1.

Prezentare succintă a metodei elementelor finite

Metoda elementelor finite (MEF) este un procedeu de rezolvare numerică a
problemelor care pot fi exprimate în limbaj matematic sub forma unor sisteme de ecuaţii
cu derivate parţiale. Foarte multe dintre problemele practice pe care le întâlnesc inginerii
pot fi încadrate în această categorie. De exemplu, aplicaţiile inginereşti ale teoriei
elasticităţii, termodinamicii, mecanicii fluidelor etc. se reduc până la urmă la sisteme de
ecuaţii cu derivate parţiale. Atunci când rezolvarea exactă a acestor sisteme este
imposibilă, devine necesară utilizarea unor metode numerice aproximative care să ofere
soluţii suficient de precise pentru a răspunde exigenţelor impuse de practica industrială.
În ingineria mecanică, MEF are o largă aplicabilitate în următoarele domenii:
• calculul de rezistenţă al organelor de maşini;
• problemele de transfer termic;
• problemele de mecanica fluidelor (de exemplu, curgerea lichidelor prin conducte);
• problemele de plasticitate etc.
La baza MEF se află conceptul de discretizare. În termeni foarte intuitivi, operaţia
de discretizare reprezintă o divizare a domeniului spaţial ocupat de corpul supus analizei
(de exemplu, o piesă din construcţia unei maşini) în regiuni de dimensiuni reduse
cunoscute sub denumirea de elemente finite. Reţeaua de elemente finite se comportă ca o
structură de „cărămizi” care aproximează corpul real. În interiorul fiecărui element,
necunoscutele problemei inginereşti sunt aproximate prin funcţii de tip polinomial (de
exemplu, în cazul problemelor de rezistenţa materialelor, necunoscutele sunt deformaţiile
si tensiunile produse de încărcările exterioare - forţe sau momente). Propriu-zis, funcţiile
polinomiale sunt construite cu ajutorul valorii necunoscutelor într-un set de puncte
remarcabile asociate elementelor. Aceste puncte se numesc noduri. Prin înlocuirea
funcţiilor polinomiale în ecuaţiile cu derivate parţiale care descriu problema studiată se
obţine un sistem de ecuaţii algebrice în care intervin numai valorile necunoscutelor din
nodurile reţelei de elemente finite. Respectivul sistem oferă o aproximare a comportării
corpului studiat. Aproximarea este cu atât mai bună cu cât reţeaua de elemente este mai
densă. Prin rezolvarea numerică a sistemului algebric rezultă valorile necunoscutelor în
noduri. Aceste mărimi odată determinate, pot fi înlocuite în expresiile funcţiilor
polinomiale definite în interiorul fiecărui element. Se obţine astfel o aproximare a
necunoscutelor problemei pe ansamblul întregului corp analizat.
Procedura descrisă mai sus este deosebit de laborioasă, fiindcă de cele mai multe
ori discretizarea foloseşte mii sau chiar zeci de mii de elemente finite. Ca urmare, ea
trebuie realizată pe calculatoare, cu ajutorul unor programe specializate. La ora actuală
există un număr mare de programe comerciale destinate analizei cu elemente finite.
Printre cele mai cunoscute se numără ANSYS, NASTRAN, ALGOR, COSMOS,
ABAQUS etc. În ultimii ani si-au făcut apariţia si o serie de programe de calcul cu
elemente finite care funcţionează ca module integrate în programe CAD. Un astfel de
exemplu a fost COSMOS, care putea fi integrat în SolidWorks, SolidEdge,
ProEngineer sau Autodesk Mechanical Desktop. Acest modul a fost cumparat de catre
cei de la SolidWorks, si incepand cu versiunea SolidWorks2012 a fost integrat in
SolidWorks sub denumirea de SIMULATION.
Utilizarea unor programe MEF integrate este deosebit de avantajoasă, fiindcă analiza cu
elemente finite devine o componentă naturală a procesului de proiectare.
În practică, atunci când se foloseşte un program MEF integrat într-un sistem CAD trebuie
parcurse următoarele etape:
• construirea unei reprezentări tridimensionale a corpului care face obiectul analizei (în
acest scop sunt utilizate facilităţile de modelare geometrică puse la dispoziţie de sistemul
CAD gazdă);
• alegerea unui model de material specific problemei care urmează să fie rezolvată si
specificarea constantelor fizice de care are nevoie acesta (de exemplu, în cazul
problemelor de rezistenţa materialelor se adoptă un model de material elastic descris în
principal prin două constante: modulul lui Young si coeficientul lui Poisson);
• precizarea încărcărilor exterioare la care este supus corpul (în problemele de rezistenţa
materialelor aceste încărcări sunt forţe si/sau momente);
• precizarea unor restricţii de mişcare ale corpului (din nou, făcând referire la problemele
de rezistenţa materialelor, aceste restricţii sunt rezemări şi/sau încastrări);
• discretizarea domeniului spaţial ocupat de corp în elemente finite (această operaţie este
complet automatizată de programul MEF);
• rezolvarea numerică a sistemului de ecuaţii algebrice care aproximează comportarea
corpului supus analizei;
• interpretarea rezultatelor numerice obţinute de programul MEF (programele comerciale
moderne oferă facilităţi de reprezentare grafică a soluţiilor numerice sub forma unor
diagrame colorate; de exemplu, în cazul problemelor de rezistenţa materialelor, aceste
diagrame descriu distribuţia spaţială a tensiunilor si deformaţiilor).

