacţionează între ele
şi cu mediul înconjurător, în scopul realizării unui obiectiv comun. El stabileşte, după un
anumit criteriu totodată, participare, ordine, ierarhie, decizie, conturare a domeniilor şi
defineşte integratorul (interlegăturile), propunând un mod concret, coerent şi sistematic
de acţiune.
Sistemul economic desemnează modalitatea de organizare şi funcţionare a
activităţilor economice astfel încât, cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine cerinţele
de consum ale populaţiei. Noţiunea de sistem economic este utilizată în sensul de sistem
social-economic, cu accent pe componenta economică care se identifică în fond, cu
orientarea socială şi economică, al cărui nucleu îl formează activitatea de producţie.
Economia, ca ştiinţă s-a constituit în strânsă legătură cu realitatea economică
înconjurătoare, cu faptele, evenimentele şi mai ales cu condiţiile materiale şi sociale care
au asigurat viaţa oamenilor şi dezvoltarea societăţii umane. Acestea sunt analizate în forma
lor cea mai generală, dar în strânsă legătură cu formele istorice pe care le-a cunoscut până
azi şi mai ales cu ceea ce preocupă societatea românească în prezent.

Economia ca sistem real

Istoria societăţii pune în evidenţă adevărul fundamental că pentru a putea exista,

oamenii trebuie să producă cele necesare traiului, iar aceasta înseamnă confruntarea
permanentă pe de o parte cu nevoile cotidiene în continuă creştere, iar pe de altă parte cu
limitele impuse de resursele existente care sunt limitate, fapt ce implică necesitatea
cunoaşterii mecanismelor şi componentelor de bază şi constante ale vieţii economice.
Ca sistem real economia reprezintă ansamblul activităţilor social-umane prin care
se asigură producerea, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii.
Desfăşurarea acestor activităţi implică existenţa unor componente (condiţii) şi
anume:
a) Prima şi cea mai importantă dintre ele o reprezintă oamenii, care pun în acţiune
mijloacele şi determină finalitatea activităţii economice. Ei apar în economie într-o triplă
ipostază:
- consumatori ai bunurilor materiale şi serviciilor;
- producători ai bunurilor materiale, prin partea activă a populaţiei;
- organizatori ai activităţilor de producţie, schimb şi consum.
b) Cea de-a doua componentă a economiei o constituie natura şi mediul natural,
care, pe de o parte furnizează numeroase resurse materiale, iar pe de altă parte asigură
producerea de bunuri din agricultură, silvicultură.
c) Cea de-a treia componentă este formată din mediul creat de om, sub forma de
bunuri şi mijloace materiale, condiţii sociale. Acest mediu cuprinde mijloacele de
producţie (maşini, instalaţii, utilaje, construcţii) folosite în procesele economiei din toate
ramurile, precum şi materii prime, materiale auxiliare.

1
 Toate aceste componente luate în sine caracterizează economia în mod static.
Economia reprezintă însă un complex dinamic, aflat în continuă mişcare şi transformare,
iar acest dinamism se realizează prin procesele economice.

Procesele economice de bază

Procesul economic reprezintă transformările succesive sau concomitente,

cantitative şi calitative, care au loc în economia sau activitatea unei unităţi determinate
(gospodărie, întreprindere sau economie naţională).
Procesele economice de bază din cadrul activităţii economice sunt: producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul.
a) Producţia reprezintă ansamblul operaţiunilor şi activităţilor prin care oamenii
creează bunurile materiale necesare satisfacerii nevoilor economico-sociale. Ea implică
utilizarea şi interacţiunea factorilor de producţie (munca, natura şi capitalul) şi se
concretizează în realizarea de bunuri materiale şi servicii;
b) Repartiţia cuprinde operaţiunile de distribuire şi redistribuire a rezultatelor
activităţii de producţie, prin care se formează veniturile în societate. O categorie aparte a
acestora o constituie operaţiunile financiare, prin care se constituie şi se utilizează
resursele financiare din economie;
c) Schimbul asigură ca şi repartiţia legătura dintre producţie şi consum şi
reprezintă totalitatea activităţilor sau operaţiunilor economice prin care bunurile economice
trec de la producător la consumator, de la o persoană la alta, prin vânzare-cumpărare, pe
plan intern sau extern.
d) Consumul este procesul de utilizare a bunurilor produse, prin care se asigură
satisfacerea nevoilor materiale, spirituale şi sociale.
Aceste procese se realizează de către agenţii economici persoane fizice sau
juridice, care îndeplinesc funcţii bine determinate în viaţa economică şi anume: indivizii
(producători şi consumatori), unităţile economice de toate categoriile, familiile,
administraţiile publice şi particulare).
Legăturile economice dintre agenţii economici, dintre ramurile şi sectoarele
economiei naţionale poartă denumirea de fluxuri economice.
Într-o economie de schimb dezvoltată, aceste fluxuri sunt de două feluri:
- fluxuri reale care reprezintă deplasarea bunurilor materiale şi a serviciilor de la
producători (vânzători) la cumpărători (utilizatori);
- fluxuri monetare, adică deplasarea banilor în sens invers, de la cumpărători la
vânzători.
Fluxurile economice private în ansamblul interdependenţei lor formează circuitul
economic.
În raport cu factorul de spaţiu, circuitul economic poate fi naţional (fluxuri
economice dintre agenţii economici interni) şi internaţional (fluxuri dintre agenţi
economici din diferite ţări).
Circuitul economic pune în evidenţă legăturile fundamentale pe care se sprijină
funcţionarea economiei naţionale a unei ţări.
Odată încheiat, circuitul economic este reluat, asigurând baza existenţei şi
dezvoltării societăţii omeneşti.

