PRINCIPII GENERALE ALE MODELĂRII ŞI SIMULĂRII

PROCESELOR DE EPURARE

1.1. Aspecte generale

Analiza proceselor din staţiile de epurare a apelor uzate presupune realizarea unor
modele (model fizic, chimic, biologic, matematic etc.). Modelarea este acţiunea de a reflecta
un fenomen şi rezultatul acestei acţiuni.
Modelarea are drept scop studierea unui fenomen inaccesibil cercetării directe cu
ajutorul unui model elaborat în condiţii şi prin mijloace ce pot garanta validitatea rezultatelor
teoretice obţinute. Modelele pot fi modele fizice care identifică desfăşurarea proceselor din
punct de vedere fizico-chimico-biologice sau modele matematice care prin ecuaţii şi soluţiile
lor descriu fenomenele.
Termenul de model este folosit pentru a descrie un material ce poate servi la orientare
sau în cazul unei reproduceri sau imitaţii. Modelul în ştiinţă poate fi considerat a fi un
material cu ajutorul căruia se pot studia indirect proprietăţile, modul de evoluţie sau
transformarea unui sistem mai complex cu care primul sistem prezintă o analogie. Odată cu
dezvoltarea calculatoarelor, reprezentarea proceselor prin modele matematice a luat
amploare.
Modelul matematic este reprezentat prin sistemul de ecuaţii care corelează mărimi
dimensionale sau adimensionale, deoarece fiecare simbol este asociat unei anumite mărimi de
natură fizică, chimică sau biologică, condiţiile iniţiale şi la limită, caracteristicile de evoluţie
spaţiale, temporale, sistemele de restricţie a criteriilor adimensionale şi ale parametrilor de
bază care să reflecte desfăşurarea cât mai exactă a acestuia. Modelul matematic va reflecta
comportarea statică şi/sau dinamică a procesului în vederea identificării zonelor de optim
funcţional (acestea pot fi în exteriorul gamei de evoluţie a parametrilor). A modela matematic
un proces înseamnă, de fapt, a-l descrie printr-un sistem de ecuaţii şi elementele anexe
necesare identificării şi obţinerii soluţiei cazului concret care abstractizează realitatea fizică
printr-o descriere şi rezolvare matematică.
Obiectivul principal al modelării proceselor de epurare este utilizarea cunoştinţelor
matematice în procesele dinamice fizico-chimice şi biologice cu scopul de a estima şi
identifica cu o precizie cât mai bună evoluţia fenomenelor. Pe această cale se va dispune de o
metodă care va permite studiul şi controlul strategic al procesului complex. Modelele trebuie
să fie elaborate cât mai simplu, fără însă a altera structura şi evoluţia procesul studiat.
Rezultatele trebuie să prezinte un anumit grad de certitudine astfel încât ele să poată fi
realmente utile utilizatorului (inginer, cercetător, proiectant etc.). Această certitudine se poate
obţine numai dacă există o acurateţe în conceperea, scrierea şi rezolvarea modelului
matematic, deoarece, este bine ştiut, că nici un model nu poate reflecta decât o anumită
situaţie.
Generalizările modelului construit prin simplificarea sistemelor de ecuaţii (care şi
acestea nu pot reflecta cu exactitate realitatea datorită numeroaselor simplificări, neglijări de
termeni şi reduceri) pot fi periculoase şi pot conduce la concluzii greşite. Ca urmare este
necesară efectuarea unui studiu de validitate a modelului care va pune în evidenţă limitele
acestuia şi gradul de certitudine a rezultatelor.
Se precizează că modelul matematic este o simplificare a realităţii care apare în
procesele din natură şi industrie. În special în situaţia în care se caută modelarea proceselor
de epurare, cum este subiectul cărţii de faţă, se semnalează că modelul poate fi îndepărtat de
realitatea naturală datorită multitudinii parametrilor de natură diferită din care numai o parte
poate fi cuprinsă în relaţiile matematice.
Simularea în tehnică se poate realiza în mai multe moduri:
a) în laborator pe modele asemenea cu fenomenul natural;
b) în staţii pilot pe instalaţii similare cu cele naturale;
c) teoretică, prin prelucrarea modelului pe calculator.
Simularea numerică procesului este reprezentată prin conceperea, programarea şi
rularea pe calculator a modelului matematic.
Modelarea şi simularea este un proces care se poate realiza prin trei paşi:
a) identificarea mecanismului procesului;
b) construirea relaţiilor matematice care descriu procesul;
c) programarea într-un limbaj oarecare: C, C++, Pascal, Basic etc.
Problemele proceselor unitare sau o tehnologie în ansamblu pot fi studiate cu costuri
reduse şi cu suficientă precizie prin modelare matematică. Dar o descriere exactă, din toate
