METODA ELEMENTULUI FINIT

(CURS)

1
C.1

1. Consideratii generale
Spaţiul problematicii fenomenelor fizice cuprinde abordări:
- teoretice, care stabilesc principiile şi legile funcţionale ce fundamentează modul de
cunoaştere a realităţii fizice, prin idealizarea modurilor de comportare (ex. legile lui Hooke,
Navier-Stokes, Fourier etc.); consecinţa impunerii simplificărilor este constituirea de teorii
matematice, care operează pe modele matematice, aşa cum se întâmplă în cazul
fenomenelor:
- de deformare a corpurilor solide,
- de deformare/de curgere a corpurilor fluide,
- de transfer al căldurii etc.;
- inginereşti, care transformă cunoştinţele teoretice în modalităţi practice de realizare a
cerinţelor tehnice, prin aproximarea fizică a sistemelor tehnice; consecinţa impunerii
simplificărilor este crearea de metode inginereşti pentru soluţionarea problemelor tehnice,
care operează pe modele inginereşti.

Modelele inginereşti utilizate pentru soluţionarea inginerească a problemelor tehnice sunt

stabilite:
- după nivelul de introspecţie:
- care evidenţiază discontinuitatea corpului studiat (la nivel microscopic, atomic şi molecular:
pentru studiul corpurilor cristaline, proiectarea şi fabricarea materialelor etc.);
- care evidenţiază continuitatea corpului studiat (la nivel macroscopic: pentru studiul
deformării solidelor, curgerii fluidelor, transferului căldurii etc.);
- care evidenţiază complexitatea sistemelor (la nivelul ansamblurilor de corpuri care
interacţionează: pentru studiul interacţiunii fluid-solid);
- după modul de considerare a timpului:
- fără intervenţia timpului, cazul analizei statice/staţionare;
- cu intervenţia implicită a timpului, cazul analizei ale valorilor şi vectorilor proprii;
- cu intervenţia explicită a timpului, cazul analizei dinamice/nestaţionare;
- după caracterul constitutiv:
- model fizic, cazul soluţionării experimentale;
- model virtual, cazul soluţionării prin calcul:

- continuu, cazul solutionãrii analitice:

- diferential;

- integral;

- discret, cazul solutionãrii numerice:

- diferentiale: Metoda Diferentelor Finite (MDF);

- integrale: Metoda Elementelor Finite (MEF), Metoda Elementelor de Contur

(MEC), Metoda Volumelor Finite (MVF);

- altfel: Metoda Spectralã, Metoda Retelei Libere.

2
Ce este MEF?: este o tehnică numerică de studiu a problematicii fenomenelor fizice şi
dezvoltată, cu precădere, pentru studiul manifestării acestora în spaţii bidimensionale
(2D) şi tridimensionale (3D); este des utilizată în soluţionarea aplicaţiilor inginereşti
(cazul deformării solidelor, curgerii fluidelor, transferului căldurii etc.).

În ce constă analiza cu MEF?: în înlocuirea domeniului real, în care se petrece un

fenomen dificil de studiat, cu un alt domeniu (numit model discret), în care studiul
fenomenului este mai uşor de analizat şi rezultatele mai uşor de obţinut chiar dacă
sunt aproximative pentru domeniul iniţial, dar acceptabile dintr-un punct de vedere
practic; înlocuirea domeniului de studiat/analizat urmează unui proces (numit
modelare) de împărţire (sau discretizare) în subdomenii (numite elemente finite),
conectate la extremităţile lor (numite şi noduri exterioare ale elementului finit), în
nodurile modelului discret cu elemente finite, unde se definesc parametrii
caracteristici (principali şi secundari).

Cum se aplică MEF?: pornind de la stabilirea, în mod specific, a ecuaţiei matriceale de

echilibru pentru fiecare element finit (prin una dintre formulările: directă, cu reziduuri
ponderate, variaţională, energetică etc.) şi continuând cu un proces de refacere a
modelului discret (numit asamblare) pentru obţinerea ecuaţiei de echilibru a acestuia,
după care, prin introducerea condiţiilor la limită/pe contur şi rezolvare, se obţin
valorile parametrilor principali în nodurile modelului discret.

Metoda Elementului Finit (MEF) a apărut din necesitatea de a avea un instrument

puternic şi simplu pentru rezolvarea problemelor de tensiuni şi deformaţii ce pot apărea în
diverse ramuri inginereşti cum ar fi: mecanica, aeronautica, ingineria civilă, nucleară şi
maritimă.

Această metodă poate fi folosită şi în alte ramuri ale ingineriei ce necesită analiză
termică, electromagnetică, analiză dinamică sau de mecanica fluidelor.

Metodele analitice nu sunt fezabile în cazul problemelor complexe date de construcţii

complicate, cum ar fi de exemplu: generatoare sau navete spaţiale.

Discretizarea ca metodă folosită în analiza cu elemente finite este potrivită la

rezolvarea problemelor complexe enumerate mai sus.

MEF duce la rezolvarea unui sistem cu un număr foarte mare de ecuaţii care poate fi
uşor rezolvat folosind computerul.

MEF poate fi utilizată pentru optimizarea formei, a consumului de material, anulând

astfel costurile şi timpul folosit în optimizarea ciclică de tip clasic.

Proiectarea unei structuri de rezistenţă înseamnă alegerea tipului de structură cel mai
potrivit scopului propus, determinarea acţiunilor (directe-încărcări şi indirecte-deformaţii)
impuse care solicită structura, precum şi a combinaţiilor lor, calculul eforturilor şi al
deplasărilor în secţiunile sau punctele caracteristice, dimensionarea şi alcătuirea elementelor
structurii, astfel încât să satisfacă condiţiile de rezistenţă, stabilitate, oboseală, deformaţii.

3
 Pentru structurile static nedeterminate, calculul eforturilor şi al deplasărilor constituie
partea cea mai dificilă.

MEF reprezintă, în momentul actual, cea mai eficientă cale pentru calculul structurilor
construcţiilor inginereşti, indiferent de formă şi de material.

MEF s-a constituit în ultimele două decenii ca o nouă ramură a ştiinţelor inginereşti.

Nici o altă metodă de cercetare aplicativă nu are atât de multe şi variate utilizări în cele
mai diverse domenii ale ingineriei: proiectări în domeniul mecanic (angrenaje, pistoane,
rotoare, carcase de maşini, ansambluri şi subansambluri mecanice, structuri hibride,
recipiente cu profiluri variate), construcţii în general (civice, industriale, tuneluri, feroviare,
rutiere, seismice, construcţii navale, aviaţie, rachete, baraje, blindaje, transfer staţionar şi
nestaţionar de căldură, probleme ale câmpurilor electrice şi magnetice, acustică, mecanica
solurilor şi a rocilor, biomecanica (analiza tensiunilor în oase,...), tehnică nucleară etc.

Un corp deformabil poate fi considerat ca o mulţime infinită de puncte. Deoarece în

fiecare punct al corpului există forţe interioare, deplasări, deformaţii, eforturi, aceste mărimi pot
fi definite ca funcţii continue pe domeniul format din punctele corpului.

Rezolvarea analitică a problemelor are meritul că necunoscutele din expresiile

matematice pot lua orice valori, deci se poate afla soluţia în orice punct al corpului.
Rezolvările analitice se pot obţine numai în cazuri simple.

Pentru structuri complicate se foloseşte calculul numeric aproximativ, cu soluţii

acceptabile într-un număr limitat de puncte selectate.

Discretizarea reprezintă procesul de selectare a punctelor de pe corp în care se obţin

soluţii aproximative.

Construcţiile tehnice convenţionale sunt privite ca o asamblare de elemente structurale

interconectate într-un număr redus de puncte nodale.

În realitate, însă, într-un mediu elastic continuu, numărul de puncte de interconectare

este infinit.

În urma discretizării întregul este divizat într-un număr de regiuni mai mici, numite
elemente finite, contururile lor putând fi linii drepte sau curbe.

Intersecţiile liniilor de contur se numesc noduri, iar frontiera dintre elementele finite -
linie nodală sau plan nodal.

În funcţie de geometria corpului de analizat şi de numărul de coordonate spaţiale

independente necesare definirii geometriei configuraţiei elementului, de proprietăţile
materialului şi necunoscutele problemei (deplasări, deformaţii, tensiuni, eforturi) se
deosebesc trei tipuri speciale ale configuraţiei elementelor finite: uni- , bi-, tridimensionale.

Elementele finite unidimensionale sunt reprezentate prin linii drepte, modelând corpuri
bi- şi tridimensionale, putând avea arii variabile pentru secţiuni transversale.

4
 Toate mărimile geometrice şi mecanice trebuie exprimate în funcţie de o singură
coordonată spaţială.

În cazul elementelor finite bidimensionale configuraţia geometrică şi parametrii asociaţi

se definesc în funcţie de două coordonate independente.

Cel mai simplu este elementul finit triunghiular, dar este avantajos să fie folosite
elemente finite patrulatere.

Elementele finite axial simetrice sunt elemente uni- sau bidimensionale, ce se pot
concepe, în cazul corpurilor ce prezintă simetrie de încărcare, atât geometrică cât şi
mecanică, faţă de o axă longitudinală, respectiv axa de simetrie. Materialul acestor corpuri
trebuie să fie izotrop, cazurile de anizotropie generală neputând fi încadrate în categoria
corpurilor axial simetrice.

Totuşi, corpurile confecţionate din materiale stratificate, în condiţiile amintite de simetrie,

se încadrează în categoria celor axial simetrice, având izotropie în cadrul planurilor de
stratificare ce sunt perpendiculare pe axa de simetrie.

Materialul se mai numeşte în acest caz transversal - izotropic şi trebuie să i se cunoască

cinci constante de elasticitate: E1, Y1, (G1 rezultă implicit), corespunzând izotropiei în planul
de stratificare, precum şi E2, Y2 şi G2, asociate direcţiei perpendiculare pe planul de
stratificare.