2. Descrierea modulului de analiză

cu elemente finite COSMOS WORKS (Simulation)
2.1. Consideraţii generale
SIMULATION este un modul de analiză cu elemente finite care operează
complet integrat într-un sistem CAD (de exemplu, SolidWorks). El este conceput în aşa
fel încât inginerul familiarizat cu un program CAD să poată realiza simulări numerice
direct asupra modelelor 3D ale pieselor pe care le proiectează, fără a mai fi obligat să
părăsească temporar mediul de proiectare.
Facilităţile cele mai importante pe care le pune la dispoziţie modulul SIMULATION
sunt următoarele:
• posibilitatea efectuării unor simulări numerice referitoare la răspunsul termomecanic al
produsului care face obiectul proiectării (stări de tensiuni si deformaţii, frecvenţe si
moduri proprii de vibraţie, pierderea stabilităţii ca urmare a flambajului elastic, distribuţii
de temperatură, fluxuri termice etc.);
• posibilitatea modificării imediate a formei produsului proiectat atunci când simulările
numerice semnalează o comportare necorespunzătoare a sa (fie prin intermediul funcţiilor
de modelare geometrică puse la dispoziţie de sistemul CAD gazdă, fie cu ajutorul
procedurilor automatizate de optimizare a formei oferite de modulul SIMULATION);
• posibilitatea testării produsului în varianta alegerii unor materiale diferite din punct de
vedere al proprietăţilor mecanice şi/sau termice;
• posibilitatea testării mai multor „scenarii” de solicitare termică şi/sau mecanică, în
funcţie de condiţiile reale de funcţionare ale produsului proiectat;
• posibilitatea efectuării unor simulări numerice atât asupra componentelor individuale
ale unui produs, cât si asupra ansamblului.
Maniera de lucru integrată permite testări repetate si descoperirea unor soluţii
constructive îmbunătăţite încă din fazele timpurii ale elaborării unui proiect, în condiţiile
reducerii consumului de timp si resurse materiale.
Pentru a uşura pregătirea modelului cu elemente finite si interpretarea rezultatelor
numerice ale simulării, modulul SIMULATION oferă facilităţi deosebite în ceea ce
priveşte pre şi postprocesarea datelor. Preprocesarea se referă la etapele pregătitoare ale
simulării, când utilizatorul precizează încărcările la care este supus modelul, restricţiile
sale de mişcare, proprietăţile de material si generează reţeaua de elemente finite. Toate
operaţiile pregătitoare prezintă un grad de automatizare ridicat, modulul SIMULATION
oferind o asistenţă completă pe tot parcursul lor. Postprocesarea este etapa evaluării
rezultatelor numerice ale unei simulări cu elemente finite. Modulul SIMULATION
afişează toate rezultatele sub forma unor diagrame uşor interpretabile (câmpuri colorate
însoţite de o legendă care asociază intervale numerice diferitelor nuanţe de culoare).
Utilizatorul poate sesiza astfel regiunile în care solicitările depăşesc valorile admise
(există chiar posibilitatea evaluării unui factor de siguranţă), poate analiza distribuţia
tensiunilor, deformaţiilor, temperaturii etc. De asemenea, modulul SIMULATION oferă
si facilităţi de animaţie, astfel încât este posibilă urmărirea unei secvenţe de răspunsuri
ale produsului proiectat pe măsura variaţiei solicitărilor între un minim si un maxim.
Orice simulare cu modulul SIMULATION porneşte de la un model 3D creat
anterior în cadrul sistemului CAD gazdă. Acest model poate reprezenta o componentă
individuală a unui produs (o piesă) sau un ansamblu. Rezultatele simulării vor fi cu atât
mai precise cu cât forma si dimensiunile modelului 3D sunt mai apropiate de cele ale
produsului real. Totuşi, cel puţin în fazele timpurii ale procesului de proiectare, unele
detalii (mici teşituri, de exemplu) pot fi omise dacă nu afectează hotărâtor rezultatele
calculelor numerice.

2.2 Tipuri de elemente finite folosite de SIMULATION.

CosmosWorks foloseşte elemente solide şi elemente de tip invelitoare (shell). Elementele
de tip învelitoare sunt triunghiuri cu 3 noduri în vârfuri, sau trei noduri în vârfuri şi trei
noduri în mijloacele laturilor. Elementele solide sunt tetraedre cu 4 noduri în vârfuri sau
4 noduri în vârfuri şi 6 noduri în mijloacele muchiilor (Fig.2.1).

Elemente tip învelitoare Elemente solide

Fig.2.1

2.3 Alegerea tipului de element cel mai potrivit pentru analiză.

Dacă se notează cu h grosimea piesei de analizat şi cu l lungimea (laţimea) acesteia,
rezultă raportul h/l care conform figurii 2.2 poate ghida utilizatorul în alegerea tipului de
element finit cel mai potrivit aplicaţiei.

Fig.2.2
Grosimea liniilor din figura de mai sus, sugerează tipul de element cel mai potrivit la un
raport h/l dat.

2.4 Simbolizarea constrângerilor şi a încărcărilor în SIMULATION.

În figura 2.3 sunt prezentate simbolurile constrângerilor de tip translaţie unidirecţionale şi

rotaţie colorate în verde, iar încărcările de tip forţă şi moment (cuplu) de culoare
magenta.

Fig.2.3 Translaţie Moment Rotaţie Forţă

Fig.2.4 Nod element solid Nod element învelitoare

Toate translaţiile sunt blocate Translaţiile şi rotaţiile sunt blocate