2
 Problemele fundamentale ale economiei

O trăsătură esenţială a economiei ca sistem real, o reprezintă marea diversitate a

formelor ei de existenţă. Oricare ar fi formele de organizare şi particularităţile
economiilor, există mai multe probleme (întrebări) fundamentale la care umanitatea trebuie
să răspundă şi anume:
1. Ce fel de bunuri trebuie produse şi în ce cantităţi ? Rezolvarea acestei
probleme presupune alocarea resurselor limitate pe ramuri, sectoare şi activităţi.
2. Cum se produc aceste bunuri ? din ce resurse, prin ce metode şi în ce condiţii
tehnice, economice şi sociale ? Această problemă este determinată de marea varietate a
posibilităţilor şi alternativelor de producţie, a mijloacelor tehnice şi organizatorice.
3. Cum este împărţită producţia de bunuri şi servicii a societăţii între membrii
ei ?
4. Sunt resursele utilizate integral sau unele dintre ele sunt risipite ?
5. Pentru cine se produc bunurile economice şi mai ales cum ajung ele la cei
cărora le sunt destinate ?

Schema problemelor economice fundamentale

Trebuinţe Resurse
Probleme economice fundamentale

Nelimitate Limitate

Ce să se producă ? Cum să se producă? Pentru cine să se producă ?

Ce fel de bunuri şi în ce cantitate?Ce forme de organizare a producţiei ?Ce tipuri de sistem economic?

În funcţie de modul în care s-au realizat procesele economice de bază şi de

răspunsurile care s-au dat la problemele fundamentale în decursul istoriei, s-au constituit şi
au funcţionat diferite forme de economie şi diferite sisteme economice.

3
 Sistemele economice

Sistemul economic reprezintă un ansamblu complex şi coerent de structuri

economice, sociale, de instituţii şi mecanisme, prin care se realizează producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul de bunuri şi se soluţionează tensiunea dintre nevoile nelimitate şi în
continuă diversificare pe de o parte şi resursele limitate pe de altă parte.
Principalele tipuri de sisteme economice sunt următoarele : sistemul economiei
naturale, sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de tip comandat.

1. Sistemul economiei naturale

Economia naturală (casnică), reprezintă forma de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice, în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb. Caracteristica dominantă a economiei naturale este
autoconsumul, producătorul şi familia sa fiind şi consumatorii bunurilor produse. În
cadrul economiei naturale activitatea economică se desfăşoară pe baza diviziunii naturale
a muncii (după sex, vârstă), iar instituţia cheie o reprezintă gospodăria familială, în care
se produceau bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor elementare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice, a apărut schimbul. Odată cu extinderea
acestuia, economia naturală a cunoscut o restrângere continuă, fiind însoţită de extinderea
şi afirmarea economiei de schimb. Economia naturală se menţine şi în zilele noastre în
proporţii reduse, dar diferite de la o ţară la alta şi de la o zonă la alta, având un rol secundar
în raport cu celelalte forme de economie.

2. Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă liberă

Economia de schimb este acea formă de organizare a activităţii economice, în care

gospodăriile şi atelierele ca agenţi economici produc bunuri, în principal în vederea
vânzării, obţinând în schimbul lor alte bunuri necesare satisfacerii propriilor trebuinţe.
Economia de schimb a apărut încă din antichitate, pe baza unor condiţii istorice
obiective şi anume:
a) Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici pe
diferite activităţi independente (agricultură, industrie, comerţ, construcţii, transporturi),
din care se obţin bunuri de un anumit fel. Diviziunea socială a muncii este premiza şi
totodată condiţia fundamentală pentru existenţa economiei de schimb.
b) Autonomia (independenţa producătorilor), care se întemeiază pe o anumită
formă de proprietate şi în primul rând pe proprietatea particulară, care dă dreptul agenţilor
economici să-şi înstrăineze bunurile produse pe principii economice, adică contra altor
bunuri, bunuri care în acest fel dobândesc calitatea de marfă.
Marfa, este un produs al muncii omeneşti, care satisface o trebuinţă şi care este
destinat schimbului prin vânzare – cumpărare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, economia de schimb a devenit
preponderentă şi dominantă, transformându-se în ceea ce numim astăzi economie de piaţă.

4
 Economia de piaţă este o formă modernă a activităţii economice, în cadrul căreia
oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient în concordanţă cu regulile economice
ale pieţei, fapt ce face posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente, pentru
satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt următoarele:
a) Piaţa este centrul vital al economiei şi îmbracă forme multiple, prin
intermediul ei realizându-se legăturile esenţiale dintre producţie şi consum şi dintre agenţii
economici;
b) Pluralismul agenţilor economici şi al centrelor de decizie economică, bazat
pe dominaţia proprietăţii private asupra resurselor, avuţiei şi capitalului;
c) Libertatea de decizie şi de acţiune a agenţilor economici, împreună cu
răspunderea acestora pentru consecinţele deciziilor adoptate. Alocarea resurselor este
rezultatul a milioane de decizii independente, luate de producători şi consumatori, conform
intereselor şi obiectivelor lor;
d) Este o economie concurenţială, în care confruntarea agenţilor economici pe
piaţă, face posibilă acţiunea neîngrădită a cererii şi ofertei, determinând progresul
economico – social;
e) Preţurile bunurilor economice se stabilesc în mod liber, prin confruntarea
cererii cu oferta, fără intervenţia administrativă a statului şi prin înlăturarea politicilor
monopoliste;
f) Mobilul principal al activităţii întreprinderii îl constituie profitul, a cărei
obţinere constituie motivaţia participării salariaţilor şi întreprinderilor la activitatea
economică;
g) Existenţa unui sistem monetar, bancar şi valutar dezvoltat şi stabil, menit să
asigure buna funcţionare a economiei şi alocarea eficientă a resurselor;
h) Existenţa statului democratic, care veghează aplicarea legilor pieţei şi
funcţionarea normală a mecanismelor economiei de piaţă.

3. Sistemul economiei de comandă

Prezintă câteva trăsături specifice şi anume:

a) Deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă, aparţin
autorităţilor centrale . Ca atare, economia de comandă este unipolară.
Activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor şi directivelor
stabilite printr-un plan general, care conţine indicatori obligatorii pentru toţi agenţii
economici.
b) Exclude sau limitează concurenţa, iar preţurile se formează în totalitate sau în
mare măsură prin metode administrative;
c) Eficienţa economică, este în general scăzută;
a) Motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării
veniturilor individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.

5
 4. Economia mixtă

În realitatea contemporană tipurile pure de economie, există îndeosebi în analize

teoretice.
Majoritatea economiilor sunt mixte, în sensul că ele combină elemente
semnificative din sistemele analizate anterior, mai ales din economia liberală, de piaţă şi
din cea de comandă.
Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care
domină proprietatea privată, dar pot avea o pondere importantă şi alte forme de proprietate,
iar orientarea agenţilor economici se face prin mecanismele pieţei şi deciziile agenţilor
economici, fără a neglija însă rolul important pe care îl are statul îndeosebi în domeniul
repartiţiei şi al macrostabilizării.
Economiile ţărilor capitaliste dezvoltate de astăzi, sunt indicutabil economii de
piaţă, dar care se diferenţiază în funcţie de gradul diferit de implicare a statului în procesele
economice şi îndeosebi în domeniul distribuţiei, al asigurării echilibrului macroeconomic,
al combaterii dezechilibrelor şi crizelor, şomajului şi inflaţiei.
Din acest punct de vedere se deosebesc mai multe tipuri (modele), ale economiei
de piaţă şi anume:
a) tipul anglo – saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale Americii,
cu cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie şi în activitatea
întreprinderilor;
b) tipul vest – european, îndeosebi francez, cu o pronunţată tentă dirijistă;
c) Tipul nordic european , care promovează cooperarea între sectorul privat
producător de bunuri economice şi cel producător de servicii sociale, specific ţărilor
scandinave şi îndeosebi Suediei;
d) tipul social – de piaţă, care tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia socială,
cum este cazul Germaniei, Austriei şi Olandei;
e) tipul paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific Japoniei, ţară
insulară cu o largă istorie de izolare.

