CAPITOLUL 1

1.2 Inventarea Termometrului

De fapt, medicii antici - dar şi medicii din Evul Mediu care au continuat să folosească teoriile lor - nu ştiau cum
să determine acest parametru evident crucial - temperatura. Pînă la începutul secolului al şaptesprezecelea nu s-a
dezvoltat nicio metodă prin care să se poată atribui valori experimentale gradelor de cald şi de rece, nu s-a inventat ni ci
un instrument pe care să-l putem numi termometru.

Probabil prima încercare de a defini starea corpului uman prin măsurări fizice obiective a provenit de la un grup
de savanţi italieni care lucrau împreună în jurul anului 1600 [1]. Medicul Sanctorius (Santorio) (1561-1636), care făcea
parte din acest grup, a publicat în anul 1612, în lucrarea sa „Comentarii despre Galien", prima descriere care se cunoaşte
a unui instrument conceput pentru măsurarea temperaturii. Sanctorius a încercat să măsoare o caracteristică instantanee
a temperamentului, adică temperatura, folosind o formă modificată a unui dispozitiv foarte vechi numit termoscop, care
fusese deja descris de Philo din Bizanţ (secolul al lll-lea î. Cr.) şi de Hero din Alexandria (sec. I d.Cr.). O variantă
ulterioară a acestui instrument este prezentată în Figura 1.2. El se compune dintr-un bulb voluminos ataşat ermetic unui
tub lung şi subţire din sticlă, al cărui capăt deschis este imersat într-un vas umplut cu apă sau alcool. Cînd bulbul este
încălzit cu mîna, dilatarea aerului din interior provoacă apariţia unor bule pe suprafaţa lichidului din vas. Cînd mîna se
îndepărtează şi bulbul se răceşte, lichidul se deplasează în sus, în interiorul tubului. în continuare, instrumentul lucrează
ca un dilatometru cu gaz, fiind sensibil la variaţiile temperaturii (dar, din nefericire, şi la variaţiile presiunii exterioare!).
Adăugarea unei scări uniforme - făcută din picături de sticlă - pe tubul termoscopului i-a permis lui Sanctorius să
aprecieze gradul de temperatură al pacientului şi, apoi, să stabilească tratamentul medical adecvat. Transformarea unei
ciudate jucării din sticlă într-un dispozitiv de măsurare şi folosirea intenţionată a datelor obţinute
pentru un scop anume au trăsăturile caracteristice unei descoperiri reale.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţi presupuşi inventatori ai termometrului, cum ar fi
della Porta sau Drebbel din Alkmar (care obişnuia să furnizeze diverse prototipuri de perpetuum
mobile hidro-pneumatice curţilor regale din Europa). Este absolut sigur, însă, că termoscopul era un
instrument foarte cunoscut în rîndul oamenilor educaţi din secolul al şaptesprezecelea, astfel încît a
desemna un singur inventator „adevărat" al termometrului, dintre persoane precum Galilei, Segredo,
Fludd, Bacon, Boyle şi alţii, este practic imposibil. Printre inventatori s-a
Figura 1.2
numărat şi Goethe care, un secol mai tîrziu (1732), a popularizat în
Termoscop
Germania un dispozitiv primitiv pentru prognozarea vremii, compus dintr-un
vas din sticlă închis etanş, umplut pe jumătate cu vin şi prevăzut cu un tub ciudat (Figura 1.3).
Dispozitivul, a cărui construcţie se bazează pe conceptul scăderea presiunii atmosferice
prognozează furtună, este cunoscut sub numele de termometrul lui Goethe.

Dar, indiferent dacă inventatorul termometrului a fost Galileo Galilei - aşa

Figura 1.3 Termometrul lui
cum îl creditează mulţi istorici ai ştiinţei - sau nu, prima utilizare a cuvîntului
Goethe
termometru se găseşte în tratatul francez „La Récréation Mathématique" de J. Leurechon, în 1624, unde a apărut ca
thermomètre
 Următorul progres major [2] l-a reprezentat utilizarea unui lichid în locul aerului şi a fost
înfăptuit în anul 1632 de către un medic francez, Jean Rey. El a folosit apa ca substanţă
termometrică dar, fiindcă nu a etanşat tubul termometrului, evaporarea trebuie să fi produs erori
considerabile.

Galileo Galilei În a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea erau în uz forme

avansate de termometre pentru scopuri medicale şi meteorologice, în
special cele construite de membrii ai Accademia del Cimento din Florenţa. Aceştia au înlocuit
apa cu alcool colorat în jurul anului 1650 şi au închis ermetic tubul. Termometrele lor erau
gradate prin diviziuni marcate prin minuscule picături din sticlă ataşate pe tub şi, pentru a
asigura suficientă lungime termometrelor care aveau un număr mare de diviziuni (pînă la 300)
[3], acestea erau adesea construite în formă de spirală (Figura 1.4).
Figura 1.4
Faima acestor noi termometre cu alcool s-a răspîndit rapid în Europa pentru că, în mod Fabricarea
Termometrelor
evident, ele erau superioare a tot ceea ce existase pînă atunci. Arta suflării sticlei era la acea
vreme foarte avansată în nordul Italiei şi măiestria sticlarilor florentini a permis membrilor
Accademia del Cimento să dea curs imaginaţiei lor în producerea de termometre cu tije spiralate,
extraordinar de lungi (Figura 1.5). Ele erau suficient de sensibile şi, datorită dibăciei artizanului
care le fabrica şi al cărui nume a fost uitat, erau de o uniformitate uimitoare. în anul 1657,
academicienii au experimentat [3] termometre din sticlă cu mercur dar, în cele din urmă, au

concluzionat că acestea sunt mai puţin comod de folosit decît cele cu alcool. Este
Figura 1.5 Termometru
Florentin Termometru regretabil căci, dată fiind măiestria lor în suflarea sticlei, termometrul de
precizie ar fi fost probabil pus la punct cu şaizeci de ani înaintea aparaţiei sale efective datorate lui Fahrenheit.

1.3 Dezvoltarea conceptului de temperatură empirică

Așadar, la mijlocul secolului al șaptesprezecelea se dispunea de termometre foarte sensibile și elegante dar nu
fusese făcută nici o tentativă serioasă pentu a pune o scară standartizată, universa valabilă. Mărturire stă nemulțumirea
exprimată de către Edmont Halley (1656-1742), astronomul faimoasei comete și secretarul Societății Regale din Londra,
față de termometrele care existau în anul 1693[4]:

Nu pot să cred că nici unul dintre ele ... nu a fost vreodată construit sau calibrat astfel încît să se poată conchide ce
înseamnă gradele sau diviziunile ; nici că ele nu au fost niciodată gradate altfel, ci cu etaloane păstrate de fiecare lucrător
în parte, fără un acord sau o raportare la un altul.

1.3.1 Puncte fixe termometrice

Era nevoie să fie definite „puncte fixe" de referinţă, adică fenomene fizice care să fie folosite ca

repere termometrice întrucît se produc întotdeauna la aceeaşi temperatură. Fără puncte fixe credibile era
imposibil să se creeze o scară de temperatură semnificativă, iar fără puncte fixe care să fie folosite de toţi

producătorii de termometre, nu erau mari speranţe să se realizeze o scară standardizată.

În cursul secolului al şaptesprezecelea şi în prima parte a secolului al optsprezecelea, a existat o abundenţă de

propuneri de puncte fixe, fără să se ajungă însă la un consens clar asupra celor mai bune. Tabelul 1.1 [4] prezintă o
sinteză a punctelor fixe folosite de savanţii cei mai respectabili pînă spre sfîrşitul secolului al optsprezecelea. Unele
dintre cele mai amuzante propuneri sunt scările de temperatură promovate de Robert Boyle (1627-1691), care folosea
coagularea uleiului de anason ca punct fix inferior sau de Joachim Dalence (1640-1707?), care folosea punctul de topire
al untului ca punct fix superior. Dar chiar şi acestea reprezentau o îmbunătătjire faţă de propunerile anterioare, precum
cel mai intens cald din timpul verii, folosit în construcţia termometrelor la Accademia del Cimento. Chiar marele Isaac
Newton (1642-1727) a făcut, se pare, o alegere lipsită de înţelepciune utilizînd, ca punct fix în scara sa de temperatură
din 1701, caldul sîngelui, adică temperatura corpului uman.

Tabelul 1.1 Puncte fixe termometrice propuse intre 1600 și 1771

Autorul propunerii Anul Puncte Fixe

Sanctorius 1600 Flacăra lumînării şi zăpada

Cel mai sever rece din timpul iernii şi cel mai intens cald din timpul
Accademia del Cimento 1640?
verii
Otto von Guericke 1660? Primul îngheţ din timpul nopţii
Robert Hooke 1663 Solidificarea apei distilate
Robert Boyle 1665? Coagularea uleiului de anason sau solidificarea apei distilate
Christiaan Huygens 1665 Fierberea apei sau solidificarea apei
Honoré Fabri 1669 Zăpada şi cel mai intens cald din timpul verii
Francesco Eschinardi 1680 Topirea gheţii şi fierberea apei
Joachim Dalencé 1688 Solidificarea apei ş/topirea untului
Edmond Halley 1693 Grote adînci şi fierberea alcoolului
Carlo Renaldini 1694 Topirea gheţii şi fierberea apei
Isaac Newton 1701 Topirea zăpezii şi caldul sîngelui
Guillaume Amontons 1702 Fierberea apei
Ole Romer 1702 Amestec gheaţă/sare şi fierberea apei
Philippe de la Hire 1708 Solidificarea apei ş/grotele Observatorului din Paris
Amestec gheaţă/apă/sare şi amestec gheaţă/apă şi temperatura
Daniel Gabriel Fahrenheit 1720
corpului sănătos
Solidificarea apei şi cea mai caldă apă suportată de mîna care o ţine
John Fowler 1727
totuşi
R. A. F. de Réaumur 1730 Solidificarea apei
 Joseph-Nicholas de I'lsle 1733 Fierberea apei
Anders Celsius 1741 Topirea gheţii şi fierberea apei

J. B. Micheli du Crest 1741 Grotele Observatorului din Paris şi fierberea apei

Encyclopaedia Britannica 1771 Solidificarea apei şi coagularea parafinei

În 1661, Sir Robert Southwell, care a devenit ulterior preşedintele Societăţii Regale din Londra, a revenit dintr-
un Grand Tour pe continent cu un termometru cu alcool florentin. Robert Hooke, care la acea vreme era curator al
Societăţii Regale, a modificat proiectul italienilor, a introdus în alcool un colorant roşu adecvat şi s-a apucat să
constituie o scară [3]. Hooke şi-a publicat metoda în 1664, în lucrarea sa Micrographia. în această lucrare el a arătat
cum se pot face termometre comparabile fără ca dimensiunile să fie riguros aceleaşi, aşa cum se încercase la Accademia
din Florenţa. Hooke a conceput o metodă bazată pe creşteri egale de volum pornind de la punctul de solidificare al apei
şi a produs o scară în care fiecare grad era echivalent cu o variaţie de aproximativ 1/500 din volumul de lichid al
termometrului (ceea ce echivalează cu aproximativ 2,4 °C). Scara se întindea de la -7 grade, pentru vremea cea mai
rece, pînă la +13 grade, pentru temperatura cea mai ridicată din timpul verii. Această scară a fost diseminată pe diferite
termometre, care au fost etalonate în raport cu originalul conservat de Societatea Regală care fusese etalonat prin
metoda lui Hooke. Acest prim termometru, cunoscut ca etalonul din Gresham College, a fost utilizat de Societatea
Regală pînă în anul 1709. Primele arhive meteorologice au început să fie păstrate plecînd de la observaţiile făcute cu
termometre ce reproduceau această scară. în jurnalul lui Robert Hooke, ţinut la Gresham College din martie 1672 pînă
în aprilie 1673 şi în cel al lui John Locke, ţinut din decembrie 1669 pînă în ianuarie 1675, găsim temperaturile măsurate
în diferite momente ale acestor perioade. Pentru cele unsprezece zile în care amîndoi au făcut măsurări de temperatură,
diferenţa între valorile raportate nu depăşeşte 4 °C şi valorile medii sunt în concordanţă cu puţin peste 1,5 °C. Aceasta
se petrecea înainte de naşterea lui Fahrenheit, Reaumur şi Celsius şi la numai zece ani după ce primul termometru etanş
cu alcool fusese adus în Anglia.

În numai cincisprezece ani, termometria trecuse de la o stare de ignoranţă aproape totală la o stare în care
începuseră să fie ţinute înregistrări meteorologice semnificative. Conceptul de scară se născuse, dar nu se ştia mare
lucru despre dependenţa scării de proprietăţile fluidului termometrie. Pentru asta a trebuit să se aştepte pînă în vremea
lui Reaumur care a înţeles în 1739 [3] că scările termometrelor cu alcool şi ale termometrelor cu mercur sunt diferite din
cauză că aceste fluide nu se dilată la fel. Nu e limpede dacă el a fost promotorul ideii că ar putea exista un anumit fluid
ideal care, folosit la construcţia unui termometru, ar da o temperatură „mai absolută "într-un anumit sens decît indicaţia
furnizată de alcool sau mercur.

Trebuie, de asemenea, să menţionăm numele lui C. Renaldini din Padova, cel care, se pare, în anul 1693, a
introdus pentru prima dată ideea folosirii celor două puncte fixe de temperatură: „topirea ghetir şi „fierberea apef\ El a
împărţit intervalul dintre ele în 12 părţi egale.

În acelaşi an, Edmond Halley experimenta termometre cu mercur, dar nu se ştie cine a folosit pentru întîia oară
această substanţă termometrică.

1.3.2 Primele scări empirice de temperatură

Termometria începe să devină modernă la începutul secolului al optsprezecelea prin lucrările lui Fahrenheit şi
Amontons, care au realizat progrese importante, însă în direcţii diferite. Fiecare a pus bazele unei ramuri a termometriei.
 Aceste două ramuri, quasi-independente, au rămas separate din multe puncte de vedere aproape pînă în epoca actuală şi
sunt denumite de Quinn [3] termometria primară şi termometria secundară.

Dan Gabriel Fahrenheit (1686-1736) pare să fi fost prima persoană care a învăţat cum să construiască
termometre din sticlă cu mercur stabile. în plus, în perioada 1708 -1724, el a pus la intervalului dintre ele într-un
număr convenabil de grade, între anii 1724 şi 1726, Fahrenheit a publicat numeroase articole în care a descris
termometrul său cu mercur şi cele trei puncte fixe pe care le-a folosit pentru calibrare: (1) un
amestec de gheaţă, apă pură şi clorură de amoniu (pe care l-a considerat punctul zero al scării);
(2) un amestec de gheaţă şi apă pură; (3) temperatura corpului uman (caldul sîngelui). El a
împărţit intervalele dintre punctele fixe în mod egal, în grade. în al doilea articol din 1724,
Fahrenheit precizează valorile celor trei puncte fixe pe scara sa: 0°, 32° şi, respectiv, 96°.

D.G. Fahrenheit a preluat ideea punctelor fixe dintr-o conversaţie avută cu astronomul danez
Fahrenheit Ole Romer. Acesta i-ar fi vorbit despre un proiect pentru constituirea unei scări de temperatură
cu două puncte fixe, temperatura de topire a gheţii şi „caldul sîngelui". Pentru calibrare, el a
imersat succesiv termometrul într-un amestec de gheaţă şi apă şi, respectiv, în apă la temperatura corpului uman şi a
marcat nivelurile corespunzătoare ale coloanei de lichid pe scara termometrului. Romer a ales în mod arbitrar un zero
situat sub punctul gheţii, la o distanţă egală cu jumătate din lungimea cuprinsă între cele două repere marcate. El a
împărţit apoi, tot arbitrar, intervalul dintre acest zero şi nivelul corespunzător temperaturii corpului uman în 22,5 de
grade, ceea ce făcea ca temperatura de topire a gheţii să devină 7,5° Fahrenheit a hotărît să urmeze acelaşi principiu,
numai că el a împărţit intervalul de temperatură dintre cele două puncte fixe în 64 de grade şi a atribuit valoarea de 32°
punctului gheţii, ceea ce a condus la valoarea de 96° pentru „caldul sîngelui". Extinzînd scara rezultată, Fahrenheit a
constatat că temperatura de fierbere a apei de ploaie era de aproximativ 212°. El a studiat variaţia acestei temperaturi cu
presiunea atmosferică. Mai tîrziu, valoarea de 212° a fost adoptată ca valoarea exactă a temperaturii Fahrenheit de
fierbere a apei la presiunea atmosferică normală, devenind al doilea punct fix al scării sale alături de punctul de topire al
gheţii (32°). Utilizînd această scară, care este şi astăzi în uz, Fahrenheit a făcut măsurări ale punctelor de fierbere ale
lichidelor de pînă la 600°.

Importanţa lucrărilor lui Fahrenheit rezidă în capacitatea sa de a construi termometre

stabile, pe de o parte şi de a stabili o scară reproductibilă, pe de altă parte. Desigur, nu a fost primul
care a propus o scară cu două puncte fixe, dar a fost primul care a exploatat metoda utilizînd
termometre bune.

Cam în aceeaşi perioadă, savantul francez Guillaume Amontons (1663-1705) a creat în

mod independent o metodă analogă pentru constituirea unei scări termometrice. El a făcut însă
experimente cu un termometru cu gaz la volum constant (Figura 1.6), folosind aer ca mediu
termometrie [3].
Amontons a studiat relaţia dintre temperatura şi presiunea gazelor şi a constatat că mici
Figura 1.6
variaţii ale temperaturii produc variaţii corespunzătoare ale presiunii. El a concluzionat că
Termometrul cu
gaz la volum temperatura unui gaz este proporţională cu presiunea sa şi că, în consecinţă, ar fi nevoie de un
constant singur punct fix pentru a defini o scară. Din nefericire, această propunere nu a fost adoptată de
contemporani, cel mai probabil pentru motivul foarte întemeiat că termometrul cu gaz era un instrument dificil de
folosit. La vremea respectivă nu s-a înţeles că o scară astfel stabilită are o semnificație fizică mult mai importantă decît
scara lui Fahrenheit.
Rezultatele studiilor sale l-au determinat pe Amontons să presupună că cea mai joasă temperatură existentă ar
corespunde unei presiuni zero a gazului din termometru. El a numit acest punct (situat la aproximativ 270 de grade sub
punctul de solidificare al apei) „zero absolut" sau „frigul extrem" (l'extrême froid) şi a propus folosirea lui ca punct fix
natural. Era, fără îndoială, primul pas pe calea înţelegerii conceptului de zero absolut al temperaturii, un concept
dezvoltat mai tîrziu de William Thomson.

Lui Amontons îi datorăm şi o altă idee valoroasă şi anume, folosirea termometrelor cu gaz (mijloace de
măsurare nu tocmai comode dar foarte exacte) pentru etalonarea termometrelor cu lichid (mijloace de măsurare mult
mai practice).

Ceva mai tîrziu, spre mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a ajuns la un consens general asupra folosirii
fenomenelor de fierbere şi de solidificare ale apei ca puncte fixe preferate pentru termometrie, în special datorită
lucrărilor lui Réaumur şi Celsius.
În anul 1731, René Antoine Ferchault de Réaumur (1683-1757) a creat o scară de
temperatură în care reperul zero reprezenta punctul de solidificare al apei iar reperul 80 - punctul de
fierbere al apei. Scara de temperatură Réaumur a devenit populară în Franţa, dar a fost ulterior
ănlocuită cu scara centigrad.

Astronomul şi fizicianul suedez Anders Celsius (1701-1744) a

construit în anul 1742 [2] un termometru cu mercur în care intervalul dintre
R. A. F. de
reperele marcate pentru punctul gheţii şi, respectiv, pentru punctul de fierbere
Réaumur
al apei la presiunea atmosferică normală era împărţit în 100 de părţi egale, cu
reperul corespunzător punctului gheţii marcat cu 100° şi cel corespunzător punctului de fierbere a

apei marcat cu 0⃘.

Este de presupus că această alegere a valorilor pentru cele două puncte fixe a fost dictată
de dorinţa lui Celsius de a nu avea temperaturi negative sub punctul de topire al gheţii.

Anders Celsius este recunoscut ca primul om de ştiinţă care a efectuat

experimente laborioase în scopul de a defini o scară de temperatură pe baze
ştiinţifice. El a studiatdependenţa punctului de solidificare al apei de latitudine
şi a determinat, de asemenea, dependenţa punctului de fierbere al apei de
presiunea atmosferică (în acord excelent cu datele moderne).

Figura1.7 -
În 1750, un prieten şi colaborator ştiinţific al lui Celsius, Mărten
A. Celsius Termometru
Stromer, a inversat cele două puncte fixe introduse de Celsius şi a definit punctul Celsius (ataşat
gheţii şi punctul de fierbere al apei ca fiind 0° şi, respectiv, 100°. A rezultat, astfel, scara Celsius sau unui
scara centigrad, denumită aşa datorită diferenţei de 100 de unităţi între cele două puncte fixe. barometru) -
Stockholm,
Treptat, scara centigrad a devenit populară în întreaga lume (Figura 1.7).
sfîrşitul sec. al
 Scările lui Fahrenheit, Celsius şi Reaumur au foarte multe caracteristici comune cu scările practice moderne.
Ele au permis rezolvarea unor probleme fundamentale ale termometriei ştiinţifice şi anume:

• oricărei stări termice date să i se să se atribuie un număr 9, numit temperatură empirică,

• să se decidă dacă două corpuri au aceeaşi temperatură sau nu şi
• să se determine care corp are temperatura mai ridicată.
1.4 Scară termodinamică(absolută) a lui Kelvin

Scara absolută de temperatură propusă de Kelvin se bazează pe un ciclu Carnot în care o unitate de căldură
care este transmisă de la un corp A aflat la temperatura T° pe această scară la un corp B aflat la temperatura (T-1)° pe
aceeaşi scară va produce acelaşi efect [lucru] mecanic, oricare ar fi numărul T(1.1). Principala caracteristică a acestei
scări este, aşadar, aceea că toate gradele au aceeaşi valoare [8]. Deoarece lucrul mecanic rezultat nu depinde de
substanţa de lucru, temperatura T şi scara astfel definite vor fi complet independente de proprietăţile fizice ale oricărei
substanţe specifice şi scara poate fi desemnată pe bună dreptate ca scară absolută [8].

Scară de temperatură bazată pe principiul al doilea al termodinamicii, definită de relaţia:

în care Q1 şi Q2 sunt cantităţi de căldură schimbate de un sistem termodinamic cu două surse de căldură aflate la
temperaturi T1 şi T2

Pînă în anul 1954, această scară, cunoscută pur şi simplu ca Scara Kelvin, a fost definită prin atribuirea a 100
de grade intervalului fundamental cuprins între punctul de topire al gheţii şi punctul de fierbere al apei. Temperaturile
erau desemnate prin T iar unitatea de măsură era notată cu simbolul °K. Punctul gheţii era desemnat prin T0.

Cu 100 de ani înainte, Kelvin atrăsese însă atenţia că, pentru definirea scării absolute, este necesar numai un
singur punct fix şi că, dacă intervalul dintre zero absolut şi punctul gheţii va deveni suficient de reproductibil, atunci
scara absolută va trebui să fie definită în funcţie de acest singur punct fix.

