Mecanica 

este o ramură a fizicii care studiază modul în care se schimbă poziția corpurilor,

schimbare numită mișcare mecanică. Fondată de către fizicianul Isaac Newton în celebra sa
lucrare Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, mecanica clasică studiază legile mișcării
mecanice a corpurilor macroscopice care se deplasează cu viteze mici în comparație cu
viteza luminii. Ulterior, fizicianul Albert Einstein a generalizat mecanica clasică prin
crearea mecanicii relativiste capabile să descrie și mișcările corpurilor la viteze mari. În fine, pentru
studiul mișcării corpurilor microscopice, a fost creată mecanica cuantică.
Subramurile mecanicii sunt statica, cinematica și dinamica. Statica studiază condițiile în care se
realizează echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor și a cuplurilor, cinematica descrie mișcarea
mecanică neglijând cauzele acestei mișcări, iar dinamica stabilește legile mișcării mecanice ținând
seama de toate cauzele care pot modifica poziția corpurilor.
Inerția este proprietatea corpurilor de a se opune schimbării stării de repaus sau de mișcare
rectilinie si uniformă.

Inerția este rezistența oricărui corp cu masă la modificarea stării sale de repaus sau

de mișcare rectilinie uniformă atunci când asupra sa nu acționează forțe exterioare.
Masura inerției este masa corpului.
Inerția este, de asemenea, definită ca tendința obiectelor de a continua să se deplaseze în linie
dreaptă la o viteză constantă. Principiul inerției este unul dintre principiile fundamentale ale fizicii
clasice care este încă folosit pentru a descrie mișcarea obiectelor și modul în care sunt afectate de
forțele aplicate asupra lor.
În uz comun, termenul "inerție" se poate referi la "cantitatea de rezistență la schimbarea vitezei" a
unui obiect (care este cuantificată prin masa sa) sau, uneori, la impulsul său, în funcție de context.
Termenul "inerție" este mai bine înțeles ca o exprimare mai scurtă pentru "principiul inerției" descris
de Newton în prima sa lege de mișcare: un obiect care nu este supus unei forțe externe nete se
mișcă la o viteză constantă. Astfel, un obiect va continua să se deplaseze la viteza sa actuală până
când o anumită forță va determina modificarea vitezei sau direcției sale.
Pe suprafața Pământului, inerția este adesea mascată de efectele fricțiunii și rezistenței la aer,
ambele având tendința de a scădea viteza obiectelor în mișcare (în mod obișnuit până la punctul de
repaus) și gravitația. Aceasta l-a făcut pe filosoful Aristotel să creadă în mod eronat că obiectele s-ar
mișca numai atâta timp cât le-a fost aplicată forța:
”... [corpul] se oprește atunci când forța care împinge obiectul care se deplasează nu mai are putere
să-l împingă în direcția deplasării...”
Filosoful antic grec Aristotel a avut convingerea că toate obiectele au un loc natural în univers:
obiectele grele (cum ar fi rocile) caută să rămână în repaos pe Pământ iar obiectele ușoare precum
fumul caută să rămână în repaos în cer iar stelele caută să rămână în repaos în ceruri. El credea că
un corp era în stare naturală atunci când era în repaus, iar pentru ca acel corp să se miște în linie
dreaptă, la o viteză constantă, este nevoie de un agent extern pentru a-l propulsa, altfel ar înceta să
se miște. Cu toate acestea, Galileo Galilei și-a dat seama că este necesară o forță pentru a schimba
viteza unui corp, adică o accelerație, dar nu este necesară nicio forță pentru a-și menține viteza. Cu
alte cuvinte, Galileo a declarat că, în absența unei forțe, un obiect în mișcare va continua să se
miște. (Tendința obiectelor de a rezista schimbărilor în mișcare a fost ceea ce Johannes
Kepler numise inertia.) Această înțelegere a fost îmbunătățită de Newton, care a dezvoltat-o în
prima sa lege, cunoscută și sub numele de "legea inerției" - nicio forță înseamnă nicio accelerare, și
deci corpul își va menține viteza. Deoarece prima lege a lui Newton este o recapitulare a legii inerției
pe care Galileo o descrisese deja, Newton a acordat în mod corespunzător credit lui Galileo Galilei.
Legea inerției a fost observată, aparent, de mai mulți filozofi și oameni de știință, inclusiv Thomas
Hobbes în Leviathan. Filosoful și matematicianul din secolul al XVII-lea, René Descartes, a formulat,
de asemenea, legea, deși nu a efectuat niciun experiment care să o confirme.

Prima lege a lui Newton

Isaac Newton (1643–1727)

Din latina originală a cărții Principia a lui Newton:

”Lex I: Corpus omne perseverare in statu suo quiescendi vel movendi uniformiter in directum, nisi
quatenus a viribus impressis cogitur statum illum mutare.”
Tradus în limba română:
”Legea I: Fiecare corp persistă în starea sa de repaus sau de mișcare uniformă, cu excepția cazului
în care este obligat să-și schimbe starea prin o forță imprimată.”
Prima lege afirmă că, dacă forța netă (suma vectorială a tuturor forțelor care acționează asupra unui
obiect) este zero, atunci viteza obiectului este constantă. Viteza este o cantitate vectorială care
exprimă atât viteza obiectului, cât și direcția mișcării acestuia; prin urmare, afirmația că viteza
obiectului este constantă este o afirmație că atât viteza, cât și direcția mișcării sale sunt constante.
Prima lege poate fi declarată matematic atunci când masa este o constantă non-zero,
Prin urmare,

 Un obiect care se găsește în repaus va rămâne în repaus dacă nu acționează nicio forță
asupra lui.
 Un obiect care este în mișcare nu își va schimba viteza decât dacă o forță acționează asupra
lui.
Aceasta este cunoscută sub numele de mișcare uniformă. Un obiect rămâne în aceeași stare
dacă nu se exercită nicio forță asupra acestuia. În cazul în care este în repaus, acesta continuă
să rămână într-o stare de repaus (de ex., dacă o față de masă este trasă brusc de sub vasele
aflate pe o masă, vasele rămân în starea inițială de repaus). Dacă un obiect se mișcă, acesta va
continua să se miște fără a-și schimba direcția sau viteza. Acest lucru este evident în sondele
spațiale care se mișcă continuu în spațiul cosmic. Schimbările de mișcare trebuie impuse
împotriva tendinței unui obiect de a-și menține starea de mișcare. În absența forțelor nete, un
obiect în mișcare tinde să se miște de-a lungul unei linii drepte pe o perioadă nedeterminată.
Newton a formulat prima lege a mișcării pentru a stabili cadre de referință pentru care se aplică
celelalte legi. Prima lege a mișcării postulează existența a cel puțin unui cadru de referință numit
un cadru de referință newtonian sau inerțial, în raport cu care mișcarea unei particule care nu
este supusă forțelor este o linie dreaptă cu o viteză constantă. Legea lui Newton este adesea
menționată drept legea inerției. Astfel, o condiție necesară pentru mișcarea uniformă a unei
particule față de un cadru de referință inerțial este că forța netă totală care acționează asupra ei
este zero. În acest sens, prima lege poate fi reluată astfel:
”În fiecare univers material, mișcarea unei particule într-un cadru de referință
preferențial Φ este determinată de acțiunea forțelor a căror sumă a dispărut pentru toate
timpurile când și numai atunci când viteza particulei este constantă în Φ. Aceasta
înseamnă că o particulă inițial în repaus sau în mișcare uniformă în cadrul preferențial Φ
continuă în acea stare, dacă nu este obligată de forțe să o schimbe.”
 Prima și a doua lege a lui Newton sunt valabile doar într-un cadru de referință inerțial. Orice
cadru de referință care este în mișcare uniformă în raport cu un cadru inerțial este de asemenea
un cadru inerțial (invarianța galileiană sau principiul relativității Newtoniene)[14].

 Lipsa de reactivitate a unor elemente sau a unor subsțante chimice față de alte substanțe.
 Reacția întârziată a unor sisteme de înregistrare automată (ex. limnigrafele pentru înregistrarea
nivelului apei) sau a altor instrumente și aparate de măsură.
Efectul Bernoulli
Fizicianul italian Giovanni Battista Venturi și fizicianul elvețian Daniel Bernoulli au conceput
în secolul XVIII teoria mecanicii fluidelor și gazelor sub influențe mecanice. Această teorie constituie
și în prezent un element fundamental ca bază de calcul în procesele aero- și hidrodinamice.

Efectul Venturi

Italianul Giovanni Battista Venturi a descoperit fenomenul de accelerare a curentului unui fluid prin
reducerea secțiunii transversale (gâtuirea) țevii prin care curge fluidul, viteza maximă de curgere
fiind în punctul unde este cea mai mică secțiune transversală.
Dacă se consideră un fluid teoretic ca necomprimabil la care practic gradul de reducere a volumului
este minimă la comprimare, în acest caz putem exprima „Efectul Bernoulli” prin ecuațiile:
Notiuni de biomecanica

NOTIUNI DE BIOMECANICA

INTRODUCERE IN STUDIUL BIOMECANICII. GENERALITATI

Aparatul locomotor reprezinta inceputul si sfarsitul corpului omenesc.

Inceputul, deoarece, filogenetic, este primul aparat care s-a structurat si care, prin dezvoltare, a
antrenat si restructurarea celorlalte aparate si sisteme. Aparatul locomotor serveste miscarea, iar
miscarea este forma primordiala de manifestare a vietii.

Reprezinta si sfarsitul, deoarece s-a organizat la periferia corpului omenesc, la limita dintre corp si
mediul inconjurator, realizand interdependenta vitala dintre acestea.

Structura actuala a corpului omenesc, forma lui, sunt rezultanta necesitatii de miscare. Miscarea este un
factor primordial, care a orientat structurarea corpului omenesc, dace ne putem exprima astfel, dand tot
timpul vietii satisfactie si rabufnind sub cele mai variate forme.

Considerind corpul animalelor drept o masina vie, biomecanica (de la cuvintele grecesti: bios = viata

si mehane = masina) se ocupa cu studiul miscarilor din punctul de vedere al legilor mecanicii. Corpul sau
segmentele lui sunt considerate mobile, in miscare. Biomecanica se ocupa cu studierea formelor de
miscare, a fortelor care produc miscarea, a interactiunii dintre aceste forte si fortele care se opun. Este
deci o metoda de analiza anatomo-functionala a miscarilor in termeni mecanici.

Diversele forme si aspecte ale miscarilor in timp si spatiu, indiferent de fortele care le induc, sunt
studiate de o alta ramura a mecanicii si anume de cinematica iar ramura biologiei care se ocupa cu
studiul formelor si aspectelor miscarilor locomotorii ia denumirea de biocinematica. Pentru simplificare,
in biologie este unanim acceptata unificarea celor dour notiuni.

In studiul miscarilor s-au inregistrat progrese insemnate din punctul de vedere al mijloacelor de
investigatie folosite. Primele incercari se bazeaza pe metode simpliste, cum ar fi palparea grupelor
musculare in timpul executarii miscarilor sau realizarea de modele experimentale, alcatuite dintr-un
schelet mobil, ale carui segmente erau mobilizate de fire elastice care inlocuiau muschii. S-au folosit apoi
fotografia, fotografia geometrica, cronociclografia, radiocinematografia, cinematografia geometrica,
ciclografia cu oglinda.

Analiza miscarilor constituie o preocupare nu numai a oamenilor de stiinta. Nu putini au fost marii artisti
care s-au ocupat de aceasta problema, strans legata dealtfel de insasi realizarea efectului artistic. Astfel,
de la Leonardo da Vinci ne-a ramas unul dintre primele studii asupra mersului.

Primele cercetari de biomecanica ramin insa legate de numele lui Borelli (1679), al fratilor Weber (1836),
al lui Fischer (1889), Marey (1890), Demeny (1900), Strasaer (1908), Fick (1920) etc. La contributiile
acestora s-au adaugat studiile mai recente ale lui Basler, Scherb, Hartley, P.P. Leshaft, A.A. Krauskaia,
E.A. Kotikova, D.D. Donskoi, Steindler si ale multor altora. La noi in tara lucrari interesante in acest
domeniu datoram lui Gh. Marinescu, care a introdus cinematografia in studiul mersului bolnavilor cu
afectiuni neurologice.