punctele de vedere, a procesului tehnologic unitar poate conduce la un sistem de ecuaţii, în
general cu derivate parţiale de ordin mai mare ca doi, foarte complicat şi deci dificil de
rezolvat. Este, aşadar, recomandabil fie să se lucreze în zone de automodelare (caracterizate
prin faptul că numai unele dintre criteriile de similitudine sunt preponderente), fie să se
analizeze din punct de vedere ingineresc parametrii şi mărimile ce pot fi neglijate şi care
evident vor conduce la ecuaţii mai simple fără a afecta fenomenul fizico-chimic-biologic. În
problemele de modelare pot apare o serie de greşeli care conduc la îndepărtarea studiului de
realitate:
a) greşeală care se strecoară în dezvoltarea matematică formală a procesului;
b) ipotezele formulate la începutul modelării sunt incorecte;
c) simplificarea ecuaţiilor matematice este prea drastică şi rezultatele obţinute se abat
de la realitate;
 d) intuiţiile celui care formulează problema sunt incorecte; e) este necesară elaborarea
unui studiu fundamental complet nou care să poată formula o teorie adecvată.
Necesitatea utilizării modelării rezultă din mai multe considerente, cum ar fi:
a) modelul matematic este o excelentă metodă de studiu conceptual;
b) modelarea este un procedeu strategic de studiu a evoluţiei procesului;
c) modelele sunt deosebit de utile pentru formularea ipotezelor şi a teoriilor;
d) modelarea permite controlul automat al procesului şi optimizarea acestuia după
validare şi verificarea lui în practică;
e) în proiectare, modelul permite studiul impactului parametrilor asupra SEAU;
f) modelarea favorizează investigaţia unui număr mare de variante care va permite
identificarea soluţiei optime;
g) modelarea permite eficientizarea proceselor şi obţinerea unor consumuri minime de
energie, costuri minime de exploatare, precum obţinerea performanţelor maxime de calitate a
apei;
h) în cercetare modelul permite dezvoltarea cunoştinţelor de specialitate asupra
proceselor;
i) modelul permite analiza performanţelor SEAU pe procese unitare sau referitor la
întreaga tehnologie de epurare, care se pot compara cu cele standard, cu valorile maximale
sau cu cele impuse de legislaţie;
j) pentru învăţământul superior modelele permit dezvoltarea cunoştinţelor de
specialitate, instruirea studenţilor în metodologia de elaborare a unui model şi perfecţionarea
studiilor, elaborarea tezelor de doctorat.
Modelele se clasifică în mai multe categorii:
– în funcţie de numărul parametrilor consideraţi:
• modele reducţioniste – consideră cât mai mulţi parametrii şi efectele acestora
asupra procesului;
• modele holistice – consideră doar câţiva parametrii şi principii generale care
guvernează procesul;
– în funcţie de relaţia dintre datele de intrare şi cele de ieşire:
• modele interne – răspunsul sistemului se obţine din datele de intrare, luând în
considerare mecanismul procesului;
• modele externe (de tip input/output sau black-box) – se bazează pe relaţii
empirice între datele de intrare şi de ieşire;
– după modul în care variabilele variază cu timpul:
• modele statice – se utilizează pentru studiul stării staţionare a procesului, când
variabilele nu depind de timp;
• modele dinamice – ţin cont de variaţia în timp a variabilelor procesului;
 – în funcţie de caracterul aleator sau nu al rezultatelor:
• modele stochastice – rezultatul final nu se cunoaşte cu certitudine, dar se poate
exprima ca o distribuţie a rezultatelor posibile;
• modele deterministe – datele de ieşire se determină cunoscând starea prezentă şi
valorile viitoare ale datelor de intrare;
– după modul de variaţie a variabilelor de stare:
• modele continui în timp – valorile variabilelor de stare ca funcţii de timp se obţin
ca soluţie a sistemului de ecuaţii diferenţiale, ţinând seama de viteza de variaţie a
variabilelor;
• modele discrete în timp – se specifică variabilele de stare pe un interval discret al
scării de timp, ca funcţie de valorile din intervalul precedent;
– în funcţie de variaţia în spaţiu a variabilelor:
• modele cu parametrii distribuiţi – variabilele distribuite în spaţiu sunt descrise de
ecuaţii cu derivate parţiale;
• modele cu parametrii concentraţi – sunt identificate regiunile izotropice ale
procesului, iar proprietăţile variabile în timp ale acestor zone sunt apoi exprimate utilizând
transferul de masă, energie sau moment de-a lungul frontierei;
– în funcţie de natura ecuaţiilor care stau la baza modelului:
• modele liniare;
• modele neliniare.

