Laborator 4

-CAA-
9.2. ACHIZIŢIA DE DATE ŞI CONTROLUL PROCESELOR

9.2.1. Metoda clasică de obţinere şi prelucrare a datelor

Pentru efectuarea măsurătorilor se utilizează un lanţ de elemente care permit transformarea
mărimilor fizice de interes într-un şir de valori numerice sau într-o reprezentare grafică. Lanţul
începe cu senzorii şi traductoarele care realizează convertirea mărimii fizice cercetate într-o altă
mărime mai uşor abordabilă, de obicei o mărime electrică, denumită semnal. Semnalul va fi
eventual amplificat şi filtrat pentru ca apoi să poată fi introdus într-un înregistrator magnetic
(magnetofon pentru cercetare). Semnalul înregistrat pe magnetofon poate fi prelucrat în laborator,
printr-o nouă amplificare şi introducerea într-un înregistrator analogic x-y cu hârtie.
Pentru a putea fi utilizată şi din punct de vedere cantitativ, mărimea reprezentată grafic
trebuie să fie calibrată, adică să se cunoască poziţia pe acel grafic care corespunde valorii zero şi
amplificarea, adică numărul de unităţi ale mărimii fizice reale care corespunde pentru o unitate de
lungime de pe grafic.
Reprezentarea se poate face în mai multe feluri:
 în funcţie de timp (evoluţia temporală), caz în care trebuie să se dispună şi de scara de
reprezentare a timpului;
 în funcţie de frecvenţă (spectrul), caz în care trebuie să se dispună şi de scara frecvenţelor;
 în funcţie de o altă mărime (caracteristică plană);
 în funcţie de două mărimi (caracteristică spaţială).

9.2.2. Achiziţia de date şi comanda proceselor

Modul clasic de lucru prezentat anterior ridică unele probleme prin aceea că stabilirea
valorilor numerice este dificilă. Din această cauză s-a încercat convertirea mărimilor analogice
(tensiuni electrice) în semnale electrice logice cu care lucrează calculatoarele electronice şi care au
corespondenţi în cifrele bazei de numeraţie 2.
Preluarea datelor experimentale de către calculatoare se numeşte achiziţie de date (data
acquisition). Dacă la aceasta se adaugă posibilitatea inversă, de a transmite semnale şi comenzi
către elemente de acţionare, se facilitează controlul proceselor: pe baza informaţiilor achiziţionate,
un sistem de calcul poate lua deciziile cele mai potrivite şi transmite comenzile necesare efectuării
corecţiilor. Răspunsul sistemului se va apropia astfel de funcţia obiectiv pe care o urmăreşte
sistemul electronic de control.
Dispozitivele electronice care realizează comunicarea sistemului electronic de calcul cu
traductoarele şi elementele de acţionare sunt denumite interfeţe multifuncţionale.
Aceste plăci electronice specializate permit în general următoarele acţiuni:
 conversia digital-analogică (DAC – digital-analog conversion), adică generarea unei tensiuni
electrice care se modifică proporţional cu numere furnizate de calculator, între două valori
extreme şi cu o fineţe suficientă (de exemplu, un convertor de 10 biţi poate scoate la numărul 0
tensiunea –5 V; la 512, 0 V; la 1024, 5 V); cu aceste semnale pot fi comandate elemente de
acţionare şi automatizare de proces;
 conversia analog-numerică (ADC – analog-digital conversion): transformarea informaţiei
provenite de la traductoare în valori numerice care pot fi utilizate de către calculatoarele
electronice; plăcile de achiziţie permit această convertire, iar programe specializate dau
posibilitatea reprezentării grafice a mărimilor, realizarea de calcule de diferite tipuri, permit
aşa- numita procesare a semnalelor atât în domeniul timp, cât şi în domeniul frecvenţă
(corelaţie, analiză spectrală, filtrare numerică, transformări Fourier, integrări, derivări;
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

