Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FINIT
(CURS)
1
1. Consideratii generale
Spaţiul problematicii fenomenelor fizice cuprinde abordări:
- teoretice, care stabilesc principiile şi legile funcţionale ce fundamentează modul de
cunoaştere a realităţii fizice, prin idealizarea modurilor de comportare (ex. legile lui Hooke, Navier-
Stokes, Fourier etc.); consecinţa impunerii simplificărilor este constituirea de teorii matematice, care
operează pe modele matematice, aşa cum se întâmplă în cazul fenomenelor:
- de deformare a corpurilor solide,
- de deformare/de curgere a corpurilor fluide,
- de transfer al căldurii etc.;
- inginereşti, care transformă cunoştinţele teoretice în modalităţi practice de realizare a
cerinţelor tehnice, prin aproximarea fizică a sistemelor tehnice; consecinţa impunerii simplificărilor
este crearea de metode inginereşti pentru soluţionarea problemelor tehnice, care operează pe modele
inginereşti.
Modelele inginereşti utilizate pentru soluţionarea inginerească a problemelor tehnice sunt stabilite:
- după nivelul de introspecţie:
- care evidenţiază discontinuitatea corpului studiat (la nivel microscopic, atomic şi molecular: pentru
studiul corpurilor cristaline, proiectarea şi fabricarea materialelor etc.);
- care evidenţiază continuitatea corpului studiat (la nivel macroscopic: pentru studiul deformării
solidelor, curgerii fluidelor, transferului căldurii etc.);
- care evidenţiază complexitatea sistemelor (la nivelul ansamblurilor de corpuri care interacţionează:
pentru studiul interacţiunii fluid-solid);
- după modul de considerare a timpului:
- fără intervenţia timpului, cazul analizei statice/staţionare;
- cu intervenţia implicită a timpului, cazul analizei ale valorilor şi vectorilor proprii;
- cu intervenţia explicită a timpului, cazul analizei dinamice/nestaţionare;
- după caracterul constitutiv:
- model fizic, cazul soluţionării experimentale;
- model virtual, cazul soluţionării prin calcul:
- continuu, cazul solutionãrii analitice:
- diferential;
- integral;
- discret, cazul solutionãrii numerice:
- diferentiale: Metoda Diferentelor Finite (MDF);
- integrale: Metoda Elementelor Finite (MEF), Metoda Elementelor de Contur (MEC),
Metoda Volumelor Finite (MVF);
- altfel: Metoda Spectralã, Metoda Retelei Libere.
2
Cum se aplică MEF?: pornind de la stabilirea, în mod specific, a ecuaţiei matriceale de echilibru
pentru fiecare element finit (prin una dintre formulările: directă, cu reziduuri ponderate,
variaţională, energetică etc.) şi continuând cu un proces de refacere a modelului discret (numit
asamblare) pentru obţinerea ecuaţiei de echilibru a acestuia, după care, prin introducerea
condiţiilor la limită/pe contur şi rezolvare, se obţin valorile parametrilor principali în nodurile
modelului discret.
3
- numerotarea optimă a nodurilor modelului virtual discret (iar în cazul metodei frontale de asamblare,
numerotarea elementelor finite), poate îmbunătăţi procesul de memorare şi de rezolvare pe calculator a
sistemului de ecuaţii de echilibru static şi/sau dinamic al structurii analizate;
- analiza în mai multe variante de discretizarea a modelului virtual al structurii trebuie să confirme
convergenţa rezultatelor.
Referitor la particularităţile de aplicare a metodei elementelor finite pentru realizarea modelului discret cu
elemente finite al unei structuri, trebuie suprinse:
- variaţia accentuată a geometriei structurii, prezenţa mai multor materiale în alcătuirea structurii şi/sau
prezenţa unor încărcări/rezemări concentrate sau distribuite discontinuu, care necesită poziţionarea
nodurilor, respectiv a frontierei elementului finit;
- prezenţa golurilor şi/sau incluziunilor de material, prezenţa încărcărilor/rezemărilor concentrate
şi/sau variaţia bruscă a geometriei, care necesită utilizarea unei discretizări graduale pentru că, în
aceste zone, variaţia funcţiei parametru este pronunţată;
- existenţa curburilor (linii curbe şi/sau suprafeţe curbe) pe conturul structurilor, care necesită, în
procesul discretizării, utilizarea elementelor finite care să urmărească în mod fidel conturul acesteia:
fie un număr mare de elemente cu contururi drepte (laturi sau feţe), fie un număr mic de elemente cu
contururi curbe (laturi sau feţe); este de preferat ca raportul lungimilor oricăror două laturi ale aceluiaşi
element finit să tindă la 1, în caz contrar, să nu depăşească raportul 1/5.