Tranziţia la economia de piaţă

În ultimul deceniu al secolului XX a început procesul de trecere de la economia de

comandă bazată pe proprietatea de stat, la economia de piaţă bazată pe proprietatea privată.
Ea s-a pus înainte de toate pentru fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi de
Sud-Est şi apoi pentru cele din fosta Uniune Sovietică. Deşi situaţia celor pesta 20 de ţări
diferea mult atât în privinţa nivelului de dezvoltare economică, cât şi al condiţiilor
economice, sociale şi politice, problemele economice majore ale procesului de tranziţie
erau asemănătoare, putând fi grupate în patru pachete şi anume:
a) liberalizarea economică, prin desfiinţarea controlului asupra producţiei şi
preţurilor;
b) demonopolizarea şi privatizarea, astfel încât să fie încurajată concurenţa şi
dezvoltată proprietatea particulară;
c) reforma economică şi restructurarea mecanismelor financiare, bancare şi de
credit, valutare şi de comerţ intern şi extern;
b) stabilizarea macroeconomică, prin controlul masei monetare.

6
 Obiectivul fundamental al tranziţiei îl constituie edificarea unei economii
moderne de piaţă.
Realizarea acestui obiectiv în ţara noastră depinde de modul cum se înfăptuieşte
reforma în economie, care presupune:
- transformarea structurală a proprietăţii, organizării şi conducerii întregii activităţi
economice adică: înlăturarea monopolului proprietăţii de stat şi cooperatiste şi promovarea
pluralismului proprietăţii, în care rolul primordial revine proprietăţii private;
- eficientizarea întregii activităţi economice, printr-o mai bună utilizare a
capacităţilor de producţie din toate sectoarele de activitate şi ramurile economiei naţionale
(industrie, agricultură, construcţii) şi o mai bună valorificare a resurselor de capital şi de
muncă;
- desfiinţarea întreprinderilor nerentabile care aduc pierderi mari economiei şi
retehnologizarea celor care pot deveni viabile (rentabile);
- amplificarea afluxului de investiţii de capital străin, sub diferite forme şi mai ales
sub formă de investiţii în întreprinderi din toate ramurile;
- organizarea pe principii moderne a învăţământului şi cercetării ştiinţifice;
- realizarea unui sistem de protecţie socială adecvat;
- integrarea competitivă a ţării noastre în structurile economiei europene, în
Uniunea Europeană, proces care presupune restructurarea şi retehnologizarea
întreprinderilor, ramurilor şi subramurilor economiei naţionale, fără de care economia
noastră nu va putea beneficia de avantajele multiple pe care le oferă integrarea.
Pentru anumite domenii şi segmente ale sistemului economic sunt folosite
ansamble ale regulilor sau instrumentelor de reglementare şi promovare a unor politici
(sistemul comercial, sistemul de retribuire, sistemul de normare a muncii, sistemul
pensiilor şi al protecţiei sociale) sau al verigilor şi elementelor constitutive ale unor forme
organizatorice (sistemul de marketing, de management, de vânzări, de depozitare, sistem
financiar-bancar, sistemul monetar naţional şi internaţional, sistemul bănesc, sistemul
comercial, sistemul valutar, sistemul contabil naţional, sistemul informaţional economic,
sistemul generalizat de preferinţe, sistemul de organizare teritorial-economică).
Conceptual, economia politică nu poate fi studiată fără ajutorul unor ştiinţe exacte
conexe, realizându-se astfel ceea ce numim sistemul ştiinţelor economice sau structura
economică teoretizată, care se grupează şi se împarte în mai multe categorii, care cuprind:
 ştiinţele economice fundamentale:
 ştiinţe economice teoretice:
 teoria economică generală (economia politică);
 istoria economiei;
 istoria gândirii economice;
 politica economică;
 doctrine economice;
 ştiinţe economice funcţionale şi de măsurare:
 statistica economică;
 management economic;
 marketing economic;
 contabilitatea economică;
 planificare şi prognoză economică;

