7.

SOLICITĂRI VARIABILE

Părţile componente ale maşinilor, vehiculelor şi structurilor sunt solicitate

în timpul exploatării lor de sarcini exterioare care produc tensiuni. Dacă tensiunile
sunt prea mari se poate produce deformarea excesivă sau chiar fisurarea piesei şi,
în final, ruperea acesteia. O importantă îndatorire a inginerului este de a preveni un
astfel de eveniment nedorit, deci de a asigura integritatea structurală a piesei sau a
structurii ce o proiectează.
Pentru asigurarea integrităţii structurale, un prim şi elementar deziderat
este ca tensiunea maximă să fie mai mică decât rezistenţa la rupere a materialului
din care este confecţionată piesa. Din păcate, o astfel de analiză este insuficientă
datorită unor cauze complexe ce pot fi sintetizate astfel :
 tensiunea acţionează, de cele mai multe ori, pe mai mult de o direcţie, deci
starea de tensiune este biaxială sau triaxială;
 în realitate pot exista defecte sau fisuri care trebuie neapărat considerate;
 tensiunea poate acţiona pe perioade lungi de timp;
 tensiunea poate fi aplicată şi îndepărtată în mod repetat sau direcţia pe care
acţionează aceasta este inversată în mod repetat.
Rupere se poate produce dacă încărcarea nu se modifică în timp sau se
schimbă foarte puţin, o astfel de încărcare numindu-se statică. Dacă în timpul
ruperii nu se produce deformarea plastică, ruperea se numeşte fragilă. Ruperea
ductilă este însoţită de deformaţii plastice mari şi, uneori, implică un proces lent de
forfecare.
Ruperea se poate produce şi datorită acţiunii repetate a încărcării, numită
şi încărcare ciclică. Procesul de iniţiere şi propagare a uneia sau a mai multor
fisuri ce duce la producerea ruperii se numeşte oboseală. Creşterea fisurii poate
duce la ruperea fragilă sau ductilă dacă lungimea fisurii este suficient de mare.
Analiza propagării fisurii prin oboseală permite stabilirea unor intervale de control
şi eliminarea fisurilor periculoase din piesele sau structurile ce sunt studiate.
107 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
Oboseala a fost abordată ca o problemă inginerească în urma ruperii
osiilor de locomotivă, începând din 1850. Inginerul german Wöhler a efectuat
primele studii sistematice arătând că ruperea prin oboseală se produce la o valoare
a tensiunii inferioară rezistenţei la rupere statică dacă încărcarea ciclică se produce
de un număr suficient de mare de ori. Ruperea nu are loc oricât de mare ar fi
numărul de cicluri dacă tensiunea maximă are o valoare inferioară unei valori
limită, numită limita de oboseală.
De atunci s-au făcut progrese importante şi, o dată cu dezvoltarea ştiinţei
şi tehnologiei au fost formulate puncte de vedere diferite în studiul oboselii. La ora
actuală sunt utilizate trei metode de analiză:
1. Cea mai folosită este metoda lui Wöhler care se bazează pe stabilirea tensiunii
nominale maxime la care piesa rezistă în urma solicitării ciclice, tensiune ce
este corectată prin relaţii semiempirice pentru a ţine cont de eventualii
concentratori de tensiune;
2. O altă metodă se bazează pe studiul deformaţiei specifice ce se produce prin
posibila curgere localizată în zona concentratorilor de tensiune prin aplicarea
unei încărcări ciclice;
3. O a treia metodă de analiză utilizează conceptele mecanicii ruperii şi studiază
propagarea fisurii prin oboseală.

7.1 Cicluri de solicitări variabile

În unele aplicaţii practice şi cele mai multe încercări standardizate la

oboseală, solicitarea are o variaţie periodică şi ciclică între o valoare maximă şi una
minimă a tensiunii, valori ce nu se modifică în timp şi sunt notate σmax şi σmin .
O astfel de încărcare, numită de amplitudine constantă este ilustrată în figura 7.1.
Se calculează următoarele mărimi :
• amplitudinea tensiunii σ a = (σ max −σ min ) 2;

• variaţia tensiunii ∆σ = σ max −σ min = 2σ a ;

• tensiunea medie σ m = (σ max +σ min ) 2;

• coeficientul de asimetrie, calculat ca raportul dintre valorile algebrice
ale tensiunilor minime şi a celei maxime
R= σ min σ max ;
7. SOLICITĂRI VARIABILE 108

• caracteristica ciclului, calculată ca raportul dintre valorile absolute

ale amplitudinii şi tensiunii medii A = σ a σ m.

