Simularea numerică prin MEF de ordin superior a unui panou de înveliș

din compozit supus la forțe aerodinamice

Student: Paraschiv Iancu

Grupa: 951 SAS

1. Introducere
Analiza cu elemente finite reprezintă o metodă multidisciplinară de rezolvare a problemelor,
bazată pe cunoștințe din domenii precum mecanica structurilor, analiza numerică si știința
aplicată calculatoarelor. Metoda este utilizată pentru rezolvarea unor probleme de mari
dimensiuni, cu geometrie complexă.
Obiectivul metodei cu elemente finite este înlocuirea sistemului inițial cu un sistem finit care
posedă același proprietăți. Scopul îl reprezintă găsirea unei soluții aproximative la o problemă cu
condiții la limită sau cu condiții inițiale, prin împărțirea domeniului de calcul în mai multe
subdomenii de dimensiuni cunoscute, conectate între ele. Aceste subdomenii reprezintă chiar
elementele finite, iar totalitatea acestora formează rețeaua sau „mesh-ul”. Funcțiile de
aproximare folosite în rezolvarea sistemului se numesc funții de interpolare, iar cu ajutorul
relațiilor dintre aceste funcții in nodurile rețelei putem aproxima funcția necunoscută pe întreg
sistemul.
Rezolvarea unei probleme prin metoda elementelor presupune trei etape de calcul:
a) Preprocesarea, ce presupune introducerea si pregătirea datelor, definirea proprietăților
materialelor utilizate și a încărcărilor la care acestea sunt supuse. Introducerea datelor se
poate face interactiv, prin interfața solver-ului utilizat sau prin citire din fișier. Generarea
rețelei de calcul se poate face automat sau poate fi definită de utilizator pentru un control
mai bun asupra calității acesteia.
Pentru discretizarea mesh-ului pot fi folosite elemente de tip bară grindă sau resort, elemente 2D
de tip membrană, placă sau shell si elemente 3D, mai complexe.
b) Procesarea, unde programul prelucrează datele de intrare și calculează variabilele nodale
precum deplasările nodale, iar apoi celelalte mărimi, cum ar fi tensiunile si derivatele
variabilelor primare. În esență, se rezolvă un sistem global de ecuații scris sub formă
matriceală ca:

(3.67)
unde [K] reprezintă matricea de rigiditate, {u} reprezintă vectorul deplasărilor nodale, iar {F}
reprezintă vectorul forțelor nodale.
c) Postprocesarea, unde sunt prezentate rezultatele printr-o interfață user-friendly.
Rezultatele sunt prezentate grafic, unde sunt ilustrate deformația structurii inițiale, iar
variabilele nodale scalare, cum ar fi presiunea și temperatura, sunt prezentate cu ajutorul
liniilor de contur.
Din punct de vedere al rezolvării calculelor, metoda cu elemente finite presupune șase etape de
calcul: discretizarea continuului, alegerea funcțiilor de interpolare, definirea proprietăților
elementelor, asamblarea elementelor, rezolvarea sistemului de ecuații și retrocalculul pentru
determinarea mărimilor suplimentare.
Ca ipoteze de lucru privind comportarea materialelor și a structurii se admit:
- materialul este considerat un mediu continuu, omogen și izotrop, iar proprietățile acestuia
nu variază în timp;
- materialele utilizate au o comportare liniar-elastică, ce poate fi descrisă cu ajutorul legii
lui Hooke;
- deformațiile structurii sunt mici în comparație cu dimensiunile structurii analizate;
- comportarea structurii depinde de natura și caracteristicile materialelor folosite;
- relațiile între deplasări și deformațiile specifice, respectiv între tensiuni și deformațiile
specifice sunt liniare.
Un aspect important de care trebuie ținut cont este acela că generarea automată a unei rețele fine
nu va conduce automat la creșterea preciziei calculelor. O rețea mai fină conduce la matrice de
rigiditate mai mari, deci la un număr mai mare de ecuații ce trebuie rezolvate ce vor necesita mai
multă memorie si un timp mai mare de rezolvare.
Metoda elementelor finite a căpătat o popularitate destul de mare, motivele principale fiind:
alegerea ușoară a funcțiilor de formă și generarea cu ușurință a matricelor de rigiditate și a
vectorilor forțelor nodale.
Dezvoltată inițial pentru analiza structurilor aerodinamice, metoda analizei cu elemente finite
poate fi aplicată unui număr foarte mare de probleme, atât statice, cât și dinamice.

2. Proiectarea structurii pentru analiza cu elemente finite

Această lucrare urmărește o analiză structurală în soft-ul Ansys de tip System Coupling între
modulele Fluent (Fluid Flow) și Static Structural. Pentru proiectarea modelului panoului de
înveliș s-a folosit modulul Design Modeler inclus in Ansys Workbench.
Modelul folosit constă într-un panou pătrat cu dimensiunile de 30x30 cm și o grosime de 1 cm.
Pentru definitivarea modelului au fost create următoarele operații:
- a fost creată o incintă de tip Enclosure care simulează un tunel aerodinamic;
 - modelul panoului a fost fixat în această incintă printr-o operație Boolean de tip Subtract;
- modelul panoului a fost rotit in jurul axei Y cu 5 grade, pentru a simula un unghi de
incidență de 5 grade.