Douăzeci de ani mai tîrziu, Mendeleev făcea aceeaşi propunere, cu amendamentul ca intervalul dintre zero
absolut şi punctul gheţii să fie divizat în 1000 de părţi.

În anul 1939, William F. Giauque a propus să se selecteze o valoare definită pentru a reprezenta punctul triplu
al apei şi scara absolută (termodinamică) să fie definită numai prin acest punct.

Modificarea definiţiei scării s-a produs însă abia în anul 1954, cînd ce-a de-a 10-a Conferinţă Generală de
Măsuri şi Greutăţi (Conférence Générale des Poids et Mesures - CGPM) a decis ca scara termodinamică să fie
definită cu ajutorul „punctului triplu al apei ca punct fix fundamental, atribuindu-i-se valoarea de 273,16 grade
Kelvin, exact" (Résolution 3,1954).

Dacă singurul termometru care ar realiza temperaturi în Scara Kelvin ar fi o maşină termică reversibilă, Scara
nu ar avea nicio importanţă practică. Dacă însă am avea un gaz care să satisfacă în mod riguros condiţilei de idealitate,
atunci o masă dată din acest gaz ar satisface legea pV = KT, unde T- este temperatura termodinamică și K este
constanta specifică a gazului dat(K=R/ ). Aceasta mai este denumită și legea Boyle-Mariotte. Astfel scara Kelvin este
echivalentă cu scara gazului ideal, deoarece coeficientul de dilatare a gazului ideal ∝ este egal cu ∝ = 1/273,15 K-1.

Dacă p1V1 și p2V2 sunt produsele presiune-volum ale unei mase definite dintr-un gaz ideal la temperaturile T1
și T2 atunci este justă ecuația:

= (1.1)

Ecuaţia (1.1) reprezintă baza termometriei cu gaz. Fără îndoială, fluidul termometric al unui termometru cu gaz
este un gaz real, nu unul perfect. Dar dacă un anumit gaz real satisface condiţiile de idealitate cu suficientă precizie
(într-un anumit domeniu de presiuni şi temperaturi), atunci el poate fi asimilat cu un gaz perfect şi poate fi utilizat ca
substanţă termometrică pentru măsurarea temperaturilor în scara termodinamică.

Scara gazului ideal a fost propusă prima dată de Amontons la începutul secolului al optsprezecelea şi a fost
implemetată de Chappuis în anul 1889. la BIPM.

1.5 Relații dintre scările de temperatură

Relațiile dintre scările de temperatură au o mare importanță, deoarece pentru a transforma o marime a
temperaturii dintr-o unitate a unei scari în altă unitate a altei scări folosim anume aceste relații dintre scări. Pentru a gasi
aceste relații avem nevoie de cunoscut două criterii a acestor scări: 1) proporția dintre un grad a unei scări și un grad a
celeilalte scări; 2) valorile pe aceiași scară a unuia și aceluiași punct fix.

Drept exemplu putem lua relația dintre scara Celsus și Kelvin, proporția dintre cele două grade este egală cu
unu deoarece un grad celius este egal cu un Kelvin(1oC = 1K), iar punctul fix îl putem lua pe cel a punctului triplu a
apei care în scara Celsus este egal cu 0,01 Co iar în scara Kelvin este de 273,16. De aici și apare relația dintre aceste
două scări:

t[oC] = T[K] - 273,15 și

T[K] = t[oC] + 273,15

O altă scară este scara Reamur care are ca unitate de măsură gradul Reamur (Ro) care are ca proporția dintre
gradul Reamur și gradul Celsus egală cu 4/5 (1Ro=4/5Co) și punctual de topire a gheții este zero la ambele scări de aici
și relația dintre aceste două scări:

t[oR]=( )t[Co]

Pînă în prezent în SUA și Marea Britanie pe larg se folosește scara Fahrenheit cu unitatea de măsură gradul
Fahrenheit(oF). Mai amintim că la această scară punctual de topire a gheții este de 32oF iar punctual de fierbere a apei
este de 212oF. Relația dintre aceste scara Fahrenheit și scara Celsus este :

t[oF]= t[oC]
 Dar în practica științifică și inginerească din SUA și Marea Britanie se întîlnește scara Rankine. Zero pe
această scară este egal cu zero absolute din scara termodinamică absolută(Kelvin) dar punctual triplu al apei(273,16 K)
este egal cu 491,67 oRn. Relațiile dintre temperaturile de pe scara Rankine și scările Celsus și Kelvin sunt datede
formulile:

t[oRn]= T[K] și

t[oRn]=491,67+ t[oC]

Acestea sunt cele mai principale scări de temperatură folosite în prezent și relațiile dintre acestea.

1.6 Scările internaţionale practice de temperatură

Dezvoltarea tehnico-științifică din întreaga lume și dezvoltarea relațiilor de cooperare și standardizare a acestor
relații pentru facilitare dezvoltării cît mai rapide a acestor relații au condus la apariția unor scări standarde de
temperatură care aveau o acoperire internațională. O scară de temperatură devine internațională dacă este adoptată de
Conferința Generală de Măeuri și Greutăți(Conférence générale des poids et measures, CGPM), rezoluția CGPM
conferindu-i scării un statut legal sau quasi-legal în majoritatea țărilor lumii.

1.6.1 Istoria apariției și dezvoltării scărilor internaționale de temperatură

Scara normală cu hidrogen

În contextul creat prin semnarea Convenţiei Metrului şi prin înfiinţarea BIPM. stabilirea primei scări
internaţionale de temperatură s-a impus ca o necesitate. Deşi părea una dintre activităţile secundare ale BIPM.
termometria era esenţială pentru compararea şi utilizarea prototipurilor de lungime. Pentru a se putea măsura
temperatura fiecărui prototip şi coeficientul de dilatare al aliajului platină-iridiu din care era fabricat. Comisia
internaţională a metrului decisese ca. pentru fiecare metru prototip, să se asigure cîte două termometre din sticlă cu
mercur, etalonate la BIPM, care să fie livrate împreună cu prototipul. Pentru a se îndeplini această cerinţă, la comanda
BIPM au fost fabricate termometre speciale de către un producător de mijloace de măsurare din Paris, pe numele său.
Tonnelot [12]. Termometrele au fost confecţionate din sticlă dură {verre dur), o sticlă deosebit de bună din punctul de
vedere al stabilităţii, astfel că reproductibilitatea măsurărilor era în limitele a cîtorva miimi de grad. O dată
termometrele disponibile, a devenit o urgenţă stabilirea unei scări uniforme de temperatură pe care să fie etalonate.
După deschiderea laboratoarelor BIPM în 1884. Pierre Eugène Chappuis (1855-1916) s-a dedicat acestei activităţi timp
de aproape două decenii, avînd contribuţii majore la definirea primei scări internaţionale de temperatură.

Pentru stabilirea scării termometrelor din sticlă dură cu mercur, el a decis să compare
termometrele lui Tonnelot cu un termometru cu gaz. în acest scop a construit un termometru cu
gaz la volum constant (Figura 2.4) şi a studiat acest tip de termometru folosind hidrogen, azot
şi bioxid de carbon drept substanţă de lucru. Termometrul avea două părţi esenţiale [3J: un
bulb care conţinea gazul şi un manometru pentru măsurarea presiunii acestuia. Bulbul era un
tub din platină-iridiu montat orizontal (în centrul imaginii) cu lungimea de 1,10 metri şi diametrul de 0.036 metri, avînd
un volum de 1.038 99 litri la temperatura de topire a gheţii. La utilizare, bulbul era plasat într-o baie menţinută la
temperatura de măsurat, bulbul fiind conectat la manometru (în stînga imaginii) printr-un capilar de platină avînd
Pierre Eugène Chappuis diametrul de 0.7 mm. (Figura 2.4 este preluată din [3], care reproduce schema instalaţiei din
lucrarea principală a lui Chappuis referitoare la termometria cu gaz, Etude sur le thermomètre à gaz et comparaison des
thermomètres à mercure avec le thermomètre à gaz., din 1888.)

Chappuis a stabilit o ecuaţie pentru corectarea scării termometrelor din sticlă cu mercur în raport cu scara
termometrului cu hidrogen. Incertitudinea măsurărilor sale era mai bună de o sutime de grad pentru cea mai mare parte
a domeniului de temperatură studiat.

Termometria cu gaz a lui Chappuis poate fi considerată ca începutul termometriei moderne. Complexitatea şi
diversitatea echipamentelor folosite dau măsura eforturilor care s-au făcut pentru a transforma termometrul cu gaz într-
un mijloc de măsurare a temperaturii cu o exactitate acceptabilă internaţional.

Recunoscînd necesitatea unui acord internaţional privind o scară de temperatură reproductibilă. CIPM s-a
întrunit la Paris şi. în data de 15 octombrie 1887. a
adoptat Scara centigrad a termometrului cu
hidrogen de la Sèvres (cunoscut ca termometrul cu
hidrogen al lui Chappuis) drept scară practică
internaţională de temperatură scara era
fundamentată pe două puncte fixe. punctele de
solidificare (0 °C) şi de fierbere (100 °C) ale apei
pure şi era valabilă între -25 oC şi 100 oC.

Comitetul Intemațional de Măsuri şi

Greutăţi adoptă drept scară termometrică etalon
pentru Serviciul Internaţional de Măsuri şi
Figura 1.8 Termometrul cu hidrogen a lui Chappuis
Greutăţi, Scara Centigrad a termometrului cu
hidrogen, avînd drept puncte fixe temperatura de topire a gheţii (0 °) şi cea de fierbere a apei distilate (100o) la
presiunea atmosfencă normală, hidrogenul fiind la o presiune iniţială de 1 mm coloană de mercur, adică la 1000/760 =
1,3158 din presiunea atmosferică normală [3].

Această decizie a fost ratificată prin Rezoluţia Primei reuniuni a CGPM. care a avut loc în anul 1889.

În descrierea scării adoptate - denumită şi Scara normală cu hidrogen -, s-a simţit nevoia să se specifice
valoarea presiunii inţiale de umplere cu gaz, deoarece Chappuis nu a aplicat nicio corecţie pentru abaterile hidrogenului
de la comportarea unui gaz perfect [1J. Acesta a fost şi motivul pentru care scara a fost considerată o scară practică: ea
nu era o scară absolută (adică, termodinamică) deoarece, în definirea ei. a rămas o mică dependenţă de proprietăţile
particulare ale fluidului de lucru. Pentru un termometru cu gaz la volum constant etalonat la două puncte fixe - aşa cum
a procedat Chappuis -, erorile apar numai datorită variaţiilor în comportarea non-ideală a gazului între punctele fixe.
aceste variaţii fiind însă mici pentru hidrogen la temperaturi cuprinse între 0 °C şi 100 °C.
 Eforturile de îmbunătăţire a tehnicilor măsurării temperaturii nu s-au oprit în momentul adoptării Scării din
1887. Chappuis şi-a continuat munca la BIPM şi a început să studieze termometrul cu gaz la presiune constantă,
folosind aceleaşi trei gaze. El a concluzionat că termometrul cu volum constant este un etalon mai comod decît
termometrul cu presiune constantă. Apoi. la îndemnul lui Ernest Howard Griffiths de la Kew Obseivatory, Chappuis a
mers mai departe şi a extins domeniul de temperatură spre temperaturi mai înalte. în acea perioadă, comunitatea
metrologică era preocupată să depăşească limitările termometrului cu hidrogen şi să stabilească o scară internaţională
care să acopere un domeniu mult mai larg de temperatură.

Scara Internaţională de Temperatură din 1927 (SIT-27)

În anul 1887, Hugh L. Callendar publică primul din cele patru - celebre, acum dar controversate, atunci -
articole ale sale. On the Practicai Measurement of Temperature. în acest articol, el descrie [4] elementele esenţiale
necesare în termometria cu rezistenţă de precizie, adică

 un rezistor montat şi protejat corespunzător.

 un mijloc pentru măsurarea rezistenţei sale şi
 relaţie între rezistenţă şi temperatură.

Între anii 1888 şi 1889. Callendar colaborează cu Griffiths la dezvoltarea termometrului cu rezistenţă din
platină, care

... oferă cea mai comodă şi exactă metodă de măsurare a temperaturii într-un domeniu foarte larg. Alegînd un
termometru particular ca etalon şi comparînd alte termometre în mod direct cu el, am găsit că este posibilă atingerea
unui grad de exactitate (în valori relative) de ordinul a 0.001 intre 0 °C şi 100 °C şi de ordinul a 0.01 la 450 °C.

Termometrele construite de Callendar şi Griffiths fiind stabile pînă la 600 °C. ei decid să folosească pentru
etalonare. alături de punctul gheţii şi punctul de fierbere al apei, şi un al treilea punct fix, la o temperatură mai ridicată.
Punctul fix ales a fost punctul de fierbere al sulfului. Ei au efectuat măsurări ale acestui punct fix folosind un
termometru cu aer la presiune constantă şi au obţinut o temperatură de 444.53 °C.

Decizia CIPM de a adopta Scara normală cu hidrogen îi determină pe Callendar şi Griffiths să propună BIPM
desfăşurarea unei comparaţii între termometrele lor cu rezistenţă din platină şi termometrul cu gaz la volum constant al
lui Chappuis. Comparaţia este efectuată de Chappuis în colaborare cu Harker de la Kew Observatory în anul 1897.
Măsurarea lor la punctul sulfului a condus la o valoare cu numai 0,17 °C mai mare faţă de rezultatul obţinut anterior de
Callendar şi Griffiths [1J.

Doi ani mai tîrziu, în timpul reuniunii din 1899 a British Association for the Advancement of Science (BAAS),
Callendar propune o scară practică de temperatură bazată pe termometre cu rezistenţă din platină. El propune ca scara să
fie definită de comportarea unui grup de termometre fabricate din acelaşi lot de fir din platină (o scară bazată pe un
astfel de principiu este adesea numită „scară a firului"). Termometrele urmau să fie etalonate la punctul gheţii şi la
punctele de fierbere ale apei şi sulfului, domeniul scării fiind extins pînă la punctul aluminiului (căruia el îi atribuia
valoarea de 645.5 °C). Callendar propunea, de asemenea, ca această scară să fie legată de scara de temperatură ideală
prin măsurarea punctului de fierbere al sulfului cu termometrul cu gaz. în mod surprinzător, BAAS nu a dat curs
propunerii lui Callendar.
 În anul 1911, directorii laboratoarelor naţionale de metrologie din Marea Britanie şi Statele Unite au acceptat
propunerile Preşedintelui Physikalisch Technische Reichenstalt (Germania) ca

 să se adopte scara termodinamică drept scară internaţională de temperatură şi

 scara propusă de Callendar în 1899 să fie realizarea ei practică.

Cea de-a 5-a CGPM din 1913 a încurajat această iniţiativă şi a adoptat o Rezoluţie prin care cerea directorilor
celor trei laboratoare să se întîlnească sub auspiciile BIPM pentru a ajunge la un acord ferm asupra scării practice.
Discuţiile au fost însă amînate din cauza izbucnirii Primului Război Mondial şi au fost reluate abia în anul 1923. cînd
fiecare dintre cele trei laboratoare realizase deja o scară de la -38 °C la +444,5 °C. în cursul discuţiilor, s-a căzut de
acord asupra viitoarei scări, care urma să fie definită prin intermediul [2J:

 termometrului cu rezistenţă din platină. între -38.81 °C şi punctul de solidificare al aluminiului ( 650 °C);

 termocuplului Pt-10%Rh/Pt. de la 650 °C pînă la 1100 °C;

 pirometrului optic folosind ecuaţia lui Wien pentru extrapolare, peste punctul de solidificare al aurului (1063
°C).

Proiectul a fost modificat uşor în urma discuţiilor desfăşurate într-un cadru lărgit, care ainclus BIPM şi
Universitatea din Leiden. Noul proiect a fost acceptat la reuniunea CIPM din 1927 şi a fost ratificat de cea de-a 7-a
CGPM care a urmat.

Scopul Scării - care a fost denumită Scara Internaţională de Temperatură din 1927 (SIT-27) - este foarte bine
definit în partea introductivă a textului :

1. Scara Termodinamică Centigrad,, pe care temperatura punctului de topire a gheţii şi temperatura punctului
de fierbere a apei, ambele la presiunea atmosfencă normală, sunt numerotate cu 0° şi, respectiv, 100°, este
recunoscută ca scara fundamentală la care toate măsurănle de temperatură trebuie să fie raportate.

2. Dificultăţile experimentale legate de realizarea practică a scării termodinamice au condus la adoptarea

pentru uz internaţional a unei scăn practice denumite rScara Internaţională de TemperaturăAceastă scară este
conformă cu scara termodinamică atît cît o permit cunoştinţele actuale şi este desemnată să fie precisă, comod
de realizat şi reproductibilă, şi să furnizeze mijloacele pentru o determinare unică a oncărei temperaturi din
domeniul scării, contribuind astfel la uniformitatea declaraţiilor privind valorile numence ale temperaturii.

SIT-27 a fost definită pe baza unui număr de puncte fixe - a căror poziţie faţă de punctul gheţii pe Scara
termodinamică fusese determinată folosind termometre cu gaz - şi a unor mijloace de interpolare sau extrapolare
etalonate la unul sau mai multe puncte fixe. în conformitate cu o procedură specificată: pe baza acestor etalonări erau
determinate constantele din relaţiile de interpolare a temperaturii între punctele fixe.

Punctele fixe de definiţie şi valorile atribuite temperaturilor lor în SIT-27 sunt prezentate în Tabelul 1.2,
comparativ cu valorile atribuite în scările următoare. SIPT-48. SIPT-68 şi SIT-90.

Mijloacele disponibile pentru interpolare au condus la împărţirea SIT-27 în patru domenii de temperatură [6],
după cum urmează:
  Domeniul cupnns între 0 °C şi 660 °C. în care temperatura t era obţinută pe baza rezistenţei Rt a unui

Tabelul 1.2 Valorile punctelor fixe din SIT-27, SIPT-48, SIP-68 și SIT-90
termometru etalon cu rezistenţă din platină prin intermediul relaţiei

Rt = R0(1+At+Bt2)

Constantele R0, A şi B din această formulă erau determinate prin etalonarea la punctul de topire al gheţii (0 °C) şi la
punctele de fierbere ale apei (100 °C) şi sulfului (444.6 °C).
Calitatea platinei din care era făcut termometrul trebuia să fie astfel încît raportul Rt/Ro să nu fie mai mic de 1,390 la t =
100 °C şi, respectiv, de 2.645 la t = 444.6 °C.

 Domeniul cuprins între -190 °C şi 0 °C, în care temperatura t era obţinută pe baza rezistenţei Rt a unui
termometru etalon cu rezistenţă din platină prin intermediul relaţiei

Rt = R0[1+At+Bt2-C(t-100)t3].

Constantele Ro, A şi B din această formulă erau determinate ca mai sus, iar constanta suplimentară C, prin etalonarea la
punctul de fierbere al oxigenului (-182.97 °C). Un termometru etalon utilizat sub 0 °C trebuia. în plus. să aibă un raport
Rt/Ro mai mic de 0.250 la t = -183 °C.

 Domeniul cupnns între 660 °C şi punctul aurului (1063 °C), în care temperatura t era obţinută pe baza t.t.e.m. e
a unui termocuplu etalon Pt-10%Rh/Pt. o joncţiune a căruia era menţinută la o temperatură constantă de 0 °C. celalată
fiind menţinută la temperatura t definită prin relaţia

e=a+bt+ct2

Constantele a, b şi c din această formulă erau determinate prin etalonarea la punctul de solidificare al stibiului şi la
punctele de topire ale argintului (960.5 °C) şi aurului (1063 °C) (mai precis, temperatura de echilibru între fazele solidă
şi lichidă ale substanţei la presiunea atmosferică normală).

 Domeniul temperaturilor situate deasupra punctului de topire al aurului, în care temperatura t era determinată
pe baza raportului dintre intensitatea luminoasă J2 a radiaţiei vizibile monocromatice de lungime de undă , emisă de
un corp negru la temperatura t2, şi intensitatea luminoasă J1 a radiaţiei de aceeaşi lungime de undă. emisă de un corp
negru la punctul aurului, prin intermediul relaţiei

1 1
log = −
1336 + 273

constantei C2 fiindu-i atribuită valoarea de 1,432 x 10-2 mK.

SIT-27 a introdus conceptele de exactitate şi de reproductibilitate :

O caracteristică esenţială a unei scăn practice de temperatură este aceea că punctelor fixe alese trebuie să li
se atribuie valori numence definite. Trebuie subliniat, însă, că poziţia ultimei zecimale date pentru fiecare dintre
valorile numence ... are semnificaţie numai în ceea ce pnveşte gradul de reproductibilitate al acelui punct fix în Scara
Internaţională de Temperatură. Nu trebuie să se înţeleagă că valorile sunt cunoscute pe Scara Termodinamică
Centigrad cu gradul de exactitate corespunzător.

Valorile acceptate pentru punctele fixe ale scării se bazează pe cele mai bune date obţinute cu termometrul cu
gaz. Să considerăm punctul de fierbere al sulfului, căruia în SIT-27 i-a fost atribuită valoarea de 444.60 °C. Deşi
punctul sulfului nu era cunoscut cu o exactitate mai bună de ± 0.1 °C în scara termodinamică, el putea fi reprodus cu o
exactitate mai bună de ± 0.01 °C atunci cînd se folosea termometrul cu rezistenţă din platină. Prin urmare, valoarea
punctului a fost definită în SIT- 27 ca fiind egală cu 444.60 °C astfel încît utilizatorii scării să poată beneficia de
avantajele reproductibilităţii mai bune a termometrului cu rezistenţă din platină faţă de cea a termometrului cu gaz.
 Scara Internaţională de Temperatură din 1948 (SIT-48)

În partea introductivă a textului SIT-27 se declara că scara va fi revizuită şi amendată pe măsură ce se dezvoltă
metode îmbunătăţite şi mai exacte de măsurare. Revizuirea scării a fost programată pentru octombrie 1939 dar, din
cauza condiţiilor politice nefavorabile, a trebuit să fie amânată.

În anul 1937, CIPM a constituit un comitet de termometrie şi calorimetrie care să-l consilieze în problemele
legate de termometria de precizie. Acest comitet a devenit Comitetul Consultativ de Termometrie (Comité Consultatif
de Thermométrie - CCT) şi a preluat în mare măsură iniţiativele legate de evoluţia Scării. Interesul Comitetului în
problemele privind calorimetria s-a pierdut foarte curând de la înfiinţarea sa.

În mai 1948, Comitetul Consultativ de Termometrie a propus CIPM revizuirea SIT-27. Noua scară a fost
adoptată de cea de-a 9-a CGPM şi a fost denumită Scara Internaţională de Temperatură din 1948 (SIT-48). Principalele
modificări faţă de SIT-27 au fost :

 s-a eliminat extrapolarea de la punctul oxigenului (-182, 97 °C) până la -190 °C şi, astfel, limita
inferioară a domeniului termometrului cu rezistenţă din platină a devenit temperatura acestui punct fix;
 s-a schimbat joncţiunea dintre domeniul termometrului cu rezistenţă din platină şi cel al termocuplului
de la 660 °C la 630,5 °C (punctul de solidificare al stibiului);
 a crescut gradul de puritate impus platinei folosite la confecţionarea mijloacelor de interpolare
(termometre cu rezistenţă din platină şi termocupluri);
 s-au înlocuit punctele de topire ale argintului şi aurului cu punctele lor de solidificare;
 s-a crescut uşor temperatura atribuită punctului argintului, de la 960,5 °C la 960,8 °C, nu pentru că s-
ar fi considerat că această noua valoare era mai apropiată de valoarea din scara termodinamică, ci pentru a se micşora
discontinuitatea găsită la joncţiunea dintre domeniul termometrului cu rezistenţă din platină şi domeniul termocuplului
din SIT-27;
 în domeniul pirometrului optic, ecuaţia lui Wien a fost înlocuită cu ecuaţia lui Planck, iar valoarea
atribuită celei de-a doua constante a radiaţiei, C2, a devenit 1,438 x 10~2 m K în urma noilor estimări ale valorilor
constantelor atomice. Aceste modificări au afectat toate valorile temperaturii situate peste punctul aurului.