O definitie a biomecanicii care integreaza aceste strinse corelatii este data de A. Gowaert: 'Biomecanica
este stiinta care se ocupa cu studiul repercusiunilor fortelor mecanice asupra structurii functionale a
omului in ceea ce priveste arhitectura oaselor, a articulatiilor si a muschilor, ca factori determinanti ai
miscarii'. Cum studiul biomecanicii nu este posibil fara cunoasterea caracterelor morfofunctionale ale
organismului, rezulta cu prrsosinta interdependenta dintre anatomie si biomecanica.

Biomecanica se ocupa deci nu numai de analiza mecanica a miscarilor, ci si de efectele lor asupra
structurarii organelor ce realizeaza miscarea. Studiul biomecanicii este astfel strans legat de studiul
anatomiei functionale.

Semiologia  (de la cuvintul grecesc semeion = semn) se ocupa cu descrierea simptomelor diferitelor
afectiuni si cu prezentarea diverselor metode de investigatie clinica si de laborator, care le pot pune in
evidenta. Semiotica aparatului locomotor nu poate fi corect interpretata fara un bagaj cat mai bogat de
cunostinte de anatomie functionala si biomecanica.

Diagnosticul clinic reprezinta prima etapa obligatorie in stabilirea diagnosticului definitiv. Examenul
radiografic si datele examenelor de laborator raman desigur obligatorii, dar ele trebuie, pe cat posibil, sa
se rezume la verificarea valorii diagnosticului clinic. Diagnosticul radiologic si cel de laborator reprezinta
o a doua etapa in stabilirea diagnosticului definitiv.

BIOLOGIA LOCOMOTIEI UMANE

Aparatul specializat care efectueaza miscarile corpului animal este denumit “aparat locomotor', iar
functia complexa a acestui aparat poarta numele de “Iocomotie'.

Majoritatea autorilor inteleg prin locomotie o deplasare a corpului animal in totalitate dintr-un punct in
altul. Etimologic termenul provine de la cuvintele latinesti locus = loc si motio = miscare.

Termenul de locomotie a fost introdus la fnceput pentru a defini deplasarea sau miscarea unui mobil
dotat cu un motor propulsor. Corpul animal poate fi comparat si el cu un astfel de mobil si de aceea
deplasarea sau miscarea lui, in totalitate, dintr-un loc in altul, poate fi denumita locomotie.

Dar corpul animal nu dispune numai de posibilitatea de a se deplasa, ci si de a sta si de a apuca anumite
obiecte, de unde necesitatea a completa termenul de ,aparat locomotor' cu acela de 'aparat locomotor
de statica si de prehensiune'. Cum corpul omenesc dispune insa si de alte numeroase si variate
posibilitati de miscare (impingere, catarare, lovire etc.) ar Insemna ca termenul sa se modifice la infinit,
motiv pentru s-a renuntat la termenul de 'aparat locomotor', preferindu-l pe acela de 'aparat de
miscare' sau pe acela si mai cuprinzator de 'aparat de sprijin si de miscare'.

In definirea „locomotiei umane' este corect sa se porneasca de la sensurile cele mai generale ale acestui
termen. Locomotia nu poate fi numai a corpului luat in totalitatea sa, ci si a segmentelor lui izolate.
Deplasarea mainii dintr-un punct in altul al spatiului este tot o forma de locomotie; de asemenea,
deplasarea piciorului sau a capului. Ne referim deci nu numai la o deplasare a corpului in totalitate fata
de punctul de sprijin anterior avut pe sol, ci pur si simplu la o deplasare in spatiu a unuia din segmentele
lui fata de un punct de referinta.

Acestia fiind parametrii generali de orientare, locomotia animala poate fi definita ca fiind „fie deplasarea
unui segment al corpului dintr-un punct in altul al spatiului, fata de un punct de referinta, fie, in forma ei
cea mai completa, deplasarea intregului corp in spatiu, fata de un punct de sprijin anterior.'  Definitia
locomotiei se suprapune astfel definitiei 'miscarii sau deplasarii biologice', in  general. De aceea, autorii
americani , au apelat la termenul de locomotie,  inlocuindu-l cu termenul mai general de 'kinezis'
(miscare), iar ramura stiintelor biologice care se ocupa cu studiul miscarilor looomotorii poarta
denumirea de'kineziologie'.

Locomotia animala este forma cea mai desaviarsita de miscare a materiei vii, forma care subordoneaza
si inglobeaza toate celelalte forme ale miscarii biologice. in cadrul locomotiei animale, locomotia umana
ocupa un loc deosebit atit prin caracterele el, cat si prin filogema si ontogenia ei.

Miscarea biologica este o forma superioara de miscare, care dispune de calitati si mecanisme noi,
caracteristice acestor forme. Natura biocurentilor nervosi si musculari, desi asemanatoare, nu este
identica naturii curentilor electrici; segmentele osoase nu actioneaza ca niste simple pirghii, iar forta lor
de actiune nu se poate determina matematic, apelindu-se la formulele clasice de determinare a
functiilor mecanice ale pirghiilor, deoarece intervin o serie de factori, cum ar fi: componenta articulara,
momentul muschiului, existenta muschilor pluriarticulari etc.

Axe, planuri si directii de miscare

Planurile anatomice sunt suprafete care sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o anumita incidenta.
in raport cu orientarea fata de pozitia anatomies se descriu trei categorii principale de planuri
anatomice: planuri frontale, sagitale si transversale.

Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea, deci vertical si latero-lateral si impart corpul intr-o
parte posterioara si o parte anterioara. Planul frontal care imparte greutatea corpului intr-o jumstate
posterioars si o jumstate anterioars poarta denumirea de plan mediofrontal.

Planurile sagitale sunt dispuse vertical si anteroposterior si impart corpul intr-o parte dreapta si o parte
stinga. Planul sagital care imparte greutatea corpului intr-o jumatate dreapta si o jumatate stings poarta
denumirea de plan mediosagital.

Planurile transversale sunt dispuse orizontal si impart corpul intr-o parte superioars si o parte inferioars.
Planul transversal care imparte corpul intr-o jumstate superioars si o jumstate inferioars se numeste
plan medio-transversal.

Centrul de greutate. Gravitatea actioneaza asupra corpului sub forma unui manunchi de linii de forte
verticale, care se dirijeaza spre centrul pamantului. Toate aceste forte, asociate vectorial, au o rezultanta
care actioneaza asupra unui punct al masei corpului, luind numele de centru de greutate si se gaseste
situat la intersectia planurilor mediofrontal, mediosagital si mediotransversal.

Centrul de greutate sau de gravitatie poate fi definit ca fiind punctul masei corpului asupra caruia
actioneaza rezultanta fortelor gravitationale.

Pentru a determina forta gravitationala, vom inmulti masa corpului (M) cu acceleratia (g). Daca corpul
este perfect simetric si are o densitate uniforma, de exemplu ca o minge de biliard, centrul de greutate
se suprapune centrului sau geometric. Corpul omenesc nu este insa simetric; diversele lui segmente au
densitati deosebite, ceea ce face ca centrul de greutate sa nu coincida cu centrul geometric. In plus,
corpul omenesc poate sa ia pozitiile cele mai diferite, ceea ce atrage o modificare continua a punctului
asupra caruia se aplica rezultanta liniilor fortelor gravitationale. Din aceasta cauza, centrul de greutate al
corpului nu ocupa o pozitie fixa, ci variaza de la individ la individ, de la pozitie la pozitie si de la o
secventa a miscarii la alta.
Clasificarea miscarilor in raport cu planurile anatomice

Miscarile se clasifica in raport cu planul anatomic in care este dispus axul for de miscare, si anume:

- in plan frontal - flexia si extensia;

- in plan sagital - abductia si adductia;

- in axul lung al segmentului - rotatiile.

- in mai multe planuri - circumductia;

Miscarile cu axul in plan frontal sunt flexia si extensia. Miscarile de flexie sunt miscarile de indoire fata
de pozitia initiala ortostatica. Miscarile de extensie sunt opuse acestora si au loc in sensul revenirii la
pozitia ortostatica sau in sensul exagerarii acestei pozitii. Nu totdeauna insa aceste miscari sunt
etichetate ca atare. La umar, de exemplu, miscarea de flexie se
numeste anteproiectie  sau anteductie,  iar cea de extensie retroproiectie  sau retroductie.  De asemenea,
la laba piciorului, flexia gleznei are loc in plan anterior, in timp ce flexia label din articulatia
mediotarsiana are loc in plan posterior. De aceea, se prefera termenul de flexie dorsala in  loc de flexia
label piciorului si termenul de flexie plantara in  loc de extensia labei piciorului.

Miscarile care au axul in plan sagital sunt abductia si adductia, dupa cum segmentul se indeparteaza sau
se apropie de planul sagital.

Miscarile de inclinare laterala si de revenire ale trunchiului se realizeaza fata de planul mediosagital.
Pentru miscarile distale ale membrelor, terminologia este insa diferit inteleasa. Planul sagital fata de
care se face orientarea nu este acelasi pentru toti autorii: scoala franceza considera ca acest plan este
planul mediosagital al trunchiului, pe cand scoala germana si anglo-saxona, care folosesc
terminologia americana, considera ca acest plan este planul mediosagital al membrului care executa
miscarea. De aici provin unele neintelegeri aparente, deoarece ducerea label piciorului inauntru, de
exemplu, este denumita adductie de catre autorii francezi si abductie de catre cei anglo-saxoni. Chiar si
denumirile muschilor sint, din aceasta cauza, deosebite. Astfel, muschiul care trage de haluce in varus
este denumit de francezi adductor si de anglo-saxoni abductor, iar muschiul care trage halucele in valgus
este denumit abductor de francezi si adductor de anglo-saxoni.

Miscarea care se executa concomitent pe mai multe planuri este circumductia, adica miscarea prin care
segmentul descrie un con, cu baza mai mare sau mai mica, al carui varf este reprezentat de axul
articulatiei.

Rotatiile se executa in jurul axului lung al segmentului si pot fi interne sau externe. La antebrat, aceste
miscari capata numele de miscare de pronatie (rotatie interna) si de supinatie (rotatie externa).

CORPUL OMENESC CA UN TOT UNITAR

Rezultat al unei indelungate filogeneze si al unei ontogeneze nu mai putin complicate, corpul omenesc
ajunge sa devina organismul animal cu cele mai variate forme de miscare. Organismul in miscare trebuie
privit ca un tot unitar, ca un intreg, nu ca o manifestare izolata a unor mecanisme ale anumitor aparate
si sisteme care ar actiona complet independent. Factorii morfofunctionali care stau la baza miscarilor
nu-si cistiga valoarea reala decit daca acestia sunt integrati in acest tot unitar. Analiza didactica
stabileste relatiile obiective dintre diversi factori morfofunctionali intre el, dintre acesti factori si
organismul ca intreg si dintre organism si mediul in care acesta se misca.

Interdependenta factorilor morfofunctionali

La baza miscarilor stau factorii morfofunctionali rezultati din miscarea insasi si care nu sunt altceva decit
organele aparatului locomotor (oase, articulatii, muschi) si organele sistemului nervos (receptori, nervii
senzitivi, maduva spinarii, encefal, nervii motori, placile motorii, sistemele gama).

Organismul in miscare trebuie privit ca un tot unitar, ca un intreg, miscarea fiind rezultatul intrarii in
actiune a tuturor factorilor morfofunctionali amintiti. Intrarea in actiune a acestor factori si mecanismele
for sunt stereotipe si pot fi considerate ca niste principii.

Interdependenta dintre organism si mediul extern

Organismul in miscare trebuie privit ca un tot, ca un intreg, in strinsa interdependenta cu mediul in care
se dezvolta si se deplaseaza. Este cunoscuta importanta factorilor externi asupra organismului uman,
cum sint: rezistenta si elasticitatea solului, acceleratia, gravitatea etc. De asemenea, mai amintim
influenta temperaturii scazute a mediului inconjurstor asupra obtinerii unor bune rezultate, prin
fenomenele de micsorare a excitabilitatii neuromusculare si de vasoconstrictie pe care le provoaca,
precum si influenta scaderilor de presiune atmosferica asupra miscarilor efectuate de piloti si
cosmonauti.

Rolul miscarilor in structurarea corpului omenesc

Miscarea influenteaza corpul omenesc, structurindu-l si formindu-l apt sa realizeze miscari din ce in ce
mai complicate. Structurile corpului omenesc sunt structuri functionale, produse prin functie, cu scopul
de a crea functii.

Functia poate fi definita ca o actiune, ca un proces complex, a carui caracteristica generala este aceea de
a se desfasura in timp, iar forma structurii functionale, ca o stare complexa, a carui caracteristica
generala este aceea de a se desfasura in spatiu.

