1.

TERMINOLOGIE, NOTAŢII, CLASIFICĂRI PENTRU

MATERIALE, ELEMENTE ŞI STRUCTURI DIN
PLĂCI CURBE ANIZOTROPE

1.1. MATERIALE ANIZOTROPE

1.1.1. TERMINOLOGIE CU PRIVIRE LA ANIZOTROPIA DE MATERIAL

Analiza răspunsului unei structuri la acţiunile exercitate asupra sa este un proces care se
aplică unui model structural de calcul şi urmează algoritmul unei teorii de calcul. Atât modelul,
cât şi teoria de calcul corespunzătoare, trebuie să fie cât mai simple pentru a putea fi manipulate
cu uşurinţă, dar şi cât mai apropiate de realitatea fizică, pentru ca răspunsul obţinut să nu difere
sensibil faţă de răspunsul real.
Din aceste considerente, elaborarea unui model sau a unei teorii de calcul structural
implică adoptarea unor ipoteze simplificatoare cu caracter general în teoria structurilor, dar şi a
unor ipoteze specifice elementelor sau structurilor analizate.
O parte dintre aceste ipoteze vizează caracteristicile şi comportarea sub acţiuni a
materialelor constitutive. Astfel, în calculul de ordinul I, obligatoriu în proiectare, materialul
constitutiv al structurii se consideră continuu, omogen, izotrop şi liniar elastic.
Dintre aceste ipoteze, o atenţie deosebită merită ipoteza izotropiei, care presupune că
proprietăţile (mecanice, elastice, etc.) în orice punct al materialului sunt invariabile în raport cu
direcţia de măsurare.
Ipoteza izotropiei împreuna cu cea a omogenităţii, care consideră că proprietăţile fizico-
mecanice şi chimice ale materialului nu depind de poziţia punctului, au condus la simplificări
considerabile în calculul structural.
Este cunoscut faptul că mare parte a materialelor clasice, convenţionale, de interes
tehnologic şi, în particular, şi o serie de materiale metalice compozite, sunt tratate indeobşte ca
materiale omogene şi izotrope, deşi în unele cazuri omogenitatea şi izotropia lor constituie
simplificări practic inacceptabile în calculul structural.
În realitate, multe materiale convenţionale şi, mai ales, compozite prezintă un anumit
grad de anizotropie ce nu mai poate fi neglijat în analiza răspunsului structural.
Anizotropia de material este o anizotropie fizică, de provenienţă naturală, când este
cauzată de particularităţile de alcătuire a reţelei cristaline, sau de provenienţă artificială, dacă

1
este cauzată de procedeele tehnologice de fabricaţie a materialului (fibrare, armare,
precomprimare, etc.)
Existenţa reţelelor cristaline în materiale conduce la o distribuţie neuniformă, direcţionată,
a particulelor care compun reţeaua (atomi, ioni, molecule). Acest lucru, în fapt, înseamnă
proprietăţi fizico-mecanice diferite în direcţii diferite, adică anizotropie [Chernykh, 1998].
Materialul având proprietăţi mecanice care nu sunt aceleaşi în toate direcţiile trecând
printr-un punct al corpului este un material anizotrop [www.wishay.com].
Anizotropia de material este completă sau totală dacă nu există planuri de simetrie ale
materialului, ceea ce înseamnă că proprietăţile sunt funcţie de orientarea direcţiei duse prin punct.

1.1.2. LEGI CONSTITUTIVE PENTRU MATERIALE ANIZOTROPE

1.1.2.1. Tensorul tensiunilor şi tensorul deformaţiilor

În abordarea unor probleme referitoare la elemente structurale din materiale elastice,

caracteristicile, proprietăţile de izotropie ale acestora nu sunt de la sine înţelese, întrucât în
prezent, îndeosebi prin proiectarea şi fabricarea de noi materiale se întâlnesc frecvent materiale
anizotrope, ale căror proprietăţi elastice într-un punct depind de direcţie. Variaţia proprietăţilor
elastice cu direcţia se exprimă prin intermediul ecuaţiilor fizice sau constitutive, reprezentând
legătura dintre tensiuni şi deformaţii. Starea de deformaţie, respectiv de tensiune dintr-un punct,
sunt date de către tensorii corespunzători, anume tensorul deformaţiilor şi tensorul tensiunilor.
Se consideră că sunt cunoscute modurile în care sunt definiţi aceşti tensori, independent
de materiale.
Pentru materialele de referinţă se admite principiul continuităţii şi, în virtutea acestuia,
starea de deformaţie şi de tensiune dintr-un punct poate fi analizată pe un paralelipiped elementar
(diferenţial sau infinitzimal) ale cărui muchii sunt dx, dy, dz, diferenţialele coordonatelor
punctului (x,y,z) faţă de un sistem de referinţă ortogonal de care este poziţionat corpul în care se
află punctul. Feţele paralelipipedului sunt paralele cu planele sistemului de referinţă (fig.1.1).
Se admite că punctul este în centrul paralelipipedului. Direcţiile ce trec prin acest punct,
paralele cu planele de coordonate, determină trei plane ortogonale prin punct. Deformaţiile din
punct sunt date de deformaţiile specifice liniare din punct de pe cele trei direcţii (care se pot
reflecta în modificarea muchiilor unui cub elementar cu laturi unitare, echivalent
paralelipipedului) şi deformaţiile specifice unghiulare (modificările unghiulare dintre cele trei
direcţii care trec prin punct în planele determinate de acestea). Toate aceste deformaţii formează
tensorul deformaţiilor.

2
 Tensiunile din punct se pot considera echivalente cu tensiunile de pe feţele
paralelipipedului elementar (sau forţele interioare de pe feţele cubului elementar cu suprafeţe
laterale unitare).

32
31
23 dz
13
21
z (3) 2
12

dx
dy

O y (2)
x (1)

Figura 1.1. Paralelipipedul infinitzimal şi tensorul tensiunilor

Tensorul deformaţiilor, respectiv tensorul tensiunilor, asociate unui punct sunt de ordinul
al II-lea şi se reprezintă prin tablouri patratice cu nouă elemente fiecare

 1 1 
 εx 2
γ yx γ zx 
2
ε11 ε21 ε31  εxx εyx εzx   
 1 1 
[Tε ] = ε12 ε22 ε32  = εxy εyy εzy  =  γ xy
2
εy γ zy (1.1)
2 
ε13 ε23 ε33  εxz εyz εzz   
1 γ xz 1
γ yz εz 
 2 2 

σ 11 σ 21 σ 31  σ xx σ yx σ zx  σ x τ yx τ z x 
   
[Tσ ] = σ 12 σ 22 σ 32  = σ xy σ yy σ zy  = τ xy σ y τ zy  (1.2)
σ 13 σ 23 σ 33  σ xz σ yz σ zz  τ xz τ yz σ z 

Primul indice arată coloana, iar al doilea indice linia. În raport cu paralelipipedul elementar,
primul indice este al normalei la faţa paralelipipedului, iar al doilea indice este al direcţiei
deformaţiei/tensiunii.
Relaţiile (1.1) şi (1.2) se mai pot scrie:

[Tε ] = ε ij  ; Tσ = σ ij  i, j = 1, 2, 3 (1.3)

în care i indică coloana iar j linia.

Indicii identici sau dubli se pot subînţelege şi poate fi menţinut unul singur; în cazul
deformaţiilor sunt deformaţii (specifice) liniare, iar în cazul tensiunilor sunt tensiunile normale.