De asemenea, s-a hotărât să se adopte denumirea de grad Celsius în loc de grad centigrad pentru unitatea de
temperatură. Această schimbare s-a făcut în parte pentru a se elimina posibila confuzie în limba franceză între centigrad
- unitatea de temperatură şi acelaşi cuvânt însemnând o sutime dintr-un unghi drept. Celălalt motiv al schimbării a fost
intenţia ca toate scările şi unităţile de temperatură uzuale să fie denumite după numele creatorilor lor: Kelvin,
Fahrenheit, Celsius, Réaumur etc.

Însă definiţia unităţii de temperatură termodinamică nu a fost modificată. Pus în faţa propunerii lui Giauque [7]
ca scara să fie definită numai printr-un singur punct fix - punctul triplu al apei -, Comitetul Consultativ de Termometrie
a dat o rezoluţie prin care „a acceptat principiul" unei astfel de scări, însă a ţinut să precizeze că Scara Internaţională de
Temperatură să nu fie în ni ci un caz afectată!
 Comitetul Consultativ [de Termometrie şi Calorimetrie] acceptă principiul unei scări termodinamice absolute
având numai un singur punct fix, asigurat în prezent din punctul triplu al apei pure, a cărui temperatură absolută este
fixată la 273,16°.

Introducerea acestei noi scări nu afectează în niciun fel utilizarea Scării Internaţionale, care rămâne scara
practică recomandată.

Când rezoluţia CCT a ajuns în faţa CIPM, acest organism a refuzat să avizeze valoarea de 273,16 °K pentru
punctul triplu al apei, înlocuind-o cu formularea neangajantă „a cărei valoare absolută va fi fixată ulterior" [Résolution
3 de la 9- CGPM (1948)1].

O altă propunere făcută de CCT s-a bucurat de mai mult succes şi a fost recomandată de CIPM şi aprobată de
CGPM. Textul acestui punct 1 al Rezoluţiei 3 este:

Cu tehnicile de astăzi, punctul triplu al apei pare să fie un punct termometrie de referinţă mai exact decât
punctul gheţii. Comitetul Consultativ [de Termometrie şi Calorimetrie] consideră de aceea că zero-ul Scării
Termodinamice Centigrad ar trebui să fie definit ca fiind temperatura cu 0,0100 grade sub cea a punctului triplu al
apei pure.

Prin urmare, mărimea gradului pe Scara Internaţională de Temperatură din 1948 a continuat să fie definită pe
baza unui interval fundamental de 100 de grade cuprins între punctul gheţii (0 °C) şi punctul de fierbere al apei (100
°C), care erau denumite puncte fixe fundamentale. Scara era astfel o scară centigrad în sensul strict al cuvântului.
Celelalte patru puncte fixe de definiţie erau denumite puncte fixe primare.

Scara Internaţională Practică de Temperatură din 1948 (Ediţia îmbunătăţită din 1960) (SIPT-48). Definiţia
kelvinului

În anul 1954 se produce o modificare importantă în definiţia unităţii de temperatură termodinamică. CCT
propune ca unitatea temperaturii termodinamice să fie definită în funcţie de intervalul dintre zero absolut şi un singur
punct fix. Aceasta era definiţia despre care Kelvin spusese în 1854 că va trebui să fie adoptată în cele din urmă. Punctul
fix ales a fost punctul triplu al apei, căruia i s-a atribuit o valoare definită, de exact 273,16

K.

Textul definiţiei care a fost adoptată de CGPM în anul 1954 [Résolution 3 de la 10- CGPM (1954)1 este:

Cea de-a zecea Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăti decide să definească scara termodinamică de temperatură
cu ajutorul punctului triplu al apei ca punct fix fundamental, atribuindu-i temperatura de 273,16 grade Kelvin, exact.

Zero-ul Scării termodinamice Celsius fusese deja adoptat în 1948 ca fiind cu 0,01° sub punctul triplu al apei şi
astfel se putea stabili relaţia

ToK=to(termod. 1954) + 273,15o

Doi ani mai târziu, CIPM decide să dea un nume sistemului format din unităţile de măsură fundamentale
adoptate de CGPM. în rezoluţia aprobată se face recomandarea ca sistemul să se numească Sistemul International de
Unităţi. De aici a apărut temerea că s-ar putea crea confuzie între temperaturile exprimate în Scara Internaţională de
Temperatură şi, respectiv, în Sistemul International de Unităţi. De aceea s-a propus ca numele scării de temperatură să
fie schimbat din Internaţională în Practică.

După controverse care au durat aproape doi ani, la reuniunea CIPM din mai 1960 s-a votat în unanimitate în
favoarea denumirii de Scară Internaţională Practică de Temperatură, iar cea de-a 11-a Conferinţă Generală de Măsuri şi
Greutăţi, ţinută în octombrie 1960, a adoptat noua denumire, dar şi o formă revizuită a textului SIT-48, în care
modificările erau legate în principal de rezoluţia privind punctul triplu al apei.

Adoptarea noii definiţii a scării termodinamice a avut drept consecinţă situaţia bizară că temperaturile
termodinamice erau definite într-un mod complet diferit de temperaturile internaţionale practice. De aceea a devenit
necesar să se facă distincţie între gradul Kelvin - unitatea de măsură a temperaturii termodinamice şi gradul Kelvin -
unitatea temperaturii Kelvin internaţionale practice [1]. Cele două unităţi nu erau identic egale, deoarece °K (lnt-1948)
era definit în funcţie de un interval de exact 100 °K (lnt-1948) între punctul gheţii şi punctul de fierbere al apei, în timp
ce °K (termodinamic) era definit în funcţie de un interval de 273,16 °K între zero absolut şi punctul triplu al apei.
întrucât numărul 273,16 fusese obţinut din măsurări cu termometre cu gaz care fuseseră etalonate la 0 °C şi 100 °C, cele
două unităţi, °K (termodinamic) şi °K (lnt-1948), ar fi fost identice dacă, şi numai dacă, acele experimente ar fi fost
riguros exacte pentru a da o valoare de -273,15 °C pentru zero absolut.

Datorită redefinirii scării termodinamice pe baza unui singur punct fix, conceptul de interval fundamental de
100° a fost eliminat din SIPT-48; ca urmare, atributul fundamental pentru punctul gheţii şi pentru punctul de fierbere al
apei a devenit inadecvat. Pe de altă parte, adjectivul primar slăbise în ultimii ani datorită utilizării sale extensive, în
special în industrie. Soluţia a fost ca toate cele şase puncte fixe ale scării să fie denumite puncte fixe de definiţie.

O altă modificare a vizat modul de specificare a valorilor punctelor fixe. Dacă în SIT-48, aceste valori erau
date cu mai multe zecimale egale cu zero care indicau gradul lor de reproductibilitate, în noua versiune, punctele fixe
erau considerate ca fiind exacte prin definiţie, astfel că zerourile suplimentare au fost eliminate.

În plus, punctul triplu al apei, definit ca fiind egal cu 0,01 °C, a înlocuit punctul gheţii, iar punctul de
solidificare al zincului, definit ca fiind egal cu 419,505 °C, a devenit o alternativă preferată a punctului de solidificare al
sulfului [9].

Scara Internaţională Practică de Temperatură din 1968 (SIPT-68)

Prin promulgarea Scării Internaţionale Practice de Temperatură din 1968 (SIPT-68) [Résolution 8 de la 13ê
CGPM (1967/68)], situaţia incomodă creată prin schimbarea definiţiei unităţii temperaturii termodinamice a fost
rezolvată: ambele unităţi de măsură - termodinamică [Résolution 4 de la 13- CGPM (1967/68)] şi practică - au fost
definite ca fiind egale cu 1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei. Unitatea a fost denumită
„kelvin" în loc de „grad Kelvin" şi simbolizată prin „K" în loc de ,,°K" [Résolution 3 de la 13- CGPM (1967/68)].
Intervalul dintre punctele de solidificare şi de fierbere ale apei a fost păstrat, mărimea lui urmând să fie decisă prin
măsurarea temperaturii termodinamice a punctului de fierbere al apei. De fapt, în SIPT-68 valoarea punctului de
fierbere al apei a fost menţinută ca fiind egală cu 100 °C exact deoarece nu existau suficiente dovezi care să indice
altfel. Însă rezultatele experimentale obţinute în termometria cu gaz şi de radiaţie după 1968 au condus la valoarea de
99,974 °C pentru acest punct fix.
 Faptul că noua termometrie primară, bazată pe o temperatură definită de 273,16 K pentru punctul triplu al apei,
conduce la o valoare de 99.974 °C pentru punctul de fierbere al apei, înseamnă pur şi simplu că vechea termometrie cu
gaz, bazată pe un interval definit de 100 °C între punctul gheţii şi punctul de fierbere al apei, atribuia eronat valoarea de
-273,15 °C lui zero absolut. Valoarea corectă era -273,22 °C (atât de apropiată de valoarea lui Kelvin din 1848, de -
273,2 °C !).

Adoptarea punctului triplu al apei ca unul dintre punctele fixe de definiţie ale SIPT-68 face ca acest punct fix
să fie acum comun ambelor scări, valoarea sa fiind egală cu 273,16 K atât în Scara Termodinamică Kelvin, cât şi în
Scara Internaţională Practică.

În linii generale, SIPT-68 era formată din 4 părţi [9.10.111]: (1) de la 13,81 K la 273,15 K; (2) de la 0 °C la
630,74 °C; (3) de la 630,74 °C la 1064,43 °C şi (4) peste 1064,43 °C. în domeniile (1) şi (2), mijlocul de interpolare a
rămas termometrul cu rezistenţă din platină, formulele de interpolare specificate fiind, însă, mai complexe. în domeniul
(3) era utilizat în continuare termocuplul Pt-10%Rh/Pt, cu aceeaşi formulă pătratică de interpolare stabilită încă din
1927.

Deasupra punctului aurului - domeniul (4) -, SIPT-68 era definită pe baza rapoartelor Tx/TAu măsurate cu
ajutorul unui pirometru optic, deşi acesta nu era menţionat explicit în textul scării. Valoarea atribuită celei de a doua
constante a radiaţiei din legea lui Planck, C2, a devenit 1,438 8 x 10-2 m K, valoare care a rămas neschimbată până
astăzi.

În SIPT-68 au fost introduse 6 puncte fixe noi [9]: punctul triplu al hidrogenului (13,81 K), punctul de fierbere
al hidrogenului la presiunea de 33 330,6 Pa (17,042 K), punctul de fierbere al hidrogenului la presiunea atmosferică
normală (27,102 K), punctul triplu al oxigenului (54,361 K) şi punctul de solidificare al staniului (231,9681 °C), care a
devenit o alternativă permisă la punctul de fierbere al apei. Punctul de fierbere al sulfului a fost eliminat, fiind înlocuit
cu punctul de solidificare al zincului (419,58 °C). Au fost modificate, de asemenea, valorile punctelor de solidificare ale
argintului (961,93 °C) şi aurului (1064,43 °C) şi de fierbere al oxigenului (90,188 K).

O versiune îmbunătăţită a SIPT-68 a fost adoptată [9] în anul 1975 de cea de-a 15-a CGPM [Résolution 7 de la
15- CGPM (1975)]. Ca şi în cazul revizuirii din 1960 a SIT-48, SIPT-68 (75) nu a introdus schimbări numerice, ci
numai modificări ale textului menite să clarifice şi să simplifice utilizarea scării. în plus, a fost adăugat punctul triplu al
argonului (83,798 K) ca o alternativă la punctul de fierbere al oxigenului. Această completare era o consecinţă a
recunoaşterii generale că punctele triple reprezintă puncte fixe mai bune decât punctele de fierbere, în principal datorită
faptului că nu implică măsurări de presiune.

Scara Internaţională de Temperatură din 1990 (SIT-90)

Scara Internaţională de Temperatură din 1990 (SIT-90) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi este a cincea
scară de temperatură adoptată de CIPM.

În partea introductivă a textului [9] se defineşte unitatea temperaturii termodinamice, kelvinul:

Kelvinul, unitatea temperaturii termodinamice, este fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamică a
punctului triplu al apei [Resolution 4 de la 13-reunion de la CGPM (1967/1968)].
 SIT-90 defineşte atât temperatura Kelvin internaţională, simbol T90, cât şi temperatura Celsius internaţională,
simbol t90. Relaţia dintre aceste două mărimi este aceeaşi cu cea dintre temperatura termodinamică, Tşi temperatura
Celsius, t- mărime păstrată din considerente istorice adică:

t90 /oC = T90/K-273.15 (1.2)

Unitatea mărimii fizice T90 este kelvinul, simbol K, şi cea a mărimii t90 este gradul Celsius, simbol °C, aceleaşi
unităţi ca şi pentru temperatura termodinamică, T şi, respectiv, temperatura Celsius, t. Prin definiţie, gradul Celsius este
egal în mărime cu kelvinul. O diferenţă de temperatură poate fi exprimată în kelvini sau în grade Celsius.

Ca şi scările precedente, SIT-90 a fost astfel concepută încât, pe tot domeniul său şi la orice temperatură,
valorile numerice ale lui T90 să fie cât mai apropiate posibil de valorile numerice ale lui T, potrivit celor mai bune
estimări făcute în momentul adoptării scării.

Exactitatea

Figura 1.9 [11] arată diferentele dintre temperaturile definite în SIT-90 şi în scara precedentă, SIPT-68.
Deoarece valorile numerice ale temperaturii 790 aproximează cel mai bine posibil valorile temperaturii termodinamice
7, reprezentarea grafică din Figura 2.5 indică, în acelaşi timp, şi diferentele dintre temperatura termodinamică 7şi
temperatura 768 existente la nivelul anului 1990.

Exactitatea SIT-90 este dată de măsura în care valorile T90 coincid cu valorile temperaturii termodinamice T.
Rapoartele Comitetului Consultativ de Termometrie arată că, în aproape toate porţiunile scării, valorile T90 au fost

Figura 1.9 Diferența(t90-t68) în funcție de temperatura Celsius

determinate prin două sau mai multe experimente independente care, în multe cazuri, au folosit tipuri diferite de
termometre termodinamice. Deoarece nu există niciun criteriu pentru a credita unul sau altul dintre seturile de date, la
stabilirea valorilor T90 s-a optat pentru media tuturor rezultatelor, a cărei incertitudine în raport cu T a fost estimată la
maximum ± 0,002 %.

Definiţia SIT-90

SIT-90 se referă la temperaturile cuprinse între 0,65 K şi cea mai ridicată temperatură ce poate fi măsurată pe
baza legii de radiaţie a lui Planck [9]. Mijloacele disponibile pentru interpolarea între valorile punctelor fixe au condus
la împărţirea SIT-90 în patru domenii, în care temperatura T90 este definită folosind:

 relaţiile dintre presiunea vaporilor saturanţi şi temperatura 3He şi 4He,

 termometrul cu heliu gazos,
 termometrul etalon cu rezistenţă din platină,
 legea lui Planck.

Unul dintre principiile care au stat la baza stabilirii SIT-90 a fost acela că trebuie să se ofere utilizatorului cât mai
multe opţiuni pentru realizarea scării, fără ca alegerea uneia sau alteia dintre variante să afecteze exactitatea şi
reproductibilitatea măsurărilor. Este motivul pentru care unele dintre domeniile de temperatură conţin două sau mai
multe sub-domenii, în fiecare dintre ele existând o definiţie a T90. Mai multe dintre domeniile şi sub-domeniile de
temperatură se suprapun şi, în intervalele de suprapunere, coexistă definiţii distincte: aceste definiţii sunt echivalente şi
niciuna nu este preponderentă. în toate aceste sub-domenii, cu excepţia unuia, T90 este definită independent de punctele
de etalonare din afara domeniului. Excepţia o reprezintă sub-domeniul termometrului cu rezistenţă din platină cuprins
între punctul triplu al neonului (24,5561 K) şi punctul triplu al apei (273,16 K), în care se apelează pentru etalonare şi la
punctul triplu al hidrogenului (13,8033 K). Pentru valorile tuturor punctelor fixe de definiţie ale SIT-90, sunt descrise în
Tabelul1.2.

Figură 1.10 Domeniile din SIT 90

 Figura 1.10 [11] sintetizează structura SIT-90. Un termometru cu rezistenţă din platină poate fi etalonat în
întreg domeniul temperaturilor joase cuprins între 13,8033 K şi 273,16 K. în acest caz trebuie să se folosească toate cele
opt puncte de etalonare. Pentru o etalonare într-un sub-domeniu de temperaturi joase, de exemplu cel cuprins între
punctul triplu al argonului şi punctul triplu al apei, sunt necesare doar cele trei puncte de etalonare din acest domeniu şi
anume, punctul triplu al argonului (83,8058 K), punctul triplu al mercurului (234,3156 K) şi punctul triplu al apei
(273,16 K).

În mod similar, în domeniul temperaturilor mai mari de 0 °C, un termometru poate fi etalonat doar într-un sub-
domeniu al acestuia, de exemplu cel cuprins între 0 °C şi 30 °C. în acest caz sunt necesare numai punctul triplu al apei
(0,01 °C) şi punctul de topire al galiului (29,7646 °C). Acest sub-domeniu oferă cea mai simplă cale posibilă de
obţinere a unei exactităţi înalte la temperatura camerei. Astfel, utilizatorul poate să evite efortul şi cheltuielile de a
realiza puncte de etalonare din afara domeniului de interes şi, în acelaşi timp, termometrul poate fi conservat în cele mai
bune condiţii posibile, nefiind nevoie ca el să fie încălzit peste temperatura obişnuită de utilizare.

Preţul plătit pentru această flexibilitate a scării este prezenţa unui anumit nivel de ne-omogenitate de sub-
domeniu şi a unor ne-unicităţi mai mari comparativ cu o scară care nu are domenii sau sub-domenii care se suprapun.

Incertitudinile globale de cunoaştere a temperaturilor termodinamice ale punctelor fixe de definiţie din SIT-90
sunt prezentate în Tabelul 2.2. Valorile date în acest tabel sunt cele recomandate de Grupul de Lucru 4 al CCT [11].

În continuare vor fi prezentate domeniile de temperatură ale SIT-90 şi definiţia T90 în fiecare dintre ele:

De la O,65 K la 5,0 K: relaţiile dintre presiunea vaporilor saturanţi şi temperatura heliului

Măsurarea presiunii de vapori a heliului furnizează un termometru comod, sensibil şi foarte reproductibil.

Punctele de fierbere la presiune normală ale celor doi izotopi ai heliului, 3He şi 4He, au temperaturile de 3,2 K
şi, respectiv, de 4,2 K. 3He poate fi folosit între 0,65 K şi 3,2 K, în vreme ce limitele pentru 4He sunt 1,1 K şi, respectiv,
5 K.

Tabelul 1.3 Incertitudinile standart compuse u(T) asociate temperaturilor termodinamice ale
punctelor fixe de difiniție a SIT-90
 Relaţiile dintre temperatura T90 şi presiunea de vapori saturanţi p ai 3He şi 4He au următoarea formă:

T90/K = Ao + ∑ [ln(p/P0)-B/C]I (1.3)

Valorile constantelor A0,B și C sunt date în tabelul 1.4.

Baza termodinamică a relațiilor (1.3) asigură netezimea scării în raport cu temperature termodinamică T.

Tabelul 1.4 Presiunea vaporilor saturați ai heliului

De la 3,0 K la punctul triplu al neonului (24,556 1 K): termometrul cu gaz

În acest domeniu, temperatura T90 este definită prin intermediul termometrului cu gaz la volum constant,
etalonat la trei temperaturi: punctul triplu al neonului (24,5561 K), punctul triplu al hidrogenului în echilibru (13,8033
K), precum şi o temperatură cuprinsă între 3,0 Kşi 5,0 K, care se determină cu un termometru cu presiune de vapori
saturanţi de 3He sau 4He.

De la 4,2 K la punctul triplu al neonului: cu 4He ca gaz termometrie

În acest sub-domeniu, temperatura T90 este definită prin relaţia:

T90 = a+bp+cp2 (1.4)

unde p este presiunea din termometru iar a, b şi c sunt coeficienţi ale căror valori se obţin prin măsurări realizate la
punctele triple ale neonului şi hidrogenului în echilibru, precum şi la o temperatură cuprinsă între 4,2 K şi 5,0 K.

De la 3,0 K la punctul triplu al neonului: cu 3He sau 4He ca gaz termometrie

Pentru termometrele cu 4He sau 3He ca gaz termometrie utilizate sub 4,2 K, non-idealitatea gazului devine
importantă. Ca urmare, presiunile măsurate trebuie să fie corectate folosind al doilea coeficient virial. În acest sub-
domeniu, temperatura T90 este definită prin relaţia:

+ +c
= (1.5)
1+ ( ) /
unde p este presiunea din termometru; a, b şi c sunt coeficienţi ale căror valori se obţin prin măsurări realizate la
punctele triple ale neonului şi hidrogenului în echilibru, precum şi la o temperatură cuprinsă între 3,0 K şi 5,0 K; N este
cantitatea de gaz conţinută în rezervorul termometrului de volum V. Mărimea Bx(T90) - unde x este egal cu 3 sau cu 4,
în funcţie de izotopul folosit - este al doilea coeficient virial, ale cărui valori sunt date de relaţiile:

B4(T90)/m3maol-1 = {16.69-336.98(T90/K)-1+91,04(T90/K)-2-13.82(T90/K)-3}10-6 (1.6)

pentru 3He și

B4(T90)/m3mol-1 = {16,708-374,05(T90/K)-1-383,53(T90/K)-2+1799,2(T90/K)-3-4033,2(T90/K)-4+3252,8(T90/K)-5}10-6 (1.7)

pentru 4He.

De la punctul triplu al hidrogenului în echilibru (13,803 3 K) la punctul de sohdificare al argintului

(961,78 °C): termometrul cu rezistenţă din platină

Domeniul termometrului cu rezistenţă din platină din SIT-90 (Figura 1.10) este cuprins între 13,8033 K şi
961,78 °C şi este împărţit în două sub-domenii principale: 1) de la 13,8033 K la 273.16 K şi 2) de la 0 °C la 961,78 °C.
SIT-90 utilizează raportul adimensional dintre rezistenţa electrică R(T90)a termometrului la temperatura T90 şi rezistenţa
sa R(273.16 K) la punctul triplu al apei:

W(T90) = R(T90)/R(273,16 K) (1.8)

Această definiţie a raportului W(T90) diferă de definiţiile specificate în scările anterioare. în care W(T) era
exprimat în funcţie de rezistenţa la temperatura de topire a gheţii (0 °C sau 273.15 K începând cu anul 1954).