În cadrul elementelor finite tridimensionale, cel mai simplu element finit este tetraedrul.
Există numeroase alte tipuri de elemente finite.

Metode utilizate în analiza problemelor

Metode analitice Metode numerice

soluţionarea ecuaţiilor diferenţiale metoda diferenţelor finite

metoda soluţionării aproximative metoda elementelor limită (de contur)

metoda energiei (Rayleigh-Ritz) metoda elementelor finite

Metodele analitice sunt potrivite pentru structuri cu forme geometrice simple, condiţii de
contur şi încărcări simple.

Metodele numerice au un succes mult mai mare la rezolvarea problemei.

Metoda diferenţelor finite – împarte structura în regiuni nodale. Ecuaţiile diferenţiale se

transformă în ecuaţii cu diferenţe finite. Metoda este dificilă în cazul structurilor cu geometrie
complicată şi condiţii de contur complicate.

Metoda elementelor la limită (de contur) – foloseşte elemente numai pe suprafaţa limită a
structurii. Metoda devine dificil de utilizat pentru analiza neliniară sau pentru structuri
compuse din materiale diferite şi tipuri de elemente diferite.

5
Metoda elementelor finite – poate rezolva forme complexe, structuri compuse din
componente structurale diferite.

MEF împarte structura în elemente finite (părţi) şi generează un sistem de ecuaţii liniare.

C.2

1. Analiza cu elemente finite a deformării structurilor

1.1 Aplicarea MEF la analiza deformării structurilor
MEF, porneşte de la ideea că pentru pentru analiza deformării unei structuri continue (cu
geometrie oarecare şi condiţii la limită complexe) valorile exacte ale parametrilor (deplasări,
forţe) nu pot fi calculate sau, dacă pot fi, efortul de calcul ar fi nejustificat.

În cazul în care este posibilă o soluţionare aproximativă, mai uşor de efectuat, şi gradul de
aproximare este, inginereşte, rezonabil această soluţie este acceptată ca soluţie pentru
structura iniţială. Altfel spus, analiza cu MEF a unei structuri presupune înlocuirea acesteia
cu alta pentru care calculul parametrilor este mai uşor de efectuat, valorile parametrilor fiind
aproximative pentru structura de analizat, dar acceptabile din punctul de vedere ingineresc.

MEF, pentru cazul structurilor, poate fi privită ca extinderea metodei staticii matriceale clasice
(dezvoltată pentru studiul structurilor din bare) la structuri continue bidimensionale şi
tridimensionale.
MEF implică un proces pentru discretizarea (naturală şi/sau artificială) a structurilor analizate
şi un mod specific de stabilire a ecuaţiei matriceale de echilibru (obişnuit utilizând o formulare
directă) pentru fiecare element finit (rezultând un sistem de ecuaţii algebrice).
Elementul finit al modelului discret trebuie să fie compatibil cu dezvoltarea în spaţiu a
structurii şi cu modelul matematic care îl defineşte pentru a simula, cât mai bine,
comportarea structurii în zona pe care o acoperă; astfel, în cazul în care structura are o
dezvoltare unidirecţională elementele finite corespunzătoare să fie unidimensionale (1D),
drepte sau curbe, în cazul unei dezvoltări plane elementele finite corespunzătoare să fie
bidimensionale (2D), cu laturi drepte sau curbe, şi în cazul unei dezvoltări spaţiale
elementele finite corespunzătoare să fie tridimensionale (3D), cu feţe plane sau curbe (figura
1).
În afară de extremităţi (numite şi noduri exterioare ale elementului finit), elementele finite pot
prezenta noduri şi între acestea (vezi cazul elementelor finite cu laturi curbe) sau în interiorul
elementelor finite (vezi cazul elementelor finite cu laturi curbe sau feţe curbe), care nu se
cuplează în nici un fel cu alt element finit, numite noduri necompatibile.

Componentele matricelor şi vectorilor ce intervin sunt date, cel mai adesea, sub formă de
integrală simplă pentru elementele finite cu o dimensiune (1D), dublă pentru elementele finite
cu două dimensiuni (2D) şi triplă pentru elementele finite cu trei dimensiuni (3D). Rezolvarea
integralelor poate fi exactă, dar, cel mai adesea, aproximativă şi se apelează la integrări
numerice(după o direcţie în cazul elementelor finite 1D, după două direcţii în cazul
elementelor finite 2D şi după trei direcţii în cazul elementelor finite 3D).

Principial, analiza unei structuri cu MEF urmează aceleaşi etape de calcul cunoscute din
metoda staticii matriceale clasice.

6
1.2 Modelarea structurilor deformabile cu elemente finite
Discretizarea cu elemente finite, la modul cel mai general, fiind artificială, depinde, calitativ şi
cantitativ, de experienţa şi abilitatea analistului de a o efectua.
La alcătuirea modelului virtual discret cu elemente finite trebuie respectată o serie de principii
(valabile şi în cazul altor tehnici numerice de analiză a structurilor) care se referă la:
- discretizarea modelului virtual trebuie să asigure precizia urmărită a rezultatelor; soluţia
aproximativă este mai apropiată de cea exactă cu cât numărul elementelor finite, utilizat la
discretizare, este mai mare (cel puţin în principiu), dar şi timpul de calcul necesar atingerii
acesteia, deci şi costul, este mai mare;
- discretizarea modelului virtual trebuie să surprindă particularităţile de formă, comportare,
distribuire a materialului, rezemare şi încărcare pe care structura le prezintă;
- numerotarea optimă a nodurilor modelului virtual discret (iar în cazul metodei frontale de
asamblare, numerotarea elementelor finite), poate îmbunătăţi procesul de memorare şi de
rezolvare pe calculator a sistemului de ecuaţii de echilibru static şi/sau dinamic al structurii
analizate;
- analiza în mai multe variante de discretizarea a modelului virtual al structurii trebuie să
confirme convergenţa rezultatelor.

Figura 1 Tipuri generice de elemente finite

Referitor la particularităţile de aplicare a metodei elementelor finite pentru realizarea

modelului discret cu elemente finite al unei structuri, trebuie suprinse:
- variaţia accentuată a geometriei structurii, prezenţa mai multor materiale în alcătuirea
structurii şi/sau prezenţa unor încărcări/rezemări concentrate sau distribuite discontinuu, care
necesită poziţionarea nodurilor, respectiv a frontierei elementului finit;
- prezenţa golurilor şi/sau incluziunilor de material, prezenţa încărcărilor/rezemărilor
concentrate şi/sau variaţia bruscă a geometriei, care necesită utilizarea unei discretizări
graduale pentru că, în aceste zone, variaţia funcţiei parametru este pronunţată;

7
- existenţa curburilor (linii curbe şi/sau suprafeţe curbe) pe conturul structurilor, care necesită,
în procesul discretizării, utilizarea elementelor finite care să urmărească în mod fidel conturul
acesteia: fie un număr mare de elemente cu contururi drepte (laturi sau feţe), fie un număr
mic de elemente cu contururi curbe (laturi sau feţe); este de preferat ca raportul lungimilor
oricăror două laturi ale aceluiaşi element finit să tindă la 1, în caz contrar, să nu depăşească
raportul 1/5.

Finalul metodei elementului finit constă în rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice
(ecuaţia de echilibru matriceal a modelului virtual discret cu elemente finite) pentru a cărui
memorare este necesar un efort din partea calculatorului, efort ce depinde nu numai de
numărul parametrilor nodali ai modelului discret, ci şi de modul de numerotare a nodurilor
acestuia (mai precis, de numerotare a parametrilor asociaţi nodului).

Mărimea spaţiului alocat în memoria calculatorului pentru stocarea elementelor matricei

sistemului de ecuaţii (numită, la modul general, matrice caracteristică a structurii), mai întâi la
nivelul elementului finit şi, ca o consecinţă, la nivelul modelului virtual discret, este dată de
aşa numita lăţime de bandă, care trebuie să fie cât mai mică.

Lăţimea de bandă este dată de numărul maxim de coloane care conţin măcar o componentă
diferită de zero, situată la stânga şi la dreapta diagonalei principale a matricei caracteristice
(componentele din afara lăţimii de bandă fiind egale cu zero). Astfel, pentru fiecare element
finit se va urmări realizarea unei diferenţe minime între oricare doi indecşi nodali
corespunzând extremităţilor sale (mai corect spus între oricare două grade de libertate ale
elementului finit).
Matricea caracteristică capătă semnificaţii fizice (de rigiditate, permeabilitate, flexibilitate sau
rezistenţă) funcţie de fenomenul studiat (deformarea solidului, transferul căldurii, curgerea
fluidelor etc.) şi de parametrii principali ai problemei (necunoscutele problemei).
În deformarea solidului, dacă rezolvarea problemei se face prin metoda deplasărilor
parametrii principali (necunoscutele problemei) sunt deplasările nodurilor modelului virtual
discret şi matricea caracteristică este de rigiditate (atât la nivel de element, cât şi la nivel de
structură), dar dacă rezolvarea problemei se face prin metoda forţelor, parametrii principali
(necunoscutele problemei) sunt forţele din nodurile modelului structural şi matricea
caracteristică este de flexibilitate (atât la nivel de element, cât şi la nivel de structură).
Din considerente de implementare pe calculator a programelor bazate pe MEF, unele forme
de exprimare ale acesteia au fost preferate altora. Astfel, în deformarea solidului, programele
bazate pe MEF, exprimarea în deplasări, cunosc o dezvoltare amplă pentru că sistemul static
de bază, cu care începe procedura de calcul, este unic şi deci nu pune probleme de dubiu
calculatorului sau evită efortul analistului de depăşire a dubiului şi de depăşire a riscului
strecurării de erori.

8
2. Metodologia de soluţionare a problemelor cu MEF

3. Optimizarea folosind MEF

Optimizarea se refera la procesul automat de proiectare a unui model în vederea maximizării
(minimizării) unei funcţii obiectiv ţinând seama de anumite constrângeri utilizând metode matematice
raţionale.