Finalul metodei elementului finit constă în rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice (ecuaţia de
echilibru matriceal a modelului virtual discret cu elemente finite) pentru a cărui memorare este necesar
un efort din partea calculatorului, efort ce depinde nu numai de numărul parametrilor nodali ai
modelului discret, ci şi de modul de numerotare a nodurilor acestuia (mai precis, de numerotare a
parametrilor asociaţi nodului).
Mărimea spaţiului alocat în memoria calculatorului pentru stocarea elementelor matricei sistemului de
ecuaţii (numită, la modul general, matrice caracteristică a structurii), mai întâi la nivelul elementului
finit şi, ca o consecinţă, la nivelul modelului virtual discret, este dată de aşa numita lăţime de bandă,
care trebuie să fie cât mai mică.
Lăţimea de bandă este dată de numărul maxim de coloane care conţin măcar o componentă diferită de
zero, situată la stânga şi la dreapta diagonalei principale a matricei caracteristice (componentele din
afara lăţimii de bandă fiind egale cu zero). Astfel, pentru fiecare element finit se va urmări realizarea
4
unei diferenţe minime între oricare doi indecşi nodali corespunzând extremităţilor sale (mai corect
spus între oricare două grade de libertate ale elementului finit).
Matricea caracteristică capătă semnificaţii fizice (de rigiditate, permeabilitate, flexibilitate sau
rezistenţă) funcţie de fenomenul studiat (deformarea solidului, transferul căldurii, curgerea fluidelor
etc.) şi de parametrii principali ai problemei (necunoscutele problemei).
În deformarea solidului, dacă rezolvarea problemei se face prin metoda deplasărilor parametrii
principali (necunoscutele problemei) sunt deplasările nodurilor modelului virtual discret şi matricea
caracteristică este de rigiditate (atât la nivel de element, cât şi la nivel de structură), dar dacă
rezolvarea problemei se face prin metoda forţelor, parametrii principali (necunoscutele problemei) sunt
forţele din nodurile modelului structural şi matricea caracteristică este de flexibilitate (atât la nivel de
element, cât şi la nivel de structură).
Din considerente de implementare pe calculator a programelor bazate pe MEF, unele forme de
exprimare ale acesteia au fost preferate altora. Astfel, în deformarea solidului, programele bazate pe
MEF, exprimarea în deplasări, cunosc o dezvoltare amplă pentru că sistemul static de bază, cu care
începe procedura de calcul, este unic şi deci nu pune probleme de dubiu calculatorului sau evită efortul
analistului de depăşire a dubiului şi de depăşire a riscului strecurării de erori.
5
3. Metodologia de soluţionare a problemelor cu MEF
Determinarea matricii de
rigiditate pornind de la
proprietatile de material
Determinarea matricii
globale de rigiditate pornind
de la matricea existenta
utilizand metode matriciale.
Expunerea grafica a
soluţiilor, fisiere de iesire, Se calculeaza eforturi, forte
imagini cu harti de tensiuni, interne.deformaţii relative
deformaţii, temperaturi, etc.
6
4. Optimizarea folosind MEF
Optimizarea se refera la procesul automat de proiectare a unui model în vederea maximizării
(minimizării) unei funcţii obiectiv ţinând seama de anumite constrângeri utilizând metode matematice
raţionale.
Avem următoarea terminologie: → variabile de proiectare;
→ funcţia observator;
→ constrângeri.
Ex.
Activitatea de proiectare este un proces iterativ. Designul este continuu modificat până la
atingerea setului de condiţii impuse de exploatare.
Activitatea clasica de proiectare are ca probleme ce apar încercările în număr mare şi erorile de
design. Inginerii îşi folosesc experienţa şi intuiţia în activitatea de proiectare a produsului final.
Variabilele de proiectare sunt parametri independenţi a căror valoare trebuie determinată pentru
un design optim din punct de vedere al funcţiilor obiectiv şi în condiţiile dorite.
DA
Există posibilitatea de
îmbunătăţire?
NU
Formă şi dimensiuni
finale
7
Obs.2. Unităţile de măsură trebuie să fie aceleaşi pentru toate mărimile ce apar în rezolvarea unei
probleme. Se recomanda folosirea SI pentru toate mărimile.