Forma si functia nu sunt insa decit aspecte ale manifestarii aceleiasi unitati - materia vie - si nu pot exista
una fara alta, asa cum miscarea nu poate exista in afara materiei. Desfasurarea for in timp si spatiu se
conditioneaza reciproc, functia creand forma, iar forma creand functia. Forma deci - in ultima analiza -
nu este nici ea o stare definitiva, imuabila, ci este permanent modelata de functie, este o forma
functionala. Acesta este dealtfel si intelesul profund al definitiei pe care F. Rainer o da anatomiei, ca fiind
„stiinta formei vii'.

Locomotia, miscarile segmentelor aparatului locomotor, exercitiile fizice reprezinta functia aparatului
locomotor, iar factorii morfofunctionali care il alcatuiesc reprezinta forma lui. Interconditionarea dintre
locomotie, ca functie, si aparat locomotor, ca forma, este evidenta si reprezinta una dintre premisele de
baza ale fundamentarii stiintifice si ale importantei educatiei fizice.

Tipurile biomecanice de activitate musculara

Miscarile sunt asigurate prin efort muscular dinamic, care dezvolta lucru mecanic, iar pozitiile sunt
asigurate prin efort muscular static-izometric. Studiile au aratat ca in efectuarea miscarilor, pe langa
componenta dinamica, izotona, exista si o componenta de efort muscular static, iar proportia dintre
efortul dinamic si cel static variaza dupa specificul miscarii.

De asemenea, studiul efortului dinamic a permis sa se deosebeasca citeva particularitati biomecanice,

extrem de importante pentru conducerea stiintifica a pregatirii fizice.

Tipuri biomecanice de activitate statica

Activitatea statica, de asigurare posturala, foarte complexa din punct de vedere biomecanic, este strict
legata de tipurile de echilibru in care corpul omenesc se poate afla, adica in echilibru stabil sau instabil.
Analizata astfel, activitatea statica este de trei feluri: de consolidare, de fixare sau echilibrare si de
mentinere.

1) Activitatea statica de consolidare se intalneste in toate cazurile in care corpul sau segmentele sale,
luate separat, se afla in echilibru stabil.

Un corp se afla in echilibru stabil atunci cand centrul sau general de greutate se afla sub baza de sprijin,
cum sunt toate pozitiile atarnat la diverse aparate.

Caracteristica sa mecanica principala este ca, daca o forta actioneaza asupra corpului aflat in echilibru
stabil, el penduleaza pina ce revine in pozitia de plecare.

In aceste situatii, musculatura corpului se contracta izometric cu scopul de a proteja, de a consolida

articulatiile, fata de fortele care tind sa intinda sau sa rupa ligamentele. Contractia statica de acest tip se
numeste de consolidare  si este indeplinita cu participarea tuturor grupelor si lanturilor musculare
antago-niste. Valoarea fortei contractiei statice de consolidare este mai mare in vecinatatea bazei de
sprijin (inele, bara etc.) si descreste catre extremitatea care atarna liber. in miscarile de rotatie ale
corpului la bara fixa (gigantica), valoarea fortei de consolidare este maxima la 180 o, cand corpul trece pe
sub bara, ajungand sa depaseasca de doua, trei ori greutatea sportivului.

Activitatea statica de consolidare poate fi folosita cu succes pentru cresterea globala a fortei
musculaturii, chiar la copii si scolari, intrucat, asa cum am aratat, ea solicita static toate grupele si
lanturile musculare antagoniste, iar valoarea solicitarii nu este mare decat cand pozitiile atarnat se fac
cu ingreuiere. Pozitii diverse in atarnat, mai ales la scara fixa, se folosesc in gimnastica terapeutica
pentru corectarea unor deficiente fizice.

2) Activitatea statica de fixare  (echilibrare) se intalneste in toate cazurile in care corpul sau segmentele
sale se gasesc in pozitie de echilibru nestabil.

Un corp se afla in echilibru nestabil atunci cand centrul sau general de greutate se afla situat deasupra
bazei de sprijin, (pozitia stand, sezand etc). intreaga activitate de educatie fizica este desfasurata in
imensa majoritate din pozitii de echilibru nestabil. Chiar pe parcursul miscarilor, pe langa activitatea
dinamica, exista o componenta de efort static de valoare diferita, in functie de particularitatile
miscarilor. Exista deci o infinitate de situatii in care corpul sau segmentele sale se afla in echilibrul
instabil, care este asigurat prin activitate statica de fixare, care se mai numeste si de echilibrare, intrucat
efortul static al musculaturii are acest scop.

Activitatea statica de fixare (echilibrare) este indeplinita de grupele si lanturile musculare antagoniste,
iar valoarea ei cea mai mare este in apropierea bazei de sprijin (sol, aparate). Valoarea efortului static de
echilibrare creste in pozitiile corpului in care verticala centrului general de greutate nu este in centrul
bazei de sprijin ci spre periferia ei.

Valoarea efortului static de echilibrare mai variaza si in functie de alti factori mecanici, cum este unghiul
de stabilitate. Acest unghi este format din verticala centrului general de greutate si o dreapta care il
uneste pe acesta cu marginile bazei de sprijin. Cu cat unghiul de stabilitate este mai mic, cu atat gradul
de stabilitate este mai mic, iar activitatea statica de fixare (echilibrare) este mai mare si invers. De
asemenea, cu cat centrul general de greutate este mai inalt fata de baza de sprijin, iar aceasta are un
perimetru mai mic, cu atat stabilitatea este mai mica si efortul static de asigurare a echilibrului este mai
mare si invers.

In practica, activitatea statica de echilibrare se foloseste in cadrul pregatirii fizice generale, in corectarea
unor deficiente fizice, mai ales ale coloanei vertebrale, si in cadrul a numeroase pozitii si miscari pentru
cresterea capacitatii de echilibrare.

3) Activitatea statica de mentinere  este al treilea tip de efort static; el se intalneste atat in pozitiile de
echilibru stabil cat si in cele cu echilibru nestabil, ori de cite ori membrele superioare sau inferioare, prin
pozitia lor, se departeaza de verticala centrului general de greutate . Astfel, membrul superior, care
atarna liber in pozitia stand se afla in echilibru stabil, cu sprijinul in articulatia scapulo-humerala, iar
activitatea statica este “de consolidare”. Daca ducem membrul superior intins in anteductie, activitatea
musculara care asigura aceasta pozitie este “de mentinere” si este indeplinita de anteductori sau
abductori, fara participarea antagonistilor.

Vietuitoarele si corpul omului, spre deosebire de corpurile inerte, pot pastra echilibrul - in anumite
limite - chiar cand verticala centrului general de greutate nu cade in perimetrul bazei de sprijin;
corpurite inerte cad in momentul cind inclinarea lor scoate verticala centrului general de greutate din
limitele sprijinului. La vietuitoare si la om acest lucru este posibil datorita contractiei statice de
echilibrare a musculaturii; efortul va fi cu atat mai mare, cu cat verticala centrului de greutate depaseste
mai mult baza de sprijin.

De asemenea, in pozitia stand, cu trunchiul aplecat inainte, activitatea statica pentru trunchi este de
mentinere, fiind asigurata de muschii santurilor vertebrale.

Importanta pentru practica educatiei fizice si sportului, a acestui tip de activitate musculara statica,
rezulta din faptul ca pozitiile sunt asigurate numai de catre anumite grupe sau lanturi musculare, fara
participarea antagonistilor. in felul acesta, pot fi antrenate, selectiv, pentru cresterea fortei prin efort
izometric, numai anumite grupe sau lanturi musculare care ne intereseaza.

Tipurile biomecanice de activitate dinamica

Contractia izotona a muschilor produce miscare, adica deplasarea segmentelor osoase; in timpul
contractiei muschiul isi scurteaza lungimea, isi schimba forma, insa volumul ramane acelasi. Segmentele
osoase pe care se fixeaza muschiul se apropie, iar tensiunea dezvoltata prin contractie ramane
neschimbata (izotonia).

Studiul mai aprofundat al miscarii a aratat ca ea se produce si cind muschiul care s-a contractat isi
cedeaza treptat scurtarea, iar segmentele osoase se departeaza lent. Este un nou aspect al asigurarii
miscarii, tot izotone, dar printr-un mecanism invers.
Astazi este admis, in biomecanica, ca muschiul poate dezvolta doua tipuri de activitate dinamica, unul
“de invingere” si altul “de cedare”.

Se intelege prin activitate dinamica de invingere, miscarea produsa prin scurtarea muschiului, care
apropie segmentele osoase. Din acest motiv, ea mai poarta numele de activitate concentrica.

Activitatea dinamica de cedare produce miscarea prin cedarea treptata a scurtarii - segmentele osoase
se departeaza incet- din care motiv aceasta activitate a fost denumita excentrica. Este important de
subliniat ca nu trebuie sa se confunde activitatea dinamica de cedare cu relaxarea muschiului; in timpul
cedarii, muschiul se alungeste treptat prin cedarea progresiva a scurtarii sale.

Precizarea acestor doua tipuri de activitate musculara dinamica a determinat schimbarea unor opinii mai
vechi din anatomia functionala referitor la actiunea muschilor somatici, care erau impartiti, in raport cu
actiunea lor, in muschi flexori, extensori, abductori, adductori etc.

Unul si acelasi muschi poate produce atat actiunea lui clasic cunoscuta, cat si actiunea antagonista
acesteia. Astfel, in anatomia clasica, muschii santurilor vertebrale sunt cunoscuti ca extensori ai coloanei
vertebrale, asigurand, prin contractia lor dinamica, “de invingere”, pozitia verticala a corpului. In prezent
se stie ca aceiasi muschi ai santurilor vertebrale asigura si flexia coloanei vertebrale, inclinarea inainte a
corpului, insa prin activitatea dinamica “de cedare”.

De asemenea, muschii peretilor abdominali asigura, din pozitia culcat, flexia trunchiului prin activitate
dinamica “de invingere” si extensia trunchiului, insa prin activitate dinamica 'de cedare'.

Bicepsul brahial este flexor al cotului, prin activitatea dinamica “de invingere” si extensor al antebratului,
prin activitate dinamica “de cedare”.

In felul acesta se pot demonstra, pentru fiecare muschi in parte, cele doua tipuri de activitate musculara
dinamica. Deci, notiunea clasica de muschi flexori, extensori etc. a devenit relativa, ea exprimand numai
un aspect al capacitatii lui motrice.

Notiunile de activitate dinamica “de invingere” si “de cedare” au o mare importanta practica. Cateva
exemple vor fi edificatoare prin concluziile lor practice.

Astfel, genoflexia cu haltere - exencitiu larg folosit in antrenament pentru cresterea fortei - este o
miscare compusa din doua faze: ridicarea si coborarea.

in faza de ridicare se produce extensie in articulatiile coxofemurala si a genunchiului si flexia plantara in

articulatia talocrurala. Lantul·muscular care asigura faza de ridicare este tripla extensie de la membrele
inferioare, prin activitate musculara dinamica “de invingere”.

in faza de coborare se produce o flexie in articulatiile membrelor inferioare, aparent; fiind vorba de flexie
ar trebui sa fie asigurata de grupele musculare flexoare ale acestor articulatii. in realitate, asigurarea
fazei de coborare se face tot de lantul triplei extensii, insa prin activitate musculara dinamica “de
cedare”.

in concluzie, vedem ca efortul muscular care asigura genuflexia cu haltere este indeplinit numai de lantul
triplei extensii. De aceea, daca intr-o anumita miscare avem nevoie sa crestem forta lantului triplei flexii,
trebuie sa gasim un alt exercitiu, cum ar fi, spre exemplu, din culcat, tractiune cu piciorul la un
helcometru.
Miscarea de tractiune in brate la bara fixa este compusa din doua faze: de tractiune (ridicare) si de
coborare.

in faza de tractiune actioneaza un lung lant muscular format din: flexorii degetelor, ai pumnului, cotului,
retroductorii si adductorii bratului, muschii care coboara si basculeaza medial scapula. Activitatea
depusa de acest lant muscular este dinamica, “de invingere”.

in faza de coborare actioneaza acelasi lant muscular, insa prin activitate dinamica “de cedare”.

Du:pa cum vedem, prin tractiunile la bara, - exercitiu des folosit pentru cresterea fortei la membrele
superioare - noi nu antrenam, de fapt, decat muschii care formeaza lantul descris mai sus. Pentru restul
grupelor si lanturilor musculare trebuie sa gasim alte exercitii.