Avem următoarea terminologie: → variabile de proiectare;

→ funcţia observator;

→ constrângeri.

9
 Ex.

Forma şi dimensiunile iniţiale Forma şi dimensiunile finale

Activitatea de proiectare este un proces iterativ. Designul este continuu modificat până la atingerea
setului de condiţii impuse de exploatare.

Activitatea clasica de proiectare are ca probleme ce apar încercările în număr mare şi erorile de design.
Inginerii îşi folosesc experienţa şi intuiţia în activitatea de proiectare a produsului final.

Variabilele de proiectare sunt parametri independenţi a căror valoare trebuie determinată pentru un
design optim din punct de vedere al funcţiilor obiectiv şi în condiţiile dorite.

Forme şi dimensiuni iniţiale

NU
Sunt toate cerinţele de Modificarea formei /

exploatare satisfăcute? dimensiunilor

DA

DA
Există posibilitatea de

îmbunătăţire?
NU

Formă şi dimensiuni

finale

Plecând de la variabilele de proiectare, exista doua tipuri de aplicaţii în optimizare:

- optimizarea de forma;
- optimizarea de dimensiuni;
- optimizarea de forma şi dimensiuni.
Obs.1. Soluţionarea problemelor cu MEF depinde direct de cat de corect este aproximat modelul de
reţeaua de element finit atât din punct de vedere geometric, dar şi din punct de vedere al comportamentului
acestuia.

Obs.2. Unităţile de măsură trebuie să fie aceleaşi pentru toate mărimile ce apar în rezolvarea unei
probleme. Se recomanda folosirea SI pentru toate mărimile.
10
C. 3

1. PROBLEMATICA SI DOMENII DE APLICARE ALE MEF IN INGINERIA CIVILA

• Problemele care se pot rezolva cu ajutorul metodei elementelor finite, se pot clasifica în trei
categorii:

a) probleme de echilibru, caz în care functiile necunoscute nu depind de timp. Acest tip de probleme
apar la determinarea comportãrii elastice, a corpurilor solid deformabile, în regim static;

b) probleme de valori proprii, în care parametrii sunt independenti de timp, determinându-se anumite
valori critice ale acestor parametri. Problemele de valori proprii apar la determinarea fortelor critice de
pierdere a stabilitãtii unei structuri sau în problemele de analizã modalã a structurilor, când se
determinã frecventele proprii si modurile proprii asociate acestor frecvente;

c) probleme de propagare sau probleme în care functiile necunoscute sunt dependente de timp. Astfel
de probleme apar la studiul rãspunsului dinamic al unei structuri.

Principalele domenii ale ingineriei civile in care se aplica MEF:

• Proiectarea si verificarea structurilor – evaluarea starii de deformatie si eforturi prin analize

statice si/sau dinamice; optimizarea componentelor structurale; evaluarea sensibilitatii
structurilor la diversi parametri (temperatura, proprietatile materialelor, conditii de margine
etc);

• Mecanica rocilor si geotehnica, interactiunea structurilor cu masivul de fundare;

• Evaluarea fenomenelor de infiltratie; fenomene termice la structuri masive;

• Probleme de mecanica a fluidelor si interactiunea intre fluidul in miscare si structura.

2. EVOLUTIA MEF

Fundamentul matematic – Mecanica elementelor structurale discrete – in deceniul 6 al sec. XIX-lea,

odata cu dezvoltatea calculului matriceal in Germania si Marea Britanie.

Inainte de cel de-al doilea razboi mondial – tehnologia aeronautica si primele masini de calcul
mecanice – au dat principalul impuls al utiizarii algebrei matriceale in secvente de calcul complexe.

Formularile fundamentale ale Analizei structurale bazate pe calcul matriceal, in functie de

necunoscutele primare:

- Metoda deplasarilor;

- Metoda fortelor.

1959 – Metoda Directa a Rigiditatii (Direct Stiffness Method) – Turner, o metoda generala si
eficienta de analiza ce permitea implementarea in algoritmi de calcul automat; premergatoarea MEF.

Utilizarea elementelor finite de suprafata – aplicata pentru prima oara de Turner, Clough, Martin si
Topp. Criterii riguroase de compatibilitate si completitudine au fost formulate de Melosh si Irons
(1955 – 1959).

11
Intre 1950 – 1960 – tot industria aeronautica a fost cea care a impulsionat dezvoltarea MEF.

Analize structurale aprofundate pentru optimizarea aerodinamica si necesitatea unor raspunsuri privind
fenomenele de flambaj si oboseala au avut un rol important in dezvoltarea metodei.

MEF a fost reformulata utilizand principii energetice si variationale – aplicarea teoriei minimizarii
reziduurilor ponderate.

Istoric

Courant (1943) a propus divizarea în triunghiuri a structurilor.

1950 – reţele de bare ce aproximau structuri de construcţii civile şi aeronautice au fost folosite în
analiza structurală matricială;

1950 - metoda deplasărilor în cazul în care acestea sunt necunoscute;

1956 – metoda deplasărilor directe ce utiliza elemente finite triunghiulare;

1960 – terminologia MEF a fost utilizată de Clough.

Din acest moment MEF a fost utilizată în toate domeniile inginereşti şi sa dezvoltat pe măsură ce
computerele performante au fost disponibile.

Progresele tehnologice ale calculatoarelor

• 1951 – primul calculator comercial Univac I;

• 1952 Univac 1103, primul calculator cu mediu de stocare sub forma de disc rotativ;

• 1953 primul calculator IBM, modelul 701

Desi abordarea digitala a crescut viteza si performantele de calcul, capacitatea de stocare era foarte
redusa.

Dezvoltarea limbajelor de programere

In stadiul initial al calculului digital, programarea se facea in “cod masina”, nefiind, in principiu,
accesibila inginerilor.

Dupa 1957 – a devenit disponibil primul limbaj prietenos dedicat aplicatiilor: limbajul de programare
FORTRAN pe calculatorul IBM 704

Dupa 1965, MEF a fost acceptata ca metoda generala pentru rezolvarea problemelor descrise de
sisteme de ecuatii diferentiale, fiind extinsa la probleme neliniare si nestationare (dependente de
timp): analize structurale, mecanica fluidelor, probleme de camp termic, etc.

Atingerea nivelului actual de dezvoltare a MEF (complexitate, acuratete, minimizarea erorii) se

bazeaza pe evolutia simultana a urmatoarelor conditii:

• imbunatatirii suportului matematic, prin dezvoltarea elementelor finite de inalta precizie si a

elementelor finite specializate;

12
• cresterea puterii de calcul prin dezvoltarea spectaculoasa a calculatoarelor (viteza de operare
si cantitatea de informatii stocate) ceea ce permite alcatuirea unor modele de calcul din ce in ce
mai complexe.

“Clasici” ai MEF:

• M.J. Turner
• R.W. Clough
• H.C. Martin
• L.J. Topp
• J.H. Argyris
• C.A. Felippa
• R.H. Gallagher
• K.J. Bathé
• C. Taylor
• C. O. Zienkiewikz

Programe de calcul specializate

Datorită posibilităţilor de calcul pe care le oferă, metoda elementelor finite este una dintre cele
mai utilizate metode în pachetele comerciale de proiectare asistată. Principalele tipuri de
programe utilizate în proiectarea asistată, se pot împărţi în trei categorii:

a) programe utilizate pentru modelarea geometrică a structurilor (CAD – Computer Aided

Designed);

b) programe de calcul a structurilor, care au la bază metoda elementelor finite (CAE –

Computer Aided Engineering);

c) programe utilizate la proiectarea tehnologică (CAM – Computer Aided Manufacturing).

• NASTRAN
• SAP
• ANSYS
• ADINA
• ABAQUS
• MARC
• TITUS
Interpretarea si verificarea rezultatelor este de importanta vitala.

• Principalul risc pentru un utilizator neexperimentat: validarea rezultatelor fara verificarea

acestora, numai pe baza faptului ca au fost obtinute utilizand un program de calcul consacrat.

• Utilizatorul MEF trebuie sa gaseasca intotdeauna mijloacele specifice de verificare a

rezultatelor. Rezultatele eronate sau probleme de calcul se datoreaza intotdeauna datelor de
intrare gresite, a ipotezelor de calcul eronate sau utilizarii necorespunzatoare a comenzilor.

• Calculatorul nu greseste niciodata !!!

13
3. SOLUTII DISCRETE – EXEMPLE SIMPLE

MEF este un procedeu de obtinere a unei solutii numerice (aproximare numerica), inlocuind “solutia
exacta” a unei probleme exprimate pe un domeniu D.

Domeniu D este inlocuit cu reuniunea unor subdomenii distincte si adiacente De (elemente); geometria
domeniului D este aproximata de reuniunea subdomeniilor individuale.

D = domeniul de studiu
G = limita domeniului de studiu
(frontiera domeniului)
De = subdomeniul (element finit)
G e= limita subdomeniului
(conturul elementului finit)
o = noduri (puncte de conectare a elementelor)
Functia necunoscuta este aproximata local pe fiecare element, pe baza unei formule de interpolare,
exprimata in functie de valorile nodale ale functiei (si, eventual, ale derivatelor sale) – in puncte
amplasate pe conturul elementului (noduri).

Exemplu simplu de modelare cu elemente finite

Esenţa metodei elementului finit constă în luarea unei probleme complexe a cărei soluţie poate fi
dificilă sau chiar imposibil de obţinut, şi descompunerea acesteia în bucăţi mai mici asupra cărora se

14
pot face diferite aproximaţii ale soluţiei, iar mai apoi se pun laolaltă toate aproximaţiile locale pentru
obţinerea soluţiei aproximative globale.

Vom ilustra această idee printr-o problemă simplă ce constă în calculul perimetrului (lungimii)
cercului L = d by prin inlocuirea acestuia cu un poligon inscris cu n laturi.

Perimetrul poligonului P = nln se va apropia de lungimea cercului prin cresterea numarului de laturi n
(simultan cu reducerea lungimii laturii ln).