Problemele care se pot rezolva cu ajutorul metodei elementelor finite, se pot clasifica în trei categorii:
a) probleme de echilibru, caz în care functiile necunoscute nu depind de timp. Acest tip de probleme
apar la determinarea comportãrii elastice, a corpurilor solid deformabile, în regim static;
b) probleme de valori proprii, în care parametrii sunt independenti de timp, determinându-se anumite
valori critice ale acestor parametri. Problemele de valori proprii apar la determinarea fortelor critice de
pierdere a stabilitãtii unei structuri sau în problemele de analizã modalã a structurilor, când se
determinã frecventele proprii si modurile proprii asociate acestor frecvente;
c) probleme de propagare sau probleme în care functiile necunoscute sunt dependente de timp. Astfel
de probleme apar la studiul rãspunsului dinamic al unei structuri.
Principalele domenii ale ingineriei civile in care se aplica MEF:
• Proiectarea si verificarea structurilor – evaluarea starii de deformatie si eforturi prin analize
statice si/sau dinamice; optimizarea componentelor structurale; evaluarea sensibilitatii
structurilor la diversi parametri (temperatura, proprietatile materialelor, conditii de margine
etc);
6. EVOLUTIA MEF
• 1952 Univac 1103, primul calculator cu mediu de stocare sub forma de disc rotativ;
Desi abordarea digitala a crescut viteza si performantele de calcul, capacitatea de stocare era foarte
redusa.
Dezvoltarea limbajelor de programere
In stadiul initial al calculului digital, programarea se facea in “cod masina”, nefiind, in principiu,
accesibila inginerilor.
Dupa 1957 – a devenit disponibil primul limbaj prietenos dedicat aplicatiilor: limbajul de programare
FORTRAN pe calculatorul IBM 704
Dupa 1965, MEF a fost acceptata ca metoda generala pentru rezolvarea problemelor descrise de
sisteme de ecuatii diferentiale, fiind extinsa la probleme neliniare si nestationare (dependente de
timp): analize structurale, mecanica fluidelor, probleme de camp termic, etc.
Atingerea nivelului actual de dezvoltare a MEF (complexitate, acuratete, minimizarea erorii) se
bazeaza pe evolutia simultana a urmatoarelor conditii:
• imbunatatirii suportului matematic, prin dezvoltarea elementelor finite de inalta precizie si a
elementelor finite specializate;
“Clasici” ai MEF:
• M.J. Turner
• R.W. Clough
• H.C. Martin
• L.J. Topp
• J.H. Argyris
• C.A. Felippa
• R.H. Gallagher
• K.J. Bathé
• C. Taylor
• C. O. Zienkiewikz
9
b) programe de calcul a structurilor, care au la bază metoda elementelor finite (CAE –
Computer Aided Engineering);
c) programe utilizate la proiectarea tehnologică (CAM – Computer Aided Manufacturing).
• NASTRAN
• SAP
• ANSYS
• ADINA
• ABAQUS
• MARC
• TITUS
Interpretarea si verificarea rezultatelor este de importanta vitala.
• Principalul risc pentru un utilizator neexperimentat: validarea rezultatelor fara verificarea
acestora, numai pe baza faptului ca au fost obtinute utilizand un program de calcul consacrat.
D = domeniul de studiu
G = limita domeniului de studiu
(frontiera domeniului)
De = subdomeniul (element finit)
G e= limita subdomeniului
(conturul elementului finit)
10
o = noduri (puncte de conectare a elementelor)
Functia necunoscuta este aproximata local pe fiecare element, pe baza unei formule de interpolare,
exprimata in functie de valorile nodale ale functiei (si, eventual, ale derivatelor sale) – in puncte
amplasate pe conturul elementului (noduri).
Exemplu simplu de modelare cu elemente finite
Esenţa metodei elementului finit constă în luarea unei probleme complexe a cărei soluţie poate fi
dificilă sau chiar imposibil de obţinut, şi descompunerea acesteia în bucăţi mai mici asupra cărora se
pot face diferite aproximaţii ale soluţiei, iar mai apoi se pun laolaltă toate aproximaţiile locale pentru
obţinerea soluţiei aproximative globale.
Vom ilustra această idee printr-o problemă simplă ce constă în calculul perimetrului (lungimii)
cercului L = d by prin inlocuirea acestuia cu un poligon inscris cu n laturi.
Perimetrul poligonului P = nln se va apropia de lungimea cercului prin cresterea numarului de laturi n
(simultan cu reducerea lungimii laturii ln).
Diferenta dintre lungimea cercului L si perimetrul poligonului P reprezinta eroarea aproximatiei,
e = L – P.
Daca sistemul fizic poate fi descris analitic printr-un model matematic sub forma unei variable sau
functii exacte u(x), aceasta poate fi inlocuita pe domeniul de studiu cu o functie aproximativa ua(x),
astfel incat diferenta (eroarea)
e(x) = ua(x) - u(x)
sa fie suficient de mica pentru scopul propus.