3
 1.1.2.2. Relaţiile tensiuni – deformaţii

În cazul materialelor elastice relaţiile dintre tensiuni şi deformaţii sunt liniare. Dacă alte
precizări de natură teoretică sau experimentală nu intervin, atunci fiecare tensiune este o funcţie
liniară de toate deformaţiile.
În notaţia tensorială cu patru indici, relaţia tensiuni – deformaţii este de forma [Decolon,
2004]

σ ij = Cijkl ε kl
cu i, j, k, l = 1, 2, 3 (1.4)
unde Cijkl este un tensor de ordinul patru cu 81 constante elastice. Această relaţie liniară tensiuni
– deformaţii se numeşte legea generalizată a lui Hooke.
Simetria tensorului tensiunilor duce la Cijkl = Cjikl şi similar simetria tensorului
deformaţiilor conduce la Cijkl = Cijlk. Astfel numarul constantelor independente se reduce de la 81
la 36 corespunzând unui tensor redus al constantelor elastice. Astfel legea lui Hooke se poate
exprima în notaţia convenţională Voigt cu doi indici:
σ i = Cijε j (i, j = 1, 2, ….., 6) (1.5)

Pentru a rezolva ecuaţiile (1.5) în raport cu deformaţiile matricea de rigiditate [Cij] a

materialului trebuie sa fie nenulă, adică determinantul Cij = 0 .

Legea lui Hooke ce exprimă deformaţiile funcţie de tensiuni este de forma:

ε i = Sijσ j (i, j = 1, 2 ,…., 6) (1.6)

în care Sij sunt coeficienţi de complianţă; în limbajul tehnic, se mai numesc şi coeficienţi de
elasticitate şi indică gradul de flexibilitate.
Cum s-a arătat tensorul tensiunilor reprezintă forţele interioare de pe feţele unui cub
elementar (drept, adică cu muchii ortogonale) şi cu lungimile muchiilor foarte mici, dar unitare,
astfel încât aceste forţe sunt în esenţă densităţi de forţe. Cubul elementar este ataşat punctului în
care se pun în evidenţă tensiunile, iar acesta, deci forţele ce-l acţionează se află în echilibru.
Condiţiile de echilibru reprezentând momente în jurul axelor centrale dirijate după cele ale
sistemului de referinţă conduc la paritatea (dualitatea) tensiunilor tangenţiale.
σ ij = σ ji ; i≠j (1.7)

Fizic tensiunile tangenţiale dintr-un punct, pe două secţiuni ortogonale sunt egale ca
valoare şi converg sau diverg spre muchia comună. Se mai spune că tensiunile tangenţiale sunt
reciproce şi acestea satisfac principiul de dualitate, principiu care se extinde şi la deformaţii
unghiulare (lunecări specifice). În reprezentarea tehnică a tensorilor tensiunilor şi deformaţiilor,
dualitatea tensiunilor, respectiv a deformaţiilor, se exprimă prin:

4
 τ xy = τ yx ; τ yz = τ zy ; τ zx = τ xz ;
(1.8)
γ xy = γ yx ; γ yz = γ zy ; γ zx = γ xz ;
Prin urmare, starea de tensiune dintr-un punct este dată de un tensor de ordinul doi
simetric, deci cu şase componente distincte. Afirmaţia se extinde şi la starea de deformaţie dintr-
un punct.
În exprimarea vectorial matriceală legea lui Hooke se formulează:
{σ } = [C ]{ε } (1.9)
în care:
{σ } = {σ x σ y σ z σ xy σ yz σ zx }T este vectorul tensiunilor format din componentele

corespunzătoare ale tensorului tensiunilor.

Similar se poate exprima:

{ε } = [ S ]{σ } (1.10)
{ε } = {ε x ε y ε z γ xy γ yz γ zx }T reprezintă vectorul deformaţiilor corespunzător tensorului respectiv.

Notă: indicele superior T are semnificaţia de transpunere.

Cele două matrici, de rigiditate şi de complianţă au formele:

C11 C12 C13 C14 C15 C16 

C C22 C23 C24 C25 C26 
 12
C C23 C33 C34 C35 C36 
[C ] = [Cij ] =  13  (1.11.a)
C14 C24 C34 C44 C45 C46 
C15 C25 C35 C45 C55 C56 
 
C16 C26 C36 C46 C56 C66 

 S11 S12 S13 S14 S15 S16 

S S 22 S 23 S 24 S 25 S 26 
 12
S S 23 S33 S34 S35 S36 
[ S ] = [ Sij ] =  13  (1.11.b)
 S14 S 24 S34 S 44 S 45 S 46 
 S15 S 25 S35 S 45 S55 S56 
 
 S16 S 26 S36 S 46 S56 S 66 

Modul de reprezentare a celor două matrici evidenţiază simetria lor, diagonalele fiind
direcţii de simetrie.
În literatura de specialitate se întâlnesc şi alte notaţii pentru cele două matrici; astfel,
matricea de rigiditate a materialului, numită şi matrice constitutivă sau de elasticitate a
materialului, se mai notează [A], [E] şi, pentru materialul ortotrop, [Q]. Matricea de complianţă
5
[S] = [Sij], numită şi matrice de flexibilitate sau deformabilitate a materialului, mai este notată
uneori cu [a] = [aij].
Existenţa simultană a ecuaţiilor (1.5) şi (1.6), respectiv (1.9) şi (1.10), implică
egalităţile:
[C ] = [ S ]−1 ; [ S ] = [C ]−1 (1.12)
unde indicele superior -1 are semnificaţie de matrice inversă. Prin urmare rezultă relaţiile:
[C ] ⋅ [C ]−1 = [ S ] ⋅ [ S ]−1 = [C ]−1 ⋅ [C ] = [ S ]−1 ⋅ [ S ] = [ I ] (1.13)
în care [I] este matricea unitate; deci [S] şi [C] în operaţia de înmulţire matriceală sunt
permutabile.
Explicit, tensiunile funcţie de deformaţii, adică legea lui Hooke se exprimă:
σ x = C11ε x + C12ε y + C13ε z + C14γ yz + C15γ zx + C16γ xy (1.14)

Similar se exprimă deformaţiile funcţie de tensiuni:

ε x = S11σ x + S12σ y + S13σ z + S14τ yz + S15τ zx + S16τ xy
...... (1.15)
γ yz = S 41σ x + S 42σ y + S 43σ z + S 44τ yz + S 45τ zx + S 46τ xy
.....
În format vectorial – matricial, ecuaţiile (1.15) se scriu:

εx  S11 S12 S13 S14 S15 S16  σ x 

ε   
 y S12 S 22 S 23 S 24 S 25 S 26  σ y 
 ε z  S13 S 23 S33 S 34 S35 S 36  σ z 
 =  
γ yz  S14 S 24 S34 S 44 S 45 S 46 σ yz  (1.16)
γ zx  S15 S 25 S35 S 45 S55 S 56 σ zx 
   
γ xy  S16 S 26 S36 S 46 S56 S 66 σ xy 

Din ecuaţiile (1.14) respectiv (1.16) se deduc semnificaţiile coeficienţilor Cij respectiv
Sij. De exemplu, dacă în ecuaţia (14) ε x = 1 , iar ε y = ε z = γ yz = γ zx = γ xy = 0 rezultă

σ x (ε x = 1) = C11 .
În ecuaţia (1.15) în expresia deformaţiei εx se face σx =1 şi

σ y = σ z = τ yz = τ zx = τ xy = 0 , atunci ε x (σ x = 1) = S11 . Întrucât σ x = 1 are dimensiunea forţă/arie,

urmează că S11 are dimensiunea inversă, adică arie/forţă. Rationamentul poate continua şi rezultă
că în cazul legii lui Hooke sub forma (1.14) coeficienţii Cij sunt de natura unor module de
elasticitate, iar coeficienţii Sij din ecuaţiile (1.15) sunt inverse de module de elasticitate.
Într-un caz mai general se poate alege în corpul anizotrop un sistem de coordonate
ortogonal curbiliniu. În plus, se presupune că în fiecare punct al corpului cele trei axe de