Diferenta dintre lungimea cercului L si perimetrul poligonului P reprezinta eroarea aproximatiei,

e = L – P.

Daca sistemul fizic poate fi descris analitic printr-un model matematic sub forma unei variable sau
functii exacte u(x), aceasta poate fi inlocuita pe domeniul de studiu cu o functie aproximativa ua(x),
astfel incat diferenta (eroarea)

e(x) = ua(x) - u(x)

sa fie suficient de mica pentru scopul propus.

Etape pentru definirea functie de aproximare ua(x) :

• alegerea unei functii convenabile care depinde de un numar de n parametri ai, u(x, a1, a2, …,
an)

• gasirea parametrilor ai astfel incat conditia anterioara sa fie satisfacuta (prin atribuirea unei
valori nule erorii in n puncte diferite ale domeniului).

Functia de aproximare u(x, a1, a2, …, an) este aleasa in mod obisnuit astfel incat sa permita operatii de
diferentiere si integrare simple, de obicei sub forma polinomiala.

Fig. 3 Cerc discretizat în 5 elemente şi 5 noduri

Pasul 1: Discretizarea cu elemente finite

• Se realizează discretizarea cercului de rază R într-o reţea de 5 elemente şi 5 noduri.

Pasul 2: Aproximarea locală a soluţiei

• Avem nevoie să calculăm mărimea fiecărui element. Vom aproxima lungimea fiecărui element
finit ca fiind egală cu lungimea corzii subîntinse, adică aproximăm fiecare arc cu o linie
dreaptă.

15
 Fig. 4 Aproximarea locală a lungimii arcului pentru fiecare element

unde he este lungimea fiecărui segment, e este unghiul subîntins la centru de fiecare element.
Astfel: e =2 / n.

Pasul 3: Asamblarea ecuaţiilor pe element

• Se adună toate ecuaţiile pe element pentru a avea reprezentarea întregului sistem:

𝑛 𝑛 𝑛
𝜃𝑒 𝜋 𝜋
𝑃𝑛 = ∑ ℎ𝑒 = ∑ 2𝑅𝑠𝑖𝑛 = ∑ 2𝑅𝑠𝑖𝑛 = 2𝑛𝑅𝑠𝑖𝑛
2 𝑛 𝑛
𝑛=1 𝑛=1 𝑛=1

Pasul 4: Obţinerea soluţiei n = 5. Astfel:

𝜋 𝜋
𝑃𝑛 = 2𝑛𝑅𝑠𝑖𝑛 = 2 ∙ 5 ∙ 𝑅𝑠𝑖𝑛 = 5.81𝑅
𝑛 5
Pasul 5: Analiza soluţiei

• Dacă n = 10 atunci: 𝑃𝑛 = 6.18𝑅

• Dacă n = 100 : 𝑃𝑛 = 6.282158𝑅

• Trecând la limită când n →  :

lim 𝑃𝑛 = 2𝜋𝑅
𝑛→∞

• Concluzie: Soluţia determinată cu metoda elementului finit converge către valoarea reală,
atunci când numărul de elemente finite creşte.

4. Metoda deplasărilor utilizată în analiza structurală

În analiza structurală se pot folosi trei tipuri de ecuaţii:

• ecuaţii de echilibru ce reprezintă echilibrul forţelor ce acţionează asupra structurii. Dacă

deplasările sunt mici ecuaţiile de echilibru sunt liniare.

• ecuaţii de compatibilitate ce dau deformaţiile relative în funcţie de deplasări. Dacă deplasările

sunt mici, ecuaţiile sunt liniare.

• ecuaţii efort-deformaţie – sunt relaţii empirice şi sunt obţinute din date experimentale.
Acestea pot include efecte termice şi de plasticitate. În general, aceste relaţii sunt liniare.
16
Exemplu

Fig. 5 Elementele geometrice unui model tip bară

Pentru bara din Fig. 5 se pot scrie urmatoarele ecuatii:

- ecuatii de echilibru: ⃗⃗⃗
𝐹1 + ⃗⃗⃗⃗ ⃗ ;
𝐹2 = 0
∆𝒍 𝜹𝟐 −𝜹𝟏
- ecuaţii de compatibilitate: 𝜺𝒙 = =
𝑳 𝑳
- ecuaţii efort-deformaţie: 𝝈𝒙 = 𝑬 ∙ 𝜺𝒙
Vom avea astfel:
𝐹 𝐹
𝜎𝑥1 = − 𝐴1 ; 𝜎𝑥2 = + 𝐴2
𝐸𝐴
−𝐹1 = 𝜎𝑥1 ∙ 𝐴 = 𝐸 ∙ 𝜀𝑥 ∙ 𝐴 = (𝛿 − 𝛿1 )
𝐿 2
𝐸𝐴
𝐹2 = −𝐹1 = (𝛿 − 𝛿1 )
𝐿 2
𝐹 𝐸𝐴 1 −1 𝛿1
( 1) = ( )( )
𝐹2 𝐿 −1 1 𝛿2
[P] = [K] []
unde [P] - vectorul forta;
[K] - matricea de rigiditate;
[]] - vectorul deplasare.

5. Tipuri de structuri şi alegerea tipurilor de elemente

Cum toate structurile inginereşti sunt de tip 3D (tridimensionale) se pot obţine adesea aproximaţii
satisfăcătoare prin modele de tip 1D (unidimensional) su 2D (bidimensional) pornind de la geometrie
şi încărcări.

Clasificarea structurilor

1D
Este cazul structurilor ce au o dimensiune mult mai mare decât celelalte două.

1. Truss: Încărcările şi geometria sunt amândouă dispuse de-alungul aceleiaşi linii;

2. Beam: Geometria este 1D (unidimensională), dar încărcările sunt 3D (tridimensionale).

Presupunerile care se fac se bazează pe comportamentul pe lăţime şi grosime. Pentru bare lungi
(L>10h, 10d): “secţiunile plane rămân plane şi normale la axa neutră” => o variaţie liniară a
deplasărilor pe direcţia normală lungimii (perpendicular pe lungime).

17
2D

Solide plane: A treia dimensiune este sau mult mai mică sau mult mai mare faţă de celelalte două,
geometria este plată şi încărcările sunt în acelaşi plan.

1. Stare de deformaţii plană: Deformaţiile pe cea de-a treia direcţie sunt foarte mici şi pot fi
neglijate;

2. Stare de eforturi plană: Eforturile (tensiunile) pe cea de-a treia direcţie sunt foarte mici şi pot fi
neglijate.

Plăci plane: a treia dimensiune este foarte mică, geometria este plană (plată) şi încărcările sunt în afara
planului.

Suprafeţe subţiri (coji) A treia dimensiune este ori forte mică ori foarte mare în raport cu celelalte două
şi încărcările sunt în afara planului şi geometria este de tip curbiliniu.

Axisymmetric Solidul poate fi generat prin rotaţia în jurul unei axe a unei secţiuni 2D.

Creerea reţelei de elemente finite

Presupune crearea unui model discretizat cu elemente finite al solidului de analizat.

În această etapă se neglijează părţi ale geometriei care complică foarte mult modelul şi nu participă
efectiv la preluarea încărcărilor în vederea realizării unei reţele mai puţin complexe. Este de multe ori
necesar să se înlăture din geometrie părţile gen filete sau mici protuberanţe care nu participă la
preluarea sarcinilor.

O altă simplificare majoră este dată de existenţa în geometrie a oricărei simetrii. Dacă geometria este
simetrică după un anumit plan şi încărcările sunt de asemenea simetrice sau anti simetrice, atunci este
suficientă realizarea doar a unei jumătăţi de model cu condiţii de contur corespunzătoare.

Simplificări majore

Solidele 3D sunt reduse la ansambluri de tije, bare, suprafeţe tip shell folosind aceleaşi criterii
enumerate mai sus.

Meshing – crearea reţelei de elemente finite

Reţele manuale

În cadrul acestei metode se definesc manual nodurile şi elementele finite. Această metodă este folosită
forte rar şi numai în cazurile când creerea automată a reţelei eşuează sau se doreşte o calitate deosebită
a reţelei într-o anumită zonă.

Reţele automate

Există două metode în crearea reţelelor automate:

18
 • Reţele tip hartă

• Reţele libere

Reţele tip hartă

Aceste tipuri de reţele se realizează prin împărţirea muchiilor opuse (2D) sau a feţelor opuse (3D) într-
un număr oarecare de segmente conectate între ele cu linii la a căror intersecţii vom avea noduri.
Această metodă cere ca pe părţile opuse să avem un număr egal de noduri. Metoda poate fi restrictivă
pentru geometrii complexe sau dacă avem modele cu concentratori, dar în general, realizează o bună
calitate a reţelelor.

Reţea tip hartă - număr egal de Reţea liberă – număr inegal de

noduri pe părţile limită opuse elemente pe părţile opuse

Fig. 6 Tipuri de reţele cu elemente finite

Reţele libere

Această metodă presupune ca suprafeţele/volumele să fie acoperite cu elemente finite cu formă definită
(triunghiuri/patrulatere, tetraedre sau hexaedre) folosind algoritmi geometrici complecşi. Aceşti
algoritmi trebuie să calculeze modul în care să se acopere întrega arie sau volum cu aceste tipuri de
elemente. Astfel este posibilă alegerea mărimii elementelor finite.

Algoritmi utilizaţi în generarea de reţele libere

Metoda ariei plane maxime: Metoda este bună în cazul suprafeţelor complexe înclinate. Se face
împărţire în elemente finite pe o proiecţie (umbră) a suprafeţei pe un plan.

Metoda spaţială parametrică: Fiecare suprafaţă este reprezentată parametric ca funcţie de s şi t, F(s,t) ,
cu s, t având valori între 0 şi 1. În cadrul acestei metode, nodurile sunt generate prin împărţirea fiecărui
parametru în intervale. De ex. s=[0,0.1,0.2, ...,1.0] t=[0,0.1,0.2,...,1.0] şi luarea tuturor combinaţiilor
de obţinere a nodurilor. Dacă dorim să avem 100 noduri împărţirea va fi dată de coordonatele acestora
{(0,0), (0,0.1),(0,0.2)....,(1.0,1.0)}. Toate aceste puncte sunt conectate apoi pentru obţinerea reţelei.