Etape pentru definirea functie de aproximare ua(x) :
• alegerea unei functii convenabile care depinde de un numar de n parametri ai, u(x, a1, a2, …,
an)
• gasirea parametrilor ai astfel incat conditia anterioara sa fie satisfacuta (prin atribuirea unei
valori nule erorii in n puncte diferite ale domeniului).
Functia de aproximare u(x, a1, a2, …, an) este aleasa in mod obisnuit astfel incat sa permita operatii de
diferentiere si integrare simple, de obicei sub forma polinomiala.
11
• Avem nevoie să calculăm mărimea fiecărui element. Vom aproxima lungimea fiecărui element
finit ca fiind egală cu lungimea corzii subîntinse, adică aproximăm fiecare arc cu o linie
dreaptă.
• Dacă n = 100
• Concluzie: Soluţia determinată cu metoda elementului finit converge către valoarea reală,
atunci când numărul de elemente finite creşte.
• ecuaţii efort-deformaţie – sunt relaţii empirice şi sunt obţinute din date experimentale.
Acestea pot include efecte termice şi de plasticitate. În general, aceste relaţii sunt liniare.
12
Exemplu
Plăci plane: a treia dimensiune este foarte mică, geometria este plană (plată) şi încărcările sunt în afara
planului.
13
Suprafeţe subţiri (coji) A treia dimensiune este ori forte mică ori foarte mare în raport cu celelalte două
şi încărcările sunt în afara planului şi geometria este de tip curbiliniu.
Axisymmetric Solidul poate fi generat prin rotaţia în jurul unei axe a unei secţiuni 2D.
• Reţele libere
14
algoritmi trebuie să calculeze modul în care să se acopere întrega arie sau volum cu aceste tipuri de
elemente. Astfel este posibilă alegerea mărimii elementelor finite.
Algoritmi utilizaţi în generarea de reţele libere
Metoda ariei plane maxime: Metoda este bună în cazul suprafeţelor complexe înclinate. Se face
împărţire în elemente finite pe o proiecţie (umbră) a suprafeţei pe un plan.
Metoda spaţială parametrică: Fiecare suprafaţă este reprezentată parametric ca funcţie de s şi t, F(s,t) ,
cu s, t având valori între 0 şi 1. În cadrul acestei metode, nodurile sunt generate prin împărţirea fiecărui
parametru în intervale. De ex. s=[0,0.1,0.2, ...,1.0] t=[0,0.1,0.2,...,1.0] şi luarea tuturor combinaţiilor
de obţinere a nodurilor. Dacă dorim să avem 100 noduri împărţirea va fi dată de coordonatele acestora
{(0,0), (0,0.1),(0,0.2)....,(1.0,1.0)}. Toate aceste puncte sunt conectate apoi pentru obţinerea reţelei.
15
În cazul elementelor finite bidimensionale, configuraţia geometrică şi parametrii
asociaţi se definesc în funcţie de două coordonate independente. Cel mai simplu este
elementul finit triunghiular, cu şi fără nod intern sau noduri secundare, dar în unele
aplicaţii este avantajos să fie folosite elemente finite patrulatere (sau dreptunghiulare
sau paralelograme) cu sau fără nod intern sau noduri de-a lungul laturilor.
Fig. 2 Fig. 3
16
Unul dintre elementele finite des folosit este elemntul finit axial-simetric
bidimensional (un inel circular de secţiune constantă). Secţiunea transversală a unui
astfel de element finit poate fi un patrulater sau un triunghi.
În fiecare nod există câte două deplasări, u şi W, astfel încât elementul finit
patrulater simplu are opt grade de libertate, proprietăţile materialului cât şi deplasările
nodale putând fi exprimate în funcţie de două coordonate independente, r şi w. În mod
obişnuit corpul şi elementul finit este raportat la un sistem de coordonate cilindrice, rz,
dar nici proprietăţile materialului şi nici alţi parametri nu depind de unghiul . Este aici
locul de a remarca un aspect tipic al elementelor finite bidimensionale care le
diferenţiază substanţial de stările bidimensionale (plane) de deformaţii. Acest aspect
constă în faptul că deplasările radiale u cauzează deformaţii specifice circumferenţiale,
0 = u/r, respectiv tensiuni circumferenţiale, 0. Ca urmare, elementul finit axial-
simetric este bidimensional, dar starea de deformaţii şi de tensiuni trebuie să includă o a
patra componentă de deformaţii şi de tensiuni, încât avem:
şi respectiv:
17
dar adoptarea rezonabilă a acestuia în aplicaţiile practice de discretizare a corpurilor ar
putea să fie rară.