Punctul de pornire pentru domeniul termometrului cu rezistenţă din platină al SIT-90 îl reprezintă două funcţii
polinomiale dependente de temperatură, Wr(T90), numite funcţii de referinţă [9].

Spre deosebire de funcţia de referinţă din SIPT-68, aceste funcţii descriu comportarea unor termometre reale.
Aceste termometrele au fost selectate astfel încât să fie reprezentative pentru cele mai bune termometre cu rezistenţă din
platină disponibile şi. totodată, să aibă caracteristicile cât mai apropiate între ele la 273.16 K. Acest ultim criteriu a avut
drept scop să garanteze - în măsura posibilului - continuitatea primei şi celei de-a doua derivate ale lui Wr(T90) la
273.16 K.

Funcţiile de referinţă sunt serii de puteri:

 cu 13 termeni, pentru domeniul cuprins între 13,8033 K şi 273,16 K,

 cu 10 termeni, pentru domeniul cuprins între 273.16 K şi 961,78 °C.

Etalonarea termometrelor cu rezistenţă din platină conform SIT-90 impune utilizarea unor funcţii abatere [9],
care descriu diferenţa dintre comportarea lor şi cea a termometrelor de referinţă (exprimată prin funcţia de referinţă). în
mod evident, cu cât aceste diferenţe sunt fi mai mici, cu atât probabilitatea producedirii de ne-unicităţi şi de
neomogenităţi de sub-domeniu va fi mai redusă.
Expresiile funcţiilor abatere sunt pur empirice şi au fost stabilite prin aproximări succesive. Coeficienţii lor se determină
din abaterea [W(T90) – WrT90)] măsurată la punctele de etalonare din sub-domeniul de temperatură în care se efectuează
etalonarea: cu cât sub-domeniul este mai îngust, cu atât numărul punctelor fixe necesare este mai redus.

Cerinţele fizice pentru termometrele cu rezistenţă din platină care sunt utilizate la temperaturi înalte si la
temperaturi joase sunt foarte diferite, astfel că nu este posibil să se utilizeze un singur termometru pentru tot domeniul
cuprins între 13.8 K şi 962 °C.

Deasupra punctului de solidificare al argintului (961,78 °C): legea lui Planck

Deasupra punctului de solidificare al argintului, temperatura T90 este definită prin relaţia:

( ) ( ( )]
= [ )
; (1.9)
( ( )) ( ]

T90(X) este temperatura punctului de solidificare al argintului [T90(Ag) = 1234,93 K], aurului [T90(Ag) =
1337,33 K] sau cuprului [T90(Cu) = 1357,77 K]; [T90] şi [T90(X)] sunt densităţile spectrale ale luminanţei
energetice a corpului negru la lungimea de undă (în vid) , la T90 şi. respectiv, la T90(X); C2 = 0.014 338 m K.

Decizia de a lăsa utilizatorului libertatea să folosească oricare dintre cele trei puncte fixe de referinţă - punctul
de solidificare al argintului, aurului sau cuprului - determină. în mod evident, o ne-unicitate a scării. Experimentele au
arătat o ne-omogenitate de ± 0.02 K între valorile T90 obţinute cu puncte de solidificare diferite; însă o ne-omogenitate
de 0,02 K la aceste temperaturi de referinţă va conduce la o incertitudine nesemnificativă (de numai ± 0.10 K) la
temperatura de 3 000 K.

În concluzie putem spune că evoluţia conceptului de temperatură începând cu secolul al optsprezecelea poate
fi urmărită prin cele două abordări iniţiate de Fahrenheit şi Amontons (Figura 1.11). Pe de o parte,, avem dezvoltarea
unor scăn empince/practice de temperatură bazate pe puncte fixe arbitrare, precum scările lui Fahrenheit Celsius şi
Reaumur, simultan cu punerea la punct a unor termometre practice mai bune iar, pe de altă parte, avem dezvoltarea
paralelă a scării absolute.

Plecând de la termometrele cu mercur; pnma abordare a condus către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea
la dezvoltarea termometrului cu rezistenţă din platină al lui Callendar şi a termocuplului platină/rhodiu al lui Le
Chatelier. Cercetările privind scările empince/practice au culminat cu adoptarea Scării Internaţionale de Temperatură
din 1927 (SIT-27).

În abordarea temperaturii absolute, găsim dezvoltarea termodinamicii datorată lui Camot, Clausius, Kelvin şi
Joule, şi stabilirea unei scări independente de propnetăţile substanţei termometnce. Lucrănle lui Charles, Dalton, Gay-
Lussac şi Regnault despre proprietăţile gazelor au demonstrat că un gaz constituie fluidul de lucru aproape ideal
pentru un termometru.

Deşi au existat multe puncte comune în evoluţia istoncă a celor două abordări, apropierea deplină s-a produs
o dată cu adoptarea Scării Internaţionale de Temperatură din 1990 (SIT-90)
Figura 1.11 Dezvoltarea conceptului de temperatură
 CAPITOLUL II

2.1 Clasificarea mijloacelor de măsură a termometrelor

Mijloacele de măsurare a temperatură(termometrele) se clasifică pe baza principiului de funcționare, adică

după principiul fizic care stă la baza funcționării a termometrului.

Aceste clasificări sunt arătate în figura 2.1.

Termometre

Non-contact
De contact
Pirometre

De radiație Mecanice Termoelectric

Fotoelectrice De culoare
Optice totală

Termocupl Fibre optice

Dilatarea
Manometrice Cu lichid Bimetalice Termorezistență Semiconductori
metalelor

Figura 2.1 Clasificaera mijloacelor de masură a temperatură

În continuare vom descrie proprietățiile acestor mijloace de măsură, caracteristicile lor și principiile de
funcționare a lor.

2.2 Termomere din sticlă cu lichid

Întrebuințarea termometrelor din sticlă cu lichid din ce în ce mai puțin sunt folosite, mai ales în industrie și în
știință, deoarece devin maidisponibile alte termometre mult mai actuale, baz ate pe metode mult mai precise și cu un
deapazon de măsurare mult mai mare.
 Deapazonul de măsurare a termometrelor din sticlă cu lichid(TSL) de structură diferită este de -190 oC – +1200
o
C cu o incertitudine de măsurare de ≥ 0,1 oC.

TSL au fost primele termometre care au fost produse în serie. Citirea datelor de pe aceste termometre nu
implicau aparate aditive și generatoare de energie. De aceia ele sunt de cele mai multe ori răspîndite în rîndul populației
pentru unele măsurări care nu au o prioritate ridicată și nu necesită o precizie sporită. Ele se folosesc pentru masurarea
temperaturii meteorologice, temperaturii corpului e.t.c.

În TSL pentru măsurarea temperaturii se folosește dependența volumului lichidului termometric(corp

termometric) de temperatură. Variația volumului(ΔV) lichidului este direct proporțională cu variația temperaturii(ΔT):

ΔV = Vβ ΔT (2.1)

unde β este coeficientul de dilatare total al termometrului care este egal cu diferența dintre coeficientul de
dilatare a lichidului (β)l și a coeficientului de dilatare a sticlei (βs):

β = βl – βs (2.2)

Dacă considerăm d . diametrul capilarului iar Δl diferența deplasării meniscului(lungimimea coloanei de mercur)
atunci relația senibilității termometrului este:

( )
= = (2.3)
/

unde Vb este volumul rezervorului.

Din (2.3) observăm că pentru a avea o sensibilitate mai mare avem nevoie ca rezervorul să fie cit mai mare,
diferența dintre coeficienții βl – βs să fie cît mai mare și diametrul capilarului cît mai mic. La majoritatea termometrelor
din sticlă cu lichid volumul tubului este aproximativ de 6000 de ori mai mare decît volumul capilarului.

Forma şi aspectul TSL diferă în funcţie de destinaţia de utilizare, dar toate prezintă anumite elmente constructive
comune(figura 2.2):

 Rezervorul cu lichid, de formă cilindrică sau sferică, ce

conţine lichidul termometric (mercur, toluen, alcool etilic
sau alt corp termometric);
 Tubul capilar, aflat în continuarea rezervorului şi
confecţionat din aceeaşi sticlă ca şi acesta;
 Scala gradată, confecţionată din sticlă mată şi fixată în
dreptul capilarului;
 Învelişul de sticlă ce protejează atât capilarul, cât şi scala.

Rezervorul și tubul capilar sunt confecționate din unul și acelaș

material(sort de sticlă). Pentru temperaturi mici acest tip de sticlă are un Figura 2.2 Termometru din Sticlă
coeficient de dilatare foarte mic, iar pentru temperaturi mai mari de 500 cu Lichid
o
C se folosește sticla din cuarț, la care temperatura de topire este mult mai mare decît temperatura măsurată.
 Din TSL cele mai precise sunt termometrele din sticlă cu mercur, deoarece mercurul are proprietăți de dilatare
liniare în funcție de temperatură, mercurul este un element chimic neactiv, nu intră în reacție cu sticla și nu o
umectează, suprafața capilarului.

Termometre din sticlă cu mercur

Cum am mai spus termometrele cu mercur se întrebuințează pe larg datorită proprietăților sale fizico-tehnice.

Limita minimă a termimetrului cu mercur este punctul de topire a mercurului care se află la temperatura de -38,9
o
C. Limita maximă a acestor termometre nu este punctul de fierbere a miercurului (357 oC la presiunea normală)
deoarece presiunea în tub poate fi ridicată. Pentru a ridica limita maximă a termometrului cu mercur, în capilar se umple
cu azot, care este un gaz inert în raport cu mercurul. Pentru o temperatură de 550 oC umplerea cu azot se face la o
presiune de 2,5x106 N/m2, iar pentru temperatura de 750 oC la o presiune de 10x106 N/m2.

Avantajele mercurului:

- este uşor de obţinut în formă chimic pură

- nu udă sticla
- rămâne în stare lichidă într-un interval larg de temperatură (între -38,86°C şi +356,7°C), la presiune
atmosferică normală
- are un coeficient de dilatare termică ce variază foarte puţin în funcţie de temperatură, scara termometrului
rămânând aproape liniară până la +200°C
- are o căldură specifică relativ mică, conferind astfel inerţie mică termometrelor cu mercur.

Dezavantajele mercurului:

- are inerţie termică mare, care îl face inadecvat pentru măsurători ale temperaturii în regim variabil;
- este toxic şi are potenţial de contaminare a mediului, în caz de spargere a termometrului. Unele ţări din UE
au interzis prin lege folosirea termometrelor de sticlă cu mercur pentru uz medical.

Termometre cu alte tipuri de lichide

Pentru termometre din sticlă cu lichid se folosesc și alte lichide cum ar fi alcool, pentan, toluen ș.a. Aceste
termometre se folosesc nu numai din motive economice. Ca de exemplu termometrele cu alcool și toluense folosesc
pentru măsurări ale temperaturii de pînă la -70 oC iar termometrele cu pentan au o limită minimă de pînă la -200 oC. Dar
aceste lichide sunt incolore de aceea se adaugă coloranți. Alegerae acestor este un proces important în industria
producătoare de termometre sin sticlă cu lichid, deoarece acești coloranți nu trebuie să lase urmă pe pereții capilarului și
nu trebuie să intre în reacție cu lichidut termometric și cu sticla și să nu schimbe proprietățile termice ale lichidului
termometric. Aceste proprietăți ale coloranților trebuie să fie păstrate pe tot deapazonul de măsurare. Cu părere de rău
astfel de coloranți nu sunt încă descoperiți. O rezolvare a problemei este plasarea în capilar a unei bare foarte subțiri,
partea capilarului în care există lichid va avea o proprietate optică mult mai accentuată care ar mări imaginea acestei
bare.

În tabelul 2.1 sunt arătate lichidele caer se folosesc în termometrie și proprietățile acestora
 Tabelul 2.1 Proprietățile lichidelor termometrice

Denumirea Fornula chimică Temperatura, oC

Substanței Punctul de topire Punctul de fierbere
De la Pînă la De la Pînă la
Alcool
- etilic C2H5OH -111,8 -117,3 +77,7 +78,4
- metilic CH3OH -93,9 -97,8 +64,2 +66,0
- propilic C3H7OH -127 – +97,2 +97,4
- butilic C4H9OH -79,9 – +34,5 +34,5
Pentan C5H12 > -200 30 40
Toluen C6H15CH3 -92,4 -102,0 109,2 110,6
Mercur Hg -38,87 356,7

Unele corecții în procesul de măsurare cu ajutorul TSL.

Pentru a avea niște rezultate cît mai precise efectînd măsurări cu ajutorul termometrelor cu lichid trebue ca toată
coloana de lichid termometric să fie în mediul unde se cere de măsuraat temperatura, în caz contrar apar niște erori,
aceste erori sunt datorate faptului că temperatura coloanei de lichid este diferită de temperatura rezervorului. Pentru a
exclude aceste erori avem nevoie de corecții. Aceaste corecții le putem calcula după relația:

δt = βn(ti – tc) (2.4)

unde: δt – corecția; β- coeficientul de dilatare; n – înălțimea coloanei care iese din mediul măsurat în grade; ti –
temperatura arătată de termometru; tc – temperatura de la coloana care iese în afară.

Există termometre care au în construcția sa un termometru auxiliar cu care putem masura temperatura coloanei
care iese înafară(figura 2.3)

Exemplu: Măsurînd temperatura cu ajutorul unui termometru din

sticlă cu lichid acesta ne arată o temperatură de +95 oC. Termometrul în
cazul nostru se află în mediul măsurat pînă la diviziunea de +50 oC.
Temperatura coloanei care iese în afară este de +35oC. Care este corecția
dacă coeficientul de dilatare este de β = 0,00016 oC-1?

Facem calculele:

n = 95-50 = 45 oC

după (2.4) avem

δt = 0,00016oC-1∙45oC∙(95oC-35oC)= 0,43oC

În acest caz corecția este de 0,43oC, adică temperatura din mediul

măsurat este de 95,43 ℃.

În tabelul 2.2 sunt dați coeficienții de dilatare a celor mai

importante lichide termometrice. Figura 2.3 Termometru cu
măsurarea temperaturii coloanei.
În funcție de construcție deosebim termometre din sticlă
cu lichid cu scara pe o pălacă subțire din metal, cu scara într-un
tub de sticlă care acoperă și tubul capilar, liniare și înclinate la un anumit unghi, industriale cu protecție din
metal. Aceste termometre sunt reprezentate în figura 2.4.

 Figura 2.2 Coeficientul de dilatare a lichidelor termometrice.

Sticlă
Tipul de sticlă Sticlă normală
borsilicat
Lichidul Mercur Pentan Toluen Etanol Mercur
Temperatura (℃) Coeficientul de dilatare β(℃-1)
-180 - 0,9x10-3 - - -
-120 - 1,0x10-3 - - -
-80 - 1,0x10-4 0,9x10-3 1,04x10-3 -
-40 - 1,2x10-3 1,0x10-3 1,04x10-3 -
0 1,64x10-4 1,4x10-3 1,0x10 -3
1,04x10-3 1,58x10-4
20 - 1,5x10-3 1,1x10 -3
1,04x10-3 -
100 1,64x10-4 - - - 1,58x10-4
200 1,67x10-4 - - - 1,59x10-4
300 1,74x10-4 - - - 1,64x10-4
400 1,82x10-4 - - - -
500 1,95x10-4 - - - -

Figura 2.4
(a) termometru rectiliniu
(b) termometru înclinat
(c) termometru industrial
 2.3Termometre de dilatare a materialelor.

Termometre de dilatare

Diferența dentre coeficienții de dilatare termică a două materiale diferite se poate folosi la construcția
termometrelor.această diferență este dată de relația:

Δl = l(1+α1Δt) – l(1+α2Δt) = l(α1 – α2) Δt (2.6)

unde : l – este lungimea sensorului; α1 și α2 sunt coeficienții de dilatare a primului și al doilea metal și Δt este
diferența de temperatură.

De obicei aeste termometre sunt confecționate în formă cilindrică. Tubul cilindric este confecționat dintr-un
material iar al doilea material este introdus în interiorul tubului. Coeficientul de dilatare α1 este mai mare decît α2 (α1
>α2). Mterialul cu coeficientul de dilatare mai mare este numit material activ și respectiv materialul cu coeficientul mai
mic este numit material pasiv. De obicei materialul tubului cilindric este confecționat din material activ și respectiv
bara din interior din material pasiv. Schema este prezentată în figura 2.5.

Figură 2.5 Schema Termometrului cu dilatare metalică

Pentru o bună funcționare a termometrului ne trbuie o diferență dintre coeficienții de dilatare a materialelor
maxim, o temperatură mare a limitei maxime de lucru și o bună rezistență împotriva coroziei și oxidării. În figura
2.6sunt reprezentați coeficienții de dilatare în funcție de temperatură[α(t)].

Figură 2.6 Graficul funcției α(t)

 Cele mai întrebuințate materiale active sunt: aluminiul, alamă, Nikel, aliaj crom-nikel, iar cele pasive sunt:
porțelan, aliaj fer-nikel, cuarț ș.a. Diapazonul temperaturilor de lucru și coeficienții de dilatare a acestora sunt dați în
tabelul 2.3.

Tabelul 2.3 Proprietăților materialelor.

Diapazonul de temperatură Coeficientul liniar de

Rulul Tipul materialului
(℃) deilatare termică, α(1/℃)

Aluminiu 0-600 25x10-6

Alamă 0-300 18x10-6*
Nikel 0-600 13x10-6
Crom-Nikel 0-1000 16x10-6*
Porțelan 0-1000 4x10-6
Invar(64%Fe, 36%Ni) 0-200 3x10-6
Cuarț 0-1000 0,54x10-6
*Apoximațiile sunt luate în dependență de componența aliajului

Diferența dentre coeficienții de dilatare termică sunt atît de mici încît pentru a citi indicațiile unui termometru
avem nevoie de un sistem amplificare și transmisie mecanic. Aceste termometre pot măsura temperaturi de pînă la 1000
℃ cu o eroare de la ± 1% pînă la ± 2% din valoarea totală a scării. Secțiunea transversală a unu termometru de dilatare
este prezentat în figura 2.7.

Partea de sus a barei interioare este formată din acelaș metal

ca și tubul exterior(material activ). În așa caz variația temperaturii
mediului nu influențează asupra indicațiilor termometrului. Cînd
măsurarea temperaturii se desfășoară în partea metalului, alungirea
acestei părți trebuie să fie folosită în schimbarea directă a
materialului activ. Aceasta este folosit doar la cîteva produse a unor
producîtori. Aceste termometre sunt folosite în intervalul de
temperatură de 0-1000 ℃ și cel mai des în condiții casnice și în
industrie unde nu se cere o precizie foarte ridicată.

Termometre bimetalice

O lentă din două metale cu coeficienți de dilatare liniară

termică, α, sudați, întro lentă bimetalică cum este arătat în figura 2.8. Figura 2.7 Secțiunea transversală a
Ca și la termometre de dilatare , metalul cu coeficient de dilatare termometrului de dilatare
termică liniară mai mare sunt numite metale active iar cel cu
coeficientul de dilatare liniară termică mai mic sunt numite metale pasive. Lenta bimetalică, este construită în așa mod
ca să fie plană la temperatura neutră, în cele mai dese cazuri această temperatură este de 20 ℃, încovoinduse spre
metalul pasiv cînd această temperatură se mărește. De obicei se folosesc lențile metalice care au forme arătate în figura
2.9.
 Deplasarea,f , în mm sau unghiul de rotație, β, în
radiani de la capătul lendei bimetalice trebuie să fie
exprimată de un coeficient k. Acest coeficient este
deplasarea lentei bimetalice cu o lungime de 100 mm la
1mm la temperatura de 1 ℃ de la poziția neutră.

Huston (1962) a dat formula de deplasare, f, de la

capătul lentei metalice și a unghiului de rotație β, urmînd:
Figura 2.8 Lentă bimetalică
1. Pentru lentă bimetalică plană (figura 2.9(a))

= ∙
(2.7)

2. Forma de U a lentei bimetalice (figura 2.9(b))

= ∙
{pentru r < 1; unde r este raza} (2.8)

3. Forma de spirală a lentei bimetalice (figura 2.9(c),(d))

∆
= (2.9)
∙

unde Δt este diferența de temperatură de la puncrul neutru, l este lungimea lentei(mm) și d este dimensiunea lentei în
mm. În această ecuație unghiul este dat în radiani.

Exemplu: un termometru bimetalic cu lenta bimetalică în formă de spirală are coeficientul k = 0,156 ℃-1 și
grosimea d = 0,2mm. Cît de lungă trebuie să fie lenta pentru a avea un unghi de rotație egal cu β = π rad la o
temperatură de 200 ℃.

După formula (2.9) avem:

∙ ∙ , ∙
= ∆
= ∙ , ∙
= 101

De aici aflăm că lungimea lentei ar trebui să fie de 101mm.

Valorile coeficienților k a celor mai utilizate metale în termometria bimetalică sunt dați în tabelul 2.3.

Lenta bimetalică în formă de spirală cilindrică predomină în producția de termometre bimetalice. Acestea sunt
arătate în figura 2.10, lenta bimetalică este înserată într-un tub de protecție din oțelcu o lungime de 250mm și în rare
cazuri ajunge pînă la 1m.diametrul tubului are diametrul între 6 mm și 10 mm. De obicei diapazonul de temperaturi
măsurat cu astfel de termometre este de la -40 ℃ ajungînd pînă la +500 ℃ cu o eroare între ±1% și ±2% din valoarea
totală a scării. Termometrele bimetalice au o structură simplă dar totodată foarte robust. Dimensiunile sale sunt foarte
prielnice pentru a se folosi în domeniul industriei.
 Figura 2.9 Forme de lente bimetalice

Tabelul 2.3 valoarea coeficientului k

Diapazonul de
Metalul pasiv Metalul activ Coeficientul k(1/℃)
temperatură(℃)
Aliaj (27%Ni, 68%Fe,
0-200 0,16
5%Mo)

Alamă 0-150 0,16

Cupru 0-150 0,16*

Invar(64%Fe, 36%Ni) Constantan 0-200 0,14*

Nikel 0-150 0,12

Fier 0-150 0,11

Oțel nemagnetic 0-120 0,18*

Aliaj (27%Ni, 68%Fe,

Aliaj(58%Fe, 42%Ni) 0-500 0,12
5%Mo)
 Constantan 0-350 0,11*

Nikel 0-400 0,09

Aliaj
0-350 0,09
(42%Ni,53%Fe,5%Na)

Figura 2.10 Termometru Bimetalic

2.4 Termometre manometrice

Cu toate că principiile fizice a acestor termometre depind de

tipul particular, ele au o structură fizică similară. Aceste
termometre se bazează pe variația volumului și a presiunii în
dependență de temperatură. Pe principiul de variație a volumului
sunt construite termometrele manometrice umplute cu lichid iar pe
baza principiului de variație a presiunii sunt construite ermometrele
umplute cu gaz sau cu vapori.

Termometru manometric umplut cu lichid

Acest tip de termometru estte ilustrat în figura 2.11.