19
C.4

1. CONFIGURAŢII TIPICE DE ELEMENTE FINITE

În funcţie de geometria corpului de analizat şi numărul de coordonate spaţiale
independente necesare pentru a defini geometria configuraţiei elementului,
proprietăţile materialului şi necunoscutele problemei (deplasări, deformaţii,
tensiuni, eforturi) se disting trei tipuri specifice ale configuraţiei elementelor finite:
uni-, bi- şi tridimensionale.

1.1 ELEMENTE FINITE UNIDIMENSIONALE

Elementele finite unidimensionale sunt cele mai simple, putând fi reprezentate

printr-o linie dreaptă ale cărei capete sunt chiar nodurile externe ale elementelor, în
unele cazuri fiind introdus şi câte un nod extern secundar.

Nodul 2
Nodul 1 Nodul 3

a)
Noduri externe primare
Noduri externe primare

2 3 Nod extern secundar

1
Primul element Al doilea element 1 2 3
Un element
b) c)

Fig. 1

Fig. 1 a poate reprezenta fie o configuraţie din două elemente finite

unidimensionale (ca în fig. 1 b) şi 3 noduri externe primare, fie un element finit
având două noduri externe primare şi un nod extern secundar (ca în fig. 1 c).

Este de reţinut că elementul finit unidimensional modelează de fapt corpuri bi şi

tridimensionale putând avea arii variabile pentru secţiunile transversale. Mai mult,
sarcinile pot fi axiale şi transversale, de suprafaţă şi de volum (cauzate de gravitaţie,
acceleraţie sau câmp electromagnetic) şi pot avea intensitate variabilă în lungul
corpului. Important este ca toate mărimile geometrice şi mecanice să poată fi
exprimate în funcţie de o singură coordonată spaţială, de exemplu, coordonata x în
lungul corpului.

20
 Corpurile tridimensionale pot fi discretizate prin unul sau mai multe elemente
finite unidimensionale: a) corp cu secţiune variabilă (bară, coloană) solicitat de forţe
axiale centrice de volum şi de suprafaţă; b) grindă; c) grindă pe mediu elastic; d)
coloană-grindă solicitată axial centric (ca o coloană) şi transversal (ca o grindă).

1.2. ELEMENTE FINITE BIDIMENSIONALE

În cazul elementelor finite bidimensionale, configuraţia geometrică şi parametrii

asociaţi se definesc în funcţie de două coordonate independente. Cel mai simplu este
elementul finit triunghiular, cu şi fără nod intern sau noduri secundare, dar în unele
aplicaţii este avantajos să fie folosite elemente finite patrulatere (sau dreptunghiulare
sau paralelograme) cu sau fără nod intern sau noduri de-a lungul laturilor.

1.3. ELEMENTE FINITE AXIAL-SIMETRICE

În familiile elementelor uni şi bidimensionale un interes practic deosebit îl

reprezintă elementele finite axial-simetrice. Acestea se pot concepe în cazul corpurilor
care prezintă simetrie atât geometrica, cât şi mecanică de încărcare faţă de o axă
longitudinală, respectiv axa de simetrie. Ca exemple de astfel de corpuri se pot cita
vasele cilindrice, conice şi sferice cu pereţi subţiri utilizate în industria chimică, filtrele
(având configuraţia unor recipiente) ionice sau de limpezire a apei folosite în centralele
termoelectrice, centrifugele, turnurile ele răcire, pistoanele, supapele, ajutajele
motoarelor-rachetă, difuzoarele aeroreactoarelor, scuturile vehiculelor spaţiale pentru
protecţie termică la reintrarea în atmosferă.

În fig. 2 sunt arătate tipuri de încărcare simetrică a corpurilor axial-simetrice.

Materialul acestor corpuri trebuie să fie izotrop, cazurile de anizotropie generală
neputând fi încadrate în categoria corpurilor axial-simetrice. Un anumit interes practic
îl constituie, totuşi, aşa-numitele materiale stratificate. Corpurile confecţionate din
astfel de materiale se încadrează în categoria celor axial-simetrice având izotropie în
cadrul planurilor de stratificare ce sunt perpendiculare pe axa de simetrie z (fig. 3).
Materialul se mai numeşte, în astfel de situaţii, transversal-izotropic şi trebuie să i se
cunoască cinci constante de elasticitate şi anume: E1 , 1 (G1 rezultă implicit)
corespunzând izotropiei în planul de stratificare, precum şi E2 , 2 şi G2 asociate cu o
direcţie perpendiculară pe planul de stratificare.

21
 Fig. 2 Fig. 3

Pentru o manta conică discretizată în elemente finite unidimensionale elementul

finit este de fapt un trunchi de con, respectiv un solid obţinut în urma secţionării
învelitorii conice prin două plane paralele cu baza şi cuprins între aceste plane. În
fiecare nod, i sau j, există o deplasare radială, u, o deplasare axială, w, şi o rotire, ,
care definesc complet deformaţia la încovoiere a elementului finit unidimensional cu
două noduri, i şi j. Elementul finit are, deci, şase grade de libertate, iar proprietăţile
materialului, cât şi deplasările şi rotirile nodale pot fi exprimate în funcţie de o singură
coordonată independentă, s.

Unul dintre elementele finite des folosit este elemntul finit axial-simetric
bidimensional (un inel circular de secţiune constantă). Secţiunea transversală a unui
astfel de element finit poate fi un patrulater sau un triunghi.

În fiecare nod există câte două deplasări, u şi W, astfel încât elementul finit
patrulater simplu are opt grade de libertate, proprietăţile materialului cât şi deplasările
nodale putând fi exprimate în funcţie de două coordonate independente, r şi w. În
mod obişnuit corpul şi elementul finit este raportat la un sistem de coordonate
cilindrice, rz, dar nici proprietăţile materialului şi nici alţi parametri nu depind de
unghiul . Este aici locul de a remarca un aspect tipic al elementelor finite bi-
dimensionale care le diferenţiază substanţial de stările bidimensionale (plane) de
deformaţii. Acest aspect constă în faptul că deplasările radiale u cauzează deformaţii
specifice circumferenţiale, 0 = u/r, respectiv tensiuni circumferenţiale, 0. Ca urmare,
elementul finit axial-simetric este bidimensional, dar starea de deformaţii şi de tensiuni
trebuie să includă o a patra componentă de deformaţii şi de tensiuni, încât avem:

22
 𝜕𝑢
𝜕𝑟
𝜀𝑟 𝜕𝑣
𝜀 𝜕𝑧
{𝜀} = { 𝜀𝑧 } = 𝑢
𝜃
𝛾𝑟𝑧 𝑟
𝜕𝑢 𝜕𝑣
{ 𝜕𝑧 + 𝜕𝑟 }

şi respectiv:

𝜎𝑟 1−𝜗 𝜗 𝜗 0 𝜀𝑟
𝜎𝑧 𝐸 𝜗 1−𝜗 𝜗 0 𝜀
{𝜎 } = 0 { 𝜀𝑧 }
𝜃 (1 + 𝜗)(1 − 2𝜗) 𝜗 𝜗 1−𝜗 1 − 2𝜗 𝜃
𝜏𝑟𝑧 𝛾𝑟𝑧
[ 0 0 0
2 ]
1.4. ELEMENTE FINITE TRIDIMENSIONALE

Cel mai simplu este tetraedrul. Acesta are 4 noduri externe primare, dar poate
avea, dacă este nevoie, încă 1-2 noduri externe secundare pe fiecare muchie (în total,
10 sau 16 noduri), plus câte un punct nodal intern pe fiecare din cele patru feţe (în
total, 14 sau 20 noduri). Un element finit tridimensional cu şase noduri externe
primare este prisma triunghiulară, spre deosebire de prisma patrulateră şi hexaedrul
care au câte opt noduri externe primare. La fel ca tetraedrul, prismele şi hexaedrul pot
avea câte 1-2 noduri externe secundare pe fiecare muchie şi câte un punct nodal
intern pe fiecare faţă. Este lesne de verificat că o prismă patrulateră sau un hexaedru,
cu câte două noduri secundare pe fiecare muchie şi un nod intern pe fiecare faţă, are
114 grade de libertate (respectiv necunoscute de determinat), ceea ce reprezintă un
efort de calcul foarte mare. Pe de altaâ parte, datele de intrare în programul de
calculator, pentru întregul corp ce este discretizat în multe astfel de elemente finite,
poate depăşi uşor capacitatea memoriei operative a multor calculatoare. Un astfel de
element finit prezintă totuşi interes teoretic deosebit privind îmbunătăţirea preciziei
soluţiei problemei de analizat, dar adoptarea rezonabilă a acestuia în aplicaţiile
practice de discretizare a corpurilor ar putea să fie rară.

1. 5. ELEMENTE FINITE CU LINII NODALE CURBE

Discretizarea în triunghiuri şi patrulatere simple a corpurilor având forme

geometrice complexe poate să conducă la cerinţa de a adopta un foarte mare număr
de elemente finite spre a asigura o precizie acceptabilă a soluţiei problemei de
rezolvat. Spre a evita efortul de calcul corespunzător acestui mod de rezolvare, se

23
recurge la adoptarea de elemente finite cu linii nodale curbe, ceea ce permite
reducerea substanţială a numărului total de elemente finite necesar discretizării
aceloraşi forme geometrice. Astfel de elemente finite, cu profile mai arbitrare, se obţin
prin modelarea adecvată cu ajutorul unor noduri intermediare a elementelor finite
simple bi şi tridimensionale cu linii nodale drepte şi care ar putea fi denumite
elemente-sursă.