18
Configuraţiile de elemente finite relatate în nu se limitează doar la cele ce au fost
descrise. Există numeroase alte tipuri.
Confruntat cu problema de analizat prin elemente finite, inginerul trebuie să se
decidă, de la început, asupra tipului de element finit pe care-l socoteşte cel mai judicios
de a fi folosit. Alegerea pe care o face trebuie să ţină seama atât de avantajele
economice asociate cu efortul de calcul şi, respectiv, cu timpul de rulare la calculator al
programului, cât şi de alte avantaje, cum ar fi cele legate de metodologia de pregătire a
datelor şi formularea ecuaţiilor specifice metodei de lucru folosite.
În multe probleme, însăşi forma geometrică a corpului de analizat constituie o
indicaţie intuitivă certă privind tipul de element finit optim ce urmează a fi folosit.
Astfel,în cazul unui stâlp – fig. 4 - avînd o structură spaţială alcătuită din zăbrele,
acţionat într-unul din noduri – nodul 13 - de o sarcină cu componente pe cele trei
dimensiuni, alegerea este uşor de făcut: elementul finit optim este de tip unidimensional
cu două noduri şi respectiv două grade de libertate în fiecare nod.
19
Fig. 4
Alegerea optimă nu este însă totdeauna atât de simplă pe cât pare după prima
inspecţie a corpului de analizat. Mai mult, o alegere reflectând doar „bunul simţ" comun
şi de rutină poate să se dovedească a nu fi suficient de avantajoasă, fie numai şi sub
raport economic. Este nevoie de experienţă, iar aceasta se dobândeşte prin testări şi
confruntări ale rezolvărilor unei aceleiaşi probleme prin folosirea unor tipuri diferite de
elemente finite.
O socoteală simplă arată că, fie şi în cazul unei singure probleme de analizat, au
putut fi luate în consideraţie, ca opţiuni pentru tipul de element finit, câteva zeci de
alternative. Nu este uşor de spus care alegere prezintă avantajele maxime ca efort de
lucru la calculator, ca timp pentru pregătirea datelor şi elaborarea metodologiei de lucru,
ca nivel de specializare competentă necesar pentru elaborarea algoritmului de calcul şi
al programului de calculator, cât şi ca eroare acceptabilă a soluţiei aproximative faţă de
soluţia exactă.
Soluţia optimă diferă de la caz la caz, iar ca regulă de acţiune este de ştiut că:
- la orice opţiune a tipului de element finit problema are soluţie, dar aspectul economic
şi mărimea erorii soluţiei o pot face mai puţin acceptabilă;
- pentru o eroare admisibilă prescrisă, discretizarea necesară poate avea mai puţine
noduri, deci dimensiuni mai mari ale elementelor finite şi, implicit, un număr mai redus
de elemente, dacă se introduc 1-2-3 noduri intermediare de-a lungul liniilor nodale;
- prin reducerea numărului total al necunoscutelor nodale ale corpului, pe calea arătată
în alineatul precedent, se reduce timpul de rezolvare în calculator a sistemului de
ecuaţii având aceste necunoscute, dar creşte timpul necesar pentru pregătirea datelor
asociate cu fiecare element finit constituit cu multe noduri externe secundare (fig. 5),
ceea ce nu este deloc de ignorat când corpul are multe sute de elemente. în aprecierea
cuantumului avantajelor economice rezultând din opţiunea făcută.
20
Fig. 5
În unele cazuri nu este totuşi posibil ca discretizarea corpului să fie făcută cu un
singur tip de element finit. În astfel de situaţii se adoptă două sau mai multe tipuri
diferite, ca de exemplu elemente bidimensionale şi tridimensionale, cu feţe triunghiulare
şi patrulatere cuplate cu elemente unidimensionale reprezentând fie bride de asamblare
sau de strângere, fie straturi subţiri cu material de căptuşire în cazul unor corpuri axial-
simetrice.