 generarea unor semnale de ieşire logice, care au doar două niveluri de tensiune (de obicei 0
V şi 5 V), dependente de valoarea 0 sau 1 a unor numere binare asociate; pot fi date astfel
comenzi de genul da-nu (deschis-închis, pornit-oprit, aprins-stins, cuplat-decuplat);
 preluarea unor semnale de intrare logice, prin care se poate afla starea unor comutatoare
sau elemente de acţionare cu două stări stabile;
 temporizare şi numărare de impulsuri pot fi măsurate extrem de precis durate de timp, cu
erori de ordinul microsecundelor sau mai mici, pot fi numărate impulsuri, ţinându-se seama
eventual de existenţa unor evenimente externe care să le confirme, pot fi divizate frecvenţe;
aceste circuite, numite numărătoare-temporizatoare (CTC - clock timer counter), pot avea
mai multe modalităţi de lucru:
 temporizare (aşteptare): se lucrează cu impulsuri care provin după intervale de timp
egale, generate de circuite pilotate cu cristale de cuarţ; deoarece frecvenţa este
constantă se produce măsurarea timpului; după un număr de impulsuri se generează un
semnal care poate determina o acţiune;
 numărare: se lucrează cu impulsuri care provin din exteriorul sistemului de control, de
obicei la intervale de timp inegale; se numără câte impulsuri apar într-o unitate de timp;
după un număr de impulsuri se generează un semnal care poate determina o acţiune;
 divizarea unei frecvenţe: deoarece la ieşirea circuitului se produce un impuls după ce la
intrare a ajuns un număr programat de impulsuri.
Un convertor analog-digital este definit de mai multe mărimi dintre care cele mai
importante sunt domeniul de lucru, numărul de biţi şi perioada de eşantionare.
Domeniul de lucru este delimitat de valorile analogice extreme (minimă şi maximă) pentru
care mai este posibilă convertirea.
Numărul de biţi b determină numărul nivelelor de conversie, N = 2b. Prin nivel de conversie
se înţelege acel interval de valori ale semnalului analogic căruia i se va asocia un anumit număr
întreg care apare ca urmare a conversiei. Cu cât numărul de biţi ai convertorului este mai mare cu
atât eroarea va fi mai mică (eroarea maximă teoretică de conversie este egală cu jumătate de nivel
de eşantionare).
Înregistrarea reală este înlocuită cu un semnal eşantionat care constă dintr-o înşiruire de
valori discrete. Intervalul de timp dintre două citiri succesive ale semnalului analogic poartă numele
de perioadă de eşantionare şi este în general o valoare constantă.
Pentru a putea utiliza convertoarele analog-numerice trebuie să se cunoască legătura dintre
valoarea reală a semnalului analogic şi numărul obţinut cu urmare a conversiei. Pentru aceasta
trebuie stabilite scara de lucru şi nivelul de zero.
Nivelul de zero este valoarea numerică obţinută atunci când la intrarea convertorului
semnalul analogic are valoarea zero, iar scara reprezintă numărul de unităţi de măsură cu care
trebuie modificată mărimea de intrare pentru a se produce modificarea cu 1 a rezultatului
conversiei.
 9.3. ÎNCERCAREA ASISTATĂ DE CALCULATOR

Nu se poate concepe o cercetare în domeniul autovehiculelor fără să conţină şi aspecte

experimentale. Teoria devine utilă numai în măsura în care este confirmată de practică, dar şi invers
există legătura, şi anume observaţiile experimentale pot conduce la noi căi de abordare a
problemelor teoretice. În prezent, conceptul de testare asistată de calculator (CAT - Computer
Aided Testing) reprezintă o verigă importantă în punerea la punct a unor produse noi sau
modernizate.
Mai întâi, asupra modelului funcţional sau prototipului se efectuează teste în condiţiile
probabile de exploatare. Înregistrările acestor încercări, ca şi ale altora obţinute anterior la produse
asemănătoare, sunt prelucrate, obţinându-se în acest fel “esenţa” spectrelor de solicitare sub forma
colectivelor de solicitare, pentru caracterizarea în timp, şi a spectrelor de putere, pentru
caracterizarea în frecvenţă. Aceste informaţii preţioase sunt stocate în baze de date şi sunt păstrate
cu grijă, ele constituind o adevărată avuţie pentru proiectanţii şi constructorii de autovehicule.
Pe baza rezultatelor prelucrărilor se stabilesc în continuare colectivele de încercare. Ele arată
proporţia cu care trebuie să fie folosită o solicitare cu o anumită amplitudine din totalitatea
solicitărilor considerate. Se poate trece apoi la comanda standurilor de încercare, fiind reproduse
în laborator solicitări similare cu cele din exploatarea normală. Se obţine astfel un control mai bun,
se anulează influenţa condiţiilor atmosferice şi pot fi realizate cercetări intensive, mai ales prin
automatizare.