Fig. 7.1

Mărimile σa şi ∆σ sunt totdeauna pozitive deoarece σmax > σmin ,

dar σmax , σmin şi σm pot fi pozitive sau negative, tensiunea pozitivă fiind cea de
întindere. Câteva relaţii suplimentare pot fi stabilite cu ajutorul mărimilor calculate
anterior:
1− A 1− R
∆σ = σ max (1 − R ) ; σ m =σ max (1 + R ) 2; R= ; A= .
1+ A 1+ R
Dacă tensiunea medie este zero (fig. 7.1, a) definirea unui ciclu se poate
face cunoscând amplitudinea tensiunii σa sau valoarea maximă a tensiunii σmax
(acestea fiind numeric egale). Dacă tensiunea medie este diferită de zero, două
mărimi independente sunt necesare pentru a defini încărcarea : σa şi σm ; σmax şi
R ; σmax şi σmin ; σa şi A .
Câteva cazuri particulare de solicitare ciclică sunt prezentate în fig. 7.2:
a) ciclu alternant simetric ; b) ciclu pulsant ; c) ciclu oscilant.
Precizăm că tensiunea nominală (medie), notată cu σ, este variabila care
stă la baza studiului oboselii prin analiza tensiunilor şi este calculată în ipoteza
existenţei unei secţiuni constante. Prezenţa unui concentrator produce o creştere
importantă a tensiunii şi se obţin posibile deformaţii elasto-plastice locale.
Tensiunea nominală nu poate fi utilizată pentru a modela corect răspunsul
materialului în zona concentratorului.
109 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

Fig. 7.2

7.2 Rezistenţa la oboseală. Curba lui Wöhler

Dacă o epruvetă sau o piesă este solicitată ciclic cu amplitudine suficient

de mare se va iniţia şi extinde o fisură sau un defect producându-se, în final,
ruperea prin oboseală după un număr de cicluri, numit durabilitate. Dacă
încercarea se efectuează la un nivel mai mare al solicitării numărul de cicluri până
la rupere va fi mai mic.
Cercetările sistematice sunt realizate la solicitări ciclice de amplitudine
constantă, de regulă alternant simetrică. Se stabileşte astfel perechea de valori,
valoarea amplitudinii ciclului - numărul de cicluri (durabilitatea) N la care
epruveta (piesa) s-a rupt şi punctul corespunzător se reprezintă într-un sistem de
coordonate σa - N .

În urma efectuării mai multor încercări, la diferite nivele de solicitare se

obţine curba de durabilitate sau curba Wöhler, numită şi diagrama σ - N.
Numărul de cicluri la rupere se modifică rapid cu valoarea amplitudinii ciclului şi
variază cu câteva ordine de mărime preferându-se reprezentarea durabilităţii la
scară logaritmică (fig. 7.3).

Fig. 7.3
7. SOLICITĂRI VARIABILE 110

În mod uzual, tensiunile sunt reprezentate la scară naturală, dar se

utilizează şi scara logaritmică.
Pentru unele materiale, oţeluri carbon şi oţeluri aliate, există o valoare a
amplitudinii tensiunii la care, în condiţii normale, nu se produce ruperea prin
oboseală. Curba σ - N (fig. 7.4, a) tinde asimptotic către un palier orizontal, numit
limita de oboseală care, uzual pentru oţeluri, corespunde unei durabilităţi N > 106
cicluri. Curba de durabilitate poate fi trasată şi pentru cicluri nesimetrice, în curba
de durabilitate fiind reprezentată tensiunea σmax.
Limita de oboseală se notează σR iar pentru ciclul alternent simetric, cu
coeficientul de asimetrie R = -1, limita de oboseală este σ-1. Pentru epruvete fără
concentratori şi cu suprafaţa finisată limita de oboseală astfel determinată devine o
proprietate de material.
Pentru materiale la care curba de durabilitate nu prezintă un palier
orizontal (fig. 7.4, b) cum sunt aliajele de aluminiu sau cupru, se determină
rezistenţa la durabilitate limitată, notată σN, ce corespunde unei durabilităţi
definite arbitrar, la un număr de 107 sau 108 cicluri.