Fig. 6
Pentru a obţine o bună convergenţă, dimensiunile elementelor finite bi şi
tridimensionale trebuie să aibă acelaşi ordin de mărime. În cazul elementelor
bidimensionale, raportul dintre cea mai mare şi, respectiv, cea mai mică dintre
dimensiunile elementului trebuie să fie cât mai apropiat de unitate. Când este egal cu
unitatea, se obţine convergenţa cea mai bună. Totodată, este indicat ca, asigurând
raportul dimensional optim, toate elementele unei anumite discretizări să fie cam de
aceeaşi dimensiune. De la această ultimă regulă suntem, totuşi, obligaţi să ne abatem
atunci când, în unele zone, structura are variaţii bruşte de secţiune, cunoscute sub
denumirea de concentratori de tensiune. În jurul concentratorilor (găuri, zone de trecere
de la o dimensiune la alta etc.), laturile elementelor finite trebuie să păstreze raportul
dimensional apropiat de unitate şi, în acelaşi timp, trebuie ca acestea să fie mult mai
mici decât ale elementelor din zonele mai îndepărtate de concentrator. Pentru asigurarea
convergenţei mai este indicat ca aceste elemente finite mici să aibă profile geometrice
adecvate tipului respectiv de concentrator. Spre exemplu, în jurul găurilor mici şi al
racordărilor cu rază mică de curbură, sunt indicate elementele bidimensionale
triunghiulare. În cazul unor găuri mai mari sau în zonele de trecere de la o formă
geometrică la alta, precum şi în regiunile cu variaţie bruscă a secţiunilor transversale, se
preferă elementele de tipul patrulaterului sau hexaedrului, fiind necesar un număr relativ
mai redus de astfel de elemente, pentru a asigura soluţiei o anumită precizie.
La alegerea dimensiunilor şi numărului elementelor finite, un rol important îl are
localizarea nodurilor. O localizare uniform spaţiată este ideală, dar aceasta nu este
posibilă decât în puţine cazuri. Majoritatea corpurilor reale prezintă diverse tipuri de
discontinuitate ca neregularităţi geometrice, neomogenităţi ale materialului,
neuniformitatea distribuţiei sarcinilor şi temperaturilor, localizarea concentrată a unor
22
sarcini, încât plasarea nodurilor trebuie concepută acordând prima prioritate punctelor
de discontinuitate.
Pentru o grindă având câteva dintre discontinuităţile menţionate, discretizarea
acesteia în elemente finite, de exemplu unidimensionale, un anumit număr de noduri
trebuie plasate obligatoriu în punctele de discontinuitate, ca noduri externe primare sau
secundare.
Din cele arătate în mai sus, se desprinde concluzia că schema de discretizare nu
este unică şi nici evidentă, iar alegerea acesteia are efecte majore asupra convergenţei.
Pe de altă parte, verificarea analitică a acesteia în problemele complexe fiind rareori
posibilă, se recurge nu numai la testări pe modele executate la scară redusă, ci şi la
studii extensive prin multiplele alternative ale metodelor de analiză ale deformaţiilor şi
tensiunilor.
23
Programul ANSYS – elemente finite de tip solid 2D sau placa 3D pentru analize
structurale (selectie)
24
Programul ANSYS – elemente finite de tip solide 3D pentru analize structurale
(selectie)
25
Programul ANSYS – elemente finite specializate pentru analize structurale (selectie)
26
27
Sisteme de bare liniar elastice
Vom aplica metoda elementului finit pe un ansamblu mai complex de două bare liniar
elastice, ca în fig. 1. Vom introduce o simplificare a problemei. În practică, modelele
complexe nu pot fi analizate direct, ci prin simplificări iniţiale.
28
Dacă vom considera ca şi constantă elastică, bara va avea comportamentul
unui arc. Trebuie să facem observaţia că acest lucru poate fi realizat numai dacă
neglijăm deformaţiile laterale şi considerăm că aria transversală a barei şi
modulul de elasticitate este constant.
Astfel, structura de bare se va echivala cu un ansamblu de două arcuri ca în fig. 2.
Vom urma în continuare cei cinci paşi ai procesului de rezolvare a problemei de la
paragraful anterior.
Fig. 2 Două elemente de tip arc şi trei grade de libertate tip deplasare după discretizarea cu elemente
finite
Aplicând suma forţelor pe fiecare nod conform fig. 4 se obţine forma matricială
de mai jos:
(6)
Sau restrâns:
Obs. Relaţia (6) este o asamblare simplă a ecuaţiilor (5) şi (4), în plus pentru nodul 2
aflat pe ambele elemente avem:
.
30
Astfel, aceeaşi ecuaţie ar fi putut fi obţinută fără a ţine seama de fig. 4, scriind
sumele de forţe din ecuaţia (4) şi (5) corespunzător.
Pentru a putea obţine rezultatele analizei, ecuaţiile (6) trebuie modificate conform cu
sistemul de încărcări şi condiţii de contur.
În primul rând, aplicăm încărcările pe model. Din fig. 2 se observă că forţa aplicată
modelului, F, în nodul 3 ne duce la faptul că: -f32 = F.
Cum nu avem forţe externe aplicate în nodul 2, -f21=-f22=0. Înlocuind în ecuaţia (6)
vom obţine ecuaţia matricială:
(7)
(8)
(9)
Obs. Această metodologie va funcţiona atâta timp cât constrângerile sunt omogene, de
ex. ui=0. Dacă se aplică o constrângere diferită de 0, procedura de mai sus trebuie
reevaluată. Se observă că nu avem de a face cu o reacţiune necunoscută la perete f11!
u3=0.015 şi u2=0.005.
