PLASTICITATE

Note de curs. C1.

Cadru didactic titular,

Conf. univ. dr. ing. Carmen-Penelopi Papadatu

Sursa: Papadatu C.P., Prelucrarea plastică a materialelor (I). Plasticitatea materialelor metalice.
Note de curs. ISBN 978-973-627-577-7 (I)
 Capitolul 1. Elemente introductive în teoria plasticitãții

1.1. Definiţii:
 Teoria plasticitatii reprezintã o disciplinã de specialitate
fundamentalã care oferã cunoştințe legate de corelația dintre
compoziția chimicã, structura şi comportarea materialului la
deformare. Totodatã, studiazã procesele de deformare plasticã în
vederea determinãrii forțelor de deformare, eventual, a lucrului
mecanic de deformare, în vederea stabilirii tehnologiilor necesare şi a
alegerii optime a utilajelor de deformare cu scopul realizãrii
produsului finit solicitat de beneficiar.
 Deformarea plasticã se defineşte ca un procedeu de prelucrare prin
deformare la care un semifabricat – sub acțiunea unor forțe aplicate
(numite sarcini mecanice) - îşi schimbã forma şi dimensiunile,
pãstrȃndu-şi volumul constant. Prelucrarea prin deformare plastică
are la bază proprietatea de plasticitate a materialelor şi are o largă
aplicabilitate.
Principalele avantaje şi dezavantaje ale unui procedeu de prelucrare
prin deformare plastică
Avantaje:
 obţinerea unor semifabricate cu structuri mai compacte şi omogene care
„permit” proprietăţi mecanice mai bune,
 productivitate ridicată,
 gamă largă de piese şi semifabricate cu configuraţii complexe,
 precizie ridicată,
 omogenitatea materialului.

Dezavantaje:
 necesitatea unor investiţii mari determinate de utilajele de mare putere
care trebuie să dezvolte forţe mari de deformare (prese hidraulice)
 complexitatea utilajelor şi sculelor.
 Factori de influenţă

Deformarea plasticã a unui material metalic este

influențatã de o serie de factori, cum ar fi:
 omogenitatea materialului;
 repartizarea uniformã a temperaturii de încãlzire în
semifabricatul supus deformãrii;
 forma semifabricatului supus deformãrii;
 coeficientul de frecare dintre suprafețele sculelor de
deformare şi semifabricat.
Exemple de deformare plastică
 1.2. Tensiuni şi deformații
 Tensiunea reprezintã rezistența internã a unui semifabricat (corp
metalic), raportatã la unitatea de suprafațã, care tinde sã echilibreze
forțele aplicate din exterior asupra acestuia.
 Se poate exprima ca raport între forța rezultantã aplicatã din exterior şi
unitatea de suprafațã:

σ = F/So, [daN/mm2] (1.1)

Forțele exterioare pot fi:

 a). Forțe de suprafațã
 b).Forțele masice (de volum), care se distribuie în întreg volumul
semifabricatului. Acestea pot fi forțele de inerție sau greutatea G.

Forțele de suprafațã pot fi considerate forțe care sunt uniform distribuite şi

acționeazã pe suprafața semifabricatului. Sunt forțe care apar şi se
dezvoltã la contactul dintre douã corpuri.
 Forţe exterioare
De exemplu, forțe exterioare întȃlnim la refulare - un procedeu de
deformare plasticã realizat între nicovalele unei prese, prin presare.
Forța F este defapt, rezultanta forțelor care acționeazã uniform pe
suprafața superioarã a piesei la intersecția cu nicovala superioarã a
presei.
In figura 1.1 este prezentatã schema de deformare la refulare.

Figura 1.1. Schema de deformare la refulare

 .
Se considerã un corp metalic asupra cãruia acționeazã forțele
exterioare (fig. 1.2). Corpul se va opune prin eforturi interioare (fig.
1.3). Dacã secționãm corpul cu un plan perpendicular P, la echilibru,
(fig.1.2.), forțele de suprafațã care acționeazã se vor înlocui cu o forțã
rezultantã , care va acționa asupra planului P, dȃnd naştere la tensiunea
σ (fig.1.3).

Figura 1.2. Corp metalic asupra Figura 1.3. Eforturi interioare

cãruia actioneazã forte exterioare
 .
Se poate scrie relația:
σ = R/So, (1.2)

[σ]SI = daN/mm2.

In figura 1.3, în secțiunea transversalã mãritã, se observã cã

rezultanta forțelor R face un unghi φ cu normala la planul P si se
descompune în douã componente: Rz – perpendiculara pe
suprafața analizatã şi, respectiv, Rt – o tensiune tangențialã care se
aflã în planul secțiunii transversale a corpului considerat.
Teoretic, dacã rezultanta forțelor R face un unghi φ cu normala
la planul P atunci şi tensiunea tangențialã Rt formeazã unghiuri
arbitrare cu axele de coordonate ale punctului pe care acționeazã
[1] şi se descompune în componentele: Rxt şi Ryt.
 .
Se pot scrie urmãtoarele relații:
Rz = R cos φ (1.3)
Rt = R sin φ (1.4)
Rxt = Rt sin φ (1.5)
Ryt = Rt cos φ (1.6)
σz = Rt / S (1.7)
τxt = Rxt / S (1.8)
τyt = Ryt / S (1.9)
O primã concluzie este aceea cã pe o suprafațã tensiunile care
acționeazã sunt determinate de o tensiune normalã şi douã tensiuni
tangențiale.
Tensiunile normale se considerã pozitive dacã acțiunea lor este de
întindere. Tensiunile normale se considerã negative dacã acțiunea lor este
de compresiune.
Tensiunile tangențiale τ determinã deformații unghiulare, iar sub
acțiunea tensiunilor normale σ corpul metalic considerat suportã deformații
liniare.
 1.3. Starea de tensiuni într-un punct al corpului metalic
solicitat la deformare plasticã
 Efortul unitar se defineşte ca intensitatea eforturilor interioare pe suprafața unui
element considerat în volumul corpului analizat.
 Starea în care se aflã elementul de volum respectiv se numeşte stare de eforturi
unitare.
 Orice element de volum se aflã în contact cu elementele de volum vecine, ale
aceluiaşi corp. Prin urmare, pe suprafețele elementului de volum vor acționa
eforturi unitare determinate, ca în figura 1.4 [2].