Fig. 7.4

Termenul rezistenţă la oboseală este utilizat pentru a arăta valoarea

amplitudinii tensiunii (pentru ciclul alternant simetric) din curba σ - N ce
corespunde unei durabilităţi de N cicluri, de exemplu 105 cicluri.
Oboseala la durabilităţi mari implică o durabilitate de 106 până la 107
cicluri sau chiar mai mare. Nivelul tensiunilor este relativ scăzut iar efectele
curgerii sunt neglijabile, deformaţiile fiind preponderent elastice, astfel că analiza
tensiunilor în studiul oboselii constituie o soluţie acceptabilă.
Oboseala la durabilităţi mici corespunde unei durabilităţi de 102 până la
3
10 cicluri sau chiar mai mici. Efectele curgerii sunt considerabile şi este necesar
să se considere deformaţiile plastice. Aceasta se face prin modificarea analizei
tensiunilor sau, mai curând, prin analiza deformaţiilor specifice în studiul oboselii.
111 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
Oboseala la durabilităţi medii este uzual considerată între 104 - 105
cicluri, dar poate fi sub 103 cicluri pentru metale de rezistenţă mare şi mai mare de
106 cicluri pentru metale de rezistenţă foarte scăzută.

7.3 Factori care influenţează rezistenţa la oboseală

7.3.1 Influenţa concentrării tensiunilor

Discontinuităţile geometrice ale secţiunii transversale determinate de

găuri, crestături, modificarea dimensiunilor secţiunii, sunt inevitabile în proiectare.
Din păcate, ele produc o concentrare nedorită a tensiunilor care va avea ca efect
scurtarea duratei de viaţă, respectiv coborârea curbei σ - N, cu atât mai mult cu cât
concentrarea tensiunilor este mai puternică.
Coeficientul teoretic de concentrare a tensiunilor este definit prin relaţia
σ max
Kt = , (7.1)
σ n
în care σn este valoarea tensiunii nominale calculată pentru secţiunea netă fără
concentrator, iar σmax este valoarea tensiunii locale maxime din zona
concentratorului. Pentru o scriere simplificată a relaţiei (7.1) se foloseşte
notaţia σmax = σ şi σn = S , deci
σ
Kt = .
S
Teoretic, concentratorul ar trebui să reducă valoarea amplitudinii
tensiunii din curba σ - N de Kt ori pentru orice număr de cicluri până la rupere.
În realitate, datele experimentale arată că prezenţa concentratorului are un efect
mai mic. Factorul de reducere la un număr mare, limitat, de cicluri ( N = 10 6 până
la 107 sau mai mare) este numit coeficient efectiv de concentrare la oboseală
σa
Kf = , (7.2)
Sa
definit formal numai pentru cicluri alternant simetrice de amplitudine σa în
secţiunea cu concentrator şi Sa în secţiunea fără concentrator.

Din figura 7.5 rezultă că valoarea Kf < Kt pentru piesa cu dimensiunile

precizate şi încărcată la încovoiere rotativă. La scăderea valorii razei ρ diferenţa
dintre Kf şi Kt creşte.
7. SOLICITĂRI VARIABILE 112

Fig. 7.5

Valorile coeficientului efectiv de concentrare a tensiunilor pentru piese

solicitate la încovoiere K σ sau răsucie Kτ pentru câteva tipuri de concentratori
mai des întâlniţi în practică sunt date în fig.7.6 -7.10.
ρ D t
Cunoscând mărimile , σ r (rezistenţa la rupere) şi  sau  , se
d d ρ
ρ
determină din diagramă valorile K 'σ (în funcţie de şi σ r ) şi m σ (în funcţie de
d
D t
sau ), apoi se calculează K σ cu relaţia
d ρ

( )
K σ = 1 + m σ K 'σ − 1 .