1.2 Metodologia de construire a unui model matematic

Procesul de concepţie şi elaborare a unui model este o parte a procesului general de

construire şi dezvoltare a teoriilor ştiinţifice. El a fost utilizat sub această formă în fiecare
domeniu al ştiinţei şi ca urmare va fi folosit şi în industria apei.
Modelarea matematică a proceselor constă în parcurgerea mai multor etape:
– analiza procesului;
– stabilirea scopului modelului matematic
– construcţia modelului matematic;
– alegerea metodei de rezolvare şi determinarea soluţiei;
– validarea rezultatelor
– calibrarea constantelor.
Analiza procesului. Aceasta este o etapă deosebit de importantă. Pentru fiecare caz
concret trebuie definită clar problema. Se impune studierea în detaliu a problemei pentru
identificarea corectă a fenomenului fizic-chimic-biologic, a parametrilor şi corelaţiilor
existente între aceştia. Pentru aceasta este necesar să fie cunoscute principiile fundamentale
ale procesului studiat, definindu-se teoria care guvernează procesul respectiv. În cazul în care
aceasta nu este disponibilă se vor elabora mai multe variante de teorii şi se va verifica
validitatea prin compararea rezultatelor obţinute prin modelarea procesului cu cele
experimentale.
Parametrii şi caracteristicile procesului. Analiza unui proces sau fenomen se începe
cu definirea parametrilor şi a caracteristicilor care intervin şi condiţionează desfăşurarea
acestuia. Astfel, din analiză pot să apară:
a) caracteristici esenţiale pentru modelare;
b) caracteristici neesenţiale.
Dintre acestea este posibil ca unele să fie:
a) caracteristici identificate şi neglijate în studiul procesului;
b) caracteristici neidentificate;
c) caracteristici incorect identificate.
Clasificarea în esenţiale şi neesenţiale se face iniţial după influenţa pe care o au
asupra procesului, experienţa cercetătorului, iar rezultatele modelării, dacă modelul rezolvat
respectă sau nu realitatea fizică, va confirma consideraţiile anterioare. Toate tipurile de
caracteristici se introduc în modelul construit cu excepţia celor care se neglijează din
considerente de simplificare a modelului, cele neidentificate şi neesenţiale. Analiza
rezultatelor obţinute în urma modelării şi comparaţia acestora cu realitatea experimentală
poate impune considerarea unui nou sistem de caracteristici.
În concepţia şi construcţia unui model este deosebit de important să se definească
corect caracteristicile şi să se analizeze importanţa şi influenţa acestora asupra evoluţiei
procesului. În urma analizei se va decide care dintre caracteristici sunt esenţiale sau
fundamentale pentru reprezentarea modelului. Ca urmare rezultă ca deosebit de important să
se definească corect modelul şi într-un mod cât mai clar posibil.
Orice model conceput şi construit se bazează pe observaţiile experimentale sau „in
situ“ care precizează caracteristicile şi parametrii procesului sau fenomenului. După
examinarea corelaţiilor dintre parametri şi precizarea celor importanţi pentru proces se trece
la exprimarea acestora sub formă matematică. Scopul modelului este de a permite studiul
evoluţiei procesului în diferite condiţii de funcţionare şi el poate fi utilizat la predicţie şi
control.
În practica modelării sunt folosite două tipuri:
a) tipul de model de corelare a parametrilor şi caracteristicilor;
b) tipul de model teoretic de fundamentare. Beckner le-a denumit modele explicative
şi neexplicative.
Modelul de corelare al caracteristicilor. Modelul de corelare are drept scop
precizarea relaţiilor existente între parametrii şi caracteristicile esenţiale ale procesului.
Pentru început se vor testa corelaţiile simple între parametri suficient de apropiate de
fenomen considerate în funcţie de alura curbei experimentale – expresie liniară, parabolică,