31
ANSYS – Prezentare generala
Din punct de vedere al domeniilor de aplicare, metoda poate fi extinsa in orice domeniu
de activitate, cum ar fi:
- Analiza structurala (determinarea starii de tensiune sau de deformatie dintr-o
structura solicitata);
- Analiza modala (se determina toti parametrii modali ai unei structuri - frecvente
proprii, coeficienti de amortizare, forme modale proprii, suficiente pentru formularea
unui model matematic care poate sa descrie dinamica structurii);
- Analiza termica (determinarea campului de temperatura sau a fluxului de caldura
dintr-o structura solicitata termic);
- Analiza fluidelor (determinarea functiei de curent sau a potentialului de viteza);
- Analiza electrica/magnetica (determinarea fluxului electric sau magnetic).
Tipuri de materiale
Din punct de vedere al proprietatilor pe cele trei directii principale, materialele se pot
califica in:
- Izotrope (materiale care au pe toate direcţiile, aceleasi proprietăţi mecanice,
termice etc.)
- Ortotrope
- Anizotrope
O categorie aparte o fac materialele hiperelastice (cauciucul).
Materialele izotrope se caracterizeaza prin trei constante de material E, G, , cu relatia:
E = G/2(1+)
32
- Materialele ortotrope se caracterizeaza prin 9 constante de material,
corespunzator celor trei directii principale; dintre cele 9 constante, 6 sunt
independente. Acestea sunt: E1, E2, E3, G12, G23, G13, 12, 23, 13.
- Materialele anizotrope se caracterizeaza prin 21 constante elastice independente.
Discretizarea
O structura (un domeniu) poate fi impartita in diverse moduri, cu mai mult sau mai
putine noduri si elemente. Nodurile sunt asa-numitele “puncte de lipici”, “piuneze”, care
mentin elementele intr-un ansamblu unitar.
MEF a dezvoltat o serie de tipuri de elemente finite care pentru inceput pot fi clasificate
in:
- Unidimensionale;
- Bidimensionale;
- Tridimensionale
Aceste elemente la randul lor pot fi impartite in elemente:
- Liniare;
- Parabolice (cuadratice);
- Cubice.
33
Idealizarea este absolut necesara pentru a reduce din complexitatea configuratiei
geometrice a corpului original, pentru a micsora efortul de pregatire a datelor de intrare
si de calcul.
In cazul in care domeniul de analiza reprezinta numai o parte din corpul original de
studiat, o atentie deosebita trebuie acordata adaptarii conditiilor la limita.
34
- Marimea si numarul elementelor finite influenteaza convergenta solutiei. Se
observa ca la un numar mai mare de elemente rezultatul se apropie catre solutia
exacta, dar si o crestere excesiva poate conduce la un “colaps” datorita efectului
erorii de masina la un volum mare de calcule.
- Pozitionarea nodurilor, care in general se face uniform in structura.
Discontinuitati in geometrie sau in incarcare impun alegerea unor noduri
intermediare. Trecerea de la o zona cu discretizare fina la una cu discretizare
grosolana trebuie facuta progresiv, nu brusc.
Ce este ANSYS?
ANSYS este un program de analiza cu elemente finite utilizat pe scara larga in industrie
si cercetare cu scopul de a simula raspunsul unui sistem fizic solicitat mecanic, termic
sau electromagnetic.
Fiecare lansare incepe prin specificarea problemei. Obtinerea solutiei finale se face prin
parcurgerea urmatorilor 9 pasi:
Main Menu > Preprocessor > Material Props > Material Models ....
36
Fereastra de iesire Output Window
Arată textul de ieşire din program, cum ar fi listarea de date, etc De obicei este poziţionat în spatele
ferestrei principale şi poate fi pus în faţă, dacă este necesar. Fereastra afiseaza un listing cu toate
comenzile pe care le executa programul ANSYS. Dacă întâmpinați probleme, aceasta este locul unde
trebuie sa cautati ce a executat programul ANSYS Aceasta este locația unde veţi găsi toate
avertismentele şi mesajele de eroare care apar şi comanda care a generat aceste avertismente / erori.
În cadrul acestui meniu, puteți efectua operațiuni privind fișierele, listarea si tiparirea articolelor și
puteti modifica opțiunile de afişare.
• Input Line - In acest camp sunt afisate mesajele programului; tot in acest camp se pot tipari
direct comenzile de executat.
• Toolbars - Contine butoane care executa comenzile utilizate in mod obisnuit.