Din analiza biomecanica a acestui exercitiu rezulta importante concluzii practice. Exista indicatii si
contraindicatii la aplicarea lui, intrucat nu foloseste decat in anumite ramuri si probe sportive. El este
indicat in canotaj, gimnastica sportiva, inot, volei, handbal, unde lantul muscular antrenat prin tractiuni,
la bara, actioneaza si in principalele acte motrice din aceste ramuri sportive.

Tractiunile la bara sunt contraindicate la toate stilurile de aruncari (mai putin ciocanul), in box, etc.,
intrucat la aceste ramuri sportive actioneaza alte lanturi musculare.

La saritura in lungime cu elan, in toate variantele ei, activitatea dinamica “de invingere” si “de cedare”
contribuie in diferite faze la cresterea randamentului. Astfel, la bataie, actioneaza lantul triplei extensii,
prin activitatea dinamica “de invingere”, iar la aterizare actioneaza acelasi lant muscular, insa cu
activitate dinamica “de cedare”. in pregatirea sariturilor va trebui sa tinem seama de aceste aspecte
rezultate din analiza biodinamica si, in functie de pregatirea sportivilor, se vor indica exercitii care sa
antreneze tripla extensie atat la activitatea dinamica de invingere cat si la cea de cedare.

Pozitia bipeda

Omul fiind un animal biped, pozitia lui caracteristica este cea in picioare, deci in ortostatism.

Pozitia anatomica  corespunde pina la un punct pozitiei de drepti din gimnastica: membrele inferioare
lint lipite, cu picioarele in unghi drept pe gambe si genunchi si soldurile extinse. Membrele superioare
sunt lipite de partile laterale ale trunchiului, cu coatele extinse, dar, spre deosebire de pozitia de drepti
din gimnastica, antebratele sunt rotate in afara, iar palmele si degetele extinse privesc inainte. Denumita
si 'pozitia 0' sau „pozitia neutrala', se foloseste si in goniometrie, reprezentind pozitia de start.

Tipurile de statica si locomotie

Pot fi descrise, in linii mari, patru tipuri principale de postura si de locomotie animala: statica si
locomotia reptiliana, cvadrupedia, brahiatia si bipedia.

Statica si locomotia reptiliana sunt intilnite la taratoare care-si mentin axul longitudinal al corpului in
contact cu solul si se deplaseaza vermicular, prin tarare.

Cvadrupedia reprezinta tipul de postura si de locomotie al animalelor patrupede, la care centrul de

greutate este situat anterior, aproximativ deasupra membrelor anterioare, la nivelul toracelui. Exemplul
tipic il reprezinta bizonul.
Brahiatia este tipul de postura si de locomotie al primatelor, care folosesc membrele anterioare pentru a
se atarna si a se deplasa in copaci. Centrul de greutate este plasat mai posterior, cam la mijlocul
trunchiului. Exemplele tipice sunt reprezentate de diferite specii de maimute. Membrele anterioare ale
acestor animale se alungesc, ajungand la urangutan, de exemplu, sa atinga o proportie de 202, 60% fata
de trunchi.

Bipedia, tipul de postura si de locomotie caracteristice omului, foloseste in mod obisnuit membrele
inferioare pentru statica si locomotie. Centrul de greutate este plasat tot la nivelul trunchiului, dar mai
jos.

Celelalte specii animale nu folosesc bipedia decat ocaziorial. Cainele, calul si alte animale pot fi dresate
sa stea sau sa mearga pe membrele posterioare. Experimental, la soarecii nou-nascuti carora li s-au
amputat membrele anterioare s-a putut, de asemenea, obtine o forma de bipedie. Dar in nici unul din
aceste cazuri nu este vorba de o locomotie verticala asemanatoare cu a omului, deoarece nici coloana
vertebrala, nici pozitia si nici forma craniului nu se modifica. Ursul si cangurul, desi se pot deplasa pe
membrele posterioare, nu se apropie de verticalitatea caracteristica omului, membrele for inferioare
fiind mult flectate.

De asemenea, maimutele, despre care se stie ca au posibilitatea sa se ridice ocazional pe membrele

posterioare, nu prezinta nimic asemsnstor cu bipedia omului. Coloana vertebrala prezinta o curbura
unica asemanatoare celei a patrupedelor, iar curburile de compensare necesare proceselor de
echilibrare sunt reprezentate de segmentele membrelor inferioare flectate.

Bipedia umana se deosebeste fundamental de postura sau locomotia verticala ocazionala a celorlalte
animale. Ea a atras unele modificari morfofunctionale caracteristice omului si a fost indispensabila insasi
evolutiei psihofizice a acestuia. Membrele inferioare se extind din genunchi si solduri, iar curburile de
compensare necesare proceselor de echilibrare apar la nivelul coloanei vertebrale.

Cele mai importante modificari morfofunctionale rezultate din bipedie pot fi considerate urmatoarele:

1. Eliberarea membrelor anterioare, care la cvadrupede deserveau statica, s-au transformat in aparate
de prehensiune si in veritabile organe senzoriale libere.

Mainile, cum afirma Aristotel, au fost primele instrumente ale omului, au fost acele instrumente „care
au precedat si care au produs toate celelalte instrumente, organe deopotriva ale investigatiei si
locomotiei'. Dezvoltarea sistemului nervos, a inteligentei si a constiintei de sine, au fost strans legate de
dezvoltarea maiinii. Chiar denumirea de om provine, in unele limbi, cum ar fi engleza (the man) sau
germane (der Mann), de la latinescul manum, care inseamna mana.

Legatura intima dintre dezvoltarea structurii si functiilor cerebrale si bipedia este demonstrata si de
fenomenul ,omul-lup'. In lume au fost descoperite cateva cazuri de “oameni-lupi”, proveniti din copiii
adoptati si ingrijiti de animalele salbatice. Acesti “oameni-lupi” reveniti la postura si locomotia
cvadrupeda se deplasau cu o viteza deosebit de mare, dar au ramas, din punct de vedere al dezvoltarii
mintale, niste fiinte inferioare.

2. Verticalizarea coloanei vertebrale atrage o adaptare morfofunctionala, de asemenea, caracteristica. La

primate, coloana isi mentine aceleasi caracteristici ca si la patrupede si nu este altceva decat o punte
suspendata, sprijinita la capetele ei de membre, sustinand in hamacul centurii ei musculare viscerele
toracale si abdominale. Formula vertebrala este: 26 vertebre mobile deasupra sacrului, 3 vertebre
sacrate, independente, iar coada contine nu mai putin de 20 de vertebre. La antropoide (cimpanzeu,
urangutan, gorila), formula vertebrala este: 23-24 de vertebre mobile deasupra sacrului, 5-6 vertebre
sacrate independente, iar coada dispare. La nivelul lombosacrat are loc deci o sacralizare, o integrare a
celei de a cincea vertebre lombare la sacru.

La om, formula este urmatoarea : 24 de vertebre mobile deasupra sacrului (7 cervicale, 12 dorsale, 5
lombare), 5 vertebre sacrate si 3-5 caudale. Sacrul, care este segmentul de sustentatie al coloanei
vertebrate, isi unifica vertebrele intr-un corp comun, tocmai pentru a putea face fata acestei necesitati
functionale, iar numarul de vertebre mobile de deasupra lui se reduce de la 26 la 24.

Verticalizarea coloanei vertebrale a atras insa nu numai modificarea numarului vertebrelor, ci si a formei
intregii coloane, care a inceput sa se incurbeze. Prima curbura s-a produs in regiunea lombara, ca
urmare a ridicarii capului si a eliberarii mebrelor anterioare. Ea este orientata cu concavitatea posterior
si realizeaza o lordoza. Celelalte curburi sint curburi de compensatie, aparute ulterior: o curbura cifotica,
cu concavitatea orientata anterior in regiunea toracala si o curbura din nou lordotica in regiunea
cervicala. Astfel structurata, coloana ajunge sa fie nu o tija rectilinie, ci o sinusoida, ceea ce ii confers o
rezistenta mult mai mare la presiuni.

3. Orizontalizarea gaurii occipitale, dispusa oblic la antropoide, este o urmare directa a verticalizarii
coloanei vertebrale. Aceasta orizontalizare a fost decisiva, deoarece orientarea senzoriala a craniului (in
special fata) a ramas constanta, craniul posterior s-a rotat inapoi, oferind astfel peretilor lui posibilitatea,
sa evolueze sub influenta dezvoltarii progresive a emisferelor cerebrale. Astfel, cutia cranians a gorilei,
are o capacitate de 685 cm3, a pitecantropului de 870 cm3, iar a omului actual, in medie de 1400 cm 3.

4. Echilibrarea centrului de greutate in bipedie este o problema de biomecanica deosebit de delicata.

Statiunea si locomotia verticala este cea mai instabila dintre toate si poate fi calificata drept
“potentialmente catastrofala”.

Statica si locomotia bipeda presupun un mare consum de energie si nu sunt practic posibile decat prin
intrarea in actiune a numeroase arcuri si acte reflexe. Pozitia bipeda nu cunoaste o stabilizare strict
pasiva; oile pot sa doarma in picioare; cainii si caii pot sa ramana chiar dupa moarte in picioare, in sprijin
patruped. Pozitia patrupeda reprezinta si o pozitie de repaus.

Omul, daca isi pierde controlul efectuat de centrii nervosi, se prabuseste. Pozitia bipeda nu este o pozitie
de repaus.

In pozitia bipeda, centrul de greutate oscileaza continuu intre a cadea inainte, inapoi sau in laturite
poligonului de sustinere. Pentru mentinerea pozitiei este necesara intrarea in actiune a milioane de
receptori si de circuite nervoase, antrenarea tuturor analizorilor, sesizarea a zeci de mii de centri
nervosi. Necesitatile de echilibrare a centrului de greutate au contribuit si ele la o dezvoltare
corespunzatoare a sistemului nervos, dar mai ales la aparitia si dezvoltarea cerebelului.

5. Largirea campului vizual a rezultat din verticalizarea coloanei vertebrale, inaltarea nivelului capului si
rotatia craniului. Impreuna cu ceilalti factori, aceasta a contribuit la dezvoltarea encefalului si a craniului
si deci la evolutia caracteristica psihofizica a corpului omenesc.
6. Lungimea membrelor se modifica si ea. La urangutan, de exemplu, membrele anterioare sunt lungi
(reprezinta 202,6% fata de trunchi) si cele posterioare scurte (reprezinta 118,2% fata de trunchi). La om,
membrele superioare se scurteaza si ajung la 158,6% fata de trunchi, iar membrele inferioare se
alungesc si ajung la 171,9% fata de trunchi.

Din aceasta cauza nu ne putem catara ca maimutele, iar daca vrem sa ne urcam pe un trunchi de copac,
cuprinzindu-l cu bratele, ne lovim cu fata de acesta. In schimb, prin prelungirea membrelor inferioare se
usureaza mersul si alergarea, lungindu-se pasul si fuleul.

Lungimea inversata a membrelor la maimuta face ca axul lung al trunchiului, in pozitie patrupeda sa fie
dirijat exact invers: caudocranial si de jos in sus la maimuta; caudocranial si de sus in jos la om. Pentru a-
si dirija axul lung al trunchiului caudocranial si de jos in sus, omul trebuie sasi flecteze membrele
inferioare, ca in pozitia ghemuit stand.

Miscarea: forte si sisteme de referinta. termeni si concepte mecanice

Organismul uman reprezinta o unitate biologica (organismul si mediul in care acesta apare si se
dezvolta) si o unitate ontogenetica (organismul individual, produsul armoniei reciproce dintre celulele).
Homeostazia, respectiv totalitatea constantelor morfofiziologice care conditioneaza functionalitatea
normala a organismului, este tocmai expresia dinamica, in miscare, a acestei interrelatii ecotrope (din
mediul extern) si idiotrope (din mediul intern).

Organismul uman se prezinta ca un tot unitar, diferitele lui sisteme si aparate fiind in stransa corelatie
functionala, integrate de catre sistemul nervos atat intre ele cat si cu mediul exterior.