6
coordonate sunt axe de revoluţie de acelaşi tip, iar planele tangente la suprafeţele de coordonate
sunt plane de simetrie. În acest caz se poate vorbi de anizotropie curbilinie, care în mod evident
are caracter local, deoarece axele şi suprafeţele de coordonate au poziţii diferite în puncte diferite.
Cu precizarea că anizotropia curbilinie este mai tipică materialelor fabricate, toate
dezvoltările şi discuţiile precedente sunt valabile şi în acest caz [Chernykh, 1998].
Astfel, teoria de calcul a plăcilor curbe se poate dezvolta mai general în coordonate
curbilinii α, β situate în suprafaţa mediană sau de referinţă a plăcii, iar coordonata γ ≡ z este pe
direcţia normală la suprafaţa mediană (fig. 1.2).

t.
co n s

t.
con s

Fig. 1.2. Sistemul de coordonate curbilinii

Ecuaţiile fizice sau constitutive pentru corpul omogen, solicitat static în domeniul liniar
elastic, sunt date de legea generalizată a lui Hooke. Relaţia (1.16), în care matricea de complianţă
[S] se mai notează cu [a] = [aij] se scrie:
 ε α   a11 a12 a13 a14 a16  σ α 
a15
ε    
 β  a 21 a 22 a 23 a 24 a 26  σ β 
a 25
 ε γ   a31 a32 a 33 a 34 a 36  σ γ 
a35
 =   (1.17)
γ βγ  a 41 a 42 a 43 a 44 a 46  τ βγ 
a 45
γ αγ   a51 a52 a 53 a 54 a 56  τ αγ 
a55
    
γ αβ  a 61 a 62 a 63 a 64 a 65 a 66  τ αβ 
Forme particulare de corpuri (materiale) anizotrope pot fi studiate. Cele mai
semnificative se prezintă în continuare.

7
 a) Materialul monoclinic
Materialul cu un plan de simetrie elastică, de exemplu planul xy (1,2), are proprietatea
ca prin orice punct al său trece un plan paralalel cu cel menţionat şi două direcţii în raport cu el
sunt echivalente din punct de vedere al caracteristicilor elastice. Aceasta înseamnă că la o
schimbare de axe de forma:
ξ = x, η = y, ζ = -z (1.18)
Constantele elastice raman invariabile, din care deriva:
C14= C15= C24= C25= C34= C35= C46= C56=0 (1.19)
Matricea de rigiditate a materialului are forma redusă, după cum urmează:

C11 C12 C13 0 0 C16 

C 0 C26 
 12 C22 C23 0
C C23 C33 0 0 C36  (1.20)
[C ] = [Cij ] =  13 
 0 0 0 C44 C45 0 
 0 0 0 C45 C55 0 
 
C16 C26 C36 0 0 C66 
Tabloul matricei de rigiditate (1.20) arată că la materialul cu un plan de simetrie elastică numărul
constantelor elastice independente este de 13; acest material se numeşte monoclinic.
b) Materialul ortotropic
Dacă materialul mai are şi un al doilea plan de simetrie, deci pe lângă xy şi planul yz şi,
de asemenea, şi două direcţii în raport cu acest plan sunt echivalente din punctul de vedere al
caracteristicilor elastice, acest lucru presupune şi C16= C26= C36= C45 =0 (pe lângă (1.19)).
Matricea de rigiditate a materialului ortotrop are nouă constante de material şi este de
forma:

C11 C12 C13 0 0 0 

C 0 
 12 C22 C23 0 0
C C23 C33 0 0 0 
[C ] =  13 
0 0 0 C44 0 0  (1.21)
0 0 0 0 C55 0 
 
 0 0 0 0 0 C66 

Se poate raţiona că dacă materialul ortotrop prezintă simetrie în raport cu două plane
de simetrie, este de asemenea simetric şi faţă de un al treilea plan, perpendicular pe cele două
(material ortogonal anizotrop).
Dacă se are în vedere ecuaţia:
{σ } = [C ]{ε } (1.22)
dezvoltată, în care [C] are forma (21) se constată o separare (decuplare) a tensiunilor normale de
tensiunile tangenţiale.
8
 c) Material transversal izotrop (monotrop)
Un corp la care toate planele normale la o anumită axă sunt plane izotrope (într-un
punct oarecare al corpului există aceleaşi proprietăţi elastice în toate direcţiile cuprinse în aceste
plane) se numeşte corp transversal izotrop sau monotrop. Axa corespunzătoare este o axă de
simetrie totală şi se numeşte axă de monotropie. În acest caz există relaţiile următoare:
1
C22= C33; C12= C13; C56= C66; C 44 = (C22 − C23 ) (1.23)
2
Cum se va arăta în cele ce urmează, în planele de izotropie există relaţia cunoscută între
E, G, ν care sunt constantele elastice ale unui corp izotrop. Matricea de rigiditate devine:

 C11 C12 C12 0 0 0 

C 0 0 0 
 12 C22 C23 
C12 C23 C22 0 0 0 
[C ] =  C22 − C23
 (1.24)
 0 0 0 0 0 
 2 
 0 0 0 0 C66 0 
 
 0 0 0 0 0 C66 

Numărul constantelor elastice independente este de 5, incluzând şi relaţia între

constantele elastice (E, G, υ) din planele de izotropie.
d) Material izotrop
Un material este izotrop dacă proprietăţile sale elastice sunt independente de direcţie,
deci toate planele ce trec printr-un punct sunt de simetrie.
În consecinţă rezultă:
1 1
C11= C22; C12= C23; C66 = (C22 − C23 ) = (C11 − C12 ) (1.25)
2 2
Matricea de rigiditate a materialului izotrop este:

C11 C12 C12 0 0 0 

C 0 0 0 
 12 C11 C12 
C12 C12 C11 0 0 0  (1.26)
 C11 − C12 
[C ] =  0 0 0 0 0 
 2 
 0 C11 − C12 
0 0 0 0
 2 
 C11 − C12 
 0 0 0 0 0 
 2 
Având în vedere şi relaţia dintre E, G, ν, numărul caracteristicilor elastice independente
se reduce la două.

9
 Constante elastice inginereşti

Aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, legătura dintre tensiunile şi deformaţiile care
se dezvoltă într-un corp anizotrop, solicitat static în domeniul liniar elastic, este dată de legea lui
Hooke generalizată, care se poate scrie în forma (1.9) sau (1.10), unde Cij, respectiv Sij (i,j =
1,2,...,6) sunt 36 de coeficienţi sau constante elastice ale materialului anizotrop.
Din considerente energetice (legea reciprocităţii energiei a lui Betti), matricele
coeficienţilor elastici [C], respectiv [S] sunt simetrice faţă de diagonala principală (Cij = Cji, Sij =
Sji, i ≠ j), ceea ce face ca în cazul general de anizotropie, proprietăţile punctuale ale unui material
să fie determinate de 21 constante elastice independente.
Constantele elastice Cij sau Sij nu se pot însă măsura direct. În laborator sunt măsurabile
aşa-numitele constante elastice tehnice (inginereşti), cu ajutorul cărora se pot exprima, de
exemplu, termenii matricii de complianţă [S] = [a] din relaţia (1.17), după cum urmează
([Ambartsumian, 1961], [Bia ş.a., 1983], [Oprea ş.a, 1992]):
1 1 1
a11 = , a 22 = , a 33 = (I)
Eα Eβ Eγ
ν βα ν αβ ν γβ ν βγ ν αγ ν γα
a12 = − =− , a 23 = − =− , a13 = − =− (II)
Eα Eβ Eβ Eγ Eγ Eα
1 1 1
a 44 = , a55 = , a 66 = (III)(1.27)
G βγ Gαγ Gαβ
µ γα , βγ µ βγ ,γα µαβ , βγ µ βγ ,αβ µαβ ,γα µ γα ,αβ
a 45 = = , a 46 = = , a 56 = = (IV)
G βγ Gαγ G βγ Gαβ Gαγ Gαβ
η βγ ,α ηα , βγ η γα , β η β ,γα ηαβ ,γ η γ ,αβ
a14 = = , a 25 = = , a 36 = = (V)
Eα G βγ Eβ Gαγ Eγ Gαβ
η βγ , β η β , βγ η γα ,γ η γ ,γα ηαβ ,α η α ,αβ
a 24 = = , a35 = = , a16 = =
Eβ G βγ Eγ Gαγ Eα Gαβ
(VI)
η βγ ,γ η γ , βγ η γα ,α η α ,γα η αβ , β η β ,αβ
a 34 = = , a15 = = , a 26 = =
Eγ G βγ Eα Gαγ Eβ Gαβ
În relaţiile precedente intervin următoarele constante tehnice:
- trei module de elasticitate longitudinală (Young) Eα, Eβ, Eγ;
- trei module de elasticitate transversală Gβγ, Gαγ, Gαβ;
- şase coeficienţi de tip Poisson νβα ≠ ναβ, νγβ ≠ νβγ, ναγ ≠ νγα, ce caracterizează contracţia
transversală la întindere în direcţiile axelor de coordonate (primul indice arată direcţia contracţiei
transversale, iar al doilea direcţia acţiunii forţei);
- şase coeficienţi de lunecare transversală (tip Cenţov)
µ αβ ,γα ≠ µ γα ,αβ , µ αβ , βγ ≠ µ βγ ,αβ , µ γα ,βγ ≠ µ βγ ,γα ;