Principalele componente ale sale sunt un tub de oțel care este
conectat la un capilar și la un element elastic.Ulterior odată cu
deformarea elementului elastic este pus în funcție un mecanism de
transmisie. Odată cu mărirea volumului se deformează elementul
elastic care transmite această deformare prin intermediul
mecanismului de transmisie la un mecanism de redare. Dacă
volumul se schimbă în funcție de temperatură atunci și deformarea
este în dependență de temperatură, această dependență este practic
Figură 2.11 Termometru manometric
liniară. Elementul elastic are diferite forme. Aceste forme depind de cu lichid
presiunea maximă pe care o aplică lichidul dat la temperatura maximă. Aceste forme sunt prezentate în figura 2.12.
Drept exemplu putem lua membrana care corespunde în jurul presiunii de 0,5 MPa(5 atm), tubul Bourdon și membrana
cu gofre sunt folosite la intervalele de temperatură de la0,2MPa și 2,5MPa. Membrana sub formă de spirală cilindrică o
putem folosi în diapaonul de presiuni de la 2,5MPa și 60MPa.

Temperatura care duce la creșterea volumului, ΔV ,acest volum este egal cu :

ΔV = Vt(β1 - 3α) Δt (2.10)

unde Vt este volumul total al tubului cu lichid; β1- este coeficientul de dilatare termică a lichidului; α-coeficientul de
dilatare termică liniar al tubului și Δt este diferența de temperatură.

Sensibilitatea termometrului este:

= (2.11)

În producerea acestor termometre simțim nevoia de a determina volumul tubului (Vt). Pentru a determina acest
volum ne folosim de relația:

= (2.12)
( )

unde Δ este diferența maximă a volumului măsurat; iar R este valoarea diapazonului de măsurare.

Caracteristicile tehnice pentru termometrele manometrice cu lichid sunt prezentate în tabelul 2.4. Întroducînd
valorile corespunzătoare în ecuația (2.12) putem calcula volumul tubului folosit de obicei.

Dacă lichidul este mercur atunci avem:

0,04 … 0,10 300 … 800

= ≈
1,3 ∙ 10 ∙

Pentru lichide organice volumul tubului este:

0,04 … 0,15 35 … 140

= ≈
1,1 ∙ 10 ∙

Tabel 2.4Caracteristicile tehnice a termometrelor manometrice cu lichid

Lichid Tubul și Diapazonul ( −3 ) Vmax(cm3) Temperatura Presiunea

capilarul de (1/℃)(2.10) minimă (MPa)
temperatură
Mercur Crom sau -30 - +600 1,3x10-4* 0,04-0,10 +25 10-15
nikel
 Lichide Alamă , -35 - +350 1,1x10-4* 0,04-0,15 +15-+25 0,5-5
organice cupru; bronz

*volori aproximate

Factorii de influență a corectitudinii termometrului manometric cu lichid sunt următorii:variația temperaturii

ambientale și a presiunii atmosferice și diferența de nivel între tub și indicator.

Variația temperaturii ambientale, care cauzează schimbarea volumului lichidului în capilar și în elementul
elastic, dă o eroare de citire. Acest raportla temperatura de 20 ℃ este deja admis. La termometrele manometrice cu
lichid umplute cu mercur această eroare este de ordinul 0,1% pînă la
0,2% din dimensiunea totală a scării la 1 m de capilar și la variația de 10
℃ a temperaturii. La capilarele de o lungime mai mare de 20m nu se pot
folosi metodele de compensare a erorii. Aceste erori se calculează dumă
metode speciale.

Diferența între nivelele tubului și a indicatorului cauzează erori

legate de presiunea hidrostatică care există între acestea. Dacă lichidul
folosit este mercur atunci din cauza densității sale această eroare are
valori cuprinse între 1% și 1,5% din dimensiunea totală a scării dacă
diferența dintre nivele este în jurul la 20m. Prntru lichidele organice
această eroare este foarte mică și poate fi neglijată. Această eroare se
compensează prin metoda ajustării punctului zero după instalare.

Termometru manometric cu vapori

Termometrele manometrice cu vapori sunt construite pe baza

variației presiunii vaporilor în funcție de temperatură. Aceste manometre
se mai numesc și manometre cu mediu bifazic. În tubul termometrului
Figura 2.12 Tipuri de
elemente elastice
există și lichid dar și vaporii săturați ai acestei substanțe. Acest
termometru are componentele principale ca și cel a termometrului manometric cu lichid. Diapazonul de măsurare a
acestor termometre este de la -50 ℃ pînă la +350 ℃ cu o eroare de ±1% pînă la ±2% din valoarea totală a scării.
Lungimea capilarului poate să ajungă pînă la 50m și cu o presiune între 0,7MPa și 2,5MPa.

Variația presiunii atmosferice este un factor care dă naștere unor erori. Această variație influențează asupra
elementului elastic și-l deformează implicînd o eroare în rezultatul măsurării.

Termometru cu gaz

Cum am mai amintit, determinarea gradului Kelvin a fost posibil de la început doar prein metoda termometriei
cu gaz. Toate au început de la noțiunea de gaz ideal.
 Legea lui Avogadro spune că:pentru două la presiuni egale și la temperaturi egale la volume egale se găsesc un
număr egal de molecule. Prin alte cuvinte la presiuni egale și la temperaturi egale un mol de gaze diferite au acelaș
volum.(22,4 dm3/mol). Adică numărul de molecule care se găsesc în 1cm3 de gaz ideal în condiții normale(0 ℃,
p=1,01325x105) este egal cu 2,687∙1019 cm-3, care se mai numește numărul Loshmidta.

Din relația Mendeleev – Clapeyron avem:

pVμ = RT (2.13)

unde: p-presiunea gaului; Vμ – volumul molar; R- constanta universală a gazelor(8,31J/mol∙K); T- temperatura

absolută. Dacă volumul total al gazului V= unde M este masa gazului cu masa molară μ. Atunci relația Mendeleev

– Clapeyron ia forma:

= (2.14)

Dar deoarece gazele reale nu au aceleați caracteristici ca cele ideale, sau mai bine zis se abat de la gazele ideale
atunci întroducînd în relația (2.14) unele corecții ale gazului real avem:

pV = RT (1+Bp+Cp2) (2.15)

unde Bși C sunt coeficienți de corecție a gazului real, ele diferă de la un gaz la altul și se determină experimental.

Procesul de măsurare cu termometrul cu gaz este foarte complicat, plus la toate aceste termometre sunt foarte
costisitoare. Deaceia ele se folosec doar în laboratoare metrologice
datorită preciziei sale.

În dependență de principiul de funcționare, termometrele cu gaz

se împart în termometre cu volum constant și cu presiune constantă. În
figura 2.13 este prezentat un termometru cu gaz cu volum constant care
se folosește la gradarea termorezistențelor din platină de tip capsulă.

Aici cifrele reprezintă: 1.Termocuplu;2. Încălzitor cu regulator;

4. termoprotecție; 5. capilar;6. colba cu gaz.

Colba termometrului cu volum constant este confecționată din

metal cu o grosime destul de mare pentru a se înlătura influența
comprimării. Prin intermediul unui capilar colba este unită cu un
manometru de precizie înaltă(de obicei cu mercur). Acest capilar are un
volum foate mic de gaz. Pe toată suprafața capilarului sunt plasate

termocupluri, pentru a se înlătura pierderile mari de căldură.

Figură 2.13 Termometru cu
gaz cu volum constant
Înafară de coeficienții B și C introduși în relația (2.15) mai sunt o
mulțime de corecții care se introduc după procesul de măsurare. Acestea sunt:
 1. Corecția la dilatarea colbei;
2. Corecții la volumul capilarului și a manometrului;
3. Corecția la neomogenitatea căldurii din cauza pierderii prin intermediul capilarului;
4. Neomogenitatea temperaturilor la încheiturile manometrului.

La presiuni moderate se poate de neglijat coeficientul de corecție C, dar și așa relația (2.15) devine destul de
complicată și arată astfel:

= [ 1 − + +∑ (2.16)

unde V0- volumul colbei la temperature neutră; Vi, Ti- volumul și temperatura ”zonelor moarte” a capilarului și
manometrului, K – coeficientul aparatului, B – coeficientul de corecție.

Cu toate aceste termometrul cu gaz este unul dintre cele mai precise, care sunt folosite în laboratoarele
metrologice de proporții mondiale.

2.5 Termometre termoelectrice(termocupluri)

Materialele care puse impreuna manifesta efect Seebeck formeaza un termocuplu . Într-un fir metalic ale carui
capete se află la temperaturi diferite TA > TB apare o diferența de potențial electric UAB cauzată de faptul ca electronii de
conducție din capătul cu temperatura mai mare au o energie cinetica mai mare si vor difuza catre capatul mai rece. În
acest fel capătul cald se va incarca pozitiv iar capatul rece al firului se va incărca negativ. De remercat că în cazul în
care purtatorii mobili de sarcina sunt golurile, sarcini pozitive, atunci capatul cald se incarcă negativ iar cel rece pozitiv.
Din aceasta cauza efectul termoelectric sau efectul Seebeck este folosit pentru determinarea tipului de purtatori de
sarcina liberi dintr-un semiconductor.

Tensiunea termoelectromotoare (t.t.e.m.) care apare UAB este direct proportionala cu diferența de temperatură
dintre capetele firului:

UAB = VA – VB = S·( TA – TB ) (2.17)

unde S este coeficientul Seebeck, o proprietate a materialului din care este facut firul.

În cazul concret în care firul este din cupru si plecăm din A și B tot cu fire din cupru către un instrument de
masură sensibil, vom constata că tensiunea indicata va fi zero. Cauza este aceea că din tensiunea inițială UAB se scade
tensiunea termoelectrica a firelor de legatură, în cazul de fată identică cu tensiunea inițiala. Este ca și cum am lega doua
baterii identice cu bornele "+" impreuna si bornele "-" impreuna, oriunde întrerupem circuitul și măsurăm tensiunea,
aceasta va fi zero.

Situația se schimbă dacă între punctele A si B avem un fir de nichel, iar de la punctele A si B plecăm către
instrumentul de măsura cu un fir din cupru, atunci voltmetrul va indica o diferență de potențial. În acest caz fiind vorba
de metale diferite, cu coeficienți Seebeck diferiți, diferența de potențial măsurata va fi:
 U = UAB(Ni) – UAB(Cu) = SNi·(TA – TB) – SCu·(TA – TB) =

= (SNi – SCu)·(TA – TB) (2.18)

De regulă se dau în tabele coeficienții Seebeck relativi, masurați pentru materialul respectiv fața de un material
de referința (de cele mai multe ori platina). Coeficientul Seebeck al unui material nu ramîne constant în funcție de
temperatură. Două materiale poat fi folosite impreună într-un termocuplu doar dacă coeficientul Seebeck al cuplului
este relativ constant pe domeniul de temperaturi în care se lucrează.

În aplicațiile practice este necesară cunoasterea urmatoarelor trei legi referitoare la utilizarea fenomenelor
termoelectrice pentru masurarea temperaturii:

1. legea circuitului omogen,

2. legea metalelor intermediare,
3. legea temperaturilor succesive.

1. Legea circuitului omogen. Într-un circuit constituit dintr-un singur metal omogen nu se poate produce un curent
electric numai prin crearea unei diferente de temperatură în circuit. Această lege se mai poate formula astfel: suma
algebrica a fortei electromotoare într-un circuit constituit dintr-un singur metal omogen, cu sau fară variații de sectiune
si temperatură, este zero. Rezultă că în cazul unui circuit compus din doua metale diferite omogene, cu punctele de
sudură la temperaturile T1 si T2 ,diferite, tensiunea electromotoare nu depinde de distribuția și gradientul de temperatură
în lungul circuitului.

2. Legea metalelor intermediare. Suma algebrică a tensiunii termoelectromotoare într-un circuit compus dintr-un numar
oarecare de metale omogene si diferite este egala cu zero daca intreg circuitul se afla la aceeasi temperatura. Rezultă că
tensiunea termoelectromotoare a unui circuit compus dintr-un numar de metale diferite se obtine din suma algebrica a
tensiunilor termoelectromotoare corespunzatoare fiecarui metal fata de un metal de referintă. În consecința, cînd se
constituie un termocuplu sudura se poate realiza fie prin sudare directa, fie prin lipire cu un metal oarecare, care sa nu se
topească pînă la temperatura de utilizare, deoarece elementele componente ale sudurii se gasesc la aceeasi temperatură.
Din același motiv cînd se masoară temperatură unei băi de metal topit, conductoarele metalice constituind sudura calda
a termocuplului pot fi izolate electric între ele. În momentul masurării prin imersare, metalul topit din baie realizeaza
contactul electric jucînd rolul de metal de lipire a conductoarelor. Introducînd un al treilea conductor în circuitul unui
termocuplu, forta termoelectromotoare nu se modifică dacă ambele capete ale celui de-al treilea conductor se găsesc la
aceeasi temperatură.

3. Legea temperaturilor succesive sau intermediare. Tensiunea termoelectromotoare produsă de un termocuplu alcătuit
din metale omogene cu punctele sale de sudură la temperaturile T1 si T3 este egală cu suma tensiunilor
termoelectromotoare ale aceluiași termocuplu cu punctele de sudură o data la temperaturile T1 și T2 și o dată la
temperaturile T2 și T3. Această lege iși gasește aplicații în utilizarea practică a termocuplurilor.
 Figură 2.14 Schema unui termocuplu
Termocuplul se compune din doua fire din metale diferite, numite termoelectrozi, sudate la un capăt 1. Capătul
sudat se numeste sudura caldă, iar celelalte capete 2 și 3, numite capete libere ale termocuplului, se leaga prin
conductoarele de legatura c la aparatul electric pentru măsurarea forței termoelectromotoare. Legăturile dintre capetele
libere si conductoarele de legatură constituie sudura rece. Temperatura sudurilor reci trebuie mentinuta la o valoare
constantă.

Deoarece termoelectrozii au o lungime maxima de 200 cm, din care 2/3 intra în cuptorul în care se măsoara
temperatura, sudura rece se va gasi totdeauna în apropierea cuptorului. Acestă fiind la temperatură ridicată, degaja
căldura și creează în jurul lui o temperatură mai ridicată decît a camerei și variabilă în timp. Din acest motiv, cît și
pentru că este incomod să se realizeze sudura rece în imediata apropiere a cuptorului, s-a cautat sa se deplaseze sudura
rece in alta parte, unde se poate mentine o temperatura constantă.

Rezolvarea problemei a fost prelungirea termoelectrozilor cu alte conductoare de aceeași natură, în general chiar
din același material. In felul acesta la contactul dintre conductoarele de prelungire si firele termocuplului nu se
formeaza un termocuplu, deci nu ia naștere forța termoelectromotoare. Aceste fire se numesc cabluri de compensare si
sunt complet separate de termocuplu, legatura executandu-se numai la montarea termocuplului. Cablul de compensare
are rolul de a muta sudura rece din apropierea cuptorului într-un loc cu temperatura constanta. Sudura rece se va forma
acum la legătura dintre cablul de compensare si cablul de legatură.

Termocuplurile se execută din diferite metale sau aliaje. Valoarea tensiunii termoelectromotoare a diferitelor
termocupluri depinde atît de materialul din care sunt executați termoelectrozii, cît și de temperatura sudurilor calde si
reci. Relația dintre temperatură și forța termoelectromotoare se poate exprima printr-o ecuatie de gradul al doilea de
forma:

E=a+bt+ct2 (2.19)

În care E este forța termoelectromotoare rezultanta, atunci cand t este temperatura sudurii calde, iar temperatura
sudurii reci este constanta (in general 0 oC); a, b si c sunt trei constante ale căror valori se determină prin măsurarea
tensiunii termoelectromotoare la temperaturi fixe cunoscute (temperatura de solidificare a stibiului, a argintului si a
aurului). Valoarea constantelor a, b si c depinde numai de materialul termoelectrozilor din care s-a executat
termocuplul.
 Curbele care reprezintă legatura dintre temperatură si tensiunea termoelectromotoare se numesc curbe
internaționale. Fiecare tip de termocuplu are curba internationala proprie. Pentru a ușura utilizarea acestor curbe
internaționale valorile corespunzatoare sunt tabelate.

Curbele obținute cu sudura rece la 0 oC sunt reprezentate în figura 2.15.

Tabelul 2.5 t.t.e.m. față de Platina

Temp Cu Const. Fe Cromel Alumel Nicrosil Nisil Ni

o
-200C (+)
-0,195 (-)
5,408 (+) (T1)(+) T2(-) (+) (-) (-)

-100 -0,369 3,009

0 0 0 0 0 0 0 0 0

100 0,773 -3,504 1,87 2,813 -1,282 1,784 0,989 -1,94

200 1,836 -7,450 2,8? 5,969 -2,168 2,942 -1,970

300 3,149 9,322 -2,885 6,348 -2,993

-11,711

400 4,689 -16,180 5? 12,762 -3,633 8,918 -4,055

500 -20,789 16,210 -4,430 11,601 -5,144

600 -25,469 19,615 -5,286 14,367 -6,262

700 -30,160 9,9 22,950 -6,178 17,202 -8,324

800 -34,816 26,206 -7,071 20,096 -8,361

900 -39,3 29,385 -7,940 23,044 -8,326

1000 32,494 -8,775 26,040 -10,208

1100 35,535 -9,573 29,074 -11,002

1200 38,500 -10,328 32,136 -11,700

1300 35,211 -12,271

Materiale intrebuințate la construcția termocuplurilor Ca electrozi se utilizeaza în special metale și aliaje, care în
afară de faptul că satisfac unele condiții impuse acestora dezvoltă în același timp tensiuni termoelectromotoare relativ
mari. Se pot utiliza metale sau aliaje care satisfac urmatoarele conditii:
 1. să aibă o compoziție omogena și constantă;
2. să dezvolte o tensiune termoelectromotoare stabilă la temperaturi ridicate;
3. curba tensiunii termoelectromotoare in functie de temperatura sa fie cît se poate de liniară;
4. să aibă o bună conductivitate electrică;
5. proprietățile electrice ale metalului sau aliajului să nu se modifice în urma oxidarii;
6. forța electromotoare sa fie constantă în timp;
7. să fie posibilă fabricarea unor materiale identice care să asigure intersanabilitatea termocuplurilor.

Cele mai bune termocupluri se caută pe cale experimentală. Se studiaza proprietatile electrice ale diferitelor

Figura 2.15 Curbele obtinute cu sudura rece la 0℃

metale sau aliaje si se selectionează acelea care satisfac cel mai mult condițiile de mai sus. Pentru a găsi combinația cea
mai bună din punctul de vedere al tensiunii termoelectromotoare dezvoltate s-a determinat experimental curba tensiune
electromotoare in functie de temperatură pentru o serie de metale si aliaje care formează termocupluri cu platină. S-a
ales platina ca metal de referință deoarece ea se poate obtine în stare foarte pură și are o mare stabilitate electrică și
chimică. Cele mai raspîndite materiale care se intrebuințează la executarea conductoarelor pentru termocupluri sunt
prezentate în continuare.

Platina. Datorită calităților chimice si electrice, platina (Pt) împreuna cu aliajele de platină cu rhodiu PtRh(10 %
Rh) constituie un termocuplu de mare precizie. Platina avand o mare stabilitate chimică și o temperatură de topire
ridicată (1769 oC) se întrebuintează la măsurarea temperaturilor înalte, devenind chiar un instrument etalon pentru
măsurarea acestor temperaturi. Termocuplul platina-platina rhodiu măsoara temperaturi între 0 și 1600 oC. Se mai
obișnuiește formarea termocuplului platina cu platin-iridiu (10% Ir). Platina trebuie ferita însa de carbon, hidrogen si
vapori de metale, care au efecte dăunatoare asupra ei. În mod special trebuie evitată utilizarea platinei în atmosferă
oxidantă sau reducătoare în care se găsesc oxizi metalici.

Constantanul este un aliaj care contine 40 % Ni și 60% Cu. El se intrebuințează în combinație cu fierul pur
pentru termocuplul Fe-Constantan care poate măsura temperaturi de la -200 oC pană la +900 oC, iar cu cuprul pur
termocuplul Cu-Constantan pentru temperaturi de la – 200 oC pînă la 600 oC. Constantanul se poate obține destul de
ușor și are proprietăți electrice suficient de stabile.

Cromelul este un aliaj avînd compoziția 89,0% Ni, 9,8% Cr, 1,0% Fe și 0,2 % Mn. Se utilizeaza în combinație
cu alumelul (94%Ni, 0,5% Fe, 2% Al, 2,5 % Mn și 1 % Si) formînd un termocuplu tehnic pentru domeniul de la 0 oC la
1 200 oC, foarte des folosit.

Copelul (45% Ni , 55% Cu) și cromelul realizeaza un termocuplu care serveste la măsurarea temperaturii între 0
și 900 oC. Termocuplul cromel-copel are avantajul că dezvoltă o forța electromotoare mare, ceea ce este uneori o
calitate foarte prețioasă .

Nichelul este unul dintre cele mai vechi metale utilizate la formarea termocuplului, mai ales cu nichelcrom (84,6
% Ni , 12,4 % Cr , 3 % Fe) sau cu grafit (carbune). Termocuplurile formate in ambele cazuri măsoara temperatura in
domeniul 0 ± 1200 oC. Nichelul are avantajul că se poate obține sub forma de fire foarte omogene.

Nicrosil este un aliaj de Ni 84 %, Cr 14,2%, Si 1,4% folosit ca electrod pozitiv la termocuplele moderne în
combinație cu nisil (Ni 95%, Si 4,3%) ca electrod negativ în termocuplul de tip N.

Proprietățile termocuplurilor și culorile conductorilor sunt prezentate în anexa 1.

3. Formele constructive ale termocuplurilor

Un termocuplu este format din 2 termoelectrozi, din metale sau aliaje diferite, sudați la un capăt. Electrozii sunt
izolați între ei fie prin întroducerea lor în baghete sau tuburi de ceramica, fie cu ajutorul mărgelelor de ceramică, fie cu
tesatură din fibre de sticlă.

Sudura dintre electrozi trebuie să fie omogenă, adică să nu aibă fisuri sau locuri goale în interior, asigurînd un
contact perfect între cele doua metale. Sudura se execută cu arc electric sau la flacăra oxiacetilenică, in general fără un
metal intermediar. În cazul metalelor uzuale, pentru a se evita oxidarea sudurii, se pune putin borax pe cele doua fire
care se sudează . Sudura nu trebuie să aibe un diametru mai mare decît suma diametrelor celor doua fire.

Termocuplurile în industrie trebuie fie protejate de actiunea mediului, de aceea termoelectrozii ,izolati electric în
prealabil, se introduc într-un înveliș de protecție din material suficient de rezistent și stabil din punct de vedere chimic.
În general aceste tuburi de protectie sunt construite din metale, aliaje cromnichel, sau pentru măsurea temperaturilor
mai mari de 900 oC din ceramică cu continut mare de alumină.

Învelisurile de protecție apara termocuplurile de distrugere directă dar nu le apară tot atat de bine de mediul
gazos. De multe ori chiar materialele de protectie degajă gaze sau vapori dăunători, iar sub acțiunea mediului gazos
termocuplurile își modifică mult tensiunea termoelectromotoare. Astfel, la măsurare apare o eroare sistematica,
variabilă cu timpul. Rezultă de aici o condiție suplimentară pentru invelișurile de protecție aceea că ele trebuie să
păstreze în jurul termocuplului condițiile normale ale mediului gazos în care acesta dă indicații stabile și corecte.
 Tubul de protecție este introdus cu partea superioara în capul metalic al termocuplului. În acest cap se gaseste un
soclu dintr-un material izolant din punct de vedere electric pe care sunt fixate bornele de conexiune. Cu ajutorul acestor
borne se realizează legatura dintre electrozi și cablul de compensare. Borna pozitivă a termocuplului se notează cu
semnul "+". Pentru a se da invelișului de ceramică o rezistență mecanică suplimentară, o parte din el este cuprinsă
uneori într-o țeava de oțel fixată de capul metalic al termocuplului.