9.4. INGINERIA INVERSĂ

9.4.1. Domenii de aplicare a ingineriei inverse

De multe ori inginerii sunt puşi în situaţia de a realiza un proiect pornind de la obiecte
produse prin alte metode decât cele clasice. De exemplu fabricarea unei piese care să înlocuiască un
element deteriorat al unui utilaj unicat, preluarea formei unei caroserii de automobil realizate la
scară redusă de un stilist sau obţinerea unei copii a unei opere de artă (fig. 9.11) pot reprezenta
astfel de situaţii. Aceste acţiuni de realizare a desenului de execuţie pornind de la o piesă existentă
se numeşte prelevare, iar domeniul tehnic care se ocupă cu aceasta este cunoscut sub denumirea de
inginerie inversă (reverse engineering): achiziţia formelor unui obiect în vederea modelării sale
virtuale cu sisteme CAD.
Principalele abordări din industrie ale ingineriei inverse se referă la:
 realizarea de proiecte CAD-CAM pe baza unui obiect fizic;
 compararea unui obiect fabricat cu un model numeric de referinţă;
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

Fig. 9.11 Digitizor de birou (MScribe)

 Fig. 9.12 Verificarea dimensională automată a pieselor fabricate
 duplicarea unui obiect similar;
 preluarea imaginii unui obiect;
 caracterizarea geometrică a unei forme.
Ingineria inversă poate fi utilizată aşadar şi pentru controlul dimensional, manual sau automat,
al pieselor unicat sau fabricate în serie. Instalaţii ca cea din figura 9.12 pot verifica imediat dacă
piesa fabricată corespunde cerinţelor cu privire la dimensiuni sau formă.
Apoi o instalaţie specială (fig. 9.13), care poate deplasa un palpator după 3 direcţii, urmăreşte
profilul acelei machete şi transformă poziţia curentă a palpatorului în coordonate ale punctelor
suprafeţei. Un astfel de proces migălos se numeşte digitizare a suprafeţei. În mod firesc,
următoarea etapă o constituie obţinerea unei exprimări matematice a aspectului geometric al
obiectului digitizat, adică achiziţia formei. Cele două etape ale ingineriei inverse – digitizarea şi
achiziţia formelor – reprezintă paşi esenţiali în scurtarea ciclului de proiectare şi dezvoltare al unui
nou produs.
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