10
 - nouă coeficienţi de influenţă reciprocă de prima speţă
η α ,βγ , ηα ,γα , η α ,αβ , η β , βγ , η β ,γα , η β ,αβ , η γ , βγ , η γ ,γα , η γ ,αβ ;
- nouă coeficienţi de influenţă reciprocă de speţa a doua
η βγ ,α , η βγ , β , η βγ ,γ , η γα ,α , η γα ,β , η γα ,γ , ηαβ ,α , η αβ , β , ηαβ ,γ .
Se constată că într-un material elastic anizotrop, tensiunile normale produc şi deformaţii
unghiulare, iar tensiunile tangenţiale produc şi deformaţii liniare.
În continuare se pun în evidenţă aceste constante elastice inginereşti pentru materiale cu
anizotropie orientată (ortotrop, transversal izotrop, izotrop).
Legătura dintre deformaţii şi tensiuni, deformaţiile fiind mici, reprezintă o
suprapunere de efecte, ceea ce înseamnă că aceste deformaţii se pot deduce pe un cub elementar
(cu laturi unitare mici) cu feţele paralele cu planele de coordonate (fig. 1.3).

z (3)

O y (2) z
x (1)

Figura 1.3. Cubul elementar acţionat la întindere pe cele trei direcţii principale

σx σy σz
ε x′ = ; ε y′ = ; ε z′ =
Ex Ey Ez
ν xy ν yx ν zx
ε x′′ = − σ y ; (a) ε y′′ = − σ x ; (b) ε z′′ = − σx (c ) (1.28)
Ey Ex Ez
ν xz ν yz ν zy
ε x′′′ = − σz; ε y′′′ = − σ z; ε z′′′ = − σy
Ez Ez Ey

În cazul general de anizotropie tensiunile normale produc şi lunecări specifice.

Admitem că pe feţele paralelipipedului apar numai tensiuni tangenţiale şi, pentru
precizare, acestea sunt într-un plan paralalel cu yoz, deci τ yz = τ zy ; atunci deformaţiile unghiulare

(lunecările specifice) vor fi:

τ yz
γ yz =
G yz (1.29)

11
 În cazul general aceste tensiuni tangenţiale vor da naştere şi la deformaţii specifice liniare,
precum şi la lunecări specifice în celelalte plane.
Ex, Ey, Ez, sunt module de elasticitate (longitudinale) numite şi module Young.
Coeficienţii νxy, νxz, νyx, νyz, νzx, νzy sunt coeficienţi de contracţie transversală (coeficienţi
de tip Poisson).
Gyz şi similar Gzx, Gxy sunt module de elasticitate transversale sau de forfecare.
În continuare se exprimă legea lui Hooke pentru materiale ortotrope, materiale transversal
izotrope şi respectiv izotrope.

a) Material ortotrop
Se utilizeaza relaţiile (28) şi (29) şi se obţine:
σx ν xy ν xz
εx = − σy − σz
Ex Ey Ez

ν yx σ y ν yz
εy = − σx + − σz
Ex Ey Ez

(1.30)
ν zx ν zy σz
εz = − σx − σy +
Ex Ey Ez

τ yz τ zx τ xy
γ yz = ; γ zx = ; γ xy =
G yz Gzx Gxy

Datorită reciprocităţii şi deci simetriei matricei de complianţă există egalităţile:

ν xy ν yx ν xz ν zx ν yz ν zy
= ; = ; = (1.31)
Ey Ex Ez Ex Ez Ey

Prin urmare rămân 9 constante elastice independente.

b) Material cu izotropie transversală

Legea lui Hooke la acest tip de material, luând în considerare acelaşi modul de
elasticitate longitudinal E în direcţiile x şi y şi un modul de elasticitate E' în direcţia z şi trei
coeficienţi de tip Poisson, anume ν ( pentru ν yx = ν xy ); ν ' , şi ν " , se scrie:
'
1
εx = (σ x −νσ y ) − ν ' σ z
E E
'
1
εy = (σ y −νσ x ) − ν ' σ z (1.32)
E E

12
 ν" σz
εz = −
E
(σ x +σ y ) +
E'
τ yz τ zx τ xy
γ yz = '
; γ zx = '
; γ xy =
G G G
în care axa de monotropie este Oz.
Între constantele elastice ale materialului există relaţiile:
E E '
G= ; ν" = ν (1.33)
2(1 + ν ) E'
Rămân deci cinci constante elastice independente.

c) Materiale izotrope
Datorită simetriei totale, constantele elastice se reduc la trei, E, G, ν, între care există
relaţia de izotropie:
E = 2G(1+ν) (1.34)
şi legea lui Hooke are forma:
τ xy
Eε x = σ x − ν (σ y + σ z ) ; γ xy =
G
τ yz
Eε y = σ y − ν (σ z + σ x ) ; γ yz = (1.35)
G
τ zx
Eε z = σ z − ν (σ x + σ y ) ; γ zx =
G
Dacă se folosesc constantele lui Lamé, G şi λ, definite prin expresiile:

E νE
G= λ= (1.36)
2(1 + ν ) (1 + ν )(1 − 2ν )

Legea lui Hooke are expresia:

σ x = λθ + 2Gε x ; τ yz = Gγ yz

σ y = λθ + 2Gε y ; τ zx = Gγ zx (1.37)

σ z = λθ + 2Gε z ; τ xy = Gγ xy
în care:
θ = εv = ε x + ε y + ε z (1.38)

Dimensional constantele elastice E, G, λ sunt de natura unor tensiuni, iar ν este

adimensional.