'
În diagramele din fig. 7.6,a şi b sunt date curbele K 'σ , K τ pentru trei
ρ
valori ale rezistenţei la rupere. Pentru un anumit raport dat se trasează curba
D
K 'σ în funcţie de σ r (fig.7.10), putându-se astfel stabili valoarea lui K 'σ , pentru
ρ
mărimile date şi σ r .
D
113 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

Fig. 7.6, a Fig. 7.6, b

Coeficientul efectiv de concentrare a tensiunilor pentru arbori din oţel

solicitaţi: a – la încovoiere, b – la răsucire

Fig. 7.7
Fig. 7.8

Coeficientul efectiv de concentrare Coeficientul efectiv de concentrare a

a tensiunilor pentru arbori cu canal tensiunilor pentru piese cu filet metric
de pană executat cu freză disc
(curbele a şi a’) şi cu freză deget
(curbele b şi b’) solicitate la
încovoiere (a şi b) şi la răsucire (a’
şi b’)
7. SOLICITĂRI VARIABILE 114

Fig. 7.9

Fig. 7.10

Coeficientul efectiv de concentrare

a tensiunilor pentru ajustaje presate
(p < 30 MPa)

7.3.2 Influenţa dimensiunii piesei

Rezistenţa la oboseală a unei piese netede scade o dată cu creşterea

diametrului acesteia. Dacă se cunoaşte limita de oboseală pentru ciclul alternant
simetric a epruvetei tip se poate calcula limita de oboseală a unei piese cunoscând
valoarea factorului dimensional, simbolizat prin litera ε .

σ − 1, P = ε ⋅σ −1 . (7.3)

În relaţie s-a notat cu σ-1, P - limita de oboseală pentru ciclul alternant

simetric a piesei. Factorul dimensional ε este subunitar. Efectul dimensional este
diferit la piesele solicitate omogen (la întindere sau compresiune) şi cele solicitate
neomogen (la încovoiere sau torsiune). El este cu atât mai puternic cu cât rezistenţa
la rupere este mai mare şi efectul de concentrare este mai puternic. În diagrama din
figura 7.11, valorile factorului dimensional la tensiuni normale εσ au fost
determinate experimental pentru: a) oţel carbon fără concentratori de tensiune;
b) oţel aliat fără concentratori sau oţel carbon cu concentratori moderaţi; c) oţel
carbon cu concentratori moderaţi; d) oţel cu concentratori puternici.
Variaţia factorului dimensional pentru răsucire ετ este prezentată în
figura 7.12.
Fig. 7.11 Fig. 7.12
115 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

7.3.3 Influenţa calităţii suprafeţei

Starea suprafeţei piesei influenţează rezistenţa la oboseală datorită

rugozităţii suprafeţei, neregularităţile fiind concentratori de tensiune. Efectul
gradului de prelucrare a suprafeţei asupra limitei de oboseală se exprimă prin
coeficientul de calitate a suprafeţei, notat cu γ .
Limita de oboseală la ciclul alternant simetric, σ-1 se determină pentru
epruveta standardizată cu suprafaţa lustruită. Coeficientul γ este definit prin relaţia
σ − 1, p
γ = , (7.4)
σ −1

în care σ--1, p este limita de oboseală a aceleiaşi epruvete, dar având un anumit grad
de prelucrare a suprafeţei.
În diagrama din figura 7.13 se dau valorile coeficientului de calitate a
suprafeţei pentru piese din oţel solicitate la încovoiere: a) suprafaţă lustruită; b)
suprafaţă şlefuită fin (1,5...2 µm); c) suprafaţă finisată (2,5 ... 6 µm); d) suprafaţă
strunjită; e) suprafaţă degroşată; f) suprafaţă cu crustă de laminare. Pentru
suprafaţa lustruită γ nu depinde de rezistenţa la rupere σr a materialului.

La epruvetele prelucrate prin aşchiere se presupune că nu s-au produs

modificări ale microstucturii stratului superficial şi că acesta este lipsit de tensiuni
reziduale. Din punct de vedere al rezistenţei la oboseală este importantă asigurarea
unei bune calităţi a stratului de la suprafaţa piesei, efecte favorabile fiind obţinute
prin durificarea acestuia.