parabola cubică, expresie polinomială, logaritmică etc. sau se folosesc metodele de
interpolare – metoda celor mai mici pătrate, regresia liniară, neliniară etc. După rezolvarea
ecuaţiilor (forma matematică a modelului) se va verifica gradul de conformitate în raport cu
realitatea şi eventual se modifică expresiile matematice. În final se vor obţine corelaţiile
dintre caracteristicile procesului care vor fi utilizate direct în predicţie sau controlul acestuia.
Modelul teoretic de fundamentare. Acest model va reflecta şi el corelaţiile dintre
parametrii, dar în plus el va preciza şi conceptul mecanismului cauzal ce fundamentează
aceste corelaţii. Rolul acestui model este în principal de a analiza fenomenele ce apar în
procesul studiat şi de a fundamenta relaţiile matematice într-un model explicativ. După
efectuarea calculelor matematice dacă rezultatele se abat de la realitatea experimentală se
impune o reconsiderare a ipotezelor şi a teoriei elaborate deoarece nu este suficientă
modificarea expresiei matematice ca la modelul de mai sus. Se vor analiza fenomenele fizice,
chimice, biologice care stau la baza procesului studiat şi se va reconsidera influenţa diferiţilor
termeni din relaţiile matematice completându-se acestea cu factorii neglijaţi care au o
pondere semnificativă.
Extrapolările făcute prin extinderea domeniului de variaţie a parametrilor şi
caracteristicilor se vor verifica în laborator pe instalaţiile experimentale. In mod normal se
recomandă:
a) elaborarea a două modele alternative cu verificarea posibilităţilor de apropiere de
realitatea experimentală şi reţinerea numai a celui care conduce la cele mai bune rezultate, cu
eroarea cea mai mică;
b) elaborarea modelului şi permanenta verificare a rezultatelor parţiale şi finale cu
realitatea experimentală;
c) elaborarea a două modele de corelare şi teoretic de fundamentare cu verificarea şi
încadrarea fiecăruia în realitate, în scopul de a studia mai exact procesul şi de a se preciza
mai exact căile de dezvoltare teoretică.
Rezultatele modelelor servesc ca puncte de plecare pentru noi dezvoltări teoretice, noi
cercetări cu extinderea gamei de variaţie a parametrilor, la proiectarea unor noi experimentări
mai interesante pentru problema studiată. În special punctele şi zonele de discontinuitate ale
modelelor teoretice elaborate se vor studia în detaliu pentru identificarea eventualelor salturi
şi căi de dezvoltare.
Stabilirea scopului modelului. Această etapă constă în: – identificarea volumului de
control în care se urmăreşte evoluţia procesului; prin forma geometrică şi dimensiunile
acestuia el trebuie să cuprindă totalitatea fenomenelor care compun procesul studiat şi
permite încadrarea parametrilor de bază; – stabilirea scării de timp pentru care se
modelează/simulează procesul, în cazul modelelor dinamice; în procesele de epurare, în
special cele biologice, caracteristicile procesului variază diferit pe scara timpului: de
exemplu, constanta vitezei de creştere a biomasei este de ordinul zilelor, iar timpul de retenţie
şi constanta vitezei de oxigenare de ordinul orelor; – stabilirea acurateţei dorite a modelului,
deoarece aceasta va determina precizia rezultatelor obţinute, apropierea rezultatelor modelării
mai mult sau mai puţin de realitate.
Construcţia modelului. Teoria definită mai sus se formulează în simboluri
matematice; se analizează structura sistemului de ecuaţii şi se neglijează termenii care au o
pondere mai redusă, dar care complică foarte mult rezolvarea. Etapa de construcţie a
modelului presupune:
• scrierea ecuaţiilor care descriu procesul Ecuaţiile matematice se scriu pentru diferite
procese mecanice, hidraulice, electrice etc. şi se stabilesc corelaţiile dintre parametrii cuprinşi