7
  ştiinţe economice tehnico-aplicative:
 ştiinţe economice specializate:
 teoria monedei şi a preţurilor;
 teoria finanţelor şi a creditelor;
 ştiinţe economice de ramură:
 economia industriei;
 economia agriculturii;
 economia rurală;
 ştiinţe economice naţionale şi internaţionale;
 activitatea economică bancară;
 activitatea de gestiune şi de analiză;
 activitatea economice de merceologie;
 teoria specializării şi cooperării internaţionale;
 teoria sistemului monetar internaţional;
 ştiinţe economice a firmei:
 teoria echilibrului microeconomic;
 teoria integrării microeconomice;
 ştiinţe economice de graniţă:
 ştiinţe economice de graniţă cu natura:
 geografia economică;
 teoria protecţiei mediului natural;
 teoria ameliorării mediului ambiant;
 ştiinţe economice de graniţă cu alte ştiinţe:
 econometria;
 cibernetica economică;
 ingineria economică;
 ştiinţe economice de graniţă cu societatea:
 sociologia economică;
 demografia.

Sistemul economic este definit ca o parte dintr-un sistem de ordin superior

reprezentat de sistemul social. Acesta, sistemul social, acţionează asupra sistemului
economic prin fluxuri informaţionale care caracterizează structura şi volumul resurselor
precum şi modalităţile de satisfacere a treburilor sociale. La rândul său, sistemul
economic este alcătuit dintr-un ansamblu complet de subsisteme, între care există
numeroase şi complexe conexiuni, şi care interacţionează între ele generându-se
transformări şi transferuri economice evolutive, aplicabile în economia naţională.
Elementele fundamentale ale sistemului economic constituie un model abstract
de abordare care poate fi studiat prin cel puţin trei elemente fundamentale:
 instituţii juridice, politice şi sociale, care definesc activităţi economice,
politice şi sociale precum şi relaţiile dintre subiecţii (agenţii) economici întâlniţi în practica
economică;

8
  mecanismele economice cu funcţie de reglare, care reflectă modul de
integrare al activităţilor economice şi realizează un întreg bloc economic piramidal şi/sau
funcţional;
 mobilurile şi realizările, determinate prin activităţi economice şi prin
climatul social economico-uman.

Funcţiile şi mecanismele sistemelor economice, constau în:

 funcţia de distribuţie – alocarea resurselor între posibilităţile de utilizare a
acestora;
 funcţia de producţie şi comerţ – distribuirea a ceea ce s-a produs;
 funcţia de reproducţie – asigurarea existenţei continuităţii sistemului
economic prin reutilizarea produselor primare sau a celor reciclante;
 funcţia de eficienţă – utilizarea disponibilităţilor printr-o formă optimă.
Mecanismul de funcţionare a sistemului economic trebuie să se adapteze
condiţiilor concrete date, generând în acelaşi timp premise necesare creării unor noi
condiţii de dezvoltare şi de creştere economică (creşterea complexităţii diviziunii muncii şi
a procesului real de cunoaştere, respectiv al dobândirii de noi abilităţi şi disponibilităţi
legate de producţie).
Întrucât mecanismul de funcţionare a sistemului economic îşi schimbă structurile,
principiile, mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcare-dezvoltare, în adaptarea
mecanismului la transformările structurale ce au loc la nivelul sistemului, este necesară
elaborarea de politici şi/sau strategii economice care să permită înlocuirea (adaptarea)
vechiului sistem la noile condiţii şi cerinţe.
În literatura economică şi cea de specialitate, cele mai frecvente sisteme economice
întâlnite sunt:
 sistemul economic închis (sistemul economiei de subzistenţă) – dezvoltat
prioritar, sau de obicei, în jurul unor domenii rurale, proprietăţi laice sau ecleziastice.
Acesta s-a dezvoltat în jurul unui teritoriu şi datorită influenţei pe care „dominantul” a
impus-o „dominaţilor”. Sistemul se mai numeşte sistem domenial;
 sistemul economic artizanal (sistemul economiei feudale) – s-a format
prin intensificarea comerţului stimulat de capitalismul comercial şi financiar, structurând
activităţile spre politică comercială sau financiară. Sistemul se mai numeşte şi sistem
manufacturier;
 sistemul economic socialist (sistemul economiei asociaţioniste) – creat pe
tipologia existenţei unor societăţi cu unic acţionar (statul) sau cooperative de producţie
care se organizau pe principiul autogestiunii. Sistemul se mai numeşte şi sistem
cooperatist;
 sistemul economic corporatist (sistemul economiei dictatoriale) – apărut
în condiţiile unei crize generalizate. Doctrina sistemului preconiza lichidarea sindicatelor şi
înlocuirea lor cu corporaţii profesionale, precum şi înlocuirea parlamentului cu
reprezentanţă naţională corporatistă;
 sistemul economic comunist (sistemul proprietăţii comune) – dezvoltat pe
principiul participaţiilor şi proprietăţii comune, iar întreaga producţie se repartizează unitar
întregului volum de participanţi fără preferenţiabilitate.