In acelasi timp, organismul poate fi considerat un sistem biomecanic. In cadrul sistemului putem
deosebi, schematic, trei componente principale:

a) aparatul locomotor, alcatuit din oase, muschi si articulatii, la nivelul carora se produc modificari
materializate in insasi miscarea diferitelor segmente ale corpului;

b) sistemul neuroendocrin, care realizeaza cooraonarea motricitatii si, in acelasi timp, prin corelarea
functionala a activitatii celorlalte sisteme si aparate (digestiv, respirator, caraiovascular, urinar), asigura
nivelul metabolic necesar desfasurarii actiunilor motrice;

c) aparatele metabolice: de import a materiei (digestiv si respirator), de export (urinar), de transport

(cardiovascular), care, actionand adaptativ, asigura desfasurarea optima a proceselor anabolice si
catabolice impuse de solicitarea motrica.

Organismul uman, privit ca sistem biologic, biomecanic, trebuie integrat in mediul exterior, care
actioneaza sub raport mecanic, in principal, prin intermediul urmatorilor factori:

1) fortele exterioare;

2) greutatea;

3) inertia.

1) Fortele exterioare se opun actiunii sistemului biomecanic biologic. Ele sunt guvernate de legi fizice si
pot fi sistematizate astfel:
a) rezistente exterioare materializate in diferite aparate pentru exercitii fizice (haltere, aparate de
tractiune, greutati etc.), in instalatii sau dispozitive de forta. Aceste rezistente exterioare se exercita
vertical, orizontal, oblic, circular, excentric sau concentric;

b) configuratia si masura segmentelor corporale incriminate in exercitiul sportiv. Valoarea acestui factor,
in contextul realizarii unei anume activitati sportive, depinde de: numarul de segmente corporale
mobilizate, volumul, lungimea, densitatea si forma segmentului, orientarea lui in spatiu.

2. Greutatea segmentelor corporale, ca urmare a fortei gravitationale, depinde de sediul miscarii, de

unghiul axului, de segmentele interesate in miscare, de unghiul format de axa de progresie cu verticala,
de viteza de progresie.

3. Inertia, tendinta corpului de a se mentine in repaus sau mobilitate. Conditiile de executie ale miscarii
determinate, indeosebi de factorii exteriori, pot fi rezumate la trei elemente principale:

a) echilibrul, care poate fi cu sau fara punct de sprijin si in studiul caruia trebuie sa avem in vedere
centrul de greutate si conditiile particulare ale executiei miscarii (incidentele);

b) realizarea unor parghii, ce pot fi de gradul I, II sau III;

c) ritmul .prin care intelegem alternanta dintre actiune si reactiune si care este conditionat de tipul
constitutional individual, de fortele exterioare si de durata exercitiului.

Legile dupa care se guverneaza actiunile motrice realizate de sistemul biomecanic biologic uman,
integrat in mediul exterior, pot fi astfel sintetizate:

1) Legea efortului util;

2) Legea efortului voluntar maxim.

1) Legea efortului util se refera la obtinerea unui randament maxim in conditiile reducerii la minimum a
actiunii motrice principale (selectarea miscarilor, eliminarea gesturilor inutile, repartitia efortului pe
ansamblul corpului, ajustarea intensitatii efortului in raport cu rezistenta, cautarea compensatiilor
favorabile in miscari).

2) Legea efortului voluntar maxim se aplica, indeosebi, pentru exercitiile statice de dezvoltare a
diferitelor grupe musculare. Intensitatea actiunii motrice este, in general, superioara fortei exterioare ce
trebuie invinsa, miscarile stabilindu-se dupa efectul lor asupra organismului si evitandu-se
compensatiile.

Dupa aceasta lege se dirijeaza, gradat, programele de exercitii care vizeaza atat imbunatatirea conditiei
fizice a sportivilor, cat si corectarea unor deficiente somatice.

In aceasta viziune integrativa exercitiul fizic poate analogat cu un sistem de conducere cibernetica in
care subsistemul condus este constituit din componentele aparatului locomotor care efectueaza
miscarile. Subsistemul informational este reprezentat de diferitele nivele ale sistemului nervos central,
care prelucreaza informatiile in vederea elaborarii comenzilor pentru executia actelor motrice, iar
subsistemul de conducere este alcatuit din caile eferente ale sistemului nervos central, care transmit
impulsurile nervoase spre musculatura.

STRUCTURILE ELEMENTARE ALE APARATULUI LOCOMOTOR

I. TESUTUL OSOS. OSUL CA ORGAN – FORMA SI STRUCTURA

Generalitati

Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-galbuie. Totalitatea oaselor din organism constituie
scheletul. Scheletul este cel care contribuie la determinarea formei, proportiilor si dimensiunilor
corpului omenesc.

Functiile Oaselor

Oasele formeaza axul central, schela generala a corpului , indeplinind mai multe functii:

- determina forma, dimensiunile si proportiile corpului si ale diferitelor sale segmente;

- servesc ca sprijin si sustinere pentru intregul corp si pentru partile moi, datorita rezistentei lor;

- functie de aparare (protectie) intrand in alcatuirea unor cavitati osoase (cutia craniana, canalul
vertebral, cutia toracica, canalul medular), care adapostesc diferite organe mai putin rezistente (creier,
maduva spinarii, organele toracice, maduva osoasa);

- servesc ca elemente de insertie pentru muschi si ligamente, devenind parghii actionate de grupe
musculare, oasele reprezentand elementul pasiv al aparatului locomotor;

- constituie o importanta rezerva de calciu a organismului.

Conformatia exterioara a oaselor

Oaselor li se descriu trei dimensiuni: lungimea, latimea si grosimea. De asemeni li se descriu fete,
margini si unghiuri.

In raport cu dimensiunile lor, oasele se clasifica in lungi, plane (late) si scurte.

Oasele lungi (os longum) au lungimea mai mare ca latimea si grosimea. Un os lung este format dintr-
un corp  sau  diafiza (diaphysis) si doua extremitati  sau  epifize (epiphysis). Oasele lungi se intalnesc la
nivelul membrelor, indeplinind rolul de parghii de viteza.

Oasele plane (os planum) au lungimea si latimea aproape egale, care depasesc grosimea. Sunt turtite,
intinzandu-se in suprafata, prezentand doua fete si mai multe margini si unghiuri. Ele servesc la
constituirea unor cavitati de protectie (oasele craniului, sternul, coxalul), dar si pentru insertii musculare
(scapula, oasele craniului, coxalul). Oasele plane ale centurilor (scapulara si pelviana) leaga scheletul
membrului propriu-zis la scheletul trunchiului.

Oasele scurte (os breve) au cele trei dimensiuni aproape egale, forma lor fiind aproape cubica. Ele sunt
situate in regiunile in care este necesara o mare soliditate si unde exista miscari variate, dar cu mica
amplitudine (coloana vertebrala, tars, carp).

Notiuni elementare de structura a oaselor

Oasele sunt formate din tesut osos care se prezinta sub doua aspecte: compact si spongios.
Substanta compacta este omogena, dura, de culoare alba (pe osul uscat). Ea rezista in special torsiunii si
indoirii si formeaza diafiza oaselor lungi, stratul de la suprafata epifizelor si a oaselor scurte, precum si
cele doua lame (externa si interna) ale oaselor late.

Substanta spongioasa se prezinta ca un burete, fiind formata din lame sau trabecule osoase orientate in
diferite sensuri si prin intretaierea lor se formeaza cavitati de marimi diferite
numite areole, alveole sau  tubi ososi, in care se gaseste maduva osoasa.

Substanta spongioasa rezista in special la presiune si o gasim in epifizele oaselor lungi si in interiorul
oaselor scurte si late.

In structura celor trei tipuri de oase (lungi, plane si scurte), repartitia celor doua feluri de substanta
osoasa se face intr-un mod caracteristic pentru fiecare categorie.

Gaurile  si  canalele nutritive servesc pentru trecerea vaselor sanguine care asigura nutritia osului
respectiv. Dupa dimensiunile lor se impart in patru grupe, de la cele mai mari, de ordinul I la cele
microscopice, de ordinul IV.

Structura oaselor lungi

Corpul osului  sau  diafiza este format dintr-un cilindru de tesut osos compact, strabatut in tot lungul sau
de un canal central, larg, numit canalul  sau  cavitatea medulara, care adaposteste maduva osoasa.

Intre diafiza si epifiza se afla pana la varsta de 25-30 ani, un disc cartilaginos numit metafiza (cartilaj
diafizo-epifizar,  cartilaj de crestere  sau  cartilaj de conjugare). El prezinta doua fete: una spre diafiza,
care este activa, cu rol in cresterea in lungime a osului si alta spre epifiza, care este inactiva.

Extremitatile  sau  epifizele osului lung sunt formate la suprafata dintr-un strat subtire de substanta
osoasa compacta, care imbraca o masa de substanta spongioasa. Areolele acesteia comunica cu
cavitatea medulara.

Structura oaselor plane

La exterior sunt invelite de periost sub care se gasesc doua lame de substanta osoasa compacta, care
cuprind intre ele un strat mai gros sau mai subtire de substanta osoasa spongioasa.

Structura oaselor scurte

Se aseamana cu cea a epifizelor oaselor lungi: sub periost se afla un strat subtire de substanta osoasa
compacta ce inveleste o masa de substanta osoasa spongioasa dispusa la interior, in areolele careia se
afla maduva osoasa.

Proprietatile fizice ale oaselor

Oasele au ca principale proprietati fizice rezistenta  si  elasticitatea. Datorita acestor proprietati ele nu se
rup atunci cand asupra lor actioneaza unele forte de presiune sau de tractiune. Astfel, asupra tibiei in
momentul caderii pe sol dupa o saritura in lungime, se exercita o forta ce poate depasi 2000 kg. Aceste
forte pot actiona paralel cu axul longitudianal al osului, perpendicular pe suprafata lui si prin torsiune
(helicoidal). Astfel, craniul uman poate rezista la presiuni mari in directia bolta-baza, fara a se rupe,
micsorandu-si cel mult inaltimea (diametrul bazilo-bregmatic) cu 7 - 8%. Un craniu poate cadea de la o
inaltime de 1-2 m pe ciment fara sa se sfarame (este ca o minge datorita elasticitatii sale). Luat in
totalitate, craniul prezinta o rezistenta si o elasticitate remarcabile. In mod normal, el suporta presiunile
transmise de muschii masticatori, presiuni ce pot atinge 400-600 kg.

Rezistenta la presiune este foarte mare. Ea este de 30 de ori mai mare pe mm 2 decat a caramizii, de 2,5
ori mai mare decat a granitului si se apropie de cea a fierului. Numai betonul armat poate fi comparat cu
osul, atat in privinta rezistentei, cat si a elasticitatii. Aceste proprietati se datoresc compozitiei chimice a
osului, structurii sale microscopice si arhitecturii sale interne.

II. STRUCTURILE CONJUNCTIVO-MUSCULARE

CARACTERISTICILE MORFOFUNCTIONALE ALE MUSCHIULUI STRIAT

Muschiul este un organ diferentiat, care produce prin contractie Iucru mecanic.

Forma exterioara

Corpul omenesc dispune de un numar de peste 430 de muschi striati, care reprezinta in totalitatea lor
40-45% din greutatea intregului corp.

In ansamblu, toti muschii se pot grupa dupa forma lor in: muschi scurti, muschi lungi, muschi lati si
muschi inelari.

Muschii scurti  realizeaza impreuna ansambluri musculare. Prototipul muschilor scurti este reprezentat
de muschii santurilor vertebrale, care contribuie la mentinerea coloanei in extensie. Datorita numarului
si independentei elementelor, ei mentin coloana, asigurindu-i, in acelasi timp, supletea prin jocul
contractiilor lor.

Muschii lungi  sint, dupa forma lor, de trei tipuri: muschi fuziformi, muschi cilindrici si muschi micsti.

Muschii lungi fuziformi,  de forma unor fuse, au ca prototip muschii gatului si ai membrelor. Produc
miscari de forta si de amplitudine mare. Exemple: ischiogambierii.

Muschii lungi cilindrici  au aproximativ aceeasi latime pe toata intinderea lor si se intilnesc tot la
membre. Produc miscari de amplitudine mare, dar de forta mica si contribuie mai mult la mentinerea
directiei de miscare. Exemple: croitorul, dreptul intern.

Muschii lati  sunt, dupa grosimea lor, de doua tipuri: muschi lati si subtiri si muschi lati si de grosimi mai
mari.

Muschii lati si subtiri  alcatuiesc centurile care inchid marile cavitati ale corpului. Prototipul Ior este
reprezentat de muschii abdominali, care sustin greutatea viscerelor. Sunt dispusi in planuri suprapuse si
fasciculele lor sunt orientate in sensuri diferite.