Fig. 7.13
7. SOLICITĂRI VARIABILE 116

7.4 Calculul coeficientului de siguranţă la durabilitate

nelimitată

În calculul coeficientului de siguranţă pentru solicitări prin cicluri

alternant simetrice este de dorit ca încercarea să fie făcută pe o piesă a cărei formă,
dimensiuni, material, tehnologie de prelucrare să fie identice cu cea a piesei ce
urmează să fie utilizată practic. Acest lucru este de cele mai multe ori imposibil,
datorită costurilor ridicate şi faptului că limita de oboseală a metalului σ-1 este
determinată pentru epruvete standardizate. Limita de oboseală a piesei la ciclul
alternant simetric σ-1,P se calculează cu relaţia
εγ
σ − 1, P = ⋅σ −1 , (7.5)
Kf
în care ε este factorul dimensional, γ - coeficientul de calitate a suprafeţei, Kf
coeficientul efectiv de concentrare la oboseală. Pentru un ciclu alternant simetric
tensiunea maximă este σa şi considerând pe σ-1, P drept stare limită, rezultă
valoarea coeficientului de siguranţă la oboseală
εγ
⋅σ −1
σ − 1, P Kf σ
c= = = −1
. (7.6)
σ σ Kf
a a
⋅σ a
εγ
Se poate trasa diagrama ciclurilor limită, ce reprezintă locul geometric al
punctelor pentru care tensiunea maximă este egală cu limita de oboseală pentru o
anumită valoare a coeficientului de asimetrie R , deci coeficientul de siguranţă c
= 1 (fig. 7.14). Între ciclurile limită şi ciclurile ce au acelaşi coeficient de siguranţa
c = const. Se admite drept criteriu de similitudine între cicluri criteriul
coeficientului de asimetrie, deci R = const.

Fig. 7.14
117 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR
Calculul detaliat al coeficienţilor de siguranţă după diferite schematizări
este prezentat în literatura de specialitate. În continuare se expun succint rezultatele
obţinute după două metode:
Metoda Soderberg
1 1
c= c= .
Kf σ σ sau Kf σ σ (7.7)
⋅ a + m
⋅ a + m

ε γ σ −1 σ r ε γ σ −1 σ c

Prima formulă este folosită pentru materiale fragile iar cea de-a doua
pentru materiale ductile. În acest din urmă caz se calculează şi coeficientul de
siguranţă în raport cu limita de curgere
σ σc
c′ = c
= . (7.8)
σ max σ a+σ m

şi se ia în considerare valoarea cea mai mică.

Metoda Serensen
σ
c= −1
,
Kf (7.9)
σ a +ψσ m
εγ
în care
2σ −σ
Ψ = −1 0

σ 0

este o constantă de material; σ0 - limita de oboseală pentru ciclul pulsant cu R = 0.

Metoda este aplicabilă pentru -1 ≤ R ≤ 0 (cicluri asimetrice sau pulsante) şi se
preferă utilizarea ei când se cunoaşte valoarea lui σ0.

Relaţii analoage se obţin pentru solicitări axiale înlocuind σ-1 cu σ-1,t

sau pentru torsiune înlocuind pe σ cu τ .
La solicitări compuse variabile de încovoiere şi torsiune simetrice, în
fază, coeficientul de siguranţă global se calculează pe baza teoriei de rezistenţă
propusă de Gough şi Pollard.
La materiale ductile
cσ cτ
c= , (7.10)
cσ2 + cτ2
7. SOLICITĂRI VARIABILE 118

unde c σ şi c τ sunt coeficienţii de siguranţă determinaţi separat pentru solicitările

de încovoiere şi de răsucire.
La materiale fragile, coeficientul de siguranţă se obţine rezolvând ecuaţia

2 2 2
 c   σ −1   c  σ   c 
   − 1 +    2 − − 1  +   = 1. (7.11)
c τ  c τ c
 σ   − ]   σ   − 1   σ 

Calculul de rezistenţă la oboseală constă în verificarea coeficientului de

siguranţă, care, pentru ca piesa să reziste, trebuie să fie egal sau mai mare decât
coeficientul de siguranţă admisibil dat.