1 – cap metalic; 2 – bornă de conexiune; 3 – soclul bornelor; 4 – tub metalic; 5 – piesa de fixare ; 6 – tub de protecție;
7 – tub de izolare; 8 – electrozi; 9 – cablu de compensare ; 10 – sudura rece termostatată; 11 – cablu de legătură; 12 –

Figura 2.16 Termocuplu

rezistentă de linie; 13 – aparat electric.

Adîncimea de cufundare (imersiune) a termocuplului depinde de lungimea parții ieșite în afară a tubului de
ceramică și este în general de 30 – 75 cm . Lungimea totală a termocuplurilor variază între 50 și 200 cm.

Majoritatea termocuplurilor industriale au capete identice, avînd împrimata pe suprafața laterală tipul
termocuplului.

In tabelul 2.6 sunt date tensiunile termoelectromotoare pentru cîteva termocupluri uzuale cu sudură rece la 0 oC
în funcție de temperatură.

Tabelul 2.6 Tensiunile termoelectromotoare

Tip N Tip E Tip K Tip L

Temperat Tip T +Cu Tip J +Fe Fe + Tip S
+Nicrosl - +Croml - Cromel+ Cromel+C
ura (oC) -Const -Const -Copel +PtRhPt -
Nisil Const Alumel- opel-

-200 -5,7 -8,15 -8,824 -5,89

-100 -3,4 -4,60 -5,237 -3,55
0 0 0 0 0 0 0 0 0
100 2,774 4,25 5,37 6,317 5,75 4,10 0,64 6,95
 200 5,912 9,20 10,95 13,419 12,0 8,13 1,44 14,66
300 9,34 14,89 16,55 21,033 18,11 12,21 2,32 22,91
400 12,972 20,99 22,15 28,943 24,56 16,40 3,26 31,49
500 16,744 27,40 27,84 36,999 30,91 20,65 4,22 40,16
600 20,609 34,30 33,66 45,085 37,41 24,91 5,23 49,02
700 24,526 39,79 53,11 44,12 29,15 6,27 57,77
800 28,456 46,23 61,022 51,17 33,32 7,34 66,42
900 32,37 53,15 68,783 37,37 8,45 74,90
1000 36,248 41,32 9,60
1100 40,076 45,16 10,77
1200 43,836 48,85 11,97
1300 47,502 13,17
1400 14,38
1500 15,58
1600 16,76

Cablul de compensare se execută din același material ca termocuplul, cu excepția termocuplului Pt-PtRh, pentru
care cablul de compensare se executa din Cu – CuNi (2-3 % Ni si ceva Mn) . Cuprul se leagă la PtRh, iar cupru-nichel
la Pt. Termocuplurile care se formeaza la legatura dintre PtRh și Cu, cît și cele care se formează la legatura dintre Pt și
CuNi nu dau forțe electromotoare apreciabile sub 500 oC.

Cablurile de compensare trebuie să fie bine izolate pe toată lungimea lor cu fibre de azbest, textile, lacuri sau
materiale plastice; ele sunt introduse într-un învelis protector flexibil, în general metalic. Conductoarele cablului de
compensare trebuie sa aibă o secțiune de minimum 1,5 mm2.

Pentru a evita erorile de conexiune, polaritatea conductoarelor cablului de compensare este indicata prin semnele
( + ) sau ( – ), pe brațarile aflate la extremitățile cablurilor. Uneori polaritatea este indicată prin culorile convenționale
ale izolatiei conductoarelor .

Cablul de compensare se leagă la conductoarele de legatură care sunt conductoare obisnuite din cupru.
Conductoarele de legatură se leagă la aparatul electric de măsurat. Legătura dintre cablul de compensare și
conductoarele de legatură formează sudura rece. Legatura se realizează cu ajutorul clemelor metalice, pentru a obține un
contact bun între cele două fire. Sudura rece trebuie să se mențina la temperatura constantă de 0 oC sau 20 oC. De aceea
aceste două legături se introduc izolate într-un vas cu ulei, iar totul se introduce într-un termostat. Uleiul serveste ca
izolant electric si ca lichid tampon. El are o inerție termică mare și atenuează variațiile temperaturii exterioare . În

Figura 2.17 U(T) a diferitor termocupluri

industrie este greu de realizat sudura rece în vase speciale termostatate, de aceea se recomandă asezarea sudurilor reci
ale mai multor termocupluri într-un vas cu ulei care este introdus într-o groapă, la o adîncime de 2 – 3 m, unde
temperatura se menține constantă în limita a ± 2 oC. Temperatura sudurilor reci se măsoară cu un termometru introdus
în vasul cu ulei, pentru a putea face corecțiile corespunzătoare. Anumite fabrici livrează împreună cu termocuplul cutii
speciale termostatate pentru sudură rece, care sunt prevazute cu termometru de contact pentru reglarea unei temperaturi
dorite.

2.6 Termomatre rezistențe(termorezistențe)

Termometrele cu rezistenţă metalică acoperă un domeniu relativ larg de temperaturi, fiind folosite pentru
măsurarea temperaturii gazelor şi lichidelor, a temperaturii suprafeţelor unor solide sau temperatura din interiorul unor
solide uşoare. Ele sunt stabile şi rezistente la condiţii de mediu neprietenoase, fiind des folosite în industria chimică
(pentru măsurarea temperaturii lichidelor corozive sau pulberilor) sau industria alimentară (pentru măsurarea
temperaturii produselor alimentare, cum ar fi carnea). Termometrele cu rezistenţă metalică au o acurateţe bună dar un
răspuns lent în timp, fiind destul de fragile şi uneori scumpe.

Conductibilitatea electrică a unui metal depinde de deplasarea electronilor prin reţeaua sa cristalină. Datorită
excitării termice, rezistenţa electrică a unui conductor metalic variază în funcţie de temperatura. Marea majoritate a
metalelor au un coeficient de temperatură al rezistenţei pozitiv (rezistenţa electrică a lor creşte odată cu creşterea
temperaturii). Pe domenii restrânse de temperatură dependenţa rezistenţei unui conductor metalic de temperatură este
aproape liniară. Pe domenii mai largi de temperatură ea este neliniară şi poate fi scrisă sub forma:

Rt = RO (i + αt + βt 2 + y t3 +...) (2.20)

Unde, Ro este rezistenţa în ohmi a conductorului la o temperatură de referinţă (de regulă 0oC), Rt este rezistenţa
în ohmi a conductorului la temperatura t°C, α este coeficientul de temperatură al rezistenţei materialului iar β, y ... sunt
coeficienţi de neliniaritate. Această dependenţă de temperatură a rezisteţei electrice a metalelor stă la baza folosirii lor
în termometrele cu rezistenţă metalică.

Metalele cele mai folosite în ca traductori de temperatură sunt platina, cuprul şi nichelul. Valorile standardizate
pentru rezistenţa la temperatura de referinţă RO (valori nominale) sunt 10, 50, 100, 500 şi 1000 ohmi. În Tabelul 2.7
sunt prezentate caracteristicile acestor materiale, cu precizarea că ele se referă la termometre cu rezistenţa nominală de
100 Ω.
 Dintre metalele folosite ca senzori rezistivi de temperatură, menţionate în Tabelul 2.7, cel mai folosit este
platina. Deşi este foarte scumpă, ea are avantajul de a fi un material de referinţă pentru standardele internaţionale.
Platina este un metal stabil şi are calitatea de a nu se volatiliza apreciabil

la temperaturi până la 1000℃. În schimb ea poate fi contaminată de gaze în atmosfere reducătoare şi acţionează ca un
catalizator în prezenţa anumitor hidrocarburi. De aceea termometrele cu fir de platină sunt de obicei încapsulate.
Nichelul cu un grad înalt de puritate, are cea mai mare variaţie a rezistenţei cu temperatura între 0 şi 100oC. Peste 300oC
coeficientul său de temperatură scade brusc, iar caracteristica sa este puternic neliniară. Cuprul se oxidează uşor şi îşi
pierde puritatea, Pentru măsurarea temperaturilor de peste 1000oC poate fi utilizat wolframul.

Tabelul 2.7 Proprietățile metalelor termorezistență

Domeniul de temperature
măsurabile(℃) Rezistivitatea Coeficientul Cieficientul
Metalul R100/R0
-1 -1
(μΩm) α (℃ ) Β (℃ )
Normal Special

Platină -200÷+850 -260÷+1000 0,10÷0,11 1,385 3,92∙10-3 -0,55∙10-6

Nichel -60÷+150 -60÷+180 0,09÷0,11 1,617 5,43∙10-3 7,85∙10-6

Cupru -50÷+150 -50÷+150 0,017÷0,018 1,426 – –

Rhodiu-Fer -200÷+200 -200÷+250 – 1,379 – –

Expresia R100/R0 reprezintă un parametru adiţional pentru

caracterizarea termometrelor cu
rezistenţă metalic, cunoscut sub denumirea de coeficient mediu de
temperatură între 0 şi 100oC.

Proprietăților resistive Rt/R0 în dependență de temperatură sunt

arătate pe graficul ilustrat mai jos.

Există diverse configuraţii geometrice în care sunt construiţi

senzorii termometrelor cu rezistenţă metalică, în funcţie de aplicaţia
concretă căreia îi sunt destinate. În figura 2.18 este prezentată schematic
una dintre ele. Firul metalic este înfăşurat pe un tub ceramic şi fixat în
interiorul unei incinte de protecţie formând sonda de temperatură. Ea este
Figura 2.18 Schema senzorului
conectată în ramura de măsură a unei punţi Wheatstone de curent continuu. termometric cu rezistență
După ce puntea a fost echilibrată la temperatura de referinţă, dezechilibrul ei va
fi funcţie temperatură. Aceasta va fi indicată de către voltmetrul din ramura de măsură a punţii, etalonat în unităţi de
temperatură.
 Curentul care parcurge senzorul rezistiv trebuie să fie suficient de mic, astfel încât să nu determine creşterea
temperaturii acestuia prin efect Joule. Practic se acceptă o creştere cu maximum 0,5oC a temperaturii senzorului
datorată curentului de excitare.Un alt efect care poate introduce erori în procesul de măsurare este căderea de tensiune
pe firele de conexiune dintre senzor şi sistemul de măsură, mai ales dacă acestea sunt lungi şi au rezistenţe comparabile
cu ale senzorului. Acest efect poate fi compensat prin adăugarea unor conductori de compensare în ramura punţii
adiacentă cu sonda, ca în fig.2.18, sau folosind metoda celor 4 fire (conexiunea Kelvin). Această metodă se foloseşte
mai ales atunci când distanţa de la sondă la sistemul de măsură şi afişare a temperaturii este mare. O astfel de sondă este
prezentată în fig.2.19.

Figura 2.19 Sondă de temperatură

Schema electrică echivalentă a sondei şi sistemului de măsură este prezentată în figura2.20. Alimentarea sondei
se face cu o sursă de curent constant aflată în apropierea ei, prin conductoare scurte. Măsurarea tensiunii pe senzorul
rezistiv se face fie cu un voltmetru digital cu impedanţă de intrare foarte mare, etalonat în unităţi de temperatură, fie cu
un amplificator operaţional sau de instrumentaţie. În ambele cazuri curentul care parcurge conductoarele de măsură este
foarte mic, astfel încât căderea de tensiune pe ele este mult mai mică decât căderea de tensiune pe senzorul rezistiv.

Figura 2.20 Schema electrică echivalentă a sondei şi sistemului

de măsură
În cazul în care domeniul de temperaturi măsurate este mare şi variaţia rezistenţei senzorului nu mai poate fi
considerată liniară, răspunsul lui poate fi liniarizat folosind o punte cu amplificator operaţional (punte activă), senzorul
rezistiv fiind plasat în ramura de curent constant (ramura de reacţie negativă) a amplificatorului operaţional. Dacă
semnalul de la ieşirea punţii astfel realizate nu este suficient de mare, el poate fi amplificat cu un al doilea amplificator
operaţional sau de instrumentaţie. O schemă de principiu care aplică această metodă este arătată în figura 2.21.

Curentul maxim permis pentru măsurare (Imax) este definit de relația:

 Imax= (2.21)

unde: Δtmax este eroarea maximă admisibilă a termorezistenței date; Rt este rezistența la temperatura t și A
coeficientul de disipare a căldurii.

Figura 2.21 Scemă cu amplificator

2.7 Termistori

Termometrele cu rezistenţe metalice bobinate au dezavantajul variaţiei mici a rezistenţei cu temperatura.

Termistorii (abrevierea de la thermal resistor, engl.) folosesc acelaşi principiu de măsurarea a temperaturii dar variaţia
cu temperatura a rezistenţei lor este mult mai mare (de peste 100 de ori) decât cea a senzorilor rezistivi metalici.
Aceasta se întâmplă deoarece ei sunt confecţionaţi din materiale semiconductoare, mult mai sensibile la variaţiile de
temperatură decât metalele.

Termistorii sunt amestecuri de oxizi ai pământurilor rare, Mn, Cr, Ni, Co, amestecaţi cu o pulbere fină de cupru.
Nu se folosesc oxizi de germaniu sau siliciu, care de obicei sunt utilizaţi la confecţionarea dispozitivele
semiconductoare (diode, tranzistori, circuite integrate etc.).

Pentru măsurarea temperaturilor în intervalul -75 ... +75oC se folosesc termistori cu rezistenţe sub 1kΩ. În
intervalul 75 – 150 ℃ se folosesc termistori cu rezistenţe de pînă la 100kΩ, iar în intervalul 150 – 300 ℃ termistori cu
rezistenţe mai mari de 100kΩ.

În mod normal, rezistenţa unui termistor scade odată cu creşterea temperaturii. De aceea ei se nimesc termistori
cu coeficient negativ de temperatură (NTC - negative temperature coefficient). Există şi termistori cu coeficient
pozitiv de temperatură dar ei sunt folosiţi foarte rar.

Dependenţa dintre rezistenţă şi temperatură este exponenţială (deci neliniară) şi este exprimată prin relaţia:
 = (2.22)

unde RT este rezistenţa termistorului la temperatura absolută T [K], Ro este rezistenţa termistorului la
temperatura absolută de referinţă To [K] iar β este o constantă caracteristică materialului termistortului, depinzând de
compoziţia materialului acestuia şi de tehnologia de fabricaţie. Coeficientul β se defineşte ca:

= ∙ ln (2.23)

având valori uzuale cuprinse în domeniul 3000-5000K. În relaţia (2.23) T1 şi T2 sunt temperaturi specificate, de
regulă 273,15K (0oC) şi 323,15K (50oC), iar R1 şi R2 sunt valorile rezistenţei termistorului la aceste temperaturi.

În multe cataloage termistorii sunt caracterizaţi şi prin coeficientul α, definit ca:

= ∙ (2.24)

El este exprimat în % pe ℃. Cu cât coeficienţii α şi β sunt mai mari, cu atât variaţia pe ℃ a rezistenţei
termistorului este mai mare, adică el are o sensibilitate mai bună.

Termistorii se produc sub mai multe forme geometrice (figura 2.22): disc, mărgea, bară.

Figură 2.22 Forme de termistori

Pentru măsurarea temperaturii, termistorul poate fi conectat în ramura de măsură a unei punţi Wheatstone, într-o
manieră similară conectării rezistenţei metalice (figura 2.18). El are un simbol propriu, care-l deosebeşte de cel al unei
rezistenţe obişnuite. Termistorul se poate încălzi şi datorită trecerii prin el a unei părţi din curentul care alimentează
puntea, determinând o eroare, un drift, în precizia de măsurare. Compensarea acestei erori se face prin conectarea în
punte a unui al doilea termistor, identic cu primul şi menţinerea lui la o temperatură de referinţă constantă. In cazul
termistorilor cu rezistenţe de ordinul kΩ-lor efectul rezistenţei firelor de conexiune poate fi neglijat şi nu se pune
problema folosirii unor conexiuni de tip Kelvin.

Termistorii pot fi fabricaţi la dimensiuni foarte mici şi rezistenţe mari şi au un răspuns rapid la variaţiile de
temperatură. Domeniul de temperaturi acoperit este, -100 ... +300 ℃, dar sunt posibile şi temperaturi mai mari. Ei pot fi
folosiţi pentru măsurarea temperaturii în spaţii mici. Având o bună repetabilitate şi o rezoluţie fină pe domenii mici de
temperatură, termistorii sunt foarte folosiţi în aplicaţii medicale. De asemenea, sunt folosiţi pentru monitorizarea
circuitelor electronice şi pot fi încapsulaţi în corpuri solide pentru a fi folosiţi ca sonde pentru măsurarea temperaturii
suprafeţelor.

Deoarece variaţia cu temperatura a rezistenţei termistorilor este puternic neliniară, etalonarea instrumentului
indicator este dificilă. De aceea se pune problema liniarizării răspunsului lor. Pe domenii restrânse de temperatură,
aceasta se poate realiza prin conectarea în paralel cu termistorul a unei rezistenţe (şunt). Valoarea rezistenţei se
calculează astfel încât, la mijlocul intervalului de temperatură considerat, valoarea rezistenţei echivalente (termistor
în paralel cu rezistenţa de liniarizare) să fie egală cu media aritmetică a rezistenţelor echivalente la capetele
intervalului de temperatură. Astfel, dacă:

 Ri - rezistenţa termistorului la temperatura t1

 R2 - rezistenţa termistorului la temperatura t2

 Rm - rezistenţa termistorului la temperatura medie (t1+t2)/2

valoarea rezistenţei de liniarizare, Rlin, se calculează din ecuaţia:

= (2.25)

În figura 2.23 sunt reprezentate dependenţele de temperatură ale rezistenţei unui termistor, a rezistenţei şunt de
liniarizare şi a rezistenţei „liniarizate", pe un domeniu de temperatură de 100℃. Am folosit ghilimelele pentru că
dependenţa de temperatură a rezistenţei echivalente nu este perfect liniară. La temperaturi cuprinse între temperatura

Figură 2.23 Dependențele de temperatură a unor

termistori
minimă şi temperatura medie ea este ceva mai mare decât rezistenţa corespunzătoare dreptei care trece prin cele trei
puncte definite anterior, iar la temperaturi cuprinse între temperatura medie şi temperatura maximă este ceva mai mică.
Abaterile de la liniaritate sunt maxime la mijlocul celor două semi-intervale de temperatură.

În practică, termistorul împreună cu rezistenţa şunt de liniarizare se montează într-o punte de curent continuu, al
cărei răspuns se liniarizează cu un amplificator operaţional (punte activă), aşa cum am folosit în cazul senzorilor
rezistivi metalici (figura 2.21). Grupul paralel format din termistor şi rezistenţa de liniarizare se conectează în ramura de
reacţie negativă a amplificatorului operaţional. Pentru amplificarea semnalului de răspuns al punţii active la valoarea
dorită, semnalul de la ieşirea punţii active se poate aplica la intrarea unui etaj de amplificare realizat tot cu un
amplificator operaţional.

2.8 Metode fără contact de măsurare a temperaturii

2.8.1 Considerații generale

Metodele de măsurare a temperaturii bazate pe iradierea termica a corpului se numesc metode pirometrice prin
radiaţie, iar mijloacele de măsurare - pirometre. Ele se utilizează pe larg în metalurgie şi în alte ramuri ale industriei,
precum şi la cercetările ştiinţifice pentru măsurarea temperaturii corpurilor de la 300 până la 6000 °C şi mai mult.

La determinarea temperaturilor cu ajutorul pirometrelor câmpul de temperatură a obiectului de măsurat nu se

denaturează, aşa cum acestea nu necesită un contact direct cu corpul

Din acest considerent astfel de metode se numesc metode fără contact de măsurare a temperaturii.

Teoretic, metodele fără contact nu au limita superioară de măsurare.

2.8.2 Bazele teoretice a metodelor de măsurare a temperaturii prin radiația termică

Radiaţiile sunt emise de corpuri sub forma undelor electromagnetice într-o gamă largă de lungimi de unde.
Radiaţia constituie unul din modurile de propagare a căldurii. Un corp poate emite energie sub formă de radiaţii, sau
poate primi radiaţiile emise de alte corpuri. Orice corp radiază energie chiar la temperaturi joase.

Temperatura corpurilor încălzite determină cantitatea totală de energie emisă, precum şi compoziţia spectrală a
acestei energii.

Când lumina sau radiaţiile electromagnetice, în general, întâlnesc un corp, o parte se reflectă pe suprafaţa
corpului, iar cealaltă parte pătrunde în interior, fiind absorbite par ţial sau total.

Legile radiaţiei termice care stau la baza pirometriei sunt stabilite pentru un corp care absoarbe în totalitate
radiaţiile incidente. Deoarece proprietatea de a absorbi cea mai mare parte a radiaţiilor incidente o au corpurile de
culoare neagră (negru de platină, negru de fum), un astfel de corp absorbant integral a primit denumirea de corp absolut
negru. În natură nu există corpuri absolut negre, deci perfect absorbante.
 În laborator se poate crea un corp negru sub forma unei incinte sferice înnegrite pe suprafața interioară şi având
un mic orificiu prin care pot pătrunde radiaţiile. Când o radiație pătrunde în această incintă, suferă reflexii multiple şi la
fiecare reflexie este parţial absorită. După un număr suficient de mare de reflexii, se poate spune că radiaţia a fost
complet absorbită. În acest fel se realizează practic un corp absolut negru.

În continuare se definesc mărimile ce caracterizează radiaţia termică a corpurilor. Fluxul energetic Φ sau fluxul
radiant este exprimat prin raportul dintre energia radiantă de un corp incandescent şi timpul respectiv. Sub formă

Figură 2.24 Analogia unui corp

negru
diferenţială, fluxul energetic se scrie:

= (2.26)

Intensitatea energetică I a unui izvor de radiaţii punctiform într-o direcţie dată, este exprimată prin raportul
dintre fluxul energetic emis şi unghiul solid elementar respectiv:

= = (2.27)

Strălucirea energetică B sau luminanţa energetică a unui izvor de radiaţii într-un punct al său şi într-o direcţie
dată care face cu normala la suprafaţă un unghi b, este exprimată prin raportul dintre intensitatea energetică elementară
în direcţia considerată şi proiecţia suprafeţei elementare care cuprinde acel punct, pe un plan perpendicular direcţiei date
:

= = (2.28)

Radianţa energetică R sau puterea emisivă a suprafeţei unui izvor de radiaţii într-un punct al său este exprimată
prin raportul dintre fluxul energetic emis de o suprafaţă elementară care cuprinde acel punct şi acea suprafaţă:

= (2.29)

Între radiație și strălucire există relația:

= (2.30)
 Figură 2.25 Radiația corpului absolut negru la diferite temperaturi

La baza studiului radiaţiilor emise de corpurile calde se află o serie de legi experimentale descoperite în principal
în ultima sută de ani.