în diversele ecuaţii. Este deosebit de important ca sistemul de ecuaţii să fie închis, în sensul
determinării complete a parametrilor. Una dintre cerinţele de bază ale modelării este
aranjarea ecuaţiilor ce reflectă fenomenul într-o ordine firească de conexiune dintre cauză şi
efect. Această ordonare naturală va genera stabilitate în modelul matematic şi va permite o
interpretare uşoară şi rapidă a rezultatelor obţinute. Într-un spaţiu multidimensional modelul
matematic impune considerarea unui sistem algebric matricial şi deci impune cunoştinţe de
algebră matricială formală. Variaţia continuă a parametrilor de intrare şi evoluţia în timp a
procesului impune adoptarea unui model „on line“.
• verificarea sistemului În această etapă se verifică dacă ecuaţiile cuprind toţi
parametrii identificaţi în etapele anterioare.
• simplificarea modelului matematic De cele mai multe ori nu este posibilă integrarea
sistemului complex şi ca urmare apare necesitatea simplificării acestuia prin compararea
ordinului de mărime a parametrilor şi neglijarea celor care au o mică influenţă. Este
recomandată folosirea modelelor simple, care după ce au fost validate pot fi utilizate ca punct
de plecare în elaborarea modelelor mai complicate.
Pentru reducerea şi simplificarea modelului se aplică principiile:
a) reducerea intuitivă a modelului pe baza experienţei şi a cunoştinţelor operatorului;
operaţia se face în raport cu cerinţele şi destinaţia modelului; ea trebuie făcută cu deosebită
atenţie deoarece se poate afecta structura modelului, precum şi corelaţiile de interdependenţă
funcţională din interiorul modelului şi de multe ori simplificările făcute nu conduc la
modificări relevante la procesului;
b) folosirea metodelor matematice pentru reducerea şi simplificarea modelului;
c) conceptul structurii dominante;
 d) utilizarea analizei dimensionale şi aprecierea ordinului de mărime a diferiţilor
termeni din ecuaţiile matematice fapt care permite, ca din considerente fizice, să se obţină
reducerea şi simplificarea sistemului existent.
Sunt patru criterii pentru alegerea metodei de analiză în scopul reducerii modelului
(Robertson, 1992):
a) simplitatea – nivelul de complexitate trebuie să fie cât mai redus astfel ca modelul
elaborat să fie uşor de aplicat;
b) metoda aplicată pentru reducerea şi simplificarea modelului trebuie să fie judicios
aleasă astfel încât să se asigure cea mai mare reducere posibilă;
c) estimarea erorilor – metoda trebuie să dispună de o posibilitate de estimare a
erorilor pentru a preciza gradul de reducere a modelului;
d) invarianţa modelului – elaborarea modelului şi calibrarea acestuia trebuie să asigure
menţinerea semnificaţiei fizice a variabilelor şi parametrilor fizico-chimici-biologici.
În cazul modelelor liniare există mai multe metode de reducere şi simplificare, dar
pentru cele neliniare problema este mult mai complicată deoarece în acest caz se poate afecta
structura.
Dacă ecuaţiile complexe se reduc la un număr moderat de expresii matematice prin
neglijarea unor parametri rezultatele obţinute pot fi absurde. Ca urmare, simplificarea
ecuaţiilor trebuie făcută cu multă atenţie pentru a nu se distorsiona fenomenul real.
Pe de altă parte, considerarea unui număr foarte mare de parametri de natură diferită
poate conduce la instalarea haosului în urmărirea desfăşurării procesului. Se poate analiza
numărul minim de parametri care trebuie consideraţi în evoluţia procesului pentru ca
problema să fie bine definită, iar modelarea corectă.
• stabilirea condiţiilor iniţiale şi la limită adecvate volumului de control. Este esenţial
ca aceste condiţii să fie formulate cât mai clar deoarece de ele, ca şi de forma condiţiilor, va
depinde rezultatul şi distanţarea soluţiilor matematice de realitatea fizică;