Aplicaţia 1

Să se verifice la oboseală arborele din figura 7.15,a confecţionat

din oţel aliat cu σ r = 700 N/mm 2 , σ c = 420 N/mm 2 , σ − 1 = 360 N/mm 2 ,
σ 0 = 600 N/mm 2 , având suprafaţa şlefuită fin, dacă este solicitat la încovoiere
periodic variabilă în limitele M i max = 0,7 kNm, M i min = − 0,3 kNm. Se dă c a = 1,5.

Rezolvare
M imax 32 ⋅ 0,7 ⋅ 10 6
σ max = = = 111,4 N/mm 2 ;
Wy π ⋅ 40 3

M imin
σ min = = − 47,7 N/mm 2 ;
Wy
σ ν = 0,5( σ max −σ min) = 79,6 N/mm 2 ;
σ m = 0,5( σ max +σ min ) = 31,8 N/mm .
2
119 ELEMENTE DE REZISTENŢA
MATERIALELOR

Fig. 7.15

În fig. 7.15,b este reprodusă parţial diagrama din fig. 7.6,a, iar în
ρ 3
fig. 7.15,c este trasată diagrama K 'σ în funcţie de σ r pentru = = 0,075 .
D 40
D 60
Pentru σ r = 700 N/mm 2 rezultă K 'σ = 1,9 , iar din fig.7.6,a, pentru = = 1,5
d 40
se obţine m σ = 0,87 , încât

( )
K σ = 1 + m σ K 'σ − 1 = 1,783

Din diagrama din fig. 7.11, corespunzător curbei pentru d = 40 mm,

rezultă = 0,65 , iar din diagrama din fig. 7.13 se obţine pe curba b, pentru
ε
σ r = 700 N/mm 2 , γ = 0,97 .
Utilizând relaţia de calcul a coeficientului de siguranţă la oboseală pentru
materiale tenace, rezultă:
2σ −σ 360
ψ = −1 0
= 0,2; c= = 1,55.
σ 1,783
0 ⋅ 79,6 + 0,2 ⋅ 31,8
0,65 ⋅ 0,97
Întrucât c > c a piesa prezintă siguranţă în exploatare, adică rezistă la
oboseală.

Aplicaţia 2
7. SOLICITĂRI VARIABILE 120

Un arbore cu secţiune inelară având D = 120 mm, d = 90 mm este

solicitat la încovoiere şi răsucire în limitele M i max = 4 kNm, M i min = − 3 kNm,
M t max = 2,6 kNm, M t min = − 1,8kNm . Să se verifice la oboseală dacă
 K 2
σ −1 = 240 N/mm 2 ; σ = 420 N/mm 2 ,   = 22, τ − 1 = 140 N/mm ,
0 ε
 σγ
 K
τ 0 = 200 N/mm 2 ,   = 1,8, c a = 2 .
 εγ  τ
Rezolvare
M imax − M imin 16( 4 + 3) ⋅ 10 6 ⋅ 120
σ = 0,5 = = 30,18 N/mm 2 ;
ν
Wy (
π 120 4 − 90 4 )
M imax + M imin
σ m = 0,5 = 4,31 N/mm 2 ;
Wy
2 ⋅ 240 − 420 240
ψ σ = = 0,143; cσ = = 3,58;
420 2,2 ⋅ 30,18 + 0,143 ⋅ 4,31
M tmax − M tmin 8( 2,6 + 1,8) ⋅ 10 6 ⋅ 120
τ ν = 0,5 = = 9,49 N/mm 2 ;
Wp (
π 120 − 90
4 4
)
M tmax + M tmin
τ m = 0,5 = 1,73 N/mm 2 ;
Wp

2 ⋅ 140 − 200 140

ψτ = = 0,4; cτ = = 7,88;
200 1,8 ⋅ 9,49 + 0,4 ⋅ 1,73
3,58 ⋅ 7,88
c= = 3,26 > c a .
3,58 2 + 7,88 2