Informatică aplicată

Curs 3 – Ingineria asistată de calculator

(continuare)

Dinamica fluidelor (CFD)

Analiza computerizată a curgerii fluidelor (CFD – Computational Fluid Dynamics)

reprezintă o ramură a mecanicii fluidelor, care face apel la algoritmi şi metode numerice cu ajutorul
cărora rezolvă şi analizează probleme de curgere a fluidelor, de transfer de căldură precum şi alte
procese fizice legate de cele anterior menţionate. Sistemele de calcul sunt utilizate pentru a efectua
milioanele de calcule necesare simulării interacţiunii lichidelor şi gazelor cu suprafeţele complexe
utilizate în inginerie. Fenomenele sunt atât de complexe încât, chiar şi cu cele mai puternice
supercomputere şi cu ecuaţii simplificate, de cele mai multe ori nu se pot obţine decât soluţii
aproximative. Există însă cercetări permanente asupra unor produse software care să
îmbunătăţească acurateţea rezultatelor şi viteza de procesare a scenariilor de curgere complexe, cum
ar fi curgerile transonice şi cele turbulente. Validarea performanţelor acestor programe se face de
obicei prin comparaţie cu teste efectuate în tunelul de vânt.
La baza rezolvării oricărei probleme CFD stau ecuaţiile Navier-Stokes, cu ajutorul cărora se
poate defini curgerea unui fluid aflat fie în fază lichidă fie gazoasă. Prin îndepărtarea termenilor
care descriu vâscozitatea, ecuaţiile Navier-Stokes se simplifică, obţinându-se ecuaţiile lui Euler.
Mergând mai departe, se pot elimina termenii care descriu turbulenţele, obţinându-se ecuaţiile de
transfer de energie care, într-o ultimă etapă de simplificare, pot fi liniarizate.
Ca şi în cazul problemelor FEA, metodologia de abordare a problemelor CFD presupune
parcurgerea următorilor paşi:

Domenii de utilizare

Analiza CFD are aplicabilitate în numeroase domenii industriale şi de cercetare. Cele mai
des întâlnite sunt:
• Industria alimentară: vase de amestecare, bioreactoare
• Mediu: dispersia poluanţilor în apă şi în aer
• Industria constructoare de maşini: modelarea procesului de combustie, aerodinamica
automobilelor
• Aeronautică: optimizarea profilurilor aerodinamice
• Construcţii: ventilarea clădirilor, determinarea amplasării optime a aparatelor de aer
condiţionat
• Protecţie: investigarea efectelor focului şi fumului
• Electronică: transferul de căldură în şi în jurul componentelor electronice şi a circuitelor
imprimate
• Energetică: optimizarea proceselor de ardere
• Medicină: curgerea sângelui prin grefele efectuate pe vasele de sânge

Preprocesarea

Este definit domeniul geometric în care se studiază fenomenele de curgere. Acesta poate fi
de exemplu porţiunea dintr-o ţeavă pe care este amplasat un robinet, un volum de aer în care se află
amplasată o aripă de avion (pt. studiul curgerii peste această aripă) etc. (figura 1a).
Spaţiul ocupat de fluid este discretizat (divizat) în volume finite numite volume de control,
obţinându-se o reţea (mesh) de celule interconectate. Reţeaua poate fi sau nu uniformă. Cu cât
reţeaua este mai fină, cu atât rezultatele obţinute pot fi mai apropiate de realitate. Această precizie
este contracarată însă de reducerea semnificativă a vitezei de calcul. În figura 1b se poate observa
discretizarea fină a anumitor zone de interes de pe suprafaţa turbinei eoliene.

-1-
 Următorul pas constă în precizarea condiţiilor iniţiale, cum ar fi viteza fluidului la intrarea în
domeniul studiat, presiunea lui la ieşirea din acest domeniu, temperatura fluidului etc. Este de
asemenea importantă precizarea comportării fluidului la “graniţele” domeniului. De exemplu, în
figura 1a se observă specificarea zonei de intrare şi a celei de ieşire a curentului de aer din domeniul
studiat. Direcţia curgerii este simbolizată de program cu săgeţi.
În final, se alege modelul matematic care va fi utilizat. Acesta va depinde de tipul curgerii,
de acurateţea dorită şi, evident, de puterea de calcul disponibilă.