Legea lui Kirchhoff arată că între energia W ce poate fi radiată de un corp şi energia A ce poate fi absorbită de
acelaşi corp, există un raport care depinde de temperatura absolută şi lungimea de undă, şi nu depinde de natura
corpului:

= =⋯= = ( , ) (2.31)

Legea Stefan-Boltzmann arată că radiaţia corpului negru, adică energia emisă în toate direcţiile de unitatea de
suprafeţe a unui corp în unitatea de timp, este proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute:

= (2.32)

Coeficientul de proporţionalitate σ se mai numeşte coeficient de radiere al corpului negru. sau constanta Ştefan-
Boltzman.

In Sistemul Internaţional de Unităţi, σ se măsoară în :

[ ] = (2.33)

După determinările cele mai exacte, σ are valoarea:

= 5,7612 ∙ 10 (2.24)

Aşa cum s-a mai spus, în natură nu există corpuri absolut negre. Corpurile reale absorb numai o parte din
radiaţiile incidente şi se numesc corpuri cenuşii.

Radianţa Rc a corpului cenuşiu la temperatura T este mai mică decât cea a corpului negru la aceeaşi temperatură,
astfel că legea Stefan-Boltzmann pentru corpurile cenuşii se scrie:

= (2.25)

Mărimea εT se numeşte factor energetic de emisie sau coeficient de înnegrire. Pentru corpurile cenuşii (reale),
coeficientul depinde atât de temperatură, cât şi de natura materialului, aşa cum se arată în tabelul 2.8.
Tabelul 2.8 Coeficientul de înegrire εT pentru diferite materiale

Materialul și caracterul suprafeței t, ℃ εT

Aluminiu lustruit 225-75 0,039-0,057

Wolfram 230-2230 0,053-0,031

 Fier lustruit 425-1020 0,144-0,377

Fontă lustruită 200 0,21

Aur lustruit 225-625 0,018-0,035

Sticlă netedă 22 0,8-0,9

Apă 0-100 0,95-0,96

Lemn de construcție 20 0,8-0,9

Radiaţia Rc a unui corp cenuşiu la temperatura T poate fi emisă şi de un corp negru, dar la o temperatură mai
mică Tr, numită temperatură de radiaţie.

Rc=σTr4 (2.26)

Din relația (2.23) și (2.24) se deduce că:

Tr4= εTT4 (2.27)

sau

= (2.28)
√

Cu ajutorul acestei relaţii, se calculează temperatura reală a corpului cald, cunoscând temperatura Tr a corpului
negru care produce aceeaşi radianţă şi factorul energetic εT al corpului.

Temperatura de radiaţie se măsoară cu pirometrul cu radiaţie totală.

Legea lui Planck descrie repartizarea energiei radiate de un corp negru încălzit pe diferitele lungimi de undă din
spectrul emis. Când temperatura corpului negru variază, se schimbă şi energia transportată de fiecare radiaţie
monocromática.

Legea lui Planck stabileşte că radianţa spectrală R(λ,T), adică energia emisă în tot spaţiul de către unitatea de
suprafaţă în unitatea de timp corespunzătoare unei anumite lungimi de undă λ şi temperaturi T, este dată de relaţia:

R (λ, T) = ∙ (2.29)

unde c este viteza luminii în vid (c=2,998 108 m/s), h constanta lui Planck (h=6,625 10-34 J/s), iar k constanta lui
Boltzman (k=l,38 10-23 J/K).

Datorită acestor legi și acestor relații de dependență ale radiației unui corp încălzit se poate măsura temperatura
fără a contacta corpul supus măsurării. Mijloacele de măsură bazate pe aceste principii fără contact sunt numite
pirometre.

2.8.3 Pirometre optice

 Pirometrele optice sau aşa numitele pirometrele vizuale cu dispariţie de filament cu incandescenţă variabilă se
utilizează pe larg pentru măsurarea temperaturii de strălucire în domeniul vizibil al spectrului. Intervalul de măsurare al
pirometrelor optice este de la 700 ℃ până la 8000 °C.

Măsurarea temperaturii de strălucire cu pirometrul cu dispariţie de filament se bazează pe compararea în lumină

a lungimii de undă efective în domeniul vizibil a strălucirii corpului studiat cu strălucirea filamentului lămpii
pirometrice. În calitate de element sensibil pentru fixarea momentului de egalitate a strălucirii filamentului şi a corpului
serveşte ochiul uman.

Pirometrul cu dispariţie de filament este format dintr-un tub optic având la un capăt lentila obiectiv L1, iar la
celălalt lentila ocular L2, aşa cum se arată în figura 2.26.

Figura 2.26 Scema pirometrului optic

Între ocular şi ochiul observatorului se află un filtru F pentru lumină roşie. În focarul lentilei obiectiv se află o
lampă fotometrică (bec) cu incandescenţă B, alimentată de bateria E. În circuitul de alimentare al bateriei este intercalat
reostatul R care modifică intensitatea curentului de încălzire a filamentului, deci temperatura acestuia. Intensitatea
curentului este măsurată de ampermetrul A. Filtrul F transmite numai o parte din lumina emisă de filament şi de
suprafaţa corpului încălzit (cuptorului). Se vizează prin ocular suprafaţa corpului incandescent studiat şi cu ajutorul
reostatului se modifică intensitatea curentului de încălzire a filamentului, deci strălucirea sa.

Dacă strălucirea filamentului este mai mica decât cea a suprafeţei studiate, se observă pe un fond luminos
imaginea întunecată a filamentului, figura 2.27 a.

Figura 2.27 Imaginea filamentului(pirometrului) pe fondul

imaginii corpului incandescent.
 a)Filamentul la temperatura minimă;b) Filamentul temperatură maximă;c) filamentul la temperatură egală.

Dacă strălucirea filamentului este mai mare decât cea a suprafeţei incandescente, se observă pe un fond întunecat
imaginea mai strălucitoare a filamentului, figura 2.27 b.

Dacă prin reglarea reostatului strălucirea filamentului devine egală cu cea a suprafeţei incandescente, imaginea
părţii superioare a filamentului (care are o temperatură mai ridicată decât extremităţile sale), dispare din câmpul vizual
al observatomlui. Cu alte cuvinte imaginea filamentului se confundă cu cea a suprafeţei incandescente, figura2.27. c.

Pirometrul cu dispariţie de filament se etalonează în prealabil cu ajutorul unui corp negru încălzit la diferite
temperaturi cunoscute din Scara Internaţională. Măsurarea acestor temperaturi, până la temperatura de topire a aurului
(1063°C), se face cu termocuplul platinărhodiu + platină, iar peste această valoare temperatura se calculează cu formula
lui Planck.

Pentru fiecare temperatură se măsoară intensitatea curentului care produce dispariţia filamentului, iar pe scala
ampermetrului se trece temperatura respectivă a corpului negru, realizându-se astfel etalonarea.

În acest fel citind indicaţiile ampermetrului se află temperatura de strălucire Ts. Temperatura reală T a corpului
incandescent se determină cu relaţia (2.26):

= + (2.30)

2.8.4 Pirometre fotoelectrice

Pirometrele fotoelectrice reprezintă aparate indicatoare şi înregistratoare automatic Ele permit măsurarea şi
înregistrarea temperaturii de strălucire a corpurilor fixe şi mobile, încălzite până la radiere vizibilă.

Metodele fotoelectrice de măsurare a strălucirilor se utilizează în instalaţiile fotoelectrice de precizie,

întrebuinţate pentru cercetările ştiinţifice şi lucrările de etalonare în domeniul pirometriei optice. Metodele fotoelectrice
permit măsurări de o exactitate mai mare decât pirometrele optice, deoarece în ultimele exactitatea este limitată de
sensibilitatea de contrast a ochiului uman.

În calitate de element sensibil a pirometrelor fotoelectrice servesc fotoelementele, fotorezistenţele etc. La

luminarea fotoelementului în circuitul său apare un curent, proporţional fluxului luminos, eliberat de corpul încălzit.
Fotoelementele utilizate au sensibilitate spectrală diferită, şi în funcţie de intervalul spectral de lucru fotoelementele se
divizează în două grupe:

1) cu domeniul spectral de măsurare de la 0,6 la 0,72 μm

2) cu un domeniu spectral de măsurare larg.

Calibrarea şi verificarea pirometrelor din prima categorie se efectuează cu lămpi de temperatură dotate cu sticlă
specială şi calibrate la temperaturi strălucitoare la lumină cu lungimea de undă de 0,65 μm.

Trecerea la temperatura reală a corpului se face cu ajutorul unor tabele speciale precum şi cu relaţia următoare:

= + ∙ lnε (2.31)
 Domeniul spectral larg al pirometrelor din categoria a doua exclude posibilitatea calibrării şi verificării cu lămpi
termometrice şi presupune calibrarea şi verificarea doar după modelul corpului negru.

Trecerea de la temperatura de strălucire la temperatura reală a corpului fizic, prezintă mari greutăţi deoarece sunt
necesare valorile coeficienţilor de înnegrire pentru lungimi de undă efective situate în intervale de undă diferite. În
prezent valorile coeficienţilor de înnegrire pentru majoritatea corpurilor sunt necunoscute.

Pirometrele din această grupă se utilizează în situaţiile în care în procesul tehnologic controlul temperaturii
corpului nu necesită cunoaşterea temperaturii reale. însă, trebuie de menţionat că unele tipuri de pirometre sunt însoţite
cu grafice de corecţie care permit trecerea la temperatura reală.

2.8.5 Pirometre de culoare

Pirometrele de culoare se utilizează pentru măsurările automatice a temperaturii în metalurgie şi în alte ramuri a
industriei, precum şi în practica cercetărilor ştiinţifice.

Pirometrele de culoare se bazează pe dependenţa dintre raportul strălucirilor energetice în două regiuni ale
spectrului, cu valori determinate a lungimilor de undă efective, şi temperatura corpului. în funcţie se utilizează câte un
receptor separat pentru fiecare din strălucirea spectrală sau ambele străluciri acţionează succesiv asupra aceluiaşi
receptor, pirometrele se realizează cu două sau cu un canal.

Figura 2.28Schema pirometrului cu două canale

 O1, O2 – oglinzi; P – prismă; OB – obturator; FC1, FC2 – filtre de culoare; FE1, FE2 –
fotoelemente; MS – motor sincron; AE – amplificator electronic; SC – schemă de calcul; IM – instrument de măsură.

În figura 2.28 sunt prezentate schemele principale a pirometrelor cu două canale. În schema pirometrului din
figura 2.28 a radiația de la corpul încălzit, după ce trece prin obiectiv, prin intermediul unei prisme se divizează în două
părţi şi se îndreaptă prin filtru de culoare (de exemplu roşu şi albastru) spre două fotoelemente Semnalele
fotoelementelor amplificate se transmit schemei de calcul, care îndeplineşte funcţia de împărţire; în calitate de mijloc de
măsurare se foloseşte un potenţiometru automat. In calitate de schemă de calcul se poate utiliza şi un divizor logaritmic.

Logaritmul raportului a două străluciri spectrale Bo (λk ,T) şi Bo (λc ,T) este invers proporţional valorii
temperaturii de culoare şi poate fi dată cu relaţia:

( , )
ln = − − 5ln (2.32)
( , )

Împărţirea în schema de calcul poate fi realizată prin conectarea în fiecare canal a circuitelor logaritmice. În
acest mod, diferenţa semnalelor, măsurată de potenţiometai va fi invers proporţională valorii temperaturii de culoare
măsurate.

Neajunsul acestei scheme este dependenţa caracteristicilor de stabilitatea elementelor de conversie a fiecărui
canal.

În pirometrele cu un canal două fluxuri monocromatice de energie se transmit pe rând aceluiaşi receptor
fotoelectric cu ajutorul unui obturator, în secţiunile căruia sunt plasate filtrele corespunzătoare (roşu, albastru).
Principiul de măsurare a schemele cu un canal măreşte stabilitatea caracteristicilor pirometrelor prin micşorarea
cerinţelor către stabilitatea caracteristicilor elementelor schemei. Din acest motiv pirometrele din ultimii ani se
realizează cu schema cu un canal.

2.8.6 Pirometre cu radiașie totală

Pentru măsurarea temperaturilor radiante a corpurilor încălzite în condiţii industriale şi de laborator se utilizează
pirometrele cu radiaţie totală. Pirometrul constă dintr-un convertor primar (telescop), unul sau două aparate secundare şi
instalaţii auxiliare.

Convertizorul primar trebuie să fie dotat cu un element termosensibil şi sistemă optică care concentrează energia
corpului pe elementul termosensibil.

Principiul de funcţionare constă în transformarea energiei radiante în energie electrică prin intermediul
elementului termosensibil căruia i se cunoaşte funcţia dependenţei de temperatură a tensiunii t.e.m . în cazul emisiei
corpului negru Astfel, determinând tensiunea t.e.m produsă de radiaţia termică a corpului studiat, se poate cunoaşte
temperatura Tr a corpului negru corespunzător şi mai departe temperatura reală Ta a corpului.

În calitate de element termosensibil, de obicei, se foloseşte o termoobaterie cu câteva convertoare termoelectrice

unite consecutiv (de ex. cromel - copel).

Pentru concentrarea energiei radiate de către corp pe elementul termosensibil, convertizoarele primare sunt
dotate cu sistemă optică refractară. La temperaturi joase se utilizează sistemă reflectară.
 Pirometrele cu radiaţie totală permit măsurarea temperaturilor într-un diapazon larg (400-3500 °C) ceea ce
necesită realizarea lentilelor telescoapelor din materiale optice transparente corespunzătoare lungimilor de undă
generate de energia corpurilor încălzite. Aceasta este deosebit de important la măsurarea temperaturilor relativ mici,
deoarece energia emisă de corp este nu prea mare şi trebuie de transmis fără pierderi elementului termosensibil.

În calitate de aparate indicatoare, înregistratoare şi regulatoare pot fi utilizate milivoltmetre şi potenţiometre

automate calibrate corespunzător şi dotate ,de obicei, cu scară care permite direct citirea temperaturii de radiaţie.

Limita admisă a erorii de bază, în domeniul temperaturilor de la 500 la 2500 °C se află în intervalul 7,5 - 30 °C .

Schema simplificată a unui pirometru de acest tip este prezentată în figura de mai jos.

Figura 2.29Pirometru cu radiație totală

1-obiectiv; 2-diafragmă; 3-termobaterie; 4-placa de borne; 5-filtru de vizare.

Pirometrul constă din convertorul primar (telescop) cu o sistemă optică refractantă şi aparatul de măsurare - un
milivoltmetru sau potenţiometru automat. Imaginea obiectului, temperatura căruia se măsoară, se creează în telescop cu
ajutorul lentilei obiectivului 1 în planul situat după diafragma 2. Diafragma este montată în focarul obiectivului pentru
limitarea fascicolului de radiaţii, în vederea încadrării aparatului pe curba caracteristică de funcţionare.

Pe suprafaţa plană este poziţionată termobateria 3 care constituie receptorul de energie şi concomitent o
transformă în tensiune termoelectromotoare.

Pentru măsurarea tensiunii t.e.m. la joncţiunile calde a termobateriei sunt sudate plăcuţe de platină acoperite cu
negru de fum Aceste plăcuţe absorb aproape în totalitate radiaţiile care cad pe ele, apropiindu-se ca proprietăţi de corpul
negru. Sudura caldă a elementului sensibil este poziţionată astfel încât imaginea corpului incandescent formată de
sistemul optic, să se formeze pe plăcuţele de platină şi, în acelaşi timp, privind prin ocular, să se vadă o imagine virtuală
mărită a plăcuţelor.

Placa de borne 4 separă camera de măsură a pirometrului de cutia de borne, realizând trecerea conductorilor
bateriei şi permiţând legarea conductorilor de ieşire. Pe placa de borne este montat şi filtrul de vizare 5 care protejează
ochii împotriva radiaţiilor, realizând şi etanşarea orificiului folosit pentru vizarea obiectului.
 Pentru măsurarea temperaturilor mai mici de 1000 °C se foloseşte filtrul incolor, între 1000-1500 filtrul verde şi
peste 1500 filtrul brun. în condiţii grele de lucru -temperatura ambiantă ridicată, acţiune directă a flăcării, aparatul este
dotat cu dispozitiv de protecţie şi răcire. Filtrele se montează de către constructor în funcţie de temperatura de folosire a
pirometrului.

Pirometrul se etalonează în prealabil studiind un corp negru încălzit la o serie de temperaturi fixe din Scara
Internaţională (temperaturile de solidificare ale unor metale pure).

Temperatura corpului T se află în funcţie de temperatura de radiaţie cu relaţia:

= (2.33)
√
 CAPITOLUL III

În capitolul trei este descrisă una din metodele de etalonare a mijloacelor de masură a temperaturii și anume
etalonarea unui termocuplu(TC) de tip J cu ajutorul unui termocuplu etalon de tip S prin metoda comparării directe.
Această metodă este folosită în laboratorul de mărimi termice din cadrul Institutului Național de Standardizare și
Metrologie.

3.1 Caracteristicile tehnice ale TC etalon(Tip S)

Caracteristicile tehnice ale termocuplurilor Pt10%Rh/Pt care pot avea influenţă asupra performanţelor lui
metrologice se referă la:

Puritatea termoelectrodului din Pt: caracterizată de valoarea raportului W100, respectiv raportul dintre
rezistenţa electrică a termoelectrodului din platină la temperatura de 100 ºC şi rezistenţa sa electrică la temperatura de 0
ºC, care dacă este mai mare sau egală cu 1,3920 demonstrează o puritate a platinei de cel puţin 99,99 %;

Conţinutul de rhodiu din termoelectrodul Pt10%Rh: termoelectrodul din aliaj de platină şi rhodiu conţine 10%
rhodiu şi 90% platină. Pentru cele mai bune performanţe, conţinutul de 10 % rhodiu trebuie să fie în limitele a ± 0,07 %,
condiţie ce este îndeplinită dacă sunt satisfăcute relaţiile 1, 2 şi 3 dintre t.t.e.m. a termocuplului la punctele de
solidificare ale aurului şi argintului şi la temperatura de 630,74 ºC:

 E(Au) = 10 334 ± 30μ V (1)

 E(Au) - E(Ag) = 1186 μV + 0,17 [E(Au) - 10 334 μV] ± 3 μV (2)
 E(Au) - E(630,74 ºC) = 4 782 μV + 0,63[E(Au) - 10 334 μV] ± 5 μV (3)

Omogenitatea termoelectrozilor: caracterizată de repartiţia cât mai uniformă, pe toată lungimea

termoelectrozilor, a vacanţelor, impurităţilor, oxizilor etc.

Notă: Utilizarea unui TC este complicată de faptul că t.t.e.m. nu este generată la joncţiunile izoterme ci de-a
lungul tuturor secţiunilor termoelectrozilor care sunt expuse la gradienţi de temperatură. Ca rezultat, t.t.e.m. depinde de
starea termoelectrozilor în aceste porţiuni, care se pot afla la o distanţă considerabilă de joncţiune. Dacă termoelectrozii
nu sunt omogeni din punct de vedere fizic şi chimic pe toată lungimea lor, o măsurare într-un cuptor cu un anumit profil
al temperaturii poate da un rezultat foarte diferit de măsurările în alte cuptoare. În consecinţă, etalonările
termocuplurilor sunt efectuate cel mai bine când termoelectrozii sunt noi sau într-o stare cunoscută şi, pentru a se
asigura această stare, se recomandă aplicarea unui tratament termic preliminar.

Neomogenităţile se datorează în primul rând oxidului de rhodiu din termoelectrodul Pt10%Rh, care se produce
în mod inevitabil, dar şi variaţiilor în concentraţia golurilor din reţeaua cristalină a ambilor termoelectrozi precum şi
altor procese ce iau naştere în reţelele structurale. Efectul neomogenităţilor apare la utilizarea termocuplurilor în
condiţii diferite faţă de cele de etalonare, în special gradienţi diferiţi de temperatură, care pot conduce la abateri
sistematice de câteva grade Celsius.

Impurităţile provin din contaminarea termocuplului, în timpul utilizării, cu diferite elemente chimice şi constituie
cauza principală a erorilor termocuplurilor. De exemplu, Si, Al, P, Zn şi Sn formează cu Pt eutectice, ce au punctul de
topire mai coborât decât cel al Pt, ceea ce provoacă fragilizarea termoelectrozilor şi, în final, ruperea acestora. Ni, Fe,
Co, Cr şi Mn afectează t.t.e.m. a termocuplului.

O cauză suplimentară de pierdere a omogenităţii termoelectrozilor o reprezintă tensiunile mecanice provocate în

termoelectrozi, al căror efect este scăderea t.t.e.m. a termocuplului.

Aceste efecte pot fi minimizate printr-un tratament termic adecvat (recoacerea termocuplului), ce are rolul de a
echilibra neomogenităţile şi de a minimiza sau chiar de a elimina tensiunile mecanice şi impurităţile.

Lungimea de imersie: lungimea termocuplului ce este imersată în mediul a cărui temperatură se măsoară. Se
consideră că termocuplul este imersat corespunzător dacă, la modificarea lungimii de imersie cu (1...2) cm nu apar
variaţii ale t.t.e.m. generate de termocuplu.

Starea termoelectrozilor: termoelectrozii trebuie să aibă diametrul uniform, suprafaţa curată, netedă şi lucioasă
şi trebuie să nu prezinte crăpături, fisuri, incluziuni, stratificări, sau suduri pe toată lungimea lor. Diametrul joncţiunii de
măsurare trebuie să fie egal cu suma diametrelor celor doi termoelectrozi.

Dimensiunile termoelectrozilor:

- diametrul termoelectrozilor trebuie să fie de cel puţin 0,35 mm. În cazul etaloanelor, diametrul
termoelectrozilor trebuie să fie de 0,5 mm.
- lungimea termoelectrozilor trebuie să fie de cel puţin 1 000 mm pentru a obţine o incertitudine extinsă
de etalonare de 0,5 ºC sau 1,0 ºC. Termocuplurile având lungimea mai mică de 1000 mm necesită
utilizarea CC şi incertitudinea extinsă de etalonare este, în acest caz, de cel puţin 1,5 ºC.

Caracteristici metrologice ale TC

Tensiune termoelectromotoare: tensiune electrică generată de termocuplu ca urmare a efectului termoelectric.

Domeniu de măsurare al termocuplului (℃): ansamblu de valori ale temperaturii pentru care a fost
determinată caracteristica E = f(t) a termocuplului.

Sensibilitate (coeficient Seebeck): variaţia tensiunii termoelectromotoare generată de termocuplu pentru o

variaţie de 1 ºC a temperaturii JM, când temperatura JR rămâne constantă.

Stabilitate: proprietate a unui termocuplu de a menţine constante caracteristicile sale metrologice în decursul
timpului; stabilitatea unui termocuplu poate fi exprimată cantitativ prin variaţia t.t.e.m. într-un anumit interval de timp.

3.2 Mijloace de Etalonare

Operaţia de etalonare a TC se efectuează utilizând mijloace de măsurare ce trebuie să respecte următoarele

cerinţe:

Termocuplu de referinţă: termocuplu tip S (Pt10%Rh/Pt) etalonat la puncte fixe Joncţiunea de referinţă a
termocuplului etalon trebuie să fie menţinută la 0 C. Acest termocuplu etalon trebuie să fie trasabil la „Etalonul
naţional al unităţii de temperatură” al Moldovei.
 Mediu de comparare – baie cu lichid termostatată sau cuptor electric tubular. Laboratorul trebuie să determine
uniformitatea şi stabilitatea temperaturii băii sau cuptorului când sunt folosite pentru prima dată şi să verifice nu mai
puţin de o dată pe an schimbarea caracteristicilor metrologice.