9
  sistemul economic de tranziţie (sistemul refacerii economice) – prevede
extinderea (dezvoltarea) sectoarelor economice care oferă eficienţă mare şi restrângerea
(abandonarea) sectoarelor mai puţin rentabile. Sistemul evidenţiază aspectul economic în
care se trece treptat de la o economie centralizată de comandă la o economie de piaţă
definită;
 sistemul economic comunitar (sistemul pieţei comune) – apare şi se
dezvoltă sub aspectul amplificării şi aprofundării interdependenţelor economice regionale,
care determină schimburi de producţie şi informaţie între state, generând procese de
integrare economică interstatală şi piaţă comună;
 sistemul economic mondial – reprezintă totalitatea economiilor naţionale şi
al legilor acestora, dezvoltat pe baza diviziunii internaţionale a muncii şi care dezvoltă
piaţa internaţională a muncii;

10
 Tabloul sinoptic al sistemelor economice1

Elemente specifice fiecarei topologii de sistem economic privite prin prisma elementelor de analiză

SPIRIT FORMĂ SUBSTANŢĂ

Elementul psihologic Elementul politico-social Elementul tehnic
ECONOMICSISTEM

 căutarea autosuficienţei
 centru unic de decizie, şeful deplin  rudimentar
 reducerea riscului
al domeniului mijloacelor de producţie  puţin progresiv
 cercetarea uneltelor agricole şi distribuire a produsului  instrumente agricole simple
simple (satisfacerea nevoilor imediate)
ECONOMICSISTEM

 satisfacerea măsurată a nevoilor

 proprietate privată asupra  folosirea uneltei şi a meseriei
 gustul pentru munca bine făcută
mijloacelor de producţie a muncitorilor  puţin progresiv
 justiţie comunativă (fiecăruia ce i
independenţi, organizaţi în corpuri de  muncă la comandă (prin anticiparea
se cuvine)
meserii ierarhizate cererii)
 spirit de moderaţie

1
Reprodus după: Cl.Alquier, în Dictionnaire Encyclopédique Economique et social, Paris, 1990.

11
 SPIRIT
Elementul psihologic
SISTEM ECONOMICSISTEM
 căutarea profitului de achiziţie
(spirit de concurenţă şi raţionalitate)
ECONOMICLIBERAL
 urmărirea egalităţii economice şi
sociale
 satisfacerea nevoilor fiecăruia
ECONOMICSISTEM
 urmărirea unei linii de mijloc între
capitalism şi colectivism
 arbitrarea între grupurile
profesionale
FORMĂ
Elementul politico-social
 proprietate privată asupra
mijloacelor de producţie
 economie descentralizată
 libertate în şi prin piaţă
 însuşirea colectivă a mijloacelor de
producţie
 economie centralizată
 planificare imperativă
 proprietate privată asupra
mijloacelor de producţie
 controlul prin stat al grupurilor
profesionale
SUBSTANŢĂ
Elementul tehnic
 folosirea generalizată şi sistematică
a maşinii (căi prelungite ale producţiei)
 organizarea ştiinţifică a muncii
 raţionalizarea în producţie
(previziune prostească)
 teoretizarea: conform lui
G.K.Galbraith, „Noul stat industrial”,
R.Aron „18 lecţii despre societatea
industrial”
 poate să fie modernă şi progresivă,
adică „tehnocrată”, capitalistă sau destul
de rudimentară
12
 Grila de analiză comparată a sistemelor economice
Sistemul capitalist
 