13
 1.1.2. 4. Materiale anizotrope naturale şi fabricate

Majoritatea materialelor uzuale considerate izotrope prezintă un anumit grad de

anizotropie naturală, datorită structurii reţelei cristaline. Funcţie de distanţele dintre cristalele
unei reţele şi unghiurile dintre axele asociate, se pot deosebi şapte sisteme cristaline, şi anume:
1) triclinic; 2) monoclinic; 3) rombic; 4) tetragonal; 5) trigonal; 6) hexagonal; 7) cubic [Cernich,
1998].
Piatra naturală - ca material de construcţie folosit de om din cele mai vechi timpuri, se
poate considera ca material izotrop. Totuşi, unele roci (pietre) folosite în construcţii şi în
industria materialelor de construcţii sunt anizotrope, în special rocile cu structură hemicristalină
(minerale parţial cristalizate şi parţial amorfe) şi cu structură amorfă. Anizotropia unor roci se
poate observa din textura lor. Astfel, există roci cu textură neorientată sau masivă, cu textură
stratificată (straturile fiind din aceleaşi minerale) şi roci cu textură şistoasă (straturile din
minerale diferite) [Bob şi Velica, 1978].
Un alt material de construcţie străvechi, lemnul, are o structură pronunţat anizotropă,
fiind evident că proprietăţile mecanice şi elastice în lungul fibrelor sunt mult diferite faţă de cele
măsurate transversal pe fibre.
Anizotropia materialelor, cu diversele ei grade de ordonare, printre care şi ortotropia, se
poate crea şi artificial, programând cu anticipaţie proprietăţile materialului în funcţie de scopul
urmărit. În această categorie a materialelor anizotrope fabricate sau create artificial se includ
„materialele compozite”. Noţiunea de „compozit” este un produs relativ recent, ea apărând cu
cca. 60 de ani în urmă. Metodele de creare a compozitelor constituie o ramură de sine stătătoare
în ştiinţa şi ingineria materialelor.
În numeroasele lucrări consacrate domeniului există şi încercări de a defini, pe scurt,
noţiunea de materiale compozite. Astfel, în lucrarea [Ispas, 1987], se apreciază că „materialele
compozite sunt materiale formate din mai multe substanţe la scară microscopică”, sau că
„materialele compozite sunt realizate dintr-o matrice metalică sau nemetalică, întărită prin
dispersie cu diverse particule cu suprafeţe rugoase, cu fibre sau întrepătrunse cu gaze”.
Când se vorbeşte de compozite, atunci se au în vedere materiale alcătuite din câteva
(două sau mai multe) materiale diferite după natura fazelor (componentelor) lor, astfel că graniţa
dintre ele este sesizabilă. Fiecare componentă are proprietăţile sale, destinaţia sa, dar compozitul
în ansamblu capătă noi caracteristici, în general superioare şi diferite de ale componentelor care
îl alcătuiesc. Componentele care îndeplinesc rolul de schelet de rezistenţă constituie armătura, iar
componentele care unesc întregul material într-un ansamblu unitar – lianţii sau matricea.
„Patentul” pentru crearea primelor compozite aparţine naturii, lemnul şi ţesutul osos fiind
două exemple concludente. De asemenea, cu mult timp înainte ca, de pe poziţiile riguroase ale

14
ştiinţei, să fie pătrunse secretele rezistenţei construcţiilor naturii, omul a ajuns intuitiv la multe
soluţii inginereşti în ceea ce am putea numi materiale compozite din prima generaţie. Astfel,
aztecii şi incaşii consolidau ceramica cu fibre vegetale, iar pentru ca alabastrul moale să nu se
sfărâme, introduceau în el, ca umplutură, fire. Vârsta tehnologiei de producere a cărămizilor şi de
realizare a chirpicilor din argilă, la care se adaugă paie ca umplutură, este evaluată la sute de ani.
Materialele cu umplutură orientată de înaltă rezistenţă (compozitele armate) constituie
astăzi cele mai importante şi răspândite materiale de construcţie compozite. Dintre acestea, pe
primul loc se află masele plastice armate cu fibre de sticlă (P.A.S). Fibrele de sticlă, spre
deosebire de sticla obişnuită casantă, au o flexibilitate şi o rezistenţă deosebite.
O clasificare a principalelor materiale compozite armate se prezintă în tabelul 1 după
lucrarea [Ţăranu, Isopescu 1987].

Tabel 1. Clasificarea materialelor compozite armate

Armare
Armate cu fibre unidirecţională
Compozite continui Armare
Armate cu monostrat bidirecţională
MATERIALE fibre Cu orientare
COMPOZITE Armate cu fibre ordonată
discontinui Cu orientare
întâmplătoare
Compozite Laminate
multistrat Hibride
Armate cu Cu orientare ordonată
particule Cu orientare întâmplătoare

Construcţiile recepţionează adesea încărcări complexe, a căror direcţie de acţiune se

poate schimba independent de dispunerea fibrelor. Pentru crearea maselor plastice cu fibre de
sticlă, de egală rezistenţă în diverse direcţii, se armează câteva straturi cu fibre de orientare
diversă, modificând astfel şi proprietăţile mecanice ale materialului.
Principalul neajuns al maselor plastice armate cu fibre de sticlă este rigiditatea mică,
modulul lor de elasticitate fiind considerabil mai mic decât al oţelului. Acest neajuns poate fi
eliminat prin armarea compozitului cu fibre realizate din grafit, siliciu, bor, carbon, care se
disting printr-o rigiditate şi o rezistenţă superioare oţelului.

15
 Materialele compozite pe bază de răşini sintetice au şi ele ca neajuns o slabă stabilitate
termică, neajuns pe cale de a fi depăşit prin realizarea compozitelor cu folosirea metalelor în
calitate de liant.
O direcţie promiţătoare în crearea compozitelor este armarea cu cristale filiforme de o
puritate deosebită, special cultivate şi denumite „mustăţi” sau „whiskers”.
Materialul cel mai utilizat în prezent în construcţiile civile, industriale, hidrotehnice etc., -
betonul (simplu, armat şi precomprimat) este un compozit produs artificial, cu aspect de
conglomerat, care se obţine în urma întăririi unor amestecuri bine omogenizate de liant (ciment),
apă şi agregate (nisip cu pietriş sau piatră spartă). Betonul armat şi betonul precomprimat, în
elemente şi structuri de construcţii, sunt materiale neomogene şi anizotrope, anizotropia fiind
datorată armării cu procente de armare diferite pe două direcţii, precomprimării pe o direcţie sau
pe două direcţii, dar cu forţe diferite etc. Dacă cele două direcţii sunt ortogonale avem de-a face,
de fapt, cu materiale ortogonal anizotrope sau ortotrope.

ELEMENTE ŞI STRUCTURI DE PLĂCI CURBE ANIZOTROPE

1.2.1. PLĂCI CURBE CU ANIZOTROPIE DE MATERIAL

Având în vedere considerentele prezentate în legătură cu anizotropia de material, în

categoria elementelor şi structurilor din plăci curbe anizotrope şi, în particular ortotrope, se pot
încadra riguros numai învelitori netede, la care materialul anizotrop (ortotrop) este uniform
distribuit pe toată secţiunea. O clasificare a plăcilor curbe cu anizotropie de material, în
conformitate cu criteriul de mai sus, ar cuprinde:
• învelitori din beton armat cu armătură pe două direcţii ortogonale şi procente de armare
mult diferite;
• învelitori din beton precomprimat pe una sau două direcţii cu forţe de precomprimare
diferite;
• plăci curbe stratificate cu straturi din materiale anizotrope (ortotrope) apropiate ca
structură (neomogenitate mică pe grosime), în care se pot încadra învelitori din lemn natural,
plăci aglomerate, unele plăci curbe tip sandviş etc.;
• învelitori realizate din materiale compozite anizotrope (de exemplu din mase plastice
armate cu fibre de sticlă, carbon, metalice, lemnoase etc.).
Elementele şi structurile din plăci curbe cu anizotropie şi, în particular, ortotropie de material
sunt utilizate în domenii dintre cele mai diverse, începând cu domeniul casnic şi mergând până la
tehnologia aerospaţială. Această arie vastă de utilizare se datorează avantajelor pe care le