Muschii lati si de grosimi mai mari  au ca prototip muschii care acopera cavitatea toracica si mobilizeaza
membrele superioare. Sunt, in general, de forma triunghiulara, baza inserindu-se larg pe coloana
vertebrala, torace si bazin, iar virful, reprezentat de un tendon puternic, se insera pe un punct al
membrului superior. Fasciculele lor nu au o directie si deci nici o actiune paralela, dar,indreptandu-se
catre un singur punct, asigura, prin convergenta eforturilor lor partiale, o remarcabila putere globala de
actiune si in special o mare amplitudine de miscare. Exemple: trapezul, marele dorsal, marele pectoral.
Muschii inelari  au forma circulara si permit, prin contractia lor, deschiderea sau inchiderea anumitor
orificii. Exemple: orbicularul ochilor, orbicularul buzelor, muschii sfincterieni. Tot un muschi inelar, dar
cu totul deosebit ca dimensiuni si importanta, poate fi considerat si muschiul diafragm, care alcatuieste
plafonul cavitatii abdominale si planseul cavitatii toracice.

Elementele structurale ale muschilor striati

Un muschi striat este alcatuit din: corpul muscular, tendonul, jonctiunea tendinomusculara, insertia
muschiului, tecile sinoviale, bursele seroase anexate, vasele si nervii muschiului.

Corpul muscular  reprezinta partea carnoasa, activa a muschiului. Toti corpii musculari ai unui segment
sunt inveliti de o fascie comuna. Elementul definitoriu din punct de vedere structural si functional al
unui muschi este complexul actomiozinic.

Actomiozina este alcatuita din doua proteine, actina  si miozina, care formeaza in interiorul sarcomerului
o serie de filamente dispuse paralel. Filamentele de actina ale discului cIar patrund intre filamentele de
miozina ale discului intunecat si in interiorul acestuia se leaga prin intermediul unor filamente subtiri,
numite filamente S.

Tendonul

Tendonul  este un organ de culoare alba-sidefie, foarte rezistent si inextensibil, de forma cilindrica sau
asemanatoare unui cordon turtit. Tendonul simplu este alcatuit dintr-un singur fascicul conjunctiv
primar. In tendoanele mai mari, fasciculele primare se unesc si formeaza fascicule secundare,
tertiare  sau cuaternare.  Tendonul lui Ahile, cel mai mare tendon al corpului, ajunge astfel sa fie format
din fascicule cuaternare.

Jonctiunea tendinomusculara.

Directia in care fasciculele musculare se continua cu cele tendinoase difera de la muschi la muschi. La
muschii lati ai abdomenului, de exemplu, directia fasciculelor musculare este aceeasi cu directia
fasciculelor tendinoase. In majoritatea cazurilor insa fasciculele musculare se insera oblic pe directia
fasciculelor tendinoase, fie de ambele laturi ale tendonului (muschi peniformi),  ca la brahialul anterior,
dreptul femural, fie numai pe o latura (muschi semipeniformi)  ca la tibialul anterior.

Tendonul fiind foarte rezistent, iar fibrele musculare foarte elastice, in timpul contractiilor musculare
puternice, jonctiunea tendinomusculara va fi deosebit de solicitata, reprezentand punctul cel mai slab al
intregului muschi-organ. De aceea. in acest loc se intalnesc in timpul exercitiilor fizice excesive cele mai
dese intinderi si rupturi musculare (clacajele).

Insertiile musculare

Tendoanele se pot insera pe segmentul osos fie direct pe compacta osului, fie prin intermediul
periostului. In primul caz, fibrele tendinoase se continua direct cu fibrele colagene ale osului compact,
cum se intampla la insertia cvadricepsului pe rotula, la tendonul lui Ahile pe calcaneu. Aceasta structura
de continuare a tendonului cu osul reprezint a un punct slab si eforturile excesive pot duce la smulgeri
osoase, in cazul in care nu cedeaza  tendonul.

In majoritatea cazurilor insa, tendoanele se insera pe os prin intermediul periostului, fasciculele

tendinoase fuzionand intim cu fibrele colagene ale periostului si prin intermediul acestuia, deci, printr-o
suprafata mult marita, adera la os. In aceste cazuri, in timpul eforturilor excesive, nu vor mai avea loc
smulgeri ale unei portiuni limitate, dar pot sa survina decolari periostale.

Tecile sinoviale.

Pentru a se favoriza alunecarea in canalele osteofibroase prin care trec, unele tendoane se invelesc in
niste teci sinoviale, care au forma unor saci fara deschidere.

Bursele seroase sau mucoase

Bursele se pot forma prin doua mecanisme: prin frecare  si prin contact intermitent.

Un exemplu de bursa formata prin frecare este bursa subacromiala,  care apare intre fata inferioara a
acromionului si tendoanele rotatorilor umarului, in plin spatiu de tesut conjunetiv lax, datorita frecarii
dintre acestea.

Un exemplu de bursa formata prin contact intermitent este bursa retrocalcaneana,  care apare intre
tendonul lui Ahile si calcaneu.

Bursele sunt deci niste cavitati virtuale, cu putin lichid, similar celui sinovial. In interior au un aspect
neted si lucios si o structura asemanatoare sinovialelor articulare si tendinoase.

Prin solicitarile, exagerate in timpuI eforturilor sportive excesive bursele sunt iritate, continutul lor
lichidian creste si astfel se instaleaza bursita  sau higroma.

Proprietatile fizice ale muschiului

Muschiul striat dispune de doua proprietati primcipale: contractilitatea si elasticitatea.

Proprietatea de a se contracta rezulta din mecanismele fiziologice, biochimice si biofizice prin care
energia chimica potentiala este transformata in energie mecanica.

Prin corpul sau muscular muschiul-organ este si un corp elastic. Daca asupra lui intervin forte de
presiune, torsiune sau tractiune, dupa inlaturarea acestora el tinde sa revina la dimensiunile initiale.
Elasticitatea musculara se comporta ca un amortizor plasat intre forta contractila si forta de inertie a
segmentului mobilizat.

Cea mai importanta calitate fizica a muschiului - care rezulta din elasticitatea lui - este aceea ca revine la
lungimea initiala, dupa alungirea lui. In cazul fibrelor musculare, considerate izolat, gradul lor de alungire
este proportional cu forta de tractiune. Considerat insa in totalitate, corpul muscular, datorita sistemului
de despartituri conjunctive de care dispune, nu respecta integral aceasta lege si cu cat forta care
determina alungirea creste, cu atat ritmuI de alungire scade.

III. CARTILAJUL SI ARTICULATIILE

Articulatiile reprezinta organe complexe de legatura intre oase.

Factorul determinant al morfologiei articulatiilor este reprezentat de functie, adica de mobilitate.

Oasele participa la articulatii in mod diferit, dupa forma lor. Astfel oasele lungi prezinta suprafete de
articulare la epifize; oasele late pe margini sau pe unghiuri, iar oasele scurte pe suprafetele lor.
Legatura dintre oase se poate face prin continuitate sau prin contiguitate, astfel ca articulatiile pot fi
mobile sau fixe.

Conform acestor principii articulatiile se clasifica in felul urmator:

I. Articulatiile fibroase sunt imobile.

Mijloacele de legatura dintre oase sunt reprezentate de:

- periost sau pericondru care trece de pe un os (cartilaj) pe celalalt;

- tesut conjunctiv care se interpune intre marginile sau intre suprafetele oaselor.

Prin osificare unele articulatii fibroase se transforma in articulatii cu conducere osoasa - sinostoze.

II. Articulatiile cartilaginoase

Sunt semimobile si au drept mijloace de legatura formatiuni cartilaginoase intarite de periost si

ligamente periarticulare.

III. Articulatiile sinoviale

Sunt articulatii prin excelenta mobile, in care oasele numai se ating intre ele.

Prezinta o serie de caractere generale comune care le diferentiaza fata de celelalte tipuri:

- oasele articulate prezinta suprafete articulare cu aspect particular, acoperite cu cartilaj hialin articular;

- la locul de unire al oaselor apare o capsula articulara alcatuita din doua membranecomponenta
profunda este membrana sinoviala.

Capsula articulara delimiteaza astfel o cavitate articulara in care membrana sinoviala secreta un lichid -
synovia - cu caractere fizice particulare (cel mai bun lubrefiant cunoscut).

In articulatiile sinoviale apar si unele formatiuni complementare (articulatii complexe): fibrocartiilaje sub
forma de discuri sau meniscuri sau labrum - uri articulare. Articulatiile mobile, ca organe dinamice,
prezinta in jurul lor grupe de muschi articulari care vor determina prin contractia lor miscarile oaselor
articulate.

Prin condensarea tesutului periarticular apar ligamente articulare interosoase, capsulare, periferice
(conduc, franeaza, contentioneaza).

Articulatiile mobile - sinoviale - au fost clasificate dupa numeroase criterii.

Actualmente se accepta clasificarea dupa forma suprafetelor articulare, care la randul lor induc
comportamentul kinetic al articulatiei si care cuprinde sapte varietati:

- plana;

- gynglim (balama);

- trochoida (pivot);

- condilara;
- elipsoida;

- selara;

- sferoidala.

Toate aceste tipuri sunt insa variante a doua forme geometrice.

1. Articulatiile plane - prezinta suprafete articulare cu un oarecare grad de curbura.

Miscarile in aceste articulatii sunt de translatie sau de alunecare a unui os pe celalalt (uniaxiale).

2. Articulatiile in balama prezinta suprafete articulare de forma unor spirale, astfel ca in timpul miscarii
osul executa si o miscare de rotatie in jurul propriei sale axe (uniaxiale).

3. Articulatiile trochoide sunt formate dintr-un pivot osos care se roteste in jurul axului sau longitudinal
intr-un inel osteo-fibros, dar si inelul se poate rotii in jurul pivotului (uniaxiala).

4. Articulatiile condiliene prezinta o suprafata convexa formata de doi condili distincti si o suprafata

concava formata din doua suprafete adancite. Miscarile se executa in principal in jurul unui ax
transversal, dar apare si o miscare de rotatie, limitata, in jurul unui ax perpendicular pe primul (sagital).

5. Articulatiile elipsoidale prezinta o suprafata convexa ovala, unica, ce patrunde intr-o suprafata

concava elipsoidala (radio-carpiana, metacarpofalangiana).

Miscarile se executa in jurul a doua axe perpendiculare una pe alta si sunt de flexie - extensie si adductie
- abductie precum si combinate in circumductie.

6. Articulatiile selare prezinta suprafete caracteristice, convexe intr-un plan si concave in plan opus care
se suprapun peste suprafete similare. Miscarile se pot executa astfel in jurul a doua axe perpendiculare;
geometria suprafetelor determina insa si o miscare redusa de rotatie in jurul axului propriu al osului
mobil.

7. Articulatiile sferoidale prezinta un cap sferoidal care se misca intr-o concavitaate de forma unei cupe.
Miscarile se efectueaza in jurul mai multor axe. Suprafetele articulare nu sunt perfect sferice, ci usor
ovoidale si ele nu sunt perfect congruente decat in pozitia “stransa”, la capatul lantului de miscari.

Indiferent de forma lor, suprafetele articulare se apropie mai mult de forme ovoide, fie numai ca parti
de ovoid, fie ca rezultate prin compunerea mai multor suprafete de ovoid. Ele sunt fie convexe, in toate
directiile, fie concave (masculine sau feminine).

Un al doilea tip este rprezentat de suprafetele selare. Si in acest caz profilele lor sunt de fapt ovoide
concav-convexe.

Gradul de curbura al suprafetelor ovoidale variaza foarte mult, de la aproape plane, la aproape sferice.

Kinematica si kinetica articulara

Se considera posibile patru tipuri de miscari in articulatii:

1. de alunecare

2. angulare
3. de circumductie

4. de rotatie.

Practic totdeauna exista o combinatie a lor care duce la existenta unei infinitati de miscari.

In cazul miscarilor de amplitudine redusa suprafetele articulare sunt de dimensiuni apropiate, iar in cazul
miscarilor ample suprafetele sunt inegale, osul mai mobil avand o suprafata articulara mai mare.

1. Miscarile de alunecare sunt simple, fara angulatii sau rotatii apreciabile ale oaselor.

In unele articulatii miscarile de alunecare participa ca o componenta importanta in combinatie cu alte

miscari. Exemplu: in articulatiile dintre oasele carpiene si dintre oasele tarsului.

2. Miscarile angulare implica marirea sau micsorarea unghiului dintre oasele articulate. Ele se produc in
jurul a doua axe perpendiculare si se intalnesc mai ales la membre:

- flexie (indoire) - extensie (indreptare)

- abductie (indepartare) - adductie (apropiere).