2 ALEGEREA TIPULUI DE ELEMENT FINIT

Principalele elemente finite conţinute de programele performante comerciale de

analiză cu MEF, cu menţionarea principalilor parametri de intrare si iesire.
Astfel, se întâlnesc elemente finite particulare impuse de tipul domeniului geometric
(bare, plăci, membrane şi structuri masive spaţiale), de solicitările structurii (bare
solicitate la tracţiune compresiune sau la tracţiune-compresiune, forfecare, torsiune şi
încovoiere), de stările de tensiuni şi de deformaţii (plăci în starea plană de tensiuni sau
de deformaţii şi structuri spaţiale axial simetrice), de tipul parametrilor de
intrare/ieşire şi de configuraţia internă a materialului (structuri masive, stratificate).

24
 Configuraţiile de elemente finite relatate în nu se limitează doar la cele ce au fost
descrise. Există numeroase alte tipuri.

Confruntat cu problema de analizat prin elemente finite, inginerul trebuie să se

decidă, de la început, asupra tipului de element finit pe care-l socoteşte cel mai
judicios de a fi folosit. Alegerea pe care o face trebuie să ţină seama atât de avantajele
economice asociate cu efortul de calcul şi, respectiv, cu timpul de rulare la calculator al
programului, cât şi de alte avantaje, cum ar fi cele legate de metodologia de pregătire
a datelor şi formularea ecuaţiilor specifice metodei de lucru folosite.

În multe probleme, însăşi forma geometrică a corpului de analizat constituie o

indicaţie intuitivă certă privind tipul de element finit optim ce urmează a fi folosit.
Astfel,în cazul unui stâlp – fig. 4 - avînd o structură spaţială alcătuită din zăbrele,
acţionat într-unul din noduri – nodul 13 - de o sarcină cu componente pe cele trei
dimensiuni, alegerea este uşor de făcut: elementul finit optim este de tip
unidimensional cu două noduri şi respectiv două grade de libertate în fiecare nod.

Fig. 4

Alegerea optimă nu este însă totdeauna atât de simplă pe cât pare după prima
inspecţie a corpului de analizat. Mai mult, o alegere reflectând doar „bunul simţ"
comun şi de rutină poate să se dovedească a nu fi suficient de avantajoasă, fie numai şi
sub raport economic. Este nevoie de experienţă, iar aceasta se dobândeşte prin testări
şi confruntări ale rezolvărilor unei aceleiaşi probleme prin folosirea unor tipuri diferite
de elemente finite.

O socoteală simplă arată că, fie şi în cazul unei singure probleme de analizat, au
putut fi luate în consideraţie, ca opţiuni pentru tipul de element finit, câteva zeci de
alternative. Nu este uşor de spus care alegere prezintă avantajele maxime ca efort de
25
lucru la calculator, ca timp pentru pregătirea datelor şi elaborarea metodologiei de
lucru, ca nivel de specializare competentă necesar pentru elaborarea algoritmului de
calcul şi al programului de calculator, cât şi ca eroare acceptabilă a soluţiei
aproximative faţă de soluţia exactă.

Soluţia optimă diferă de la caz la caz, iar ca regulă de acţiune este de ştiut că:

- la orice opţiune a tipului de element finit problema are soluţie, dar aspectul economic
şi mărimea erorii soluţiei o pot face mai puţin acceptabilă;

- pentru o eroare admisibilă prescrisă, discretizarea necesară poate avea mai puţine
noduri, deci dimensiuni mai mari ale elementelor finite şi, implicit, un număr mai redus
de elemente, dacă se introduc 1-2-3 noduri intermediare de-a lungul liniilor nodale;

- prin reducerea numărului total al necunoscutelor nodale ale corpului, pe calea

arătată în alineatul precedent, se reduce timpul de rezolvare în calculator a sistemului
de ecuaţii având aceste necunoscute, dar creşte timpul necesar pentru pregătirea
datelor asociate cu fiecare element finit constituit cu multe noduri externe secundare
(fig. 5), ceea ce nu este deloc de ignorat când corpul are multe sute de elemente. în
aprecierea cuantumului avantajelor economice rezultând din opţiunea făcută.

Fig. 5

În unele cazuri nu este totuşi posibil ca discretizarea corpului să fie făcută cu un

singur tip de element finit. În astfel de situaţii se adoptă două sau mai multe tipuri
diferite, ca de exemplu elemente bidimensionale şi tridimensionale, cu feţe
triunghiulare şi patrulatere cuplate cu elemente unidimensionale reprezentând fie
bride de asamblare sau de strângere, fie straturi subţiri cu material de căptuşire în
cazul unor corpuri axial-simetrice.
26
3. DIMENSIUNILE ŞI NUMĂRUL ELEMENTELOR FINITE

Dimensiunile elementelor finite şi numărul acestora trebuie alese cu grija de a

obţine o diferenţă minimă între soluţia aproximativă şi cea exactă a unei probleme
date. Valoarea acestei diferenţe se numeşte eroare şi priveşte una sau mai multe
dintre necunoscutele nodale (deplasări, deformaţii, tensiuni, eforturi). Dacă
dimensiunile elementelor finite sînt luate tot mai mici în cadrul unor teste succesive,
numărul elementelor se măreşte, iar soluţia aproximativă se apropie treptat de cea
exactă. Acest proces al apropierii fie de soluţia exactă, fie de cea corectă se numeşte
convergenţă. Soluţia exactă este cunoscută în cazuri mai simple prin metode analitice,
iar soluţia corectă se obţine prin măsurători (tensometrie electrică, fotoelasticitate
etc.) sau pe alte căi (testări pe modele, analogii etc.).

Apropierea de soluţia exactă, deci convergenţa, se face fie prin valori superioare,
fie inferioare valorii exacte, ca în fig. 6.

Adoptarea parametrilor de discretizare, care predefinesc dimensiunile şi a numărul

elementelor finite, se face astfel încât să se obţină o diferenţă minimă între soluţia
aproximativă a φ (obţinută prin analiza cu elemente finite) şi φ cea exactă (fig. 8).
Procesul apropierii soluţiei obţinute de soluţia exactă odată cu creşterea numărului de
elemente finite este numit convergenţă. Teoretic, la limită, dacă dimensiunile
elementelor finite ar deveni infinitde mici, s-ar obţine soluţia exactă. În figura 6 se
observă că există un număr de elemente finite, Ne, care, dacă este depăşit, nu conduce
la o creştere semnificativă a convergentei încât să justifice efortul de calcull
suplimentar necesar. Astfel, pentru soluţia căutată prin analiza cu elemente finite
există o margine superioară, M, sau una inferioară, m, spre care tinde procesul de
convergenţă. În plus, acesta este influenţat şi de tipul funcţiilor de aproximare a
câmpului parametrului fizic, ataşate elementului finit ales care, în cazul elementelor
finite izoparametrice, sunt aceleaşi cu funcţiile de aproximare ale domeniului
geometric. Deci, pentru îmbunătăţirea convergenţei, se pot realiza structuri cu
elemente finite de ordin superior (funcţii de aproximare polinomiale cu grad mărit) cu
grad de fineţe micşorat sau se pot genera parametrii de discretizare cu elemente finite
de grad inferior dar cu un grad de fineţe mărit.

27
 Fig. 6

Pentru a obţine o bună convergenţă, dimensiunile elementelor finite bi şi

tridimensionale trebuie să aibă acelaşi ordin de mărime. În cazul elementelor
bidimensionale, raportul dintre cea mai mare şi, respectiv, cea mai mică dintre
dimensiunile elementului trebuie să fie cât mai apropiat de unitate. Când este egal cu
unitatea, se obţine convergenţa cea mai bună. Totodată, este indicat ca, asigurând
raportul dimensional optim, toate elementele unei anumite discretizări să fie cam de
aceeaşi dimensiune. De la această ultimă regulă suntem, totuşi, obligaţi să ne abatem
atunci când, în unele zone, structura are variaţii bruşte de secţiune, cunoscute sub
denumirea de concentratori de tensiune. În jurul concentratorilor (găuri, zone de
trecere de la o dimensiune la alta etc.), laturile elementelor finite trebuie să păstreze
raportul dimensional apropiat de unitate şi, în acelaşi timp, trebuie ca acestea să fie
mult mai mici decât ale elementelor din zonele mai îndepărtate de concentrator. Pen-
tru asigurarea convergenţei mai este indicat ca aceste elemente finite mici să aibă
profile geometrice adecvate tipului respectiv de concentrator. Spre exemplu, în jurul
găurilor mici şi al racordărilor cu rază mică de curbură, sunt indicate elementele
bidimensionale triunghiulare. În cazul unor găuri mai mari sau în zonele de trecere de
la o formă geometrică la alta, precum şi în regiunile cu variaţie bruscă a secţiunilor
transversale, se preferă elementele de tipul patrulaterului sau hexaedrului, fiind
necesar un număr relativ mai redus de astfel de elemente, pentru a asigura soluţiei o
anumită precizie.

La alegerea dimensiunilor şi numărului elementelor finite, un rol important îl are

localizarea nodurilor. O localizare uniform spaţiată este ideală, dar aceasta nu este
posibilă decât în puţine cazuri. Majoritatea corpurilor reale prezintă diverse tipuri de
discontinuitate ca neregularităţi geometrice, neomogenităţi ale materialului,
neuniformitatea distribuţiei sarcinilor şi temperaturilor, localizarea concentrată a unor
28
sarcini, încât plasarea nodurilor trebuie concepută acordând prima prioritate punctelor
de discontinuitate.

Pentru o grindă având câteva dintre discontinuităţile menţionate, discretizarea

acesteia în elemente finite, de exemplu unidimensionale, un anumit număr de noduri
trebuie plasate obligatoriu în punctele de discontinuitate, ca noduri externe primare
sau secundare.

Din cele arătate în mai sus, se desprinde concluzia că schema de discretizare nu

este unică şi nici evidentă, iar alegerea acesteia are efecte majore asupra
convergenţei. Pe de altă parte, verificarea analitică a acesteia în problemele complexe
fiind rareori posibilă, se recurge nu numai la testări pe modele executate la scară
redusă, ci şi la studii extensive prin multiplele alternative ale metodelor de analiză ale
deformaţiilor şi tensiunilor.