Instrumentul de măsurare electrică: termometru digital etalonat de un laborator de mărimi electrice acreditat.
Rezoluţia acestui termometru digital trebuie să fie de cel puţin 1 V. Certificatul de etalonare trebuie să fie în perioada
de valabilitate.

Sunt recomandate următoarele MM şi dispozitive auxiliare indicate în tabelul 3.1.

La etalonări pot fi folosite şi alte mijloace de măsurare ce respectă condiţiile de măsurare specificate în
Registrul de Stat a Mijloacelor de Măsură.

Toate mijloacele folosite trebuie să fie verificate metrologic și să corespundă cerințelor specificate în
documentele de referință a acestor mijloace.

Încertitudinile mijloacelor folosite nu trebuie să depășească valorile permise și să fie date cu preciziea
specificată.

Tabelul 3.1 Echipamente utilizate la etalonarea termocuplurilor

Tipul Caracteristici normativ-tehnice

Denumirea etaloanelor, mijloacelor de
Nr.
măsurare şi dispozitivelor auxiliare

Diapazonul de temperaturi:

1 Termometru termoelectric tip S 5650 0 °C ÷ 1450 C

U = 0,15 °C

Diapazonul de măsurare:

- temperatura: (-270)°C ÷ 1800 C

Chub-E4
2 Termometru digital etalon - tensiunea: (-10) mV ÷ 100mV
1529
U = 0,6 °C

Rezoluţia – (0,01 ÷ 0,001)

Diapazonul de temperaturi:

(300 ÷ 1100) °C
3 Cuptor electric 9112A
Stabilitatea – 0,05 °C

Uniformitatea – 0,08 °C

4 Termostat cu etilenglicol/apă 7341 Diapazonul de temperaturi:

 (- 40 ÷ 150) C.

Stabilitatea – (5 ÷ 7) mK

Uniformitatea – (7 ÷ 10) mK

5 Psihrometru ВИТ - 2 Eroarea nu mai mare ± (5 - 7) %

Termometru pentru măsurarea temperaturii

6 Eroarea nu mai mare ± 0,2 °C
mediului ambiant

7 Barometru ИP Eroarea admisibilă ± 0,3 mbar

3.3 Condiții de etalonare

Condiţiile de etalonare ale unui termocuplu Pt10%Rh/Pt se referă la condiţiile de mediu (temperatura mediului
ambiant şi umiditatea relativă a aerului) şi la temperatura JR.

Condiţiile de mediu influenţează mijlocul de măsurare a t.t.e.m. generate de termocuplu precum şi t.t.e.m. a
termocuplurilor prevăzute cu CC; se va evita ca joncţiunile dintre termoelectrozi şi CC să se află în zone cu gradienţi
de temperatură, prin protejarea acestor joncţiuni secundare faţă de curenţii de aer, radiaţia cuptorului etc.

Temperatura aerului în încăpere, umiditatea relativă a aerului şi presiunea barometrică trebuie să corespundă
cerinţelor, indicate în instrucţiunile de exploatare a utilajului utilizat.

Dacă în documentaţia tehnică nu sunt specificate condiţiile de mediu, atunci etalonarea termocuplului
Pt10%Rh/Pt se efectuează în următoarele condiţii de referinţă:

- temperatura ambiantă: (23 ± 2) C;

- umiditatea relativă a aerului: (60 ± 15) %;

Schimbarea temperaturii aerului în laborator pe parcursul măsurărilor, nu trebuie să depeşească ± 0,5 °C timp de
o oră.

Etalonarea termocuplurilor Pt10%Rh/Pt se efectuează numai la temperatura JR de 0 ºC. O temperatură stabilă a

JR în limitele de până la ± 0,01 ºC satisface cerinţele pentru cele mai exacte măsurări.

Variaţia tensiunii de alimentare a sobei electrice nu trebuie să depăşească cerinţele specificate în instrucţiunea de
exploatare.

În încăperea în care se efectuează măsurările, trebuie să lipsească praful, fumul, gazele şi aburii, ce pot duce la
coroziunea utilajului sau la impurificarea conductoarelor termocuplului.

În timpul lucrului cu TC trebuie de luat măsuri, pentru evitarea posibilei deformări plastice şi impurificării TC.
 Mijloacele electrice de măsurare trebuie să fie depărtate nu mai puţin de 1 m de la ferestre, uşi, baterii de
încălzire, precum şi protejate de acţiunea directă a razelor solare.

Toate mijloacele ce au bornă de legare la pământ, trebuie să fie conectate.

Tehnica securității

Cerinţele tehnicii securităţii sunt asigurate prin respectarea cerinţelor indicate în documentaţia de exploatare a
mijloacelor de măsurare şi auxiliare folosite în timpul etalonării.

Este interzis de lucrat fără legarea la pământ a mijloacelor de măsurare şi dispozitivelor auxiliare la care în
documentaţia tehnică este specificat acest lucru.

Încăperile, unde sunt instalate termostatele, trebuie să fie echipate cu mijloace de protecţie antiincendiară
conform GOST 12.4.009 şi să aibă ventilaţie artificială şi locală.

Scoaterea TC din cuptor la temperaturi înalte este strict interzisă.

În apropierea sobei electrice nu trebuie să fie materiale uşor inflamabile.

3.4 Metode de etalonare

Operaţia de etalonare a termocuplurilor prin metoda comparării directe în cuptor cu un termocuplu Pt10%Rh/Pt
etalon se poate face prin două metode, în funcţie de caracteristicile termocuplului şi de cerinţele clientului şi anume:

 la valori ale temperaturii egale cu cele ale punctelor fixe de definiţie ale SIT-90;
 la valori ale temperaturii care corespund sutelor întregi de grade Celsius, în domeniul de temperatură
(100...00) ºC.

Notă: La cerere, etalonarea se poate face, suplimentar, şi la alte valori ale temperaturii din domeniul (100...1200)
ºC şi/sau la valori cuprinse în domeniul (50...300) ºC.

Cerințe de etalonare

Cerinţele de etalonare depind de caracteristicile TC de etalonat, de metoda de etalonare şi de cerinţele clientului.

Etaloanele de referinţă folosite la etalonarea TC trebuie să fie etalonate pentru domeniul de măsurare aplicabil.

Alegerea etaloanelor de referinţă se face în funcţie de caracteristicile TC de etalonat, de metoda de etalonare şi

de cerinţele clientului.

Înainte de a începe etalonarea propriu-zisă a termocuplurilor, se efectuează verificarea stării lor fizice. Această
activitate constă în examinarea termocuplului (de regulă în prezenţa clientului, la primirea comenzii pentru efectuarea
etalonării), şi înregistrarea în procesele verbale de primire a oricăror defecte mecanice, contaminări, crăpături, fisuri,
incluziuni, stratificări şi suduri prezente pe lungimea termoelectrozilor. Dacă se consideră că prezenţa acestor defecte
observabile cu ochiul liber pot să influenţeze rezultatele măsurărilor şi incertitudinile asociate, acest lucru se
menţionează în acelaşi proces verbal.
 Etalonarea termocuplurilor poate fi influenţată de o serie de factori ale căror efecte trebuie minimizate:

 umiditatea;
 neomogenităţile, impurităţile şi tensiunile mecanice din termoelectrozi;
 imersia termocuplului;
 utilizarea CC;
 valoarea temperaturii JR;
 uniformitatea şi stabilitatea cuptorului de comparaţie.

Aceste efecte trebuie luate în considerare la evaluarea incertitudinii de măsurare raportată în certificatele de
etalonare.

Prezenţa umidităţii în special în jurul conectărilor cu cablurile de compensare poate conduce la generarea unor
t.t.e.m. parazite prin efect electrolitic. Măsurarea rezistenţei de izolaţie este o metodă convenabilă pentru identificarea
umidităţii în termocuplu.

Recoacerea termocuplului se efectuează în cuptor, pe o lungime de imersie de (400...500) mm; temperatura în

cuptor este ridicată la o valoare care depăşeşte cu 10 ºC limita superioară a domeniului de măsurare. Se menţine această
temperatură timp de 4 ore, după care, cuptorul este răcit lent (viteza de variaţie a temperaturii trebuie să nu depăşească
100 ºC/h) până la temperatura mediului ambiant.

Termocuplurile trebuie imersate pe o adîncime suficientă pentru a preveni pierderile termice de la şi până la ele.
O imersie adecvată este demonstrată numai dacă variaţia t.t.e.m. la ridicarea şi coborârea termocuplului cu (1...2) cm
este mică în comparaţie cu incertitudinea de măsurare necesară la etalonare.

Etalonarea termocuplurilor cele două metode prezentate se efectuează cu JR la temperatura de 0 ºC, temperatura
punctului de topire al gheţii. Termostatarea JR se realizează prin imersarea sa într-un termostat conţinând un amestec de
apă distilată cu etilenglicol, la o adâncime de cel puţin 200 mm.

În cazul în care etalonarea unui termocuplu este efectuată la o temperatură de referinţă diferită de 0 ºC, valorile
finale ale t.t.e.m sunt corectate pentru temperatura de 0 ºC.

Cuptoarele utilizate la etalonarea termocuplurilor prin metoda comparării directe trebuie să asigure un anumit
profil al temperaturii în zona de lucru, profil care este definit de gradientul de temperatură: 0,5 ºC/cm, pe o lungime de
100 mm în zona centrală a cuptorului.

Măsurările electrice se efectuează cu milivoltmetre digitale sau compensatoare manuale de c.c. Deoarece acestea
din urmă au o stabilitate pe termen lung foarte bună, pot fi utilizate în scopuri de verificare prin referinţe încrucişate.

Termocuplul trebuie să fie conectat la compensator cu respectarea polarităţii: termoelectrozilor (–) la borna
minus (–) şi termoelectrodului (+) la borna plus (+).

Toate mijloacele de măsurare electrice trebuie să fie etalonate, fiind respectată trasabilitatea la SI.
 Mijloacele de măsurare electrice se selectează în funcţie de nivelul de exactitate al termocuplului de etalonat şi
de incertitudinea solicitată de client.

Toate conexiunile trebuie făcute cu cabluri din cupru de bună calitate.

Trebuie luate măsuri pentru a se minimiza apariţia de tensiuni electromotoare parazite în circuitul de măsurare.

3.5 Efectuarea etalonării

Verificarea aspectului exterior

Se verifică corespunderea TC supus etalonării, cu cerinţele din documentele normative.

În cazul deteriorării izolaţiei de protecţie, este necesară înlocuirea acesteia.

Notă: În acest caz solicitantul trebuie să prezinte teacă de protecţie de rezervă. În caz contrar TC nu se admite la
etalonare.

La etalonare iniţială TC se prezintă cu paşaportul, iar la etalonarea periodică – cu certificatul de etalonare

precedentă.

Curățirea și recoacerea TC

TC cu suprafaţa murdară trebuie să fie curăţite şi supuse procedurii de recoacere. Operaţiile procedurii sunt:

a) se scot electrozii din tuburile de protecţie, fiind strânşi în formă de inel cu diametrul de 50-70 mm şi,
introduşi în soluţie din acid acetic şi apă, se supun procedurii de fierbere timp de 10-15 min;
b) se spală de două ori termoelectrozii cu apă fierbinte distilată (fiartă), de clătit cu apă distilată rece şi
de uscat la aer;
c) dacă după curăţirea cu acizi pe electrozi mai rămân urme de impurificări, este necesar de montat TC
pe stand şi ridicând lin intensitatea curentului electric, ce trece prin electrozi, de încălzit până la temperatura de
1150±50 °C (pentru termoelectrozii cu diametrul de 0,5 mm temperatura dată se obţine â la o intensitate a curentului
electric de 10 – 15 A). De ţinut TC la această temperatură timp de o oră şi de răcit lin până la temperatura mediului
înconjurător. Dacă după efectuarea acestor operaţii nu s-a putut elimina toate impurităţile, TC este necesar de scos din
rândul etaloanelor;
d) partea de lucru al electrozilor pe o lungime de 400 – 500 mm se montează în teaca de protecţie,
respectând marcarea canelelor. În caz dacă este murdară teaca de protecţie, este necesar de a fi înlocuită. Capetele libere
ale electrozilor este necesar de a fi izolaţi conform cerinţelor, în acelaşi timp toate operaţiile cu electrozii după curăţire,
este necesar de efectuat în aşa condiţii, care să nu permită impurificarea (de luat conductorul cu penceta, de aşezat pe
suprafaţă curată e.t.c) şi deformarea lor.

TC de inclus la o adâncime de 400 – 500 mm în cuptor şi de recopt la temperatura de 1100 °C timp de 2 ore.

Determinarea stabilității t.t.e.m. a TC

 Determinarea stabilităţii t.t.e.m. a TC la etalonarea periodică, se determină măsurând la temperatura punctul fix
al Cu, şi comparând valorile primite cu cele din certificatul precedent de etalonare.

Abaterea t.t.e.m. a TC nu trebuie să depăşească 5; 8; şi 10 μV pentru TC de ordinul 1, 2 şi respectiv 3.

TC ce nu respectă aceste condiţii sunt incluse în alt ordin mai mic, sau scoase din rândul etaloanelor.

Determinarea neomogenității t.t.e.m.

Neomogenitatea TC se face la temperatura de (1100 ± 20) °C prin metoda comparării pe electrozi, determinând
deviaţia t.t.e.m. la adâncimea de imersie de 250 şi 300 mm.

La determinarea neomogenităţii t.t.e.m. a TC de ordinul 1 se foloseşte un TC studiat la neomogenitate din

componenţa etalonului naţional, a TC de ordinul 2 şi 3 – TC etalon de ord. 1 şi respectiv 2.

Determinarea neomogenităţii TC se efectuează împreună cu etalonarea.

Etalonarea TC în apropierea punctelor fixe a scării SIT – 90

Etalonarea se face la temperaturi apropiate de temperaturile punctelor fixe din SIT-90 a domeniului sau a
subdomeniului de etalonat, cu o precizie de creare a temperaturii de ± 10 °C.

Metoda constă în măsurarea t.t.e.m. generate de termocuplul de etalonat la valori ale temperaturii egale cu cele
ale punctelor fixe de definiţie ale SIT-90 la care a fost etalonat termocuplul de referinţă şi determinarea coeficienţilor a,
b şi c din relaţia:

E-Eref = a + bt90 + ct290 (3.1)

unde: Eref - este valoarea t.t.e.m. la temperatura t, specificată în tabelele de referinţă ale termocuplurilor de tipul
dat.

Coeficienţii a, b şi c sunt specifici termocuplului de etalonat şi servesc la interpolarea între valorile punctelor
fixe de definiţie.

Măsurările t.t.e.m. a TC în apropierea punctelor fixe se efectuează în următoarea ordine: de la temperatura cea
mai scăzută la cea mai ridicată, măsurările la fiecare punct fix se repetă de cel puţin 2 ori.

După pregătirea corespunzătoare, TC se amplasează în cuptor la adâncimea de (300±10) mm.

Se unesc capetele libere ale TC cu conductoarele de legătură (din Cu) prin intermediul firelor din Cu, fiind
cufundate în epruvete din sticlă, umplute cu ulei de transformator până la nivelul de 15 mm.

Epruvetele cu ulei se introduc în termostatul de creare şi menţinere a temperaturii de 0 °C. Adâncimea de imersie
a epruvetelor trebuie să fie nu mai mică de 120 mm. Epruvetele trebuie să fie introduse în termostat cu minim 10 min.
de la începutul măsurărilor.

Cu ajutorul conductorilor de legătură din Cu TC se conectează prin comutatorul cu multe poziţii la termometrul
electronic. Se încălzeşte cuptorul până la temperatura necesară, temperatura fiind controlată cu ajutorul TC etalon.
 La atingerea temperaturii necesare, trebuie de urmărit ca pe parcursul măsurării t.t.e.m., temperatura să nu
varieze cu mai mult de 5 °C.

În cazul utilizării potenţiometrului, t.t.e.m se măsoară în ambele sensuri cu schimbarea direcţiei intensităţii
curentului de lucru în potenţiometru. Pentru fiecare TC numărul total de înregistrări trebuie să fie par, dar nu mai puţin
de 4. Intervalul de timp dintre înregistrări trebuie să fie acelaşi.

T.t.e.m. a TC supuse etalonării se înregistrează cu precizie de până la 1 μV cu luarea în consideraţie a valorilor

t.t.e.m aTC etalon şi se înregisrează în procesul verbal

Măsurarea t.t.e.m. se efectuează, trecând consecutiv de la primul TC supus etalonării, până la ultimul, apoi
măsurările repetându-se în sens opus până la primirea numărului necesar de înregistrări.

Se micşorează adâncimea de imersie a TC până la (250±10) mm şi se repetă măsurările.

Etalonarea temperaturii care corespunde sutelor întregi de grade Celsius

Ca și la metoda precedentă se determină coeficienții a, b și c din relația (3.1)

După pregătirea corespunzătoare, TC se amplasează în cuptor la adâncimea de (300±10) mm.

Se unesc capetele libere ale TC cu conductoarele de legătură (din Cu) prin intermediul firelor din Cu, fiind
cufundate în epruvete din sticlă, umplute cu ulei de transformator până la nivelul de 15 mm.

Epruvetele cu ulei se introduc în termostatul de creare şi menţinere a temperaturii de 0 °C. Adâncimea de imersie
a epruvetelor trebuie să fie nu mai mică de 120 mm. Epruvetele trebuie să fie introduse în termostat cu minim 10 min.
de la începutul măsurărilor.

La atingerea temperaturii necesare, trebuie de urmărit ca pe parcursul măsurării t.t.e.m., temperatura să nu

varieze cu mai mult de 1 °C.

T.t.e.m. Ever şi Eet a TC se măsoară, începând cu TC etalon şi finisând cu ultimul TC supus etalonării. Apoi
toate măsurările se repetă în sens opus şi aşa până se înregistrează nu mai puţin de 8 indicaţii a t.t.e.m. a fiecărui TC.
Rezultatele primite sunt rotunjite până la 1 μV.

Măsurarea t.t.e.m. se efectuiază la adâncimi de 250 şi 300 mm.

3.6 Prelucrarea rezultatelor

Algoritmul de prelucrare a rezultatelor etalonării TC este următorul:

1. Se determină media aritmetică(Emed) a valorilor t.t.e.m la cele trei temperaturi;

2. Se determină media aritmetică a celor 8 valori a temperaturilor de la TC etalon(t)
3. Se determină t.t.e.m a TC de etalonat la temperatura dată după coeficienții de interpolare de referință a
TC de etalonat, în cazul nostru de Tip J.
4. Măsurăm temperatura juncțiunea rece;
5. Gasim t.t.e.m la temperatura juncțiunii reci(Etjr) din valorile date în certificatul de etalonare;
 6. Se determină t.t.e.m sumară a celor două juncțiuni(ETC) după relația:
ETC = Emed + Etjr (3.2)
7. Determinăm diferența dintre t.t.e.m de referință și t.t.e.m a TC de etalonat;
8. Se efectuiază operațiile indicate în punctele 1-7 de mai sus la toate cele trei temperaturi;
9. Se determină coeficienții de interpolare din relația (3.1);
10. Se determină t.t.e.m din relația (3.1) pentru întreg domeniu;
11. Se determină t.t.e.m de referință(Eref) cu ajutorul coeficienșilor de interpolare prin intermediul relației:
8
E   Ai  t i (3.3)
i 0
12. Se determină diferența valorilor dintre t.t.e.m de referință și t.t.e.m a TC de etalonat. Această diferență
nu trebuie să depășească 0,3 mV pentru TC de tip J cu clasa de exactitate 1.
13. Toate aceste valori sunt scrise în procesul verbal.

3.7 Prelucrarea rezultatelor experimentale

Se efectuiază activitățile de la punctele 1-8, rezultatele sunt prezentate în tabelul 3.1

Tabelul 3.1a

Măsurarea Eref t, °C t.t.e.m. a termometrelor termomelectrice

mV etalonate, mV
Nr.
1 103,31 5,4921
2 103,28 5,4918
3 103,27 5,4923
5,448
4 103,30 5,4925
5 103,28 5,4903
6 103,29 5,4952
7 103,31 5,4955
8 103,30 5,4958
Media 103,287 5,4932
E(tjr = 0 °C), mV 0,35 0,0176
ETC = Emed + E(tjr), mV 5,5108
Δ, mV 0,0628
 Tabelul 3.1b

t.t.e.m. a termometrelor
Măsurarea Eref t, °C
termomelectrice etalonate
mV
Nr.
1 199,49 10,9847
2 199,50 10,9851
3 199,49 10,9849
4 10,751 199,51 10,9846
5 199,48 10,9840
6 199,48 10,9837
7 199,49 10,9812
8 199,48 10,9822
Media 199,49 10,9838
E(tjr = 0 °C), mV 0 0,35 0,0176
ETC = Emed + E(tjr), mV 11,0014
Δ, mV

Tabelul 3.1c

Măsurarea Eref t, °C t.t.e.m. a termometrelor

mV termomelectrice etalonate, mV
Nr.
1 303,564 16,7483
2 303,453 16,7451
3 303,452 16,7448
4 16,519 303,447 16,7477
5 303,447 16,7437
6 303,447 16,6537
7 303,445 16,7538
8 303,446 16,7410
Media 303,463 16,7348
E(tjr = 0 °C), mV 0 0,35 0,0176
ETC = Emed + E(tjr), mV 16,7524
Δ, mV 0,2334

Folosind coeficienții de interpolare de referință(tabelul 3.2) determinăm valorile t.t.e.m de referință(Eref) pe

întreg domeniu, cu ajutorul relației (3.3). Rezultatele le scriem în tabelul 3.3.

Apoi determinăm coeficienții de interpolare experimentali din relația (3.1) și determinăm t.t.e.m a TC de
etalonat(ETC) pe întreg domeniu etalonat(0-333℃). Datele le scriem în tabelul 3.3.

Calculăm diferența dintre Eref și ETC, datele obținute deasemenea le scrim în tabelul 3.3.
 Tabelul 3.2 Coeficienții de interpolare de referință

Tip J
A0 0
A1 5,04E-02
A2 3,05E-05
A3 -8,57E-08
A4 1,32E-10
A5 -1,71E-13
A6 2,09E-16
A7 -1,25E-19
A8 1,56E-23

Tabelul 3.3

t, °C Et, mV Eref, mV Diff (mV)

0 0,000 0,000 0,00000
50 2,400 2,585 -0,18516
100 5,320 5,269 0,05145
110 5,899 5,814 0,08554
120 6,476 6,360 0,11590
130 7,051 6,909 0,14276
140 7,625 7,459 0,16637
150 8,197 8,010 0,18694
160 8,767 8,562 0,20467
170 9,335 9,115 0,21976
180 9,902 9,669 0,23238
190 10,467 10,224 0,24269
200 11,030 10,779 0,25084
210 11,591 11,334 0,25696
220 12,150 11,889 0,26118
230 12,708 12,445 0,26359
240 13,264 13,000 0,26431
250 13,819 13,555 0,26340
260 14,371 14,110 0,26095
270 14,922 14,665 0,25701
280 15,471 15,219 0,25163
290 16,018 15,773 0,24484
300 16,564 16,327 0,23666

După datele din tabelul 3.3 observăm că diferența a t.t.e.m nu depășește limita admisă de ±3mV. De acea acest
TC de tip J este admis cu clasa de exactitate 1.