ECONOMICUL
proprietate privată asupra mijloacelor de producţie
 rol preponderent al întreprinderii
 deplină putere decizională
 rol primordial al concurenţei
 rol de organizarea profitului
 risc antreprenorial
 piaţă liberă a muncii
SOCIALUL
 relaţie contractuală angajator – angajat
 grupări sindicale şi profesionale
 negociere a drepturilor salariale şi premieri
 interes redus pentru creşterea profitului
 posibilitatea organizării grevelor
Sistemul socialist
nu există unitate particulară
 unitatea are funcţie exclusivă de execuţie şi asigură planul
de producţie general
 supunere faţă de directivele de aprovizionare şi de
distribuţie a producţie
 absenţa rentabilităţii şi realizării profitului
 proprietate privată de mici dimensiuni doar în agricultură
 nu există piaţa forţei de muncă
 nu există dreptul la grevă
 salariu fixat administrativ, fără negociere
 acordarea primelor preferenţial şi prin depăşirea sarcinilor
de plan
 act decizional controlat
 grupări sindicale vasale partidului
13
 Sistemul capitalist
 activităţi orientate către acte comerciale
 unicul mecanism cu funcţie de reglare
PIAŢA
 oferta şi cererea reacţionează reciproc
 consumul şi nivelul de trai individual în creştere
 eliminarea neproductivităţii prin mecanisme automate
 nu intervine în orientarea economică
STATUL
 asigură servicii publice majore
 legiferează liberal interesele naţionale
 stabileşte priorităţile
SPECIFICEPROBLEME
 accentuează inegalităţile economice
 apariţia dezechilibrelor economice ciclice
 suveranitatea consumatorului cu excepţia cazului de
monopol sau al înţelegerilor dintre părţile producătoare
Sistemul socialist
 nu există piaţă concurenţială
 actul comercial şi comerţul naţionalizat
 preţuri impuse de autonomie centrală
 relaţii rigide între producţie şi consum
 variaţie controlată a preţurilor
 consumul nu intervine în orientarea producţiei
 concentrează puterea politică şi economică
 planificare centralizată şi imperativă
 descentralizarea gestiunii curente
 proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie
 adoptarea deciziilor de la centru şi pe baza calculelor
economice
 controlează activitatea economică
 deţine monopolul schimburilor internaţionale
 administraţie birocratică
 insule de penurie şi consum nesatisfăcător
 absenţa noţiunii de şomaj şi inflaţie sau reprimate şi relativ
restrânse
14
 Structurile sistemului economic contemporan definitorii sunt:
 în funcţie de nivelul sau etajul la care se află, distingem:
 microeconomia, care cuprinde totalitatea activitatea unităţilor economice;
 mezoeconomia, care se referă la activitatea ramurilor şi regiunilor;
 macroeconomia, care are în vedere activitatea ansamblului economic
naţional.
 pe baza naturii activităţilor naţionale, structurile sistemului economic poate
fi grupat astfel:
 pe ramuri: agricultură, industrie, construcţii, comerţ, transporturi, poştă,
comunicaţii, turism, burse, finanţe, bănci, asigurări, tranzacţii, învăţământ,
sănătate, asistenţă socială;
 pe sectoare:
 primar (agricultură, sivicultură, pescuit, industria extractivă);
 secundar (industria prelucrătoare şi construcţiile);
 terţiar (transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, finanţe);
 cuaternar (cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică, cunoaştere
dezvoltată).
 ca proces al reproducţiei: producţie, repartiţie, schimb şi consum.
 pe baza compartimentelor de încadrare ale unităţilor şi în funcţie de
ierarhizarea lor, determinăm: structura organizaţională;
 în funcţie de amplasarea unităţilor se stabileşte: structura teritorială sau
regională;
 mijloacele de muncă şi nivelul lor tehnic determină: structura tehnologică;
 unităţile fiecărei ramuri pot fi grupate în unităţi: mari, mijlocii, medii şi
mici.
Sistemul ştiinţelor economice există, se dezvoltă şi poate fi înţeles numai în
strânsă legătură cu practica economică: teoriile şi concluziile ştiinţei economice susţin
practica, permiţând elaborarea unor politici economice eficiente, iar practica oferă noi
elemente de studiu şi împinge înainte teoria economică, stimulând-o să emită noi idei
valoroase izvorâte din activitatea economică.
Evoluţia sistemelor economice, de la simplu la complex, a fost determinată de
evoluţia cunoaşterii umane. În evoluţia lor, sistemele economice au dat dovadă de
capacitatea de adaptare la situaţii diferite. Înlocuirea unui sistem economic cu altul a avut
loc atunci când el nu mai putea face faţă schimbărilor esenţiale care intervin în realitate,
fiind înlocuite cu un sistem mai performant. Existenţa concomitentă a mai multor sisteme
în lumea contemporană se datorează varietăţii structurilor economico-sociale ale ţărilor
vremii, de la economiile naţional patriarhale sau tribale până la economiile ţărilor bogate,
cu o industrie puternic dezvoltată.
Diversitatea sistemelor economice contemporane este rezultatul unor condiţii
diferite de dezvoltare ca şi al acţiunii unor factori variaţi şi contradictorii, existenţi pe
parcursul istoriei. Astfel, diversitatea acţiunilor arată că economiile naţionale ale ţărilor se
află în stadii sau trepte diferite de dezvoltare, caracteristică a dezvoltării istorice a omenirii.
De aceea, coexistenţa a mai multor sisteme economice în lumea contemporană face
necesară şi utilă cercetarea comparată a acestora, a funcţionării lor, a rezultatelor şi
insucceselor înregistrate de ele, în diferite momente şi domenii ale vieţii economice,
sociale şi culturale, ale asigurării respectului dreptului omului.
În acest context, este evident că inginerul are nevoie de o viziune economice mai
largă, are nevoie de criterii de apreciere a ansamblului de pricipii care să constituie puncte