Tipuri de elemente finite folosite în ANSYS

În paginile următoare sunt prezentate tipurile de elemente finite din biblioteca

programului ANSYS. Sunt prezentate în funcţie de numărul de noduri pe element şi de
tipul de analiză.

Programul ANSYS – elemente finite de tip bara pentru analize structurale (selectie) :

29
Programul ANSYS – elemente finite de tip solid 2D sau placa 3D pentru analize
structurale (selectie)

30
Programul ANSYS – elemente finite de tip solide 3D pentru analize structurale
(selectie)

31
Programul ANSYS – elemente finite specializate pentru analize structurale (selectie)

32
C.5

Sisteme de bare liniar elastice

Fig. 1 Ansamblu de două bare

Vom aplica metoda elementului finit pe un ansamblu mai complex de două bare liniar
elastice, ca în fig. 1. Vom introduce o simplificare a problemei. În practică, modelele
complexe nu pot fi analizate direct, ci prin simplificări iniţiale.

 Pasul 0: Idealizarea modelului real

Comportamentul barelor liniar elastice la deformaţie axială, supuse la încărcări
axiale, este aproximat cu comportamentul unui arc, având loc relaţia:
𝐴𝐸
𝐹= 𝑑 = 𝑘𝑑,
𝐿

unde F este forţa aplicată, A este aria secţiunii barei, E este modulul de
elasticitate longitudinal, L este lungimea barei, iar d este deformaţia sau
deplasarea.
𝐴𝐸
Dacă vom considera ca şi constantă elastică, bara va avea comportamentul
𝐿
unui arc. Trebuie să facem observaţia că acest lucru poate fi realizat numai dacă
neglijăm deformaţiile laterale şi considerăm că aria transversală a barei şi
modulul de elasticitate este constant.

Astfel, structura de bare se va echivala cu un ansamblu de două arcuri ca în fig.

2.

Vom urma în continuare cei cinci paşi ai procesului de rezolvare a problemei de la

paragraful anterior.

Fig. 2 Două elemente de tip arc şi trei grade de libertate tip deplasare după discretizarea cu elemente finite

33
 Pasul 1:Discretizarea cu elemente finite
Vom descompune structura în 2 elemente fiecare reprezentând câte un arc.
Astfel vom avea, în final, 2 elemente şi 3 noduri.

 Pasul 2: Aproximarea locală

Vom face echilibrul de forţe pe fiecare nod, obţinând astfel modelul local de
analiză:

Fig. 3. Element tip arc cu constanta kp supusă la încărcările fip şi fjp

Pentru nodul i şi nodul j în fig. 3 avem:

𝑓𝑖𝑝 + 𝑘𝑝(𝑢𝑖 − 𝑢𝑗) = 0 (1)

𝑓𝑗𝑝 + 𝑘𝑝(𝑢𝑗 − 𝑢𝑖) = 0 (2)

Scriind în formă matricială şi ducând forţele în membrul drept vom avea:

+𝑘𝑝 −𝑘𝑝 𝑢𝑖 −𝑓𝑖𝑝

[ ]{ } = { } (3)
−𝑘𝑝 +𝑘𝑝 𝑢𝑗 −𝑓𝑗𝑝

Sau în formă compactă

[𝑘]{𝑢𝑒 } = {𝑓𝑒 } (3’)

unde [k] reprezintă matricea de rigiditate, {𝑢𝑒 } este vectorul deplasare pe

element, iar {𝑓𝑒 } este vectorul forţă pe element.

Ecuaţia (3’) reprezintă comportamentul unui element oarecare; vom realiza în

continuare modelul pentru două elemente.

34
 Elementul 1

Aplicând relaţiile de mai sus elementului 1 din structura cu elemente finite,

înlocuind p cu numărul elementului, i şi j fiind nodurile ataşate elementului p şi
kp fiind constanta elastică pe element, vom obţine pentru elementul 1:
𝐴1𝐸
p = 1, i = 1, j = 2, 𝑘1 =
𝐿1

Şi automat ecuaţia (3) devine:

+𝑘1 −𝑘1 𝑢1 −𝑓11

[ ]{ } = { } (4)
−𝑘1 +𝑘1 𝑢2 −𝑓21

Elementul 2

Pentru elementul 2 avem:

𝐴2𝐸
p = 2, i = 2, j = 3, 𝑘2 = ,
𝐿2

iar ecuaţia (1.3) este:

+𝑘2 −𝑘2 𝑢2 −𝑓22

[ ]{ } = { } (5)
−𝑘2 +𝑘2 𝑢3 −𝑓32

 Pasul 3: Asamblarea ecuaţiilor pe element:

Pentru a obţine comportamentul întregului sistem este nevoie să punem
împreună ecuaţiile (4) şi (5). Examinând fig. 2 se observă că forţele pe noduri se
adună. Fig. 4 arată toate forţele, locul de acţiune al acestora şi direcţiile de
acţiune.

Fig. 4. Forţele pe noduri

35
 Aplicând suma forţelor pe fiecare nod conform fig. 4 se obţine forma matricială
de mai jos:

+𝑘1 −𝑘1 0 𝑢1 −𝑓11

[−𝑘1 𝑘1 + 𝑘2 −𝑘2] {𝑢2} = {−𝑓21 − 𝑓22} (6)
0 −𝑘2 +𝑘2 𝑢3 −𝑓32

Sau restrâns:

[𝐾]{𝑢} = {𝐹}

Obs. Relaţia (6) este o asamblare simplă a ecuaţiilor (5) şi (4), în plus pentru nodul 2
aflat pe ambele elemente avem:

2(𝐾22 = 𝑘1 + 𝑘2, 𝐹2 = −𝑓21 − 𝑓22).

Astfel, aceeaşi ecuaţie ar fi putut fi obţinută fără a ţine seama de fig. 4, scriind
sumele de forţe din ecuaţia (4) şi (5) corespunzător.

Aplicarea forţelor şi condiţiilor de contur

Pentru a putea obţine rezultatele analizei, ecuaţiile (6) trebuie modificate conform cu
sistemul de încărcări şi condiţii de contur.

În primul rând, aplicăm încărcările pe model. Din fig. 2 se observă că forţa aplicată
modelului, F, în nodul 3 ne duce la faptul că: -f32 = F.

Cum nu avem forţe externe aplicate în nodul 2, -f21=-f22=0. Înlocuind în ecuaţia (6)
vom obţine ecuaţia matricială:

+𝑘1 −𝑘1 0 𝑢1 −𝑓11

[−𝑘1 𝑘1 + 𝑘2 −𝑘2] {𝑢2} = { 0 } (7)
0 −𝑘2 +𝑘2 𝑢3 𝐹
Vom aplica în continuare condiţiile de contur (nodul 1 are condiţia de deplasare 𝑢1 =
0:

+𝑘1 −𝑘1 0 0 −𝑓11

[−𝑘1 𝑘1 + 𝑘2 −𝑘2] {𝑢2} = { 0 } (8)
0 −𝑘2 +𝑘2 𝑢3 𝐹
Mutând prima coloană în partea dreaptă, obţinem:

36
 0 −𝑘1 0 0 −𝑓11 − (𝑘1 × 0)
[0 𝑘1 + 𝑘2 −𝑘2] {𝑢2} = { 0 − (𝑘1 × 0) } (9)
0 −𝑘2 +𝑘2 𝑢3 𝐹
Prima ecuaţie se reduce la -k1 u2 = -f11, sistemul devenind:
𝑘1 + 𝑘2 −𝑘2 𝑢2 0
[ ]{ } = { } (10)
−𝑘2 +𝑘2 𝑢3 𝐹
Am rămas cu două ecuaţii şi două necunoscute u2 şi u3. Astfel, efectul aplicării
condiţiilor de contur a fost acela de a şterge linia şi coloana corespunzătoare deplasării
constrânse, în matricea sistemului.

Obs. Această metodologie va funcţiona atâta timp cât constrângerile sunt omogene,
de ex. ui=0. Dacă se aplică o constrângere diferită de 0, procedura de mai sus trebuie
reevaluată. Se observă că nu avem de a face cu o reacţiune necunoscută la perete f11!

 Pasul 4: Obţinerea soluţiei

Putem rezolva ecuaţia (10) pentru obţinerea valorilor pentru u2, respectiv u3.

Pentru cazul particular: k1=2000, k2=1000 şi F=10 atunci:

3000 −1000 𝑢2 0
[ ]{ } = { } (11)
−1000 +1000 𝑢3 10

u3=0.015 şi u2=0.005.

C.6

ANSYS – Prezentare generala

MEF este o metoda generala de rezolvare aproximativa a ecuatiilor cu derivate partiale

care descriu sau nu fenomene fizice.

Principial, MEF consta in studiul pe portiuni ale domeniului de interes si recompunerea

domeniului de studiu, respectand anumite cerinte matematice.

Din punct de vedere al domeniilor de aplicare, metoda poate fi extinsa in orice

domeniu de activitate, cum ar fi:

- Analiza structurala (determinarea starii de tensiune sau de deformatie dintr-o

structura solicitata);

37
 - Analiza modala (se determina toti parametrii modali ai unei structuri - frecvente proprii,
coeficienti de amortizare, forme modale proprii, suficiente pentru formularea unui model
matematic care poate sa descrie dinamica structurii);
- Analiza termica (determinarea campului de temperatura sau a fluxului de
caldura dintr-o structura solicitata termic);
- Analiza fluidelor (determinarea functiei de curent sau a potentialului de viteza);
- Analiza electrica/magnetica (determinarea fluxului electric sau magnetic).

Un utilizator este pus in situatia rezolvarii unei anumite probleme. Programul de

calcul aplicat metodei nu REZOLVA problema, ci doar un MODEL al acesteia, pe care in
general il concepe utilizatorul. Rezultatele pot fi confirmate sau nu, functie de modul in
care a fost ales modelul de calcul.