16
prezintă aceste elemente şi structuri, realizate în primul rând din materiale compozite anizotrope.
Aceste materiale, deşi sunt încă relativ scumpe în comparaţie cu materialele convenţionale, au
tendinţa de a pătrunde în noi şi noi domenii ale activităţii umane, tocmai pentru că răspund cel
mai bine necesităţii şi dorinţei de a realiza construcţii mai uşoare („sindromul uşurării”),
consumuri energetice mai reduse, confort sporit, poluare redusă. Compozitele sunt atrăgătoare
pentru ingineri şi proiectanţi şi datorită faptului că oferă o mare libertate de creaţie. Prin
combinarea diferiţilor lianţi polimerici sau metalici cu diverse fibre de armare, tehnologii pot
obţine materiale cu proprietăţi date, care să corespundă în cel mai ridicat grad cerinţelor şi
necesităţilor proiectanţilor de a realiza construcţii optime în condiţii de lucru date.
Principalele domenii de utilizare a elementelor şi structurilor din plăci curbe cu anizotropie
de material (ca şi a celor cu anizotropie structurală sau mixtă) ar fi:
a) construcţii civile, industriale şi agricole;
b) construcţii industriale speciale (în industria chimică şi petrochimică, energetică
tradiţională şi nucleară, industria alimentară, alimentări cu apă şi canalizări etc.);
c) transporturi rutiere şi feroviare şi construcţii pentru transporturi;
d) construcţii şi transporturi navale (diverse ambarcaţiuni, iahturi);
e) industria aeronautică şi aerospaţială;
f) telecomunicaţii, electronică, electrotehnică;
g) aplicaţii în domeniul militar şi de apărare;
h) uz casnic şi gospodăresc (ambalaje, containere, mobilier, etc);
i) sport şi divertisment;
j) medicină (proteze ortopedie, optică, instrumentar etc.).
Este de remarcat faptul că, în timp ce materialele anizotrope convenţionale (lemnul, betonul
armat şi precomprimat) au un spectru de utilizare relativ limitat şi specializat la domeniul
propriu-zis al construcţiilor, materialele compozite anizotrope au un spectru mult mai larg de
utilizare, cu tendinţa de a pătrunde şi în alte domenii. Putem spune chiar că uneori concepţia de
elemente şi structuri din materiale compozite a devansat calculul structural, ceea ce impune şi
justifică efectuarea de noi cercetări teoretice şi experimentale, în scopul perfecţionării şi
stabilizării teoriei de calcul pentru aceste elemente şi structuri. Creşterea cantităţii de informaţii
privind comportarea acestor elemente şi structuri din plăci curbe anizotrope la diferite acţiuni, va
conduce la sporirea încrederii proiectanţilor în virtuţile lor şi la promovarea lor pe o scară tot mai
largă şi în cele mai diverse domenii de utilizare.

17
 1.2.2. PLĂCI CURBE CU ANIZOTROPIE STRUCTURALĂ SAU GEOMETRICĂ

1.2.2.1. Aspecte privind clasificarea, terminologia şi utilizarea plăcilor curbe cu

anizotropie structurală

Unele elemente şi structuri din plăci curbe prezintă, pe suprafaţa sau în interiorul lor, o serie
de discontinuităţi neordonate sau cu un anumit grad de ordonare, care modifică rigidităţile plăcii
în diverse direcţii. Se poate vorbi în acest caz de o anizotropie structurală sau geometrică
(numită şi constructivă sau tehnică). Dintre elementele constructive discrete care pot fi plasate
pe suprafeţele plăcii curbe amintim: rigidizări sau nervuri, îngroşări locale, ondulaţii sau gofre,
cute etc. De asemenea, pe grosimea plăcii curbe pot exista discontinuităţi dacă structura este
stratificată, iar unele straturi, la rândul lor, au o structură discontinuă (celulară tip fagure,
ondulată, cutată etc.). Materialul constitutiv este izotrop, dar într-un caz mai general poate fi
anizotrop (ortotrop), caz în care anizotropia plăcii curbe este mixtă sau combinată.
O categorie foarte răspândită de plăci curbe cu anizotropie geometrică o constituie cele
ortotrope, la care elementele geometrice discrete, identice ca formă şi dimensiuni, sunt dispuse
ordonat pe suprafaţa plăcii, adică la distanţe egale, pe două direcţii ortogonale. La cele
stratificate, unul, mai multe sau chiar toate straturile pot fi ortotrope (cu ortotropie de material
sau geometrică). Având în vedere cele de mai sus, în categoria plăcilor curbe cu anizotropie
geometrică sau structurală se pot include:
• plăci curbe ondulate (gofrate) (fig. 1.4) sau cutate (fig. 1.5);
• plăci curbe cu rigidizări (nervuri) simetrice sau nesimetrice (excentrice), dispuse pe una
sau două direcţii (învelitori nervurate – fig. 1.6, 1.7, 1.8, 1.9) [Gioncu, Ivan, 1978];
• plăci stratificate cu neomogenitate mare pe grosime (exemplu – plăci stratificate tip
sandviş, cu miezul tip spumă sau având structura celulară tip fagure, ondulată, cutată);
• reţele dese de grinzi curbe.

Fig. 1.4. Fig. 1.5

18
 Un loc aparte în categoria plăcilor curbe cu anizotropie geometrică sau structurală îl
ocupă învelitorile rigidizate cu nervuri (învelitori nervurate). Acestea sunt structuri care
combină elemente bidimensionale (plăci curbe subţiri) şi elemente unidimensionale (grinzi sau
nervuri). Nervurile longitudinale şi/sau transversale se pot dispune atât pe interiorul cât şi pe
exteriorul plăcii, în raport cu destinaţia sa.
O aplicaţie importantă a învelitorilor nervurate o constituie construcţiile navale. Atât
vapoarele moderne cât şi vasele cu pânze antice şi chiar obişnuita barcă cu vâsle se raportează la
acelaşi tip de placă curbă subţire cu nervuri transversale şi longitudinale. Nervurile transversale
sunt obligatorii şi pentru corpul submarinului.
Din această tehnică a construcţiilor navale îşi are originea şi terminologia specifică
învelişurilor nervurate, diferenţiind între ele elementele de rezistenţă. Astfel, nervurile
longitudinale, uşor curbate sau rectilinii, se numesc longeroane (lonjeroane). Când trebuie
preluate forţe axiale mari sau forţe transversale importante, lonjeroanele au secţiune transversală
puternică şi, practic, joacă rolul unor grinzi de sine stătătoare.
Nervurile transversale, perpendiculare pe axa longitudinală a învelitorii, nervuri de formă
curbilinie, adesea circulară (inelară), se numesc coaste. Unele coaste sunt de îmbinare(rost), iar
celelalte sunt intermediare (curente). Învelişul care îmbracă acest schelet de rezistenţă format
din lonjeroane şi coaste, şi care îndeplineşte un rol de creare a formelor şi un rol de rezistenţă,
poartă numele de căptuşeală.
Pe lângă rolul de rezistenţă, nervurile au şi rolul de a preveni flambajul (voalarea)
căptuşelii. Din acest punct de vedere, eficienţa învelitorilor rigidizate se poate aprecia prin
raportul dintre tensiunile critice la pierderea stabilităţii învelitorii cu lonjeroane şi limita de
curgere a materialului din care este confecţionată - σcr/σc. Pentru învelitori netede, fără rigidizări,
acest raport este de 0,1...0,2, iar la o învelitoare cu lonjeroane, echivalentă ca greutate cu
învelitoarea netedă, raportul σcr/σc creşte la 0,4...0,5.
Una dintre cele mai eficiente construcţii, care lucrează la compresiune axială, o constituie
învelitoarea cu secţiune gofrată, la care ondulaţiile sunt dispuse în direcţia acţiunii forţei. În acest
caz, tensiunile critice corespund unui raport σcr/σc = 0,7...0,8.
Recent, chiar învelitorile netede tradiţionale, cum ar fi rezervoarele de combustibil ale
rachetelor, s-au realizat în variantă rigidizată. Astfel, la racheta „Titan”, un compartiment în
diametru de 3m constă din 20 de panouri cilindrice rigidizate, modelate în matriţă şi asamblate
prin presare [9]. Ultimul exemplu indică o altă aplicaţie deosebită a plăcilor curbe rigidizate şi
anume construcţiile aerospaţiale (avioane, rachete).