15
de referinţă în aprecierea corectă a diferitelor laturi ale vieţii economice, în unitatea din
care acesta face parte.

Principalele modele concrete de economie de piaţă

Sistemul economiei de comandă - prezintă câteva trăsături specifice şi anume:

- deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă, aparţin autorităţilor
centrale. În aceste condiţii, economia de comandă este unipolară;
- activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor de producţie şi a
directivelor stabilite printr-un plan general, care conţine indicatori obligatorii pentru toţi
agenţii economici;
- exclude sau limitează concurenţa, iar preţurile se formează în totalitate sau în
mare măsură prin metode administrative;
- eficienţa economică, este în general scăzută;
- motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării veniturilor
individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.

În realitatea contemporană tipurile pure de economie, există îndeosebi în analize

teoretice. Majoritatea sistemelor economice sunt de tipul economiilor mixte, în sensul că
ele combină elemente semnificative din sistemele analizate anterior, mai ales din economia
liberală, de piaţă şi din cea de comandă.
Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care
domină proprietatea privată, dar pot avea o pondere importantă şi alte forme de proprietate,
iar orientarea agenţilor economici se face prin mecanismele pieţei şi deciziile agenţilor
economici, fără a neglija însă rolul important pe care îl are statul îndeosebi în domeniul
repartiţiei şi al macrostabilizării.
Economia de piaţă a cunoscut şi cunoaşte o mare varietate a formelor sale de
existenţă, în cadrul diverselor economii naţionale. Explicaţia constă, printre altele, în faptul
că aceste entităţi economice sunt organizate şi funcţionează în moduri diferite, deoarece
condiţiile în care oamenii produc sau efectuează schimburi de activităţi între ei variază de
la ţară la ţară, iar în fiecare ţară, de la o generaţie la altă generaţie.
Aşadar, conceptul economiei de piaţă cunoaşte în prezent o mare varietate de
modele concrete, şi anume: anglo-saxon, vest-european, social de piaţă, nordic,
paternalist.

- modelul (tipul) anglo–saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale

Americii, are cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie şi în
activitatea întreprinderilor;
- modelul (tipul) vest–european, îndeosebi francez, prezintă o pronunţată tentă
dirijistă;
- modelul (tipul) nordic european, promovează cooperarea între sectorul privat
producător (de bunuri economice) şi cel producător (de servicii sociale), specific ţărilor
scandinave şi îndeosebi Suediei;
- modelul (tipul) social de piaţă, tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia
socială, prezent în ţări ca Germania, Austriea şi Olanda;

16
 - modelul (tipul) paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific Japoniei,
ţară insulară cu o largă istorie de izolare.
La constituirea şi evoluţia fiecărui model concret de economie de piaţă, un aport
hotărâtor şi-au adus, pe de o parte, factorii noneconomici sau extraeconomici, specifici
fiecărei naţiuni (trăsături psihice, morale, etnice, istorice, concepţii, mentalităţi şi obiceiuri,
experienţe, dobândite într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndepărtată, factori politici),
iar pe de altă parte, modul în care piaţa din fiecare ţară a contribuit la asigurarea
funcţionării echilibrate şi eficiente a fiecărei economii în parte, precum şi natura, domeniile
şi proporţiile intervenţiei statului în economie.

17