Tot in modulul Design modeler au fost create următoarele suprafețe de tip Named Selection:
- inlet, care va constitui dispozitivul de admisie al tunelului aerodinamic;
- outlet, care va constitui dispozitivul de evacuare al tunelului aerodinamic;
- walls, care reprezintă pereții tunelului aerodinamic;
- contact, pe extradosul și intradosulul panoului, care va constitui zona de unde va fi
preluată forța aerodinamică în modulul Fluent și transmisă modulului Static Structural.

Figura 1: Panoul de înveliș în „tunelul aerodinamic”

3. Discretizarea structurilor
Discretizarea modelelor poate influența rezultatele analizei, de aceea aceasta trebuie să fie cât
mai corectă. O discretizare mai fină poate oferi rezultate mai bune, însă cu un cost în ceea ce
privește timpul de calcul și memoria utilizată.

a) Discretizarea in modulul Fluent

 Deoarece geometria panoului este simplă, discretizarea modelului său a fost realizată automat
în Fluent. Rafinarea rețelei s-a realizat prin operații de tip Face meshing.

Figura 2: Discretizarea rețelei pentru modulul Fluent

Finalizarea discretizării în Fluent a fost realizată în zona Setup, unde au fost fixați următorii
parametri:
– viteza curentului de aer la infinit a fost considerată 30 m/s.
– fluidul de lucru este aerul, considerat gaz ideal;
– modelul de turbulență folosit este k-omega;
– simularea a fost efectuată în 100 de iterații.
 Figura 3: Vizualizare in Fluent, albastru - inlet, roșu - outlet

b) Discretizarea în modulul Static Structural

Deoarece panoul de înveliș considerat este fabricat din materiale compozite, discretizarea
modelului acestuia a fost efectuată în modulul ACP(Pre) din Ansys Workbench. Discretizarea
modelului a fost efectuată respectând dimensiunile prezentate anterior, urmând următorii pași:
a) Engineering Data – aici au fost selectate materialele utilizate în construcția panoului, mai
exact compozit de tip Carbon-Epoxy;

b) Geometry – aici a fost importat modelul 3D al panoului, definit anterior in Design

Modeler.

c) Model – aici a fost generată grila de calcul propriu-zisă. Deoarece geometria panoului
este simplă, discretizarea modelului său a fost realizată automat.

d) Setup – în acest modul au fost definitivat materialul compozit folosit în construcția

panoului de înveliș.
Pentru generarea panoului de înveliș au fost creată o structură de tip Fabric cu grosimea de 1 cm,
utilizând materialul „Epoxy Carbon (230 GPa) Prepreg” ales din modulul Engineering Data.
Direcția de orientare a fibrelor a fost definită printr-o structură de tip Stackup. În final panoul a
fost definitivat prin crearea unei structuri de tip Modelling Group unde a fost selectat Stackup-ul
create anterior. Direcția de orientare a fibrelor a fost raportata la sistemul global de coordonate
printr-o comandă de tip Rosette, unde direcția principală a fost considerată în lungul axei X,
dinspre Inlet spre Outlet.

Figura 4: Discretizarea rețelei pentru modulul Static Structural

Modelul rezultat în ACP (Pre) a fost introdus apoi în modulul Static Structural, zona Model,
unde au fost fixate următoarele elemente:
- Fixed Support – va simula fixarea panoului de înveliș. Au fost selectate laturile laterale,
pentru a simula fixarea unui panou de înveliș de lisele aripii.

- System Coupling Region – reprezintă zona de acțiune a forțelor aerodinamice, definită

anterior prin suprafața „contact” de tip Named Selection. Au fost selectate extradosul și
intradosul panoului.

4. Simularea numerică propriu-zisă

După discretizarea ambelor modele a fost creată o analiză structurală de tip System Coupling de
tip Fluid Solid Interface într-un singur pas, pentru simplificarea problemei: modulul Fluent
transmite forța aerodinamică din zona „contact” către modulul Static Structural, care va calcula
deformația si tensiunile principale din panou. Această analiză continuă până când se atinge
convergența atât în Fluent, cât și în Static Structural.
 Figura 5: Schema de lucru în Ansys Workbench

5. Interpretarea rezultatelor
Figura 6: Distribuția de presiuni în jurul panoului

Figura 7: Distribuția de viteze în jurul panoului

 Figura 8: Distribuția de presiuni pe panou

Figura 9: Vizualizarea curgerii în jurul panoului cu linii de curent

Figura 10: Deformația maximă a panoului (a), scara 5:1

Figura 11: Deformația maximă a panoului (b), scara 5:1

Figura 12: Tensiunea echivalentă la care e supus panoul

Figura 13: Tensiunea maximă la care e supus panoul

 Figura 14: Fluxurile de forfecare din panou

În figurile de mai sus sunt reprezentate deformația totală a structurii si tensiunile principale. Se
poate observa că valorile maxime au fost obținute în partea din față a panoului, corespunzătoarea
celei mai mari presiuni la care acesta e supus. De asemenea, se poate observa ca valorile
tensiunilor sunt mult mai mici decât tensiunile maxime admisibile ale materialului compozit
folosit, care are o rezistență la rupere de aproximativ 1500 MPa atunci când forța acționează pe
direcția fibrelor.