• definirea metodei de rezolvare şi obţinerea soluţiei.
Soluţionarea sistemului de ecuaţii – obţinerea soluţiei impune o analiză a structurii
sistemului şi a metodelor de lucru în ideea identificării metodei cea mai potrivită. Se impune
identificarea ordinii în care se vor rezolva ecuaţiile astfel încât să se poată folosi soluţiile
parţiale obţinute pe rând. Totodată se impune construirea unei scheme logice de rezolvare; se
vor preciza pe această cale variabilele care trebuie urmărite în procesul de rezolvare, precum
şi interdependenţa ecuaţiilor şi a parametrilor.
Metoda utilizată în rezolvarea ecuaţiilor sau a sistemului de ecuaţii va permite
obţinerea soluţiilor în contextul condiţiilor la limită şi a restricţiilor formulate. În general
există mai multe niveluri pentru rezolvare:
a) rezolvare analitică a ecuaţiilor prin metode matematice de integrare exactă;
 b) integrare numerică cu ajutorul calculatorului cu obţinerea unei soluţii cu valabilitate
limitată la cazul concret studiat.
Validarea modelului. Aceasta este ultima etapă hotărâtoare în alegerea sau
respingerea modelului propus. Modelul matematic, după rezolvare analitică sau numerică,
trebuie calibrat pe cazul concret studiat. Este important ca această calibrare a constantelor şi
parametrilor modelului să conducă la rezultate teoretice cât mai apropiate de realitatea
experimentală. Pentru verificarea soluţiei obţinute prin integrarea sistemului de ecuaţii sunt
posibile mai multe variante diferite în funcţie de nivelul modului de analiză:
a) bunul simţ – nivelul elementar al analizei dimensionale şi a ordinului de mărime a
soluţiei obţinute;
b) analiza soluţiei pentru a obţine certitudinea că nu s-au strecurat erori de calcul;
c) verificarea directă a soluţiei în ecuaţia diferenţială sau cu derivate parţiale;
d) calculul valorilor soluţiei pentru date concrete şi compararea acestora cu altele
rezultate din practica inginerească.
Validarea modelului se face pe baza valorilor diferenţelor dintre rezultatele calculate şi
cele reale. Pentru ca modelul să fie validat trebuie ca aceste diferenţe să fie minime.
Söderström şi Stoica (1989) au formulat trei principii pentru validarea unui model :
a) abaterea mijlocie trebuie să fie nulă;
b) să existe o distribuţie simetrică;
c) rezultatele să fie independente de toate datele de intrare.
Metodologia de validare a unui model are în vedere etapele de realizare: elaborarea
modelului + structura acestuia + calibrarea modelului pe baza datelor experimentale. Apar
două posibilităţi: a) modelul este adecvat şi răspunde scopului; b) modelul este
necorespunzător şi atunci se impune efectuarea unui număr mai mare de experimentări pentru
generarea de noi date în vederea îmbunătăţirii structurii acestuia.
Calibrarea modelului. Calibrarea modelului matematic se bazează pe selecţia
valorilor pentru precizarea coeficienţilor cinetici sau stochiometrici. De cele mai multe ori
această calibrare se realizează pe baza experimentărilor făcute în condiţii de laborator sau pe
instalaţii pilot. În cazul modelelor biologice calibrarea acestora pe baza datelor experimentale
obţinute în laborator nu conduce la rezultate total corecte. Aceasta deoarece în primul rând
pentru că nu se pot reproduce condiţiile reale ale unei culturi mixte de bacterii, iar în al doilea
pentru că obţinerea unor rezultate cu un grad înalt de certitudine se face după trecerea unui
interval mare de timp – săptămâni, luni etc. Nu în ultimul rând se menţionează faptul că
relaţiile de similitudine care ar permite transpunerea datelor de pe model pe instalaţia reală
sunt insuficient studiate.
Schematic, elaborarea unui model poate fi reprezentată conform figurii 1.1.
 Fig. 1.1. Metodologia de modelare a unui proces.