Simularea (rezolvarea problemei)

Modulul de rezolvare discretizează ecuaţiile şi le rezolvă iterativ pentru fiecare volum de

control în parte. În acest fel, necunoscutele (de exemplu, presiunea) primesc câte o valoare
aproximativă în fiecare volum finit. Se obţine astfel o imagine de ansamblu a caracterului curgerii
pe întregul domeniu studiat.
Modulul de rezolvare (solver) generează un fişier cu rezultate, pe care îl transferă
postprocesorului.

Postprocesarea

Postprocesorul este utilizat pentru a vizualiza, analiza şi prezenta interactiv rezultatele. Sunt
incluse instrumente dintre cele mai variate, de la prezentarea valori numerice ale mărimilor
calculate, până la animaţii complexe ale fenomenului de curgere. Printre cele mai des întâlnite
facilităţi oferite se regăsesc:
• Vizualizarea domeniului geometric şi a volumelor finite;
• Vizualizarea variaţiei mărimilor scalare (mărimi care nu au direcţie ci numai valoare, cum ar
fi temperatura şi presiunea) (figura 1c);
• Grafice vectoriale care prezintă direcţia şi magnitudinea curgerii (figura 1d);
• Calcule numerice cantitative;
• Animaţii;
• Grafice ale mărimilor calculate;
• Rapoarte complete, cu concluzii, pregătite pentru tipărire.

Alte metode de discretizare

Metoda discretizării în volume finite (FVM – Finite Volume Method), discutată până
acum, reprezintă abordarea clasică pentru cele mai multe programe CFD. Soluţia obţinută pe
această cale este de natură conservativă şi nu există nicio garanţie că ea corespunde pe deplin
realităţii. Mai mult decât atât, metoda este foarte sensibilă la volumele de control cu forme înalt
neregulate, distorsionate. Atunci când astfel de elemente se află în zone critice ale curgerii, procesul
iterativ de calcul poate deveni instabil, devenind imposibilă convergenţa către o soluţie.

Metoda elementului finit (FEM – Finite Element Method), de obicei populară în analiza
structurală, poate fi aplicată şi în domeniul CFD. Metoda trebuie însă aplicată cu mare atenţie
pentru a asigura obţinerea unei soluţii conservative. Cu toate acestea, ea prezintă o stabilitate a
calculului mult mai ridicată decât metoda volumelor de control, reprezentând noua direcţie către
care se îndreaptă dezvoltatorii de software CFD.

Metoda diferenţelor finite este foarte simplu de implementat. Pentru moment, există puţine
produse software care o utilizează. Codurile de program moderne bazate pe această metodă pot fi
aplicate pe modele geometrice complexe, oferind acurateţe şi eficienţă.

-2-
a) volum de aer în care este amplasată o porţiune b) discretizarea zonelor de interes de pe suprafaţa
dintr-o turbină eoliană Savonius turbinei eoliene

c) vizualizarea distribuţiei de presiuni d) vizualizarea sensului şi amplitudinii vitezelor,

cu evidenţierea zonelor turbionare

e) vizualizarea traseelor curenţilor de aer f) Vizualizarea curgerii cu viteză înaltă

la lansarea navetei spaţiale (simulare NASA)
Figura 1

-3-
Modele matematice utilizate

Simularea numerică directă (DNS – Direct Numerical Simulation) este capabilă să

capteze toate mişcările turbulente relevante, indiferent de mărimea lor. Acest mod de abordare este
extrem de costisitor din punct de vedere al resurselor de calcul. Pentru problemele complexe, este
impracticabil chiar şi pe calculatoarele moderne ale zilelor noastre. Din acest motiv, s-au căutat
permanent modele mai simple care să poată modela şi detalii la scară mică ale mişcării fluidului.

