Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing.

Luca Septimiu)

METODA ELEMENTELOR FINITE

Introducere

Metoda elementelor finite (MEF) este o tehnica numerica folosita in rezolvarea

problemelor de inginerie si fizica matematica. Eleborata in anii 50, metoda s-a propagat
rapid si a devenit, in mod cert, cel mai puternic instrument folosit in analiza structurilor,
studiul fenomenelor de transfer de caldura, curgerea fluidelor etc.

Pentru problemele reale, unde configuratia geometrica a structurii poate fi

complicata, modul de rezemare si incarcare a acesteia foarte complex sau proprietatile
mecanice ale materialelor componente variate, nu este posibila gasirea unor solutii analitice
“exacte”. Obiectivul principal al orcarui inginer este acela de a obtine, pentru problemele cu
care se confrunta, solutii eficente din punct de vedere practic. Solutiile aproximative
obtinute prin procedee numerice, de exemplu prin metoda elementelor finite, pot satisface
exigentele ingineresti in proiectarea diferitelor structuri de rezistenta.

In metoda elementelor finite se considera structura continua ca fiind alcatuita din

mai multe parti mici, discrete, numite elemente finite, continue in cuprinsul lor si legate
intre ele in anumite puncte numite noduri. Solutiile problemei se vor obtine in aceste
noduri. Astfel, analiza corpului complex este redusa la studiul elementelor componente ale
structurii rezultate prin discretizarea sa. Pentru a cunoaste comportarea intregii structuri, va
fi necesar sa se analizeze mai intai elementul fint. Analiza elementului finit se concretizeaza
in cele din urma in stabilirea unor caracteristici, ca de exemplu rigiditatea sa, care servesc
apoi la reconstituirea structurii prin operatia de asamblare. Din punct de vedere matematic,
asamblarea conduce la un sistem de ecuatii algebrice, avand ca necunoscute, de exemplu,
deplasarile nodurilor, valori cu care se poate trece la determinarea tensiunior in fiecare
element. Cu tote ca prin aceasta metoda analiza structurii se simplifica substantial, trebuie
remarcat ca, chiar in cazul unei discretizari grosiere, volumul de calcul devine atat de mare
incat utilizarea calculatoarelor este indispensabila.

Descrierea generala a metodei

Analiza starii de eforturi si deformatii a unei structuri cu metoda elementului finit

comporta urmatoarele sase etape importante:

a) Discretizarea structurii si alegerea tipului de element finit. Structura data se

subimparte in elemente finite, numerotate de la 1 la n, precizandu-se apartenenta fiecarui
element la multitudinea nodurilor sale de conexiune. Se defineste astfel topologia modelului
pe care se conduce calculul. Rolul inginerului in stabilirea numarului de elemente folosite

1
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

precum si a variatiei in marime, forma si tip a acestora este esential. In cazul unor structuri
cu geometrie neregulata, o experienta dobandita in Mecanica constructiilor privitoare la
raspunsul structurilor la actiuni exterioare este necesara si totdeauna binevenita.
Elementele trebuie sa fie suficient de mici pentru a asigura obtinerea unor rezultate corecte,
insa trebuie subliniat faptul ca desi pentru o discretizare fina solutia aproximativa este mai
apropiata de cea exacta, timpul necesar obtinerii acesteia, deci costul, este mare.
Discretizarea trebuie să surprindă particularităţile de formă, material, rezemare şi încărcare
pe care structura le prezintă. In zonele in care geometria structurii este complexa sau
rezultatele au o variatie considerabila (concentratori de tensiune) se recomanda o
discretizare deasa, eventual si utilizarea unor elemente finite de ordin superior. Trecerea de
la zonele cu elementele finite de dimensiuni mici la elementele finite de dimensiuni mari
trebuie să se facă prin intermediul elementelor finite de trecere progresive în scopul
eliminării distorsiunilor care se produc la trecerile bruşte

Discretizarea structurii, numerotarea nodurilor si a elementelor

Experienta in anticiparea raspunsului structurii

2
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Y
Z X

Indesirea discretizarii in zonele in care se estimeaza ca variatia rezultatelor este mare