1.3. Alegerea modelului adecvat problemei studiate

În staţia de epurare a apelor uzate tehnologia şi procesele unitare care o formează sunt
deosebit de complexe şi implică o multitudine de parametri de natură diferită a căror evoluţie
este, de cele mai multe ori, contrară. Ca urmare un model elaborat în acest domeniu nu poate
cuprinde toate aspectele micro- şi macrodimensionale ale procesului real. Aşadar, se impune
o analiză atentă a problemei modelării proceselor folosite în SEAU. Trebuie să se echilibreze
armonios costurile pentru construcţia şi calibrarea modelului, apreciat prin eforturile
intelectuale şi timpul necesar obţinerii acestuia şi avantajele care rezultă din aplicarea lui
efectivă. Ca urmare a modelării matematice, pot rezulta mai multe modele, iar cercetătorul
este pus în situaţia de a alege pe cel care se potriveşte cel mai bine procesului şi scopurilor
sale. Destinaţia modelului în aplicare, precum şi scopul pentru care a fost creat va preciza
gradul de complexitate, structura şi precizia acestuia.
Modelul, considerat a fi optim, cuprinde:
a) toate aspectele importante ale dinamicii procesului;
b) toţi parametrii necesari a fi urmăriţi în evoluţia procesului;
 c) analizează toate variaţiile posibile ale parametrilor în scopul identificării zonelor şi
punctelor de optim;
d) nu are o structură prea complicată şi permite elaborarea unui răspuns, la variaţiile
impuse, în timp util;
e) are un număr rezonabil de ecuaţii ce pot fi rezolvate analitic sau numeric;
f) conduce la rezultate comparabile cu realitatea – cel puţin de acelaşi ordin de mărime în
condiţiile identice de evoluţie a parametrilor în timp;
g) prin simplificările succesive că se obţină un model cu o evoluţie cât mai apropiată de
realitate.
În contrast cu procesele chimice, de exemplu, unde reacţiile de un anumit tip sunt bine
cunoscute şi conduse, cele existente în procesele biologice sunt deosebit de complexe şi
depind de un număr foarte mare de parametri. Caracteristicile proceselor biologice sunt:
nelinearitate; regim nepermanent hidraulic; nestaţionare chimic; biologic.
Elaborarea modelului se va realiza astfel:
– o variantă simplă, dar destul de elastică, cu răspuns rapid pentru controlul automat al
procesului, în regim „on line“;
– o variantă mai complexă necesară pentru proiectarea instalaţiilor şi proceselor care să
permită realizarea valorilor optime.
Criterii de evaluare. Această fază are drept scop evaluarea modelului adecvat procesului
şi aprecierea calităţii acestuia. Unul dintre cele mai importante criterii de evaluare este
verificarea rezultatelor modelării cu realitatea. Este important ca eroarea, diferenţa dintre
valoarea calculată şi cea reală, să fie minimă. Se precizează că acest criteriu nu este singurul,
deoarece, în special, în cazul modelelor cu mulţi parametri apar dificultăţi în precizarea
identităţii unice.
De cele mai multe ori reprezentarea grafică este cea care va permite aprecierea
corectitudinii modelului dinamic deoarece pe curba reprezentativă se vor sesiza deviaţiile,
salturile, abaterea de la valorile standard, zonele de extrem etc. De asemenea şi analiza
statistică a distribuţiilor va pune în evidenţă incorectitudinea modelului şi va permite
certificarea modelului elaborat.
Există două criterii de apreciere:
a) criteriul calităţii – structura modelului va trebui să fie reprezentativă pentru fenomenul
studiat;
b) criteriul derivării – structura modelului trebuie să fie cât mai simplă posibil.

2.1.Studiul impactului compuşilor de carbon asupra emisarului

Pentru realizarea acestui studiu se consideră că într-un râu se deversează o apă uzată cu

debitul Qau = 10 m3/s, care are încărcarea organică Sau = 30 mg/l şi concentraţia de oxigen
dizolvat ODau = 4 mg/l. Râul are 95% oxigen dizolvat la saturaţie. Concentraţia la saturaţie a

oxigenului dizolvat este Cs = 9,16 mg/l, constanta vitezei de consum k1 = 0,23 zi–1, iar

constanta vitezei de reaerare k2 = 0,45 zi–1.

Scopul modelării este de a preciza:

1. Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în râu, ca urmare a deversării apei uzate, în

funcţie de timp (0…10 zile) pentru debitele râului de 10, 20, 30, 40, 50, 100 m3/s.
2. Timpul critic şi concentraţia critică de oxigen dizolvat pentru debitele râului variind de la

10…100 m3/s, cu un increment de 10 m3/s.

3. Variaţia concentraţiei oxigenului dizolvat în râu în funcţie de timp (0…10 zile) dacă debitul

râului este de 50 m3/s şi cel al apei uzate este de 10 m3/s, iar încărcarea organică a apei uzate
este de 300, 150, 100, 50, 30 mg/l.
În acest scop s-a realizat un program în MATLAB, prezentat selectiv mai jos, cu ajutorul
căruia s-au efectuat calculele numerice şi trasarea grafică. Ecuaţia de bază utilizată la
modelare este (1.5) scrisă sub forma

în care DO reprezintă concentraţia oxigenului dizolvat în masa de apă.