19
 a) b)
Fig.1.6. Rezervoare sferice cu nervuri

Fig.1.7. Cupolă sferică rigidizată cu nervuri radiale – Fig.1.8. Cupolă rigidizată a) cu

nervuri inelare şi radiale; b) cu nervuri ortogonale

a) b)
Fig.1.9. Panouri cilindrice rigidizate a) cu nervuri longitudinale; b) cu nervuri inelare

1.2.3. PLĂCI CURBE ANIZOTROPE STRATIFICATE (ASOCIATE)

1.3.3.1. Clasificări, descrieri, exemple

Anizotropia plăcilor curbe stratificate poate fi de material, de structură sau chiar mixtă, şi
ele au fost deja încadrate şi enumerate la categoriile de plăci corespunzătoare. Totuşi, datorită
particularităţilor lor de alcătuire şi calcul, ele necesită o analiză separată.

20
 În funcţie de numărul straturilor din secţiunea transversală, plăcile curbe subţiri se împart
în monostratificate şi multistratificate. Numărul straturilor se alege funcţie de particularităţile
constructive şi destinaţia plăcii, fiecare strat având caracteristici proprii.
Plăcile curbe monostrat netede se încadrează cu rigurozitate în categoria plăcilor curbe cu
anizotropie de material (dacă materialul constitutiv este, evident, anizotrop).
Plăcile curbe multistrat se obţin prin asocierea (asamblarea) structurală, solidară, a două
sau mai multe straturi din materiale anizotrope (compozite în special).
Învelitorile bistratificate sunt realizate din două straturi, care pot fi relativ apropiate sau
mult diferite ca structură şi grosime. Unul din straturi (de obicei de grosime mai mare) sau
ambele straturi pot avea rol structural (de rezistenţă), iar unul dintre straturi poate îndeplini şi un
rol de izolare sau protecţie termică, anticorozivă, antiuzură, acustică, la scurgeri sau infiltraţii de
substanţe radioactive, noxe etc. (fig. 1.10). În această categorie se pot include elemente şi
structuri realizate din bimetale, metale placate sau învelite, compozite cu acoperire superficială.
În ultimul timp se utilizează tot mai mult învelitori tristratificate. Particularităţile
învelitorilor alcătuite din trei straturi se pot pune în evidenţă pe o structură alcătuită din grinzi cu
secţiunea I. Dacă se dispun alăturat câteva asemenea bare, atunci secţiunea lor comună poate fi
reprezentată prin două plăci, al căror rol îl joacă tălpile profilelor, unite la egală distanţă prin
elemente reprezentate de inima profilelor dublu te (fig. 1.11).

Fig. 1.10. Învelitoare bistratificată Fig. 1.11

Pe acest principiu, dacă se consideră două panouri din materiale de rezistenţă mare, care
se asociază (unesc) cu ajutorul unui strat de umplutură uşoară, de rezistenţă comparativ mai
mică, se obţine un panou tristratificat numit şi element tip sandviş. Învelitorile tristratificate tip
sandviş, cu umplutură uşoară, sunt apropiate ca economicitate de profilurile laminate, având
rigiditate maximă la încovoiere la o greutate minimă. Straturile exterioare, relativ subţiri, dar
rezistente şi rigide, se realizează în mod obişnuit din metale (oţel, aliaje de aluminiu), textolit de
sticlă, placaje etc. Este posibil ca cele două straturi să fie identice ca grosime şi material, dar se
poate face şi o combinare diversă a materialelor şi grosimilor lor. Cele două straturi exterioare

21
conlucrează prin intermediul unui strat median uşor, de grosime mai mare, dar de rezistenţă şi
rigiditate mai redusă, numit miez.
Structura miezului poate fi continuă, discontinuă
sau mixtă, funcţie de performanţele pe care trebuie să le
îndeplinească învelitoarea. În rol de umplutură se folosesc
mase plastice expandate şi alte asemenea materiale uşoare
(tip spumă – fig. 1.12) dar şi diverse miezuri întărite:
cutate, gofrate, cu structură celulară etc. (fig. 1.13). Unind
între ele straturile exterioare ale plăcii, umplutura le asigură Fig. 1.12. Învelitoare sandviş
conlucrarea şi împiedică pierderea stabilităţii straturilor la compresiune şi forfecare. Învelitorile
tristratificate cu umplutură din mase plastice expandate permit obţinerea unei rigidităţi mari la
încovoiere.
De o mare eficacitate sunt învelitorile tristratificate gofrate. Ele constau din două straturi
de căptuşeală netedă din aliaje de aluminiu sau oţel inoxidabil, unite prin sudură sau încleiere cu
un strat gofrat. Gofrele pot fi trapezoidale, sinusoidale, în formă de Ω (fig. 1.14).
Astfel de învelitori cu miezul gofrat s-au folosit, de exemplu, la rachetele americane
„Saturn”, „Centaur” şi „Atlas”, şi constau din foi de oţel de 0,2 mm grosime şi un strat gofrat
intermediar de 0,05 mm grosime, cu secţiunea de formă dinţată (în dinţi de ferestrău). Panoul
tristratificat, având 4 mm grosime, este echivalent ca masă cu o foaie de oţel compact de 0,535
mm grosime şi are o rigiditate la încovoiere în direcţie longitudinală de circa 140 de ori mai mare
decât a foii compacte de masă echivalentă.
O aplicare tot mai largă îşi găsesc învelitorile tristratificate (tip sandviş), la care rolul de
umplutură este jucat de o structură celulară. Cele mai raţionale sunt structurile celulare cu
celule de formă hexagonală tip fagure (fig. 1.13 c). Ele se folosesc la construcţii aerodinamice, la
pereţi despărţitori plani şi curbi, acolo unde este necesară o construcţie uşoară, dar rigidă. Aşa,
de exemplu, cabina cosmonauţilor la aparatul cosmic „Apollo”, a fost confecţionată din panouri
de construcţie celulară cu grosimea de 12,7 mm şi grosimea foilor exterioare de 2,28 mm.
Materialul folosit a fost oţel inoxidabil, iar legătura dintre feţele exterioare şi miezul celular s-a
realizat prin sudură.
O clasă importantă de plăci curbe multistrat o formează învelitorile din compozite
laminate. Acestea sunt alcătuite din mai multe straturi numite lamele sau lamine de material
compozit armat cu fibre, legate pentru a lucra împreună ca un element structural unitar. Lamela
conţine uzual un singur strat de armătură, uni- sau bidirecţional, dar ea este, în general, prea
subţire pentru a fi direct utilizată într-o aplicaţie inginerească. De aceea, mai multe lamele sunt
unite împreună într-o structură numită laminat. Lamelele din compozitele fibrate sunt, în general,

22
ortotrope, dar există şi stratificate la care straturile componente, din materiale diferite sau
identice sunt izotrope (bimetale, feţele panourilor tip sandviş etc.).