RANS (Reynolds-averaged Navier-Stokes) reprezintă cea mai veche abordare în modelarea

curgerii turbulente. Acest model matematic rezolvă un set modificat de ecuaţii Navier-Stokes, prin
introducerea a două mărimi: una constantă, reprezentând o valoare medie şi una variabilă. De
exemplu, viteza v a fluidului este variabilă în timp. Modelul RANS poate considera că această
viteză este formată dintr-o valoare medie constantă vmed şi o componentă variabilă în timp vvar:
v = vmed + vvar.
Ecuaţiile RANS calculează valorile medii ale parametrilor curgerii, modelând în acelaşi timp şi
efectele turbulenţelor fără a rezolva efectiv fluctuaţiile turbulente. Acest model matematic
simulează curgerea turbulentă la orice scară de mărime.
Comparat cu DNS, modelul RANS reduce în foarte mare măsură timpul de calcul, din acest
motiv fiind adoptat pe scară largă în practica inginerească. Totuşi, procesul de mediere menţionat
mai sus introduce necunoscute suplimentare în sistemul de ecuaţii, reprezentând produse ale
componentelor fluctuante ale mărimilor. Aceste necunoscute sunt interpretate ca fiind eforturi
unitare adiţionale în fluidul analizat, fiind numite şi eforturi (turbulente) Reynolds. Prin urmare,
pentru ca sistemul să poată fi rezolvat, pentru fiecare necunoscută suplimentară se adaugă câte o
nouă ecuaţie. Se spune că astfel sistemul “se închide”. “Închiderea” presupune că există un număr
suficient de ecuaţii pentru toate necunoscutele, inclusiv tensorul rezultat din procedura de mediere.
Ecuaţiile utilizate pentru a închide sistemul definesc tipul modelului matematic pentru curgerea
turbulentă. Din acest punct de vedere, modelele RANS pot fi grupate în două mari categorii:
• Ipoteza Boussinesq: metoda implică utilizarea unei ecuaţii algebrice pentru eforturile unitare
Reynolds, care include determinarea vâscozităţii turbulente şi, în funcţie de gradul de
complexitate a modelului, rezolvarea ecuaţiilor de transfer pentru determinarea energiei
cinetice turbulente şi a disipării. Sunt larg utilizate modelele k-ε, Prandtl şi Chen.
• RMS (Reynolds Stress Model): modelul încearcă să rezolve ecuaţiile de transfer pentru
eforturile unitare Reynolds. Aceasta presupune introducerea unui set de ecuaţii de transfer
pentru toate eforturile Reynolds. Creşterea în dimensiuni a sistemului de ecuaţii se traduce
însă în timp de calcul suplimentar şi/sau necesar sporit de resurse ale calculatorului.

Modelul LES (Large Eddy Simulation1). În curgerile turbulente îşi fac apariţia turbioane de
diverse mărimi, de la cele foarte mici la cele de mari dimensiuni (figura 1f). De asemenea,
perioadele lor de existenţă sunt variabile. LES constă într-o tehnică prin care vortexurile de mici
dimensiuni sunt filtrate şi sunt modelate la o scară de mărime mai mică decât dimensiunea reţelei de
volume finite. În schimb, vortexurile mari care, din punct de vedere energetic, transportă o cantitate
importantă de energie, sunt rezolvate fără a se apela la aproximări. Această abordare necesită reţele
foarte fine (deşi nu atât de fine ca în cazul modelului DNS) şi un număr mare de paşi de timp, ceea
ce conduce la timpi de calcul considerabili2. Cu toate acestea, metoda oferă detalii ale curgerii
turbulente (de exemplu, fluctuaţiile de presiune) care nu pot fi obţinute cu ajutorul metodelor
RANS.
Pentru Re>5000, în următoarele cazuri se poate apela la metoda LES de rezolvare (pentru
Re<5000 se poate utiliza DNS):

1
eddy – vortex, turbion, vârtej
2
Pe un sistem de calcul cu 8 până la 16 procesoare, perioada de rezolvare poate dura până la o săptămână, în funcţie de
complexitatea problemei.

-4-
 • Este foarte probabil să se manifeste o curgere instabilă, cu fluctuaţii pe scară mare a unor
substraturi de fluid sau oscilatia vortexurilor (figura 2).
• În modelul geometric şi în curgere există simetrii, dar pot apare bifurcaţii care întrerup
simetria.
• Apare fenomenul de portanţă în interiorul fluidului (forţe ascensionale), cu zone mari de
instabilitate create de o sursă de căldură aflată la baza fluidului, sau de un fluid mai uşor
aflat sub un fluid mai dens (de exemplu, curgerea simultană a mai multor faze fluide în
conducte înclinate).
• Abordarea clasică RANS nu converge (de exemplu, datorită turbulenţelor cu un caracter
înalt anizotropic).
• Este necesară o reprezentare bună a structurilor turbulente în cazul unor “mini procese” de
curgere (de exemplu, microamestecarea, reacţii chimice).
• Trebuie calculat nivelul de zgomot generat de curgere.
• Sunt necesare informaţii despre anumite mărimi fluctuante, cum ar fi: forţe fluctuante, rafale
de vânt etc.