9.4.2. Digitizarea formelor

Digitizarea obiectelor (sau a părţilor de obiecte) se aplică în mod esenţial în ingineria inversă,
în control (compararea unui nor de puncte cu un model de referinţă), în reproducerea (recopierea)
de obiecte sau în arhivarea lor în vederea unei difuzări mai largi (opere de artă sau giuvaiere, de
exemplu). Acest tip de procedeu constituie o interfaţă între diferitele etape de modelare şi elaborare
a produselor. Procedeul permite un ansamblu de aplicaţii şi de bucle necesare punerii la punct a
unui produs şi achiziţiei de informaţii, plecând de la modele fizice. Principalele domenii în care
digitizarea îşi dovedeşte din plin utilitatea sunt:
 modelarea CAD-CAM a unui obiect fizic: metoda permite ca, plecând de la un ansamblu de
puncte (reprezentate în format IGES), să se efectueze o modelare a suprafeţei învelişului unui
obiect, utilizând numai puncte utile şi fiind posibilă comparaţia cu norul de puncte iniţial, cu
scopul de a impune un ecart maximal (admisibil) între punctele măsurate şi punctele modelului
numeric;
 compararea unui model CAD-CAM cu produsul realizat: în cazul în care produsul a fost
fabricat plecând de la un fişier numeric, este posibilă compararea modelului fabricat cu
modelul numeric de referinţă; diferite proiecte sunt în curs de dezvoltare, printre care
domeniul protezelor medicale şi cel al formelor aero sau hidrodinamice; în acest ultim caz, se
poate da ca exemplu achiziţia punctelor unei pale de turbină realizate la scară redusă, care este
apoi modelată folosind metode CAD şi, în final, frezată pe o maşină cu 5 axe (fig. 4.1); piesa
obţinută va fi apoi digitizată şi norul de puncte achiziţionat va fi comparat cu modelul numeric
virtual în vederea validării calităţii piesei după prelucrare;
 duplicarea operelor artistice sau stilistice: artiştii şi stiliştii se exprimă cel mai adesea prin
realizarea unor piese unice ale căror materiale pot fi diferite, de la răşină la plastilină; pentru
difuzarea lor în serie mică (opere de artă sau giuvaiere) sau în serie mare (automobile, aparate
electrocasnice) este necesară achiziţia formelor obiectului, modelarea prin metode CAD-CAM
şi apoi definirea, eventual direct din puncte achiziţionate, a fişierului STL care va permite
obţinerea unei copii prin stereolitografie; în continuare, plecând de la astfel de copii, se pot
fabrica – utilizând fabricarea asistată sau tot procedee rapid prototyping – reproduceri în
materiale metalice sau mulajul care permite apoi injecţia de material plastic;
 fabricarea utilajelor: domeniul prelucrării punctelor achiziţionate din lanţul de vigitalizare
permite definirea automată a punctelor unui plan de separare, separarea piesei în două
semipărţi, definirea planului de separare şi a planului formei sau al matriţei, caracterizarea
semiformelor în relief corespunzător electrodului (la procedeele de electroeroziune) şi
generarea traiectoriilor uneltelor necesare prelucrării unuia sau altuia dintre aceste două
elemente; cercetări ample se derulează în domeniul frezării de mare viteză a materialelor dure;
 realizarea rapidă a prototipurilor: în cazul folosirii de electrozi, de utilaje pentru acoperire
ceramică sau pentru metalizarea unui obiect din răşină, este de asemenea posibil ca, plecând
direct de la “poliliniile” ce leagă punctele rezultate în urma digitizării, să fie generate datele
necesare elaborării obiectului din răşină (produs prin stereolitografie, pornind de la un fişier
STL); de notat că în acest caz CAD-CAM este o etapă adesea indispensabilă, deoarece piesele
produse au şi forme interioare, imposibil de detectat prin vigitalizare; anumite proiecte
industriale de aplicare a tomografiei cu raze X îşi propun să extindă achiziţia şi la formele
interioare;
 încercarea şi reajustarea fizică a modelului: anumite aplicaţii fac să apară necesitatea de a
realiza prototipuri construite dintr-un material bun, capabil să suporte o serie de încercări
(simulare fizică); deformaţiile reziduale sunt cuantificate prin vigitalizarea prototipului după
încercare; unele aplicaţii industriale au dat rezultate satisfăcătoare în domeniul protezelor de
articulaţii; în acest stadiu pot fi efectuate şi unele simulări numerice în scopul evidenţierii
trecerii de la starea iniţială a prototipului la starea sa de după încercare şi deformări; de fapt, în
acest fel se ajunge la o reprezentare fidelă a obiectului înainte şi după deformări.
 Captorii şi lanţurile numerice de prelucrare a informaţiilor ce provin de la aceştia sunt foarte
diversificate şi reprezentative pentru nevoile industriale exprimate deopotrivă în termeni de
precizie, viteză de achiziţie şi prelucrare şi posibilităţi ale maşinilor.
Clasificarea prezentată se bazează pe şapte tehnici principale de măsurare:
 palparea mecanică; captorii mecanici cu contact sunt utilizaţi în special pentru controlul
specificaţiilor dimensionale şi geometrice pe maşinile de măsură tridimensionale (fig. 9.13);
utilizarea lor în digitizare provoacă adesea creşterea pronunţată a timpilor de achiziţie; se pot
cita constructorii RENISHAW, ZEISS, SIP; majoritatea constructorilor propun şi captori
optici sau laser adaptabili pe capete de măsură standard;
 timpul de propagare a undei magnetice sau ultrasonice; digitizoarele bazate pe acest
principiu sunt puţine deoarece principala aplicaţie este digitizarea de scene; restricţia de a
rămâne perpendicular pe suprafaţa obiectului face ca aceşti captori să combine principiul lor
de bază cu triangularizarea laser;
 triangularizarea activă plecând de la un punct laser; această tehnologie porneşte de la
proiecţia unui punct laser pe un obiect; captorii sunt larg utilizaţi atât pentru controlul
industrial cât şi în digitizarea pieselor; ei îmbină rapiditatea de achiziţie şi prelucrare cu o
precizie de cele mai multe ori superioară captorilor mecanici şi cu o prelucrare completă a
părţilor ascunse;
 punerea la punct; sistemele bazate pe acest principiu permit ca, plecând de la cunoaşterea
caracteristicilor camerei de luat vederi, să se deducă distanţa poziţiei lentilelor optice; deşi
iniţial au fost prevăzute pentru măsurarea de lungimi în 2D, ele permit şi efectuarea de
măsurători ale grosimii; captorii sunt limitaţi cinematic, mobilitatea piesei trebuind să fie
adăugată celei a maşinii pentru fiecare utilizare particulară;
 triangularizarea activă cu plan laser; în cazul metodei, un plan laser este proiectat asupra
piesei, imaginea de profunzime fiind calculată prin triangularizare; digitizarea este în general
rapidă şi cu o precizie mai mică decât a captorilor de tip “punct laser”; achiziţia este
simplificată, căci ea nu necesită decât o mişcare relativă între piesă şi captor;
 triangularizarea activă cu structură laser; tehnica este puţin comercializată, dar face
obiectul a numeroase cercetări; rămân încă de înregistrat progrese semnificative în domeniul
prelucrării informaţiilor culese; se poate cita sistemul Bertin pentru metrologie 3D;
 utilizarea franjelor lui Moire; principiul combină viteza de achiziţie cu compactitatea
captorului, dar necesită un volum mare de calcule şi dovedeşte lipsă de robusteţe la
discontinuităţile obiectelor.
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