Impactul deversării compuşilor de carbon asupra cursurilor naturale (ecuaţiile Streeter-

Phelps) – program de calcul
 2.1 Impactul deversării produşilor pe bază de azot asupra râului
În urma epurării convenţionale a apelor uzate, în apă mai ramân totuşi suspensii
coloidale organice sau anorganice, ioni organici sau substanţe toxice. Epurarea avansată
elimină aceşti compuşi organici sau anorganici în concordanţă cu legislaţia în vigoare.
Epurarea apei conduce la:
a) reducerea cu 15% a compuşilor de azot şi fosfor, după epurarea fizică;
b) reducerea cu 45…50% a azotului rămas în urma sedimentării şi reducerea cu 30% a
fosforului, după epurarea biologică.
Rezultă că în urma epurării clasice a apei se poate elimina circa 53…58% azot total şi
20…40% fosfor total. Compuşii de azot şi fosfor au efecte directe şi indirecte asupra râului.
Aceşti compuşi accelerează procesul de eutrofizare, iar o concentraţie mare a azotului este
toxică pentru peşti. În ţara noastră staţiile de epurarea apelor uzate nu dispun de treaptă de
epurare avansată. În plus, există companii care deversează apele uzate direct în râu, fără o
tratare a acestora. Modelarea studiază distribuţia concentraţiei azotului în lungul râului, ţinând
seama de apa epurată deversată de staţia de epurare (Qseau), de scurgerile de apă de pe
terenurile agricole din apropierea râului (Qagric) şi de deversările de apă uzată de la un
poluator (Qindustrial). Se presupune că nu există azot redus în curentul de apă din amonte, iar
în punctul A amestecarea este perfectă (fig. 2.1). De asemenea, se presupune că nu apare o
reducere a azotului înaintea punctului A, sistemul este staţionar şi efectul volatilizării este
neglijabil.
 Se calculează azotul redus în punctul A şi distribuţia concentraţiei de azot în lungul
râului în ipoteza în care nitrificarea începe din punctul A şi viteza de degradare urmează o

ecuaţie de ordinul unu C = CA exp(–k t), unde k = 0,1 [zi–1].

Modelarea a studiat distribuţia azotului redus în lungul râului ţinând seama de diverse
surse de poluare: scurgerile de pe terenurile agricole din apropierea râului, poluarea
accidentală cu ape uzate de la un abator şi apa epurată convenţional de la staţia de
epurare a apelor uzate.
S-au considerat următoarele debite:

Qseau = 0,1, 0,2, …,1,1 m3/s,

Qamonte = 2,4,…,22 m3/s,

Qabator = 0,01 m3/s,

Qagric = 0,05 m3/s

şi următoarele concentraţii ale azotului redus:
Nseau= 0,1; 0,2; 0,5; 1,0; 2,0; 5,0; 10,0; 15,0; 20,0; 50,0; 90,0 mg/l,
Nindustrial = 200 mg/l,
Nagric = 50 mg/l.
Concentraţia mare a azotului redus în apa deversată de staţia de epurare reprezintă o
proastă funcţionare a staţiei sau chiar faptul că staţia de epurare nu funcţionează deloc.
În general, apa uzată care intră în staţia de epurare conţine aproximativ 25…85 mg/l
azot redus. În efluentul staţiei rămân 12…40 mg/l azot redus după epurarea clasică. Dacă
staţia de epurare a apelor uzate nu are epurare avansată sau dacă staţia nu există, astfel că
apele uzate sunt deversate direct în râu, râul este poluat pe o distanţă foarte mare, în funcţie de
debitul râului şi de debitul de ape evacuate de staţie. Chiar dacă staţia de epurare funcţionează
corespunzător, o poluare accidentală a râului determină o concentraţie mare a azotului redus
în râu, astfel că unele specii de peşti vor muri.
În apa naturală azotul redus este prezent în două forme: azot liber şi ioni de amoniu.
Amoniacul liber este toxic pentru peşti, dar ionii de amoniu nu. O concentraţie de 0,01 mg/l
azot liber produce moartea peştilor. Echilibrul dintre cele două forme ale azotului depinde de
pH-ul apei. În modelare s-a calculat la ce distanţă de punctul A concentraţia azotului scade
sub 0,541 mg/l care reprezintă concentraţia limită a azotului total (limită peste care peştii vor

muri) pentru pH=7,5 şi constanta de echilibru 10–92.

Acest studiu, deşi este realizat în anumite ipoteze astfel încât să fie foarte simplu,
ilustrează foarte bine impactul pe care îl are poluarea compuşilor de azot asupra mediului.
Calculele şi trasarea grafică a profilelor concentraţiei s-au realizat printr-un program,
prezentat selectiv în continuare, utilizând software-ul Matlab 5.1.0.