3. Circumductia este miscarea prin care un os lung executa (sau un segment) circumscrie un spatiu conic,
cu varful la capatul articular al osului si cu baza la capatul opus. Este derivata din compunerea miscarilor
angulare.

Deci se pot descrie de fapt doua tipuri de miscari:

I. De tranzitie

II. De rotatie - pure

- angulatie

- circumductie.

4. Rotatia in sens strict reprezinta miscarea executata in jurul axului longitudinal al osului sau in jurul
unui ax paralel cu acesta. Acest fel de rotatii se produc independent si se numesc adjuncte. Sunt si rotatii
care apar ca miscari insotitoare ale altor miscari principale, ca efect al geometriei suprafetelor articulare.
Aceste rotatii se numesc conjuncte.

Cu exceptia miscarilor de translatie, toate celelalte tipuri sunt de fapt miscari de rotatie (flexie - extensie,
adductie - abductie).

Limitarea miscarilor in articulatii este realizata printr-o serie de factori:

- torsionarea ligamentelor;

- tensiunea muschilor antagonisti produsa reflex prin intinderea lor;

- contactul suprafetelor articulare inte ele.

Elementele componente ale diartrozelor

Diartrozele sunt alcatuite din mai multe elemente componente, fiecare element avind o structura si un
rol functional particular.

1. Extremitatile osteoarticulare  Forma extremitatilor osoase este direct legata de gradul de libertate a
miscarilor.

La nivelul fantei articulare, liniile de forta se transmit de pe o suprafata articulara pe cealalta, ceea ce
impune ca aceste suprafete sa se adapteze perfect una pe cealalta, adica sa respecte principiul
congruentei articulare.  In cazurile anormale de incongruenta articulara,  in care suprafetele articulare nu
se adapteaza perfect una pe cealalta, transmisiunea fortelor se realizeaza defectuos si neuniform, in
zonele suprasolicitate aparand leziuni compresive ale cartilajelor articulare. Eroziunile si distructiile
cartilajelor articulare atrag in final instalarea acelor stari patologice articulare, cu caracter progresiv
degenerativ, denumite artroze.

2. Cartilajele articulare.  Cartilajul articular poate fi considerat ca fiind totdeauna hialin. Dureaza tot
timpul vietii, are aspect lucios, o culoare galbuie pe margini si albastruie in centru, datorita sangelui din
zonele osoase epifizare, care apar prin transparenta. Stratul superficial este mai transparent, iar cel
profund mai opac, pierzandu-se in intregime spre periferie intr-un tesut fibros, asemanator cu cel al
tendoanelor. In cursul evolutiei sufera o serie de remanieri, care fac din el un organ specific.

Grosimea cartilajului nu este egala pe toata intinderea suprafetelor articulare, fiind mai mare in punctele
de maxima presiune unde, poate sa atinga chiar 6 mm si mai redusa in punctele care suporta o presiune
mai mica.. Grosimea cartilajului articular difera si in functie de suprafata pe care o acopera.  De
asemeni,  cartilajul este mai gros la tineri si se subtiaza treptat cu virsta. Prin stratul sau cel mai profund,
cartilajul se adapteaza perfect la suprafata osoasa subiacenta, care este valurita, incat foarte greu poate
suferi alunecari laterale.

Cartilajul articular este avascular, deci nu are posibilitati de cicatrizare sau regenerare. La periferia
cartilajului patrund doar citeva vase oarbe, care, practic, sunt ca si inexistente pentru nutritie. Este deci
un tesut braditrof, cu un metabolism foarte scazut. De aceea rezista mai bine decat tesutul osos la
diversii factori agresivi.  Nutritia cartilajului se face prin vasele capsulelor sinoviale, care formeaza un
cerc in jurul lui, prin vasele tesutului osos subiacent si prin lichidul sinovial.

Cartilajul articular se poate insa nutri suficient si fara sa fie in raport cu tesutul osos subiacent. Acest fapt
se dovedeste prin aceea ca daca un mic fragment de cartilaj, datorita unor conditii patologice speciale
(ca in ostaocondritele disecante), se dezlipeste de pe epifiza si ramane liber in articulatie, el nu sufera un
proces de degenerare, ci continua sa traiasca fie ca se lipeste de un franj sinovial, fie ca pluteste in
lichidul sinovial. De cele mai multe ori creste chiar ca volum, lichidul sinovial reprezentind pentru el un
bun mediu de hrana si dezvoltare. Cartilajul articular este lipsit de inervatie si de aceea agresiunile, de
orice natura ar fi ele, nu pot sa determine senzatii dureroase. Patologia cartilajului articular ramine deci
pasiva si tacuta.

Cartilajul beneficiaza de trei proprietati mecanice, care-i sunt indispensabile:

este compresibil, elastic si poros. Joaca un rol de amortizor pentru tesutul osos subiacent, care s-ar
eroda prin frecare.

O presiune relativ mare si mai indelungata, care se exercita prin intermediul cartilajului, nu are efecte
nocive asupra osului, dar presiunea exercitata direct asupra unei suprafete periostice poate sa duca la
necroza osoasa. Astfel se explica de ce unele articulatii pot sa suporte, fara urmari, presiuni foarte
ridicate, chiar peste 350 kg. Pina la o anumita presiune, deformarea cartilajului este restabilita, dar
devine ireversibila cind depaseste pragul amintit, in care caz se ajunge la infundari si fisurari ale
cartilajului.

Miscarile normale sunt absolut necesare intretinerii si mentinerii cartilajelor articulare, fiindca inlesnesc
difuziunea lichidului sinovial pe suprafata acestui tesut. Presiunile continue se opun difuzarii
substantelor nutritive si consecinta este aparitia tulburarilor trofice. De aceea, este necesar ca presiunile
sa fie intermitente, pentru a favoriza nutritia cartilajului.

Elasticitatea este a doua proprietate a cartilajului. Cartilajul este de obicei mai elastic la centru fata de
periferia suprafetei articulare si aceasta proprietate este in functie de structura. Elasticitatea substantei
hialine este in raport cu continutul de apa, care in mod normal este de 50-60%. Deshidratarea va atrage
deci o micsorare a elasticitatii cartilajului, in aceasta constand si una din cauzele artrozelor senile.

A treia proprietate a cartilajului articular este porozitatea, care permite imbibarea lui cu lichidul sinovial,
ca un burete. Fiind un tesut fragil, cartilajul este putin rezistent si imbatraneste repede, ajungand la
anumite degenerescente, care au la baza o serie de depolimerizari ale mucopolizaharidelor ce iau parte
la alcatuirea substantei fundamentale a cartilajului. Varsta, traumatismele, infectiile, chiar foarte
latente, duc la deshidratare, ramolire, sau resorbtie si condroclazie. Primele doua alterari pot fi
reversibile prin repaus prelungit. In cazul in care presiunile si tractiunile articulare fiziologice diminua sau
nu se mai exercita, ca si in mobilizarile articulare prelungite, cartilajele articulare sunt invadate de vase,
ce vor construi tesut osos pe masura ce cartilajul se resoarbe, ajungandu-se la disparitia articulatiei si
instalarea anchilozei osoase.

3. Bureletul fibrocartilaginos (cadrul sau labrumul articular).  Unele articulatii, cum ar fi enartrozele, nu
dispun de suprafete articulare egale ca intindere. Exemple tipice sunt articulatiile scapulohurnerala si
coxofemurala. Sfera plina a capetelor humerale si femurale prezinta o suprafata articulara mai intinsa
decat sfera scobita a cavitatilor glenoide si acetabulare. Pentru compensarea suprafetei articulare lipsa a
cavitatilor glenoide si acetabulare, acestea prezinta un burelet fibrocartilaginos, care prelungeste
marginea cavitatilor. Bureletele sunt circulare, ca si marginea cavitatilor; pe sectiune transversala au o
forma prismatic triunghiulara, baza inserandu-se pe marginea cavitatilor. Fata externa vine in contact cu
capsula articulara de care adera, iar fata interna si varful privesc spre cavitatea articulara. Rolul lor nu
este numai de a mari suprafata articulara a cavitatilor, ci si de a mentine suprafetele in contact. Avind o
forma inelara, ele inconjoara capul, reprezentand astfel unul din elementele care asigura contentia
articulara.

4. Discurile si meniscurile.  In unele articulatii, deoarece suprafetele articulare ale extremitatilor osoase
nu se adapteaza perfect, pentru mentinerea congruentei se dezvolta niste formatiuni
fibrocartilaginoase, numite, dupa forma pe care o au, fie discuri,  cind sunt oarecum rotunde si uniform
de groase, fie meniscuri,  cind sunt semilunare sau ovalare si au grosimi diferite in unele portiuni.

In corpul omenesc, discurile se gasesc in articulatiile dintre corpii vertebrali. Articulatiile

temporomandibulare dispun, de asemenea, de cite un disc, care se mobilizeaza odata cu extremitatea
osoasa a mandibulei, permitand acestor articulatii sa dispuna atat de miscari de translatie, cat si de
miscari de propulsie. In 3o-40% din cazuri si articulatiile acromioclaviculare prezinta cite un disc.
Meniscurile se intilnesc in articulatiile.
Atat discurile, cat si meniscurile, actioneaza datorita compresibilitatii si elasticitatii lor, ca niste resorturi,
reprezentind veritabile amortizoare impotriva socurilor si contribuind la marirea supletei articulatiilor.

5. Mijloacele de legatura (capsula si ligamentele articulare).  Intr-o diartroza, cavitatea virtuala articulara
ocupa tot spatiul interosos, mijloacele de legatura intre piesele osoase ramanand la periferie.
Reprezentate prin capsula articulara si prin ligamentele articulare, aceste mijloace realizeaza o legatura
strinsa intre oase, pe care le tin in contact, ingaduind si, deseori, directionand miscarile.

Capsula articulara este o formatiune conjunctiva, care continua periostul celor doua segmente osoase.
Ea se prezinta ca un manson, a carui insertie se face in jurul epifizelor, chiar la marginea cartilajelor
articulare, cind articulatiile au miscari mai limitate, sau ajunge pina la metafiza, cind articulatiile au
miscari foarte ample.

Capsula articulara se compune din doua straturi, fiecare avand o structura si o functie diferita. Stratul
extern fibros este in realitate continuarea stratului extern corespunzator al periostului, iar stratul intern
sinovial se opreste la periferia cartilajului articular.

Capsula fibroasa este formata cu predominanta din fibre colagene si are o grosime variata, deci o
rezistenta inegala. Mai groasa in unele locuri, ea apare intarita de fascicule fibroase, individualizate sub
forma de ligamente capsulare

Sinoviala.  Stratul intern al capsulei articulare poarta numele de sinoviala, (origine mezoblastica).Ea se
intinde pe toata fata profunda a capsulei articulare, constituind ea singura uneori peretele capsulei,
acolo unde lipseste stratul fibros extern al acesteia.

Sinoviala are functii multiple, atat de reglare a temperaturii si presiunii atmosferice, cat si de resorbtie a
lichidului sinovial si a deseurilor articulare, care pot fi in suspensie. Nefiind o seroasa propriun zisa, ca
pleura sau peritoneul, sinoviala nu are aproape nici o proprietate de a se opune infectiei.

In cazurile de imobilizare totala a articulatiei, sinoviala redevine un tesut conjunctiv-histiocitar tinar, care
prolifereaza si ajunge putin cate putin sa umple cavitatea. Daca imobilizarea se prelungeste foarte mult,
tesuturile imbatrinesc, devin dens conjunctive si se ajunge astfel la o redoare fibroasa stransa, deseori
ireversibila.

Lichidul sinovial are un triplu rol: de nutritie, de curatire  si de lubrifiere.  Cartilajul articular, care este
poros, traieste in cea mai mare parte datorita imbibitiei cu lichid sinovial. Daca se preseaza in laborator
un cartilaj articular recent recoltat, se extrage din el un lichid care prezinta caracteristicile sinoviei.
Elasticitatea cartilajului articular joaca deci un rol important in circulatia lichidului sinovial din interiorul
sau.

6. Muschii periarticulari.  In mentinerea contactului dintre suprafetele articulare mai intervin, in afara
acestor ligamente pasive, si muschii periarticulari. Ei functioneaza ca ligamente active  tonice, unii dand
chiar fascicule care au si o insertie capsulara.

BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Miscarile coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt miscari complexe, in care intervin mai multe
segmente vertebrale. Ele se realizeaza prin cumularea usoarelor deplasari ale corpurilor vertebrale, care
au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum si la nivelul celorlalte articulatii. Aceste miscari sunt
limitate de rezistenta ligamentelor, forma articulatiilor intervertebrale si de gradul de compresibilitate a
tesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.

Micile deplasari intervertebrale sunt posibile numai gratie prezentei nucleului pulpos, care trebuie sa
aiba consistenta, forma si asezare normale. Miscarile vertebrale se executa pe nucleul pulpos ca pe un
ax, nucleul jucand rolul unei adevarate bile mecanice (rulment). Ele vor fi limitate ori calauzite de
feluritele conformatii si pozitii ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale si de corsetul
muscular al acesteia.

Prin tensiunea lichidului care se afla intre elementele sale componente, nucleul pulpos are proprietatea
de a fi elastic. Datorita acestei proprietati sunt posibile miscarile coloanei si sunt inlaturate efectele
daunatoare ale presiunilor excesive sau ale socurilor suferite de rahis. intr-o atitudine de flexie fortata
are loc o apropiere a corpurilor vertebrale - prin partea lor anterioara - prin comprimarea partiala a
discului in jumatatea lui anterioara si prin impingerea usoara a nucleului pulpos posterior. in extensie,
lucrurile se petrec invers.

Regiunea spatelui este una dintre importantele componente ale aparatului locomotor care in mod
continuu si nuantat este solicitata in diversele acte din statica si dinamica corpului. Este suficient sa
amintim in acest sens rolul regiunii spatelui in mentinerea statiunii verticale si in diferitele forme de
echilibru ale corpului, rolul sau in mers si in celelalte forme de locomotie, rolul sau in actele respiratorii,
cat si rolul acestei regiuni in asigurarea presei abdominale.

Cercetarile au pus in evidenta o serie de inlantuiri de fibre musculare si formatiuni fibroase care
coopereaza in realizarea unor anumite miscari ale rahisului mobil.

Astfel se pot releva inlantuiri kinematice prezente pe fata ventrala a rahisului si a trunchiului cu functie
de flexie ventrala si inlantuiri fibromusculare asezate dorsal sau lateral de rahisul mobil cu functie de
flexie dorsala (extensie) si de lateralitate.

Din grupa flexorilor ventrali fac parte 3 lanturi musculare.

Primul lant kinematic este reprezentat de muschii prevertebrali (dreptul anterior al capului, dreptul
lateral al capului, lungul gatului), impreuna cu muschii laterovertebrali, toracoabdominali (stalpii
diafragmei si psoasul iliac).

Al doilea lant kinematic  este  format de muschii scaleni continuati de muschii intercostali interni, care
dupa o incrucisare la nivelul coloanei dorso-lombare se continua cu fibrele psoasului.

Al treilea lant kinematic de flexie este alcatuit din muschii gatului, continuati de muschii antero-laterali
ai toracelui si ai abdomenului pana la pubis.

in ceea ce priveste activitatea extensorie au fost izolate patru lanturi kinematice mai importante.

Primul lant muscular extensor -superficial-este cel reprezentat de marele dorsal, continuat prin
aponevroza dorso-lombara de partea opusa si prin fasciculele superficiale ale fesierului mare.

Al doilea lant kinematic extensor este reprezentat de spleniusul gatului continuat de fasciculele

semispinalului de partea opusa, de supracostal si de oblicul extern al abdomenului.
Un al treilea lant kinematic extensor este reprezentat de spleniusul capului continuat de micul dintat
postero-superior de partea opusa si de intercostalii externi.

Tot cu functie extensorie se considera si lantul muscular kinematic reprezentat de splenius, continuat de

fascicule din spinalul toracic de partea opusa, de transverso-spinal si de fesierul mare.

Scoaterea temporara sau totala din functie a unei componente a lantului kinetic poate duce la
perturbari de statica si dinamica ale rahisului care pot fi mult mai usor intelese daca tinem seama de
aceste inlantuiri musculare. Acest fapt subliniaza importanta practica a cunoasterii anatomice si
functionale a lanturilor kinematice in care este ancorat organul axial al corpului omenesc.

Aceste lanturi kinematice actioneaza in concordanta deplina cu 'scheletul muscular'.

Coloana vertebrala poate fi considerata ca un pilon de sustinere situat pe fata posterioara si partial in
interiorul a doua camere: toracica si abdominala, cu continut gazos, respectiv semifluid. Contractia
musculaturii peretilor acestor camere marind presiunea in interiorul lor, intareste coloana si preia partial
incarcarea acesteia. Contractia intercostalilor si a musculaturii centurii scapulare face din torace o
structura rigida, atasata de coloana toracica. Aceasta structura preia o parte importanta din incarcarea
jumatatii superioare a coloanei. S-a calculat scaderea solicitarilor coloanei prin acest mecanism,
ajungand pentru coloana toracica inferioara la scaderi de pana la 50%. Pe durata efortului acest
mecanism nu poate functiona timp prea indelungat din cauza necesitatilor respiratiei.

In mod analog cavitatea abdominala, prin cresterea presiunii interioare datorita contractiei diafragmei si
muschilor peretelui abdominali, sustrage coloanei lombare o parte din incarcarea la care este supusa. S-
a calculat ca prin acest mecanism incarcarea la nivelul L5 - S1 scade cu aproximativ 30%.

Mecanismul 'scheletului muscular' explica cresterea incarcarii coloanei lombare la trecerea din pozitia 'in
picioare' la pozitia 'sezand'. La aceasta trecere are loc o scadere a presiunii intra-abdominale si coloana
lombara devine unicul suport al greutatii trunchiului.

MOBILITATEA COLOANEI VERTEBRALE

Miscarile coloanei vertebrale se reduc in ultima instanta la doua tipuri fundamentale de miscari: de
translatie si rotatie.

Miscarile de inclinatie se fac in jurul unor axe orizontale (transversale respectiv sagitale), iar cele de
rotatie in jurul unor axe longitudinale fata de coloana.

Aceste miscari se petrec deodata in articulatiile corpurilor vertebrale si in articulatiile apofizelor

articulare. Fiecare segment de miscare intervertebral are miscarile sale proprii variabile de la o regiune
la alta. Desi amplitudinea miscarii intre doua vertebre este mica, suma miscarilor ce se petrec in toate
vertebrele da coloanei vertebrale o miscare de ansamblu cu amplitudini mari.

Aprecierea acestor miscari se poate face pentru coloana vertebrala in intregime, pentru regiunile ei
componente (cervicala, toracica, lombara) sau pentru fiecare articulatie intervertebrala in parte.

Coloana vertebrala trebuie sa imbine armonios satisfacerea functiei de sustinere, precum si a celei de
mobilitate.
Miscarile coloanei vertebrale sunt conditionate de mai multi factori: inaltimea discului intervertebral
raportata la inaltimea corpurilor vertebrale sau la aria suprafetelor corpurilor vertebrale pe care ii
uneste, influenteaza amplitudinea miscarilor; articulatiile apofizelor articulare regleaza sensul miscarilor
in concordanta cu forma si orientarea lor. Inaltimea diferita a discurilor intervertebrale, precum si
deosebirile de forma si orientare a apofizelor articulare transverse si spinoase in diferitele regiuni,
determina mobilitatea inegala a diferitelor zone ale coloanei vertebrale.

Coloana vertebrala prezinta miscari complexe rezultate din micromiscarile cumulate ale tuturor
articulatiilor intervertebrale: flexie - extensie, inclinarea laterala, rotatia, si ca o rezultanta a acestora -
circumductia.

Segmentu Flexia Extensia Inclinarea Rotatia

l

CERVICAL

DORSAL

LOMBAR

TOTAL

Miscarea de flexie ventrala a trunchiului pe membrele inferioare se realizeaza prin participarea nu

numai a coloanei vertebrale, ci si a soldurilor. Un mijloc simplu de inregistrare a acestei miscari
combinate il reprezinta masurarea in centimetri a distantei dintre pulpele degetelor si podea (DPD) sau
consemnarea nivelului pana la care ajung pulpele degetelor fata de segmentele membrelor inferioare
(podea, glezne, treimea inferioara a gambelor etc.).

Utile si simple sunt, de asemenea, manierele de inregistrare propuse de Schober si respectiv de Ott.
Pentru determinarea amplitudinilor de flexie a coloanei lombare Shober marcheaza in ortostatism, cu
creionul dermatografic, apofiza spinoasa S1 si masoara proximal 10 cm, marcand un al doilea reper.
Dupa ce bolnavul face flexie, masoara din nou distanta dintre cele doua repere, care in mod normal se
alungeste, ajungand la aproximativ 15 cm; proba Shober = 10/15 cm.

Pentru determinarea amplitudinilor de flexie a coloanei dorsale, Ott marcheaza in ortostatism apofiza
spinoasa C7 si masoara caudal un al doilea reper la 30 cm distanta. Dupa ce bolnavul face flexia, distanta
se alungeste, ajungand la circa 38 cm; proba Ott = 30/38 cm.

Sacrul fiind fixat, restul coloanei poate sa execute in intregime o miscare de flexie, dar nu toate
segmentele participa in aceeasi masura. Amplitudinea cea mai mare in flexie se realizeaza in regiunea
cervicala si in cea lombara. Miscarea de flexie are amplitudinea cea mai mare la nivelul ultimelor doua
vertebre dorsale si al vertebrelor lombare.

Arcul cu concavitatea interioara pe care il formeaza coloana in intregul ei, nu este un arc de cerc, ci o
linie curba, compusa din trei segmente si anume: unul cu raza mai mica pe care il formeaza coloana
cervicala, unul cu raza mai mare, care reprezinta coloana dorsala si in sfarsit, unul cu raza mica, al
regiunilor lombare. in miscarea de flexie maxima linia transversala care prelungeste planul axisului
intretaie linia verticala intr-un unghi de 140 - 160 o.
In miscarea de flexie, portiunea anterioara a discurilor intervertebrale este comprimata, in timp ce
ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, interspinoase, supraspinoase si muschii
spatelui sunt pusi sub tensiune.

In pozitia ortostatica, muschii care initiaza miscarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, mai ales
dreptul abdominal si cei doi oblici, psoasul iliac, precum si muschii subhioidieni si
sternocleidomastoidian. Odata miscarea initiata, grupul antagonist al extensorilor coloanei intra in
actiune si gradeaza flectarea trunchiului, invingand fortele gravitationale.

Miscarea de extensie. In pozitia ortostatica, in extensie, lucrurile se petrec exact invers. Muschii
santurilor vertebrale, deci muschii extensori sunt cei care initiaza miscarea, apoi miscarea este
controlata de grupul anterior. Daca insa miscarea de extensie se realizeaza in pozitia de decubit ventral,
extensorii vor continua sa sustina miscarea.

In miscarea de extensie, portiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate, in timp ce
ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocata in ultima faza de
intrarea in contact a apofizelor articulare si in ultima instanta si a apofizelor spinoase.

Miscarea de inclinare laterala este de aproximativ 16,6 o, cu maximum de amplitudine in segmentul

dorsal. Cand are loc si un oarecare grad de rasucire a coloanei, atunci trunchiul se inclina si mai mult
lateral.

Muschii care fac inclinarea laterala sunt: patratul lombar, psoasul, intertransversalii si dreptul lateral al
capului. impreuna produc o miscare de inclinare laterala pura. Contractia unilaterala a grupului flexor
poate provoca, de asemenea, miscarea. Mai pot interveni si muschii santurilor vertebrale si in special
sistemul transversospinos.

Miscarea de rotatie este maxima in regiunea cervicala, unde atinge 75 o. Coloana dorsala se roteaza putin
si numai daca se inclina lateral. in coloana lombara miscarea de rasucire se executa cand coloana este in
extensie, mai ales in segmentul dorsolombar. Cand coloana este flectata, miscarea de rasucire din
segmentul lombar nu este posibila, deoarece condilii vertebrelor sunt asezati vertical in articulatii si
opresc miscarea; din aceeasi cauza, in flexie nu se poate face nici inclinarea laterala a segmentului
lombar.

Rasucirea se executa prin oblicii abdominali si prin intercostali, care actioneaza folosind coastele drept
parghii. Ei sunt ajutati de sistemul spinotransvers al muschilor santurilor vertebrale. Rasucirea de
aceeiasi parte se datoreste marelui dorsal, spleniusului, lungului gatului si oblicului mic abdominal, in
timp ce rasucirea de partea opusa se datoreste spinotransversului si marelui oblic abdominal.