Figura 1.4. Tensiuni care apar la deformarea plasticã

a unui element de volum
 Tensiuni care apar la deformarea plastică

 Efortul unitar total este alcãtuit dintr-un efort normal şi

douã eforturi tangențiale.
 Elementul de volum este mãrginit de 6 suprafețe elementare
asupra cãrora acționeazã – pe fiecare - un efort unitar
normal (σx,σy,σz) şi cȃte douã eforturi unitare tangențiale
(τyx,τzx,τxy,τzy,τxz,τyz). Eforturile unitare normale sunt egale.
 Starea de tensiuni în jurul unui punct este determinatã de
suma tensiunilor normale (σ) şi a tensiunilor tangențiale (τ)
care acționeazã pe fiecare fațã a elementului de volum
infinit mic dx,dy,dz.
 Dacã considerãm ecuațiile de echilibru ale momentelor statice, se
pot scrie urmãtoarele ecuații:
 Concluzii

 Semnele algebrice ale tensiunilor normale dau informații cu privire la starea

de tensiuni şi, implicit, la procedeul de deformare plasticã a corpului
respectiv. De exemplu, dacã toate tensiunile normale (σi) sunt negative
atunci starea generalã este de compresiune spațialã şi se poate dezvolta la
procedee de tipul: laminare, forjare sau extrudare.
 Determinantul asociat tensorului tensiunilor oferã informații cu privire la
nivelul gradului de deformare pe care-l poate suporta materialul în condițiile
de deformare plasticã date [2]. Dacã determinantul asociat tensorului
tensiunilor are valori negative mari atunci starea de tensiuni permite
dezvoltarea unor grade mari de deformare, corespinzãtoare unor procedee
de deformare plasticã cum ar fi: laminarea, extruziunea, etc.
Tensorul sferic al starii de tensiuni
 Deviatorul (Dσ):

Deviatorul – prin componentele sale - aratã sensul şi mãrimea relativã a deformației

Se pot scrie urmãtoarele relații:

σx - σm = εx (1.20)
σy – σm = εy (1.21)
σz – σm = εz (1.22)
εx + εy + εz = 0 (1.23)

Pentru orice componentã negativã a deviatorului, deformația în raport cu

axele respective va fi „-„ urmȃnd ca dimensiunile sã se micşoreze şi
invers.
 Bibliografie cursuri
 [1].Dinel Tanase., Prelucrarea plastica a materialelor, Editura Galateea, 2002, ISBN 973-95566-2-0.
 [2]. Dinel Tanase si Cananau Nicolae, Tehnologia deformarii plastice, Galati University Press, 2010, ISBN 978-606-8008-72-1.
 [3]. Dima Ovidiu – Tehnologia materialelor, Note de curs, 2007-2013.
 [4]. Popinceanu, N, Gafițanu, M., Diaconescu, E., Cretu, S, Probleme fundamentale ale contactului de rostogolire, Editura Tehnicã,
Bucureşti, 1985.
 [5].*** SR EN 10002. Incercarea la tracţiune.
 [6]. Solomon,L.- Elasticitate liniarã.Introducere matematicã în statica solidului elastic, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1969.
 [7]. Ciuprina, F.- Materiale electrotehnice, Note de curs, Bucureşti, 2001
 [8]. http://www.rasfoiesc.com/educatie/chimie
 [9]. Popa, C., Stiința materialelor, Note de curs, Universitatea Tehnicã Cluj-Napoca.
 [10]. Cazimirovici E., Teoria deformãrii plastice, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1981
 [11]. Popescu, V., Dragan, I., Alexandru, T., Tehnologia forjãrii, Editura Tehnicã, Bucureşti, 1980.
 [12]. Drãgan, I. Tehnologia deformãrilor plastice , Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1976.
 [13]. Cãnãnãu, N., Teoria deformãrii plastice, vol.1, Universitatea „Dunãrea de Jos’ din Galați, 1994.
 [14]. Geru,N. , Teoria structuralã a proprietãților metalelor, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1980.
 [15]. Geru,N. , Metalurgie fizicã, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1981.
 [16]. Amza, Gh., Tehnologia materialelor, Editura Printech, Bucureşti, 2006.
 [17]. Adrian, N., Badea,S, Bazele proceselor de deformare plasticã, Editura Tehnicã, Bucureşti, 1983.
 [18]. Tabãrã, V., s.a, Maşini pentru prelucrãri prin deformare, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1979.
 [19]. Cãnãnãu, N., Tehnologia materialelor, Note de curs 2002-2008.
 [20]. Papadatu,C.P., Studii şi cercetãri privind influența vitezei de rãcire asupra proprietãților şi structurii oțelurilor, Proiect de
diplomã, Universitatea „Dunãrea de Jos” din Galați, 1994.
 [21]. Papadatu,C.P., Cercetãri privind ameliorarea proprietãților şi creşterea fiabilitãții unor oțeluri utilizate în industria metalurgicã,
Teza de doctorat, 2006.