Modelarea este o activitate de simplificare a structurii prin incadrarea diverselor

portiuni ale structurii in categoria: barelor, placilor, corpurilor masive, prin
considerarea incarcarilor si a rezemarilor.

Modelarea corecta este o problema de experienta, inspiratie si nu mai putin de

cunoasterea bazelor teoretice ale metodei.

Odata stabilit modelul de calcul, se impune pregatirea datelor de intrare pentru

rezolvarea problemei. Fiecare program de elemente finite prezinta particularitati care
trebuie invatate, dar exista o baza a metodei, care odata stapanita, permite abordarea
oricarui program de elemente finite.

Tipuri de materiale

Din punct de vedere al proprietatilor pe cele trei directii principale, materialele se pot
califica in:

- Izotrope (materiale care au pe toate direcţiile, aceleasi proprietăţi mecanice,

termice etc.)
- Ortotrope
- Anizotrope
O categorie aparte o fac materialele hiperelastice (cauciucul).

Materialele izotrope se caracterizeaza prin trei constante de material E, G, , cu relatia:

E = G/2(1+)

38
 - Materialele ortotrope se caracterizeaza prin 9 constante de material,
corespunzator celor trei directii principale; dintre cele 9 constante, 6 sunt
independente. Acestea sunt: E1, E2, E3, G12, G23, G13, 12, 23, 13.
- Materialele anizotrope se caracterizeaza prin 21 constante elastice
independente.

Material E [MPa] G [MPa] 

Otel 21104 8,1 104 0,3

Fonta 14104 4,5 104 0,24

Duraluminiu 7104 2,7 104 -

Discretizarea

O structura (un domeniu) poate fi impartita in diverse moduri, cu mai mult sau mai
putine noduri si elemente. Nodurile sunt asa-numitele “puncte de lipici”, “piuneze”,
care mentin elementele intr-un ansamblu unitar.

MEF a dezvoltat o serie de tipuri de elemente finite care pentru inceput pot fi
clasificate in:

- Unidimensionale;
- Bidimensionale;
- Tridimensionale
Aceste elemente la randul lor pot fi impartite in elemente:

- Liniare;
- Parabolice (cuadratice);
- Cubice.

39
Stabilirea domeniului de analiza

Domeniul de analiza reprezinta un model al corpului (piesei) de studiat. Acesta se

obtine in urma unui proces de idealizare a geometriei corpului original si uneori de
selectie a regiunii de analiza.

Idealizarea este absolut necesara pentru a reduce din complexitatea configuratiei

geometrice a corpului original, pentru a micsora efortul de pregatire a datelor de
intrare si de calcul.

In cazul in care domeniul de analiza reprezinta numai o parte din corpul original de
studiat, o atentie deosebita trebuie acordata adaptarii conditiilor la limita.

Stabilirea ipotezelor de lucru

Se vor avea in vedere urmatorii parametri:

- Geometria corpului;
- Proprietatile materialelor;
- Domeniul de variatie al principalelor marimi de camp investigate;
- Regimul de functionare (static, dinamic)

Etapele de analiza prin MEF

40
Programele mari de firma disting trei faze importante de rezolvare a unei probleme cu
ajutorul MEF.

Preprocesarea este etapa de pregatire a datelor de intrare necesara rezolvarii unei

probleme si salvarea lor intr-un fisier de date.

Procesarea consta in rezolvarea efectiva pe cale numerica a modelului problemei.

Datele deja pregatite (in preprocesor) sunt preluate din fisierul de date si rulate
conform tipului de problema.

Postprocesarea este faza de “vizionare” a rezultatelor in forma tabelara sau grafica.

Aceasta faza permite evaluarea si comentarea rezultatelor.

Factorii de influenta ai discretizarii

O serie de elemente care conditioneaza discretizarea sunt:

- Tipul elementelor finite. Acestea se aleg in functie de tipul problemei si de

domeniul de analiza, de precizia dorita, de variatia marimii necunoscute etc.
Elementele parabolice sunt de preferat celor liniare, intrucat la acelasi numar de
noduri, solutia discretizarii cu elemente parabolice este mai precisa decat cea cu
elemente liniare. Daca exista mai multe tipuri de elemente finite, la granita
dintre acestea trebuie asigurata continuitatea.
- Marimea si numarul elementelor finite influenteaza convergenta solutiei. Se
observa ca la un numar mai mare de elemente rezultatul se apropie catre solutia
exacta, dar si o crestere excesiva poate conduce la un “colaps” datorita efectului
erorii de masina la un volum mare de calcule.
- Pozitionarea nodurilor, care in general se face uniform in structura.
Discontinuitati in geometrie sau in incarcare impun alegerea unor noduri
41
 intermediare. Trecerea de la o zona cu discretizare fina la una cu discretizare
grosolana trebuie facuta progresiv, nu brusc.

- Gradul de uniformitate a retelei de elemente finite. Se evita folosirea elementelor cu

forma alungita (triunghiuri foarte ascutite, dreptunghiuri cu raportul dimensiunilor mai
mare ca 3). Preferabil ar fi ca discretizarea cu triunghiuri sa contina numai triunghiuri
echilaterale, discretizarea cu patrulatere sa contina doar patrate, iar cea spatiala cu
elemete de tip BRICK, sa contina cu precadere elemete cubice.

Ce este ANSYS?

ANSYS este un program de analiza cu elemente finite utilizat pe scara larga in industrie
si cercetare cu scopul de a simula raspunsul unui sistem fizic solicitat mecanic, termic
sau electromagnetic.

Procedura de analiza cu elemente finite in ANSYS

Presupune urmatoarele trei etape:

42
• Preprocesarea: definirea problemei; etapele majore în preprocesare sunt prezentate
mai jos:

- Definiți keypoints / linii / suprafete / volume (Modelarea geometrica);

- Definiți tipul de element de discretizare si proprietațile de material / geometrice;

- Discretizati corect liniile / ariile / volumele.

• Soluționarea: atribuirea sarcinilor, constrângerilor si rezolvarea;

- Aplicați sarcinile (punctuale sau distribuite);

- Specificați constrângerile (translaționale si de rotație);

- Rezolvati problema.

• Postprocesare: prelucrarea ulterioara si vizualizarea rezultatelor;

- Listarea deplasarilor nodale si vizualizarea deformarii;

- Listarea si vizualizarea forțelor si momentelor pe element;

- Diagrame de eforturi si deformatii pe contur.

Fiecare lansare incepe prin specificarea problemei. Obtinerea solutiei finale se face
prin parcurgerea urmatorilor 9 pasi:

1. Lansarea programului si setari preliminare;

2. Precizarea tipului de element si a constantelor ;
3. Precizarea proprietatilor de material;
4. Precizarea geometriei modelului;
5. Discretizarea (mesarea) modelului;
6. Precizarea conditiilor la limita (conditii de frontiera)
7. Rezolvarea propriu-zisa (procesarea)
8. Postprocesarea rezultatelor;
9. Validarea rezultatelor.

ANSYS utilizeaza meniuri in cascada, reprezentate dupa cum urmeaza:

43
 Main Menu > Preprocessor > Material Props > Material Models ....

Fereastra de iesire Output Window

Arată textul de ieşire din program, cum ar fi listarea de date, etc De obicei este poziţionat în spatele ferestrei
principale şi poate fi pus în faţă, dacă este necesar. Fereastra afiseaza un listing cu toate comenzile pe care le
executa programul ANSYS. Dacă întâmpinați probleme, aceasta este locul unde trebuie sa cautati ce a executat
programul ANSYS Aceasta este locația unde veţi găsi toate avertismentele şi mesajele de eroare care apar şi
comanda care a generat aceste avertismente / erori.

Fereastra principala este impartita in cinci regiuni:

• Utility menu - Contine functii care sunt disponibile in intreaga sesiune ANSYS, cum ar fi controale de
fisiere, controale grafica si alti parametri.

În cadrul acestui meniu, puteți efectua operațiuni privind fișierele, listarea si tiparirea articolelor și puteti
modifica opțiunile de afişare.

44
• Input Line - In acest camp sunt afisate mesajele programului; tot in acest camp se pot tipari direct
comenzile de executat.
• Toolbars - Contine butoane care executa comenzile utilizate in mod obisnuit.

• Graphics window - In acest camp sunt prezentate graficele. Este locul unde poate fi vizualizat modelul
in diferite stadii precum si rezultatele care decurg in urma analizei.
• Main menu - Contine comenzile functiilor primare ANSYS, organizate de preprocesor, procesor si
postprocesor si optimizare.

Introducerea proprietăților de material. Pot fi introduse mai

multe materiale și aplicate într-un model.

Utilizați opțiunile de modelare pentru a crea modelul.

Notă: ANSYS folosește urmatoarea ierarhie de
modelare:
Puncte
Linii
Suprafete
Volume

Dacă modelați un volum, toate suprafetele, liniile și punctele

vor fi create automat.
Utilizați opțiunile de discretizare pentru a discretiza
modelul.

Pentru a șterge greșelile, selectati optiunea Delete din

meniul Modelare. Este important să selectați opțiunea
potrivită. De exemplu, dacă selectați Areas Only,
acestea vor fi șterse, dar liniile si punctele care
alcătuiesc această suprafata vor rămâne. Dacă selectați
Areas și Below, se va șterge suprafata, plus liniile și
punctele care definesc zona.
NOTĂ: nu există un buton Undo în ANSYS; odată ștearsa,
componenta trebuie să fie re-creata.

45
Alege tipul de analiză ce urmeaza a fi efectuata.

Aplicarea sarcinilor și precizarea condițiilor la limită pentru

model

Rezolvarea modelului

46
Tipareste diagramele de contur sau vectoriale rezultate.

Listează procentul de eroare.

Enumerarea rezultatelor pentru fiecare nod. Acest lucru

poate fi utilizat pentru a obține valorile maxime și minime
ale rezultatelor.

47