Fig. 9.13 Instalaţii industriale cu captori mecanici pentru digitizarea suprafeţelor

În scopul clasificării captorilor, trebuie detaliaţi parametrii cei mai semnificativi pentru
alegerea modului lor de utilizare. În primul rând, rezoluţia unui captor determină modul cum
punctele de măsură sunt spaţiate pe o direcţie dată. Precizia permite evaluarea, în cazul sistemelor
integrate de digitizare (maşină + captor + program de comandă), a erorii maxime posibile între
poziţia măsurată a unui punct şi poziţia sa exactă. Precizia după direcţia de focalizare, în cazul
captorilor pe bază de triangularizare activă prin punct laser, este parametrul cel mai important,
comparabil cu precizia lanţului mecanic al maşinii.
Volumul de lucru poate fi utilizat de asemenea la alegerea metodei de achiziţie, ca şi numărul
gradelor de mobilitate disponibile pe maşina de măsură sau pe captor. De exemplu, se poate utiliza
poziţionarea unghiulară a unei piese, fie pentru a efectua o scanare polară, fie pentru a poziţiona
piesa în raport cu captorul în scopul accesării părţilor ascunse.
Pentru a sintetiza capacităţile captorilor de înregistrare a formei în 3D, se prezintă o
clasificare care pleacă de la două mărimi caracteristice: viteza de măsurare şi precizia. Aceste date
trebuie luate în considerare cu precauţie, deoarece vitezele de achiziţie şi de prelucrare sunt
interdependente pentru captorii pe bază de punct laser, dar independente pentru tehnici plan laser
sau Moire. În plus, precizia finală de reconstituire a formelor depinde de programul de prelucrare a
punctelor şi de operatorul uman.