Figura 2
Nu se recomandă utilizarea metodei LES pentru studiul curgerii în zona de contact a
fluidului cu pereţii solizi care-l mărginesc, datorită necesităţii generării unei reţele foarte fine de
volume de control în aceste zone, ceea ce conduce la perioade de calcul excesiv de lungi.

Modelul DES (Detached Eddy Simulation) este util în special pentru analizele care implică
apariţia unor zone de separare3 semnificative. DES face apel la formularea RANS atunci când se
analizează stratul limită de separaţie din zona de contact fluid-solid, sau în regiunile în care scara de
lungime a turbulenţelor este mai mică decât dimensiunea maximă a volumelor finite. Dacă scara de
lungime a turbulenţelor depăşeşte această dimensiune, se apelează la modelul LES. Acesta este şi
motivul pentru care gradul de fineţe al reţelei poate fi, la nivelul global al domeniului geometric
studiat, mai grosier decât în cazul LES, ceea ce se răsfrânge în final într-o reducere cu câteva ordine
de mărime a timpului de calcul. Comparat însă cu modelul RANS, DES prezintă timpi de rezolvare
cu cel puţin un ordin de mărime mai mare. Un inconvenient important constă şi în faptul că
generarea reţelei de volume finite este mult mai dificil de realizat decât în cazurile RANS şi LES.
Sunt enumerate în continuare câteva exemple tipice de probleme în care se utilizează DES:
• Curgerea în jurul unor obstacole care nu au formă aerodinamică (clădiri, poduri etc.);
• Curgerea în jurul unor vehicule de transport terestru, care generează zone masive de
separare (camioane, trenuri etc.);
• Generarea de zgomot la curgerea în jurul unor obstacole (de exemplu, trecerea aerului peste
oglinda unui automobil care se deplasează cu viteză ridicată);
• Analiza zonelor de separare din jurul unei aripi care se deplasează la un unghi mare de
incidenţă.

3
Atunci cand stratul fin de fluid, atasat de suprafata solida peste care curge, se desprinde de aceasta, se spune ca a
aparut fenomenul de separare. Separarea este provocata de vascozitatea fluidului. Probabilitatea ca acest fenomen sa
apara creste cu cresterea valorii numarului Re. Simulari animate ale separarii pot fi vizualizate la adresa:
http://www2.icfd.co.jp/menu1/boundarylayerseparation/boundlays.html

-5-
 Modelul SAS (Scale-Adaptive Simulation) furnizează rezultate similare modelului LES în
zonele instabile ale curgerii. În acelaşi timp, sunt disponibile facilităţile metodei RANS in zonele de
curgere stabilă. În principiu, DES şi SAS oferă funcţionalitate similară, cu deosebirea că acesta din
urmă este mai puţin sensibil la gradul de fineţe a reţelei de volume finite, ceea ce se transpune în
general printr-o acurateţe sporită a rezultatelor.

Modelul SST (Shear Stress Transport) se arată superior altor abordări matematice, în
“prezicerea” fenomenului de separare în cazul curgerilor turbulente. În general, celelalte modele
genereaza fenomenul de separare cu o oarecare întârziere şi, mai mult decât atât, continuă prin a
subevalua amploarea separării. Pentru anumite simulări, cum ar fi portanţa aripilor de avion, acest
comportament al algoritmului matematic este problematic, întrucât conduce la rezultate prea
“optimiste” faţă de cele reale. Modelul SST a fost conceput pentru a oferi un grad de acurateţe
superior privind momentul apariţiei separării.
Figura 3 prezintă, sub formă de izosuprafeţe, modul în care curgerea nestaţionară este
produsă de modelele SST şi SAS, în cazul curgerii unui fluid peste un cilindru (Re = 3,6x106). Se
observă că modelul SST generează doar turbulenţele la scară largă.

a) simulare SST

b) simulare SAS
Figura 3

-6-