Elementele finite difera intre ele prin forma lor geometrica si numarul, respectiv tipul
deplasarilor independente (grade de libertate - GDL) care se ataseaza nodurilor. Alegerea
elementelor finite folosite in analiza depinde de particularitatile de forma dar si de
comportare a structurii. Elementele trebuie sa fie compatibile cu dezvoltarea spatiala a
structurii astfel incat simularea comportarii acesteia sa fie cat mai buna. Astfel, în cazul în
care structura are o dezvoltare unidirecţională, elementele finite corespunzătoare să fie
unidimensionale (1D), drepte sau curbe, la o dezvoltare bidirecţională elementele finite
corespunzătoare să fie bidimensionale (2D), cu laturi drepte sau curbe şi la o dezvoltare
spaţială elementele finite corespunzătoare să fie tridimensionale (3D), cu feţe plane sau
curbe.

Elementele finite unidimensionale (1D) se folosesc pentru modelarea structurilor

plane sau spatiale alcatuite din bare (grinzi cu zabrele si cadre). Ele pot avea diverse tipuri
de sectiuni transversale dar in general sunt reprezentate prin segmente liniare. Desi
sectiunea transversala poate varia in lungul elementelor, in studiul nostru vom considera
doar elemente cu sectiune constanta. Elementele unidimensionale cele mei simple,
denumite liniare, au doua noduri, cate unu la fiecare capat. Exista insa si elemente
unidimensionale “de ordin superior” avand trei sau mai multe noduri, numite elemente
cuadratice sau cubice.

Elemente finite unidimensionale (1D)

3
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Exemplu de modelare a grinzilor cu zabrele cu elemente finite unidimensionale

4
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Exemplu de modelare a cadrelor spatiale cu elemente finite unidimensionale

Avand forma de patrulater sau triunghi, elementele finite bidimensionale (2D) sunt
actionate de forte in planul lor (stare plana de tensiune sau stare plana de deformatie). Cele

5
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

mai simple elemente finite bidimensionale, elementele liniare, au noduri doar in colturi si
laturi drepte. Exista si elemente bidimensionale “de ordin superior“ , cu laturi curbe si
noduri suplimentare pe mijlocul lor, numite cuadratice. Grosimea acestora poate fi variabila
sau constanta. La alegerea modului de discretizare se va avea în vedere ca elementele finite
să nu fie distorsionate. Se recomandă ca raportul dintre lungimile laturilor să fie apropiat de
unu si în plus, în cazul elementelor finite de tip patrulater se va avea în vedere ca unghiurile
dintre laturi să fie apropiate de nouazeci de grade. Distorsiunile care intervin în geometria
elementelor finite poate conduce la distorsiuni severe ale rezultatelor obţinute.

Elemente finite bidimensionale (2D)

Y
Z X

Y
Z X

Exemple de utilizare a elementelor finite bidimensionale

6
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Cele mai folosite elemente tridimensionale (3D) au forma de tetraedru sau

paralelipiped. Elementele finite tridimensionale standard au noduri doar in colturi si laturile
drepte, in timp ce elementele de ordin superior pot avea noduri si pe mijlocul laturilor sau/si
chiar in mijlocul fetelor.

Elemente finite tridimensionale (3D)