Fig. 1.13. Învelitori tip sandviş cu miezuri rigide

a) miez ondulat; b) miez cutat; c) miez cu structura celulară tip fagure

Fig.1.14. Tipuri de ondulaţii

Unul din avantajele majore ale compozitelor fibrate este faptul că proprietăţile lor în
diferite direcţii pot fi eficient controlate printr-o combinaţie convenabilă a variabilelor de
material cu tehnologia de fabricare. În acest sens, este ştiut faptul că într-un compozit
unidirecţional, raportul dintre rezistenţa (rigiditatea) longitudinală şi rezistenţa (rigiditatea)
transversală poate fi modificat prin schimbarea fracţiei volumice a fibrelor. Acest lucru este
posibil întrucât proprietăţile longitudinale ale compozitului pot fi controlate prin proprietăţile
fibrelor, iar proprietăţile transversale sunt dominate de matrice.
În general, în majoritatea aplicaţiilor inginereşti, proprietăţile transversale ale
compozitelor pur unidirecţionale sunt considerate nesatisfăcătoare, lucru ce limitează utilizarea
lor în această formă. Acest neajuns este depăşit prin formarea compozitelor laminate din straturi
unidirecţionale, în care direcţiile principale ale materialului fiecărei lamele sunt orientate în aşa
fel, ca elementul structural obţinut să aibă proprietăţile dorite în toate direcţiile. Este evident că,
pentru cunoaşterea şi stăpânirea proprietăţilor compozitelor laminate, este ncesară cunoaşterea
comportării lamelelor componente, comportare influenţată semnificativ de legile fizice adoptate.

23
 1.3.3.2. Ecuaţii fizice pentru lamela ortotropă
a) Lamela ortotropă specială
Dacă axele sistemului de referinţă al lamelei ortotrope coincid cu axele de simetrie
elastică ale materialului (notate cu L şi T), avem de-a face cu o lamelă ortotropă specială sau
axată (fig. 1.15). Comportarea la deformare a acestei lamele este ilustrată în fig. 1.16 şi permite
stabilirea relaţiilor deformaţii - tensiuni în funcţie de constantele elastice inginereşti [Agarwal,
Broutman, 1990], [Ţăranu, Isopescu 1987].
σL σT
εL = − ν TL
EL ET

σT σL
εT = − ν LT (1.39)
ET EL

τ LT
γ LT =
G LT
Fig. 1.15

Fig. 1.16
Dacă indicii literali L şi T se înlocuiesc prin 1 şi 2, ecuaţiile (1.39) se mai scriu:
 1 ν 21 
 − 0 
 ε 1   E1 E2  σ 1   S11 S12 0  σ 1 
   ν 12 1    
 ε 2  = − 0  σ 2  =  S12 S 22 0  σ 2  (1.40)

γ   E1 E2   S 66  τ 12 
 12  1  τ 12   0 0
 0 0 
 G12 

adică se obţine relaţia corespunzătoare stării plane de tensiune pentru corpul ortotrop.
Rezolvând ec. (1.39) în raport cu tensiunile se obţine forma legii lui Hooke pentru starea
plană, în care componentele matricii de rigiditate [Q] sunt exprimate funcţie de constantele
inginereşti. Dintre cele 5 constante inginereşti doar 4 sunt independente, întrucât există restricţia
ν12E2 = ν21E1.

b) Lamela ortotropă generală

24
 O lamelă ortotropă raportată la axe de referinţă arbitrare, care fac un unghi oarecare ϕ cu
axele principale elastice ale materialului (fig. 1.17), se numeşte lamelă ortotropă generală
(neaxată).
Tensiunile şi deformaţiile pot fi uşor transformate
de la axele x-y la axele L-T (1-2) cu relaţiile:

σ 1  σ x 
   
σ 2  = [T ]σ y  (1.40 a)
τ  τ 
 12   xy 

   
 ε1   εx 
   
 ε 2  = [T ] ε y  (1.40 b) Fig. 1.17
1  1 
 2 γ 12   γ xy 
2 
unde matricea de transformare [T], în care l = cos ϕ, m = sin ϕ, este dată de
 l2 m2 2lm 
[T ] =  m 2 l 2 − 2lm 

(1.41)
− lm lm l 2 − m 2 

Forma inversă a relaţiei (1.24 a) este:
σ x  σ 1 
  −1  
σ y  = [T ] σ 2  (1.42)
τ  τ 
 xy   12 
unde inversa [T]-1 poate fi obţinută din [T], înlocuind ϕ cu -ϕ, adică
 l2 m2 − 2lm 
 
[T ]−1 = m 2 l 2
2lm  (1.43)
 lm − lm l 2 − m 2 

După o serie de înlocuiri şi prelucrări se obţin relaţiile tensiuni-deformaţii pentru o
lamelă ortotropă, raportată la axe arbitrare:

σ x  Q 11 Q 12 Q 16   ε x 
    
σ y  = Q 12 Q 22 Q 26   ε y  (1.44)
τ  Q Q 26 Q 66  γ xy 
 xy   16

în care matricea rigidităţilor generalizate [ Q ] reprezintă produsul

Q 11 Q 12 Q 16  Q11 Q12 0 
  −1 
Q 12 Q 22 Q 26  = [T ] Q12 Q22 0 [T ] (1.45)
Q Q 26 Q 66   0 0 Q66 
 16

25
iar componentele sale rezultă
Q 11 = Q11l 4 + Q22 m 4 + 2(Q12 + 2Q66 )l 2 m 2
Q 22 = Q11 m 4 + Q22 l 4 + 2(Q12 + 2Q66 )l 2 m 2
Q 12 = (Q11 + Q22 − 4Q66 )l 2 m 2 + Q12 l 4 + m 4 ( ) (1.46)
Q 66 = (Q11 + Q22 − 2Q12 − 2Q66 )l m + Q66 l 4 + m 4
2 2
( )
Q 16 = (Q11 − Q12 − 2Q66 )l 3 m − (Q22 − Q12 − 2Q66 )lm 3
Q 26 = (Q11 − Q12 − 2Q66 )lm 3 − (Q22 − Q12 − 2Q66 )l 3 m

[] ( )
Matricea Q este plină Q 16 ≠ 0, Q 26 ≠ 0 şi similară în aparenţă cu matricea [Q] pentru
o lamelă complet anizotropă.
Relaţiile inverse tensiuni-deformaţii raportate la axe arbitrare pot fi scrise:

 ε x   S 11 S 12 S 16  σ x 
    
 ε y  =  S 12 S 22 S 26  σ y  (1.47)
γ   S 16 S 26 S 66  τ xy 
 xy  

[]
unde elementele matricii S pot fi obţinute în funcţie de elementele matricii de complianţă [S],
într-o manieră similară cu cea de la matricea de rigiditate:
S 11 = S11l 4 + S 22 m 4 + (2 S12 + S 66 )l 2 m 2
S 22 = S11m 4 + S 22 l 4 + (2 S12 + S 66 )l 2 m 2
(
S 12 = (S11 + S 22 − S 66 )l 2 m 2 + S12 l 4 + m 4 ) (1.48)
(
S 66 = 2(2 S11 + 2 S 22 − 4 S12 − S 66 )l 2 m 2 + S 66 l 4 + m 4 )
S 16 = (2 S11 − 2 S12 − S 66 )l 3 m − (2 S 22 − 2 S12 − S 66 )lm 3
S 26 = (2 S11 − 2 S12 − S 66 )lm 3 − (2 S 22 − 2 S12 − S 66 )l 3 m
***
Toate exemplele de aplicare prezentate, ca şi numeroase alte exemple de realizare şi
utilizare a elementelor şi structurilor din plăci curbe anizotrope (şi în particular ortotrope), indică
faptul că acestea îşi găsesc o largă aplicabilitate în cele mai diverse domenii şi, în particular, în
construcţii. De aici şi necesitatea continuării studiilor şi cercetărilor pentru introducerea în
practică a unor noi elemente şi structuri din plăci curbe anizotrope, pentru perfecţionarea şi
extinderea teoriei şi a metodelor de calcul existente, în scopul sporirii încrederii proiectanţilor,
executanţilor şi beneficiarilor în folosirea pe scară largă a acestor elemente şi structuri care
prezintă certe avantaje.

26