• Graphics window - In acest camp sunt prezentate graficele. Este locul unde poate fi vizualizat
modelul in diferite stadii precum si rezultatele care decurg in urma analizei.
• Main menu - Contine comenzile functiilor primare ANSYS, organizate de preprocesor,
procesor si postprocesor si optimizare.
37
Introducerea proprietăților de material. Pot fi introduse
mai multe materiale și aplicate într-un model.
38
Tipareste diagramele de contur sau vectoriale
rezultate.
39
BIBLIOGRAFIE
1. Ashwani Jain, D. K. Soni - Foundation Vibration Isolation Methods, 3rd WSEAS Int.
Conference on APPLIED and THEORETICAL MECHANICS, 2007, p.163
2. Brătianu C., Metode cu elemente finite în dinamica fluidelor, Editura Academiei,
Bucureşti, 1987;
3. Blumenfeld M., Introducere în metoda elementelor finite, Editura Tehnică, Bucureşti,
1995;
4. Călbureanu, M., Malciu, R., - The Stress And Buckling Analysis Of A Self-Supporting
Metallic Structure Using Shell And Truss Elements - The 10-th International
Symposium on Experimental and stress analysis and Material Testing - ARTENS
SIBIU, 2004, vol. II, p. 5-7 - 5-10
5. Costa, V, Sousa, A, - A Control Volume-Based FEM for the Solution of the Three-
Dimensional, Elastic Stress-Strain Equations, WSEAS Proceedings 2nd World MCME
(Mathematics & Computers in Mechanical Engineering, MCME 2000)
VOULIAGMENI, GREECE, July 9-16, 2000, pp. 5551-5556
6. Cuteanu E., Marinov R., Metoda elementelor finite în proiectarea structurilor, Editura
Facla, 1980;
7. Engineering Mechanics Research Corporation NISA Users Manual, Troy, Michigan,
2000;
8. Gafiţanu M., Poteraşu V., Mihalache N., Elemente finite şi de frontieră cu aplicaţii la
calculul organelor de maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987;
9. Gârbea D., Analiza cu elemente finite, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990;
10. Ian M. Smith, I.M., Griffiths D.V., Programming the Finite Element Method, 4
edition, Wiley, 2004
11. Marinescu G., Ivan C., Metoda elementului finit, Editura CIA Bucureşti, 1996;
12. Maksimovic, S., Zeljkovic, V., Ugricic, M., - Multilevel Optimization Approach
Applied to Structural Design Including Material Consolidation - Proceedings of the 2nd
WSEAS Int. Conference on Applied and Theoretical Mechanics, Venice, Italy,
November 20-22, 2006, pp. 13
13. Olariu V.,Brătianu C., Modelare numerică cu elemente finite, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1986;
14. Pacoste C., Stoian V., Dubină D., Metode modern în mecanica structurilor, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
15. Pandrea N., Munteanu M., Vibraţii mecanice cu aplicaţii în construcţia de maşini,
Institutul Politehnic, Bucureşti, 1979;
16. Pandrea N., Metoda deplasărilor relative în studiul sistemelor elastic, Buletinul I.S.
Piteşti, 1978;
17. Pandrea N., Pelecudi Chr., Analiza cinetoelastodinamică a diadei 3R prin metoda
elementelor finite, Buletinul I.P. Timişoara, Tom. 26,1981;
18. Pascariu I., Elemente finite, Editura Militară, Bucureşti, 1985;
40
19. Santos, I., Estupina, E., - Combining Multibody Dynamics, Finite Elements Method
and Fluid Film Lubrication to Describe Hermetic Compressor Dynamics, 6th WSEAS
International Conference on SYSTEM SCIENCE and SIMULATION in
ENGINEERING, Venice, Italy, November 21-23, 2007, pp. 237
20.Teng, J.G., Rotter, J.M., - Buckling of Thin Metal Structures. E & FN Spon, London (in
Press), 2002.
21. Voinea R., Voiculescu D., Simion Fl., Mecanica solidului, Editura Academiei,
Bucureşti, 1988;
22. Xinwu Wang - Experimental Research and Finite Element Analysis on Behavior of
Steel Frame with Semi-Rigid Connections, 5th WSEAS Int. Conf. on ENVIRONMENT,
ECOSYSTEMS and DEVELOPMENT, 2007,p. 80
23. Zienkiewicz O. C., The Finite Element Method in Engineering Science, Mc. Graw-Hill,
London, 1972.
24. Zienkiewicz, O.C., Taylor, R.L. - The Finite Element Method for Solid and Structural
Mechanics, sixth edition, Jordan Hill, 2005
41