Z
XY

Z
XY

7
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

Z X

Exemple de utilizare a elementelor finite tridimensionale

b) Alegerea functiei deplasarilor. Aceasta etapa presupune alegerea unei functii

de aproximare (numita si de forma) a campului deplasarilor din interiorul unui element finit
in functie de deplasarile nodale. Aceste functii se aleg de preferinta sub forma unor
polinoame liniare, cuadratice sau cubice pentru ca sunt simplu de implementat in
formularea metodei. Ele introduc un numar de coeficenti arbitrari care se determina din
conditii de compatibilitate. Intrucat legea de variatie aleasa nu reprezinta exact variatia
reala a deplasarilor pe domeniul elementului finit, aceasta constituie cauza principala a
aproximarilor pe care le face metoda.
c) Studiul elementelor finite în vederea constituirii ecuaţiilor elementelor finite.
Odata ce tipul elementului finit a fost precizat si functia de forma aleasa, se poate trece la
alcatuirea ecuatiei matriceale care exprima proprietatile statice sau cinematice ale
elementului. De exemplu, in domeniul actiunilor statice, in baza unei legi de variatie a
deplasarilor aleasa, se pot scrie ecuatiile de echilibru intre fortele aplicate in nodurile
elementului finit pe de o parte si fortele interioare pe de alta parte. Acestea din urma se
exprima in functie de rigiditatea elementului si deplasarile nodurior sale. Pentru
determinarea matricelor de rigiditate pot fi folosite mai multe procedee:
- Procedeul direct are la baza metoda clasica a deplasarilor. Este un procedeu simplu,
intuitiv, uşor de aplicat, insa se poate folosi doar in cazul structurilor alcatuite din
bare;
- Procedeul variational comporta minimizarea energiei potentiale totale a solidului
elastic in baza principiului valorii stationare a energiei potentiale; este cel mai utilizat
în analiza cu elemente finite a problemelor mecanice şi termice;
- Procedeul valorilor reziduale este o metodă generală care se foloseşte în cazul în care
metodele variaţionale nu pot fi aplicate. Metoda reziduurilor permite o abordare
unitară a problemelor liniare şi neliniare, de propagare şi de valori proprii. În cadrul
acestei metode se înlocuieşte criteriul de minimizare a energiei potentiale totale cu
minimizarea reziduului (metoda Galerkin);

8
Metode Numerice – Curs 3 (ş.l. dr.ing. Luca Septimiu)

d) Asamblarea ecuaţiilor elementale în sistemul de ecuaţii ataşat structurii sau

asamblarea elementelor finite. Insusirile de comportare mecanica a structurii intregi rezulta
din aportul fiecarui element finit. Astfel, rigiditatea structuii se obtine prin “asamblarea”
rigiditatilor elementelor finite. Matematic acest lucru consta in combinarea ecuatiile
matriceale care exprima comportarea elementelor finite in parte si obtinerea ecuatiei
matriceale care exprima comportarea intregii structuri. La baza acestei operatii sta faptul ca,
intr-un nod comun mai multor elemente finite valoarea campului de deplasari este aceeasi
pentru toate elementele cuplate in acel nod. Inainte de a trece la rezolvarea sistemului de
ecutii astfel obtinut, acesta se modifica in functie de conditiile la limita (de rezemare) pe
care trebuie sa le respecte structura. Astfel, matricea de rigiditate redusă se obţine prin
suprimarea în matricea de rigiditate initiala a acelor linii şi coloane corespunzătoare
gradelor de libertate pentru care deplasările sunt nule, în conformitate cu modul de
rezemare al întregii structuri.
e) Rezolvarea sistemului de ecuatii. În problemele de analiza stării de tensiune
şi deformaţie formularea metodei elementului finit se poate face alegând drept
necunoscute: deplasările, eforturile sau o parte deplasări şi o parte eforturi. Formularea
problemei conform acestor opţiuni se poate face deci în deplasări, eforturi sau mixtă, cea
mai utilizată fiind formularea în deplasări. Prin rezolvarea sistemului de ecuatii se obtin
necunoscutele principale ale problemei care sunt de fapt valorile gradelor de libertate din
noduri (valorile nodale ale deplasarilor). Daca sistemul de ecuatii este liniar, rezolvarea se
face in baza algoritmilor de calcul cunoscuti (metoda Gauss, metoda iterativă Jacobi,
metoda Gauss-Siedel, etc.), in timp ce in cazul sistemelor neliniare, solutiile rezulta iterativ,
necesitand modificari ai coeficientilor necunoscutelor si uneori ai termenilor liberi.
f) Calcule auxiliare. Uneori solutiile sistemului de ecuatii sunt folosite pentru a
obtine alte marimi derivate din necunoscutele primare. De exemplu, deplasarile nodurilor
servesc in continuare la calculul deformatiilor specifice si a tensiunilor sau a eforturilor
sectionale.