9.4.3. Modelarea numerică în ingineria inversă

Plecând de la punctele furnizate de captori şi de lanţurile de măsură, în general, cel mai
adesea este necesară construcţia de suprafeţe, sau altfel spus achiziţia formelor. Modelele şi
instrumentele
software utilizate în CAD-CAM pentru reprezentarea suprafeţelor sau volumelor plecând de la
contururi au fost descrise şi comparate în capitolul 4. De asemenea au fost precizate instrumentele
matematice care permit prelucrarea unui nor de puncte şi modelele şi programele pentru modelarea
suprafeţelor.
Dintre acestea, formulările parametrice corespund cel mai bine reprezentării elementelor de
suprafaţă utilizate în reconstrucţia care porneşte de la un nor de puncte. În funcţie de cerinţele de
natură estetică, de flexibilitate, eficienţă, continuitate, precizie şi varietate a formelor apar diferite
limitări care restrâng domeniul de aplicabilitate al modelelor prezentate, experienţa proiectantului
jucând şi de această dată un rol de maximă importanţă în soluţionarea corectă şi rapidă a problemei.
 În acelaşi timp, trebuie adăugate adesea anumite restricţii asupra soluţiei de obţinut
(pozitivitate, convexitate, minim de oscilaţii). Când punctele de achiziţie sunt importante,
interpolarea dă adesea rezultate nesatisfăcătoare: gradul ridicat al interpolatorului conduce la
formarea de “riduri”. Aproximarea (regresia) este în acest caz o soluţie mai bună, dar ea trebuie
efectuată sub anumite restricţii, pentru a evita cazul în care aproximatorul ignoră anumite zone care
s-ar putea dovedi a fi mai importante; în acest caz se vorbeşte despre “interproximare”.
Plecând de la norul de puncte filtrat, la care se adaugă contururile funcţionale, se va opera un
decupaj al suprafeţei ţinând cont de topologia generală a formei de reconstruit. Trebuie procedat în
aşa fel încât să se reconstruiască pe cât posibil zone patrulatere. Această operaţie se loveşte de
problema identificării zonelor particulare ale formei.
Zonele definite de subansamblurile de puncte trebuie să fie aproximate cu un model suficient
de suplu pentru a permite racordarea patrulaterelor. Aceasta operaţie se poate efectua în două
maniere diferite:
 găsirea unui aproximant al suprafeţei de puncte sub restricţii de racordare (adesea de tip
C2); aceasta operaţie are avantajul de a permite găsirea unei soluţii prin optimizarea
parametrilor de definiţie a suprafeţei: grad, număr de poli, vectori nodali, poziţii ale polilor,
ponderi ale polilor; însă dezavantajul este că ea necesită definirea tuturor patrulaterelor în
acelaşi timp, ceea ce face ca problema să devină complexă, iar prelucrarea greoaie;
 aproximarea pe porţiuni (decuparea în suprafeţe mai mici) şi abia apoi intervenţia asupra
parametrilor de definiţie ai suprafeţei pentru găsirea unei soluţii; avantajul acestei metode
rezultă în faptul că prelucrarea se efectuează la nivel local, dar ea suferă de dificultatea de a
găsi în continuare un joc de parametri care să asigure trecerea prin punctele de achiziţie cu o
precizie dată şi racordarea la nivel de tangentă şi curbură.
Anumite programe permit prelucrarea norului de puncte, modelarea şi lucrul cu suprafeţele în
vederea reprezentării numerice a formelor achiziţionate. În particular se pot cita: Surfacer, Alias,
ICEM-Surf, Super Spline (HighRES), CimStation (SILMA) şi funcţiile specifice ale modelatorului
STRIM 100. Se poate sublinia faptul că nici unul dintre ele nu permite modelarea în regim automat
a formelor plecând de la un nor de puncte, dar că ele propun unui utilizator instrumente performante
pentru rafinarea şi controlul modelelor de suprafeţe. Importante eforturi de cercetare au fost şi sunt
încă depuse în acest domeniu, atât din partea proiectanţilor, cât şi din partea specialiştilor în
mecanică. Utilizarea modelelor de suprafeţe în programele elaborate în CAD-CAM nu este
standardizată şi restricţiile de manevrare şi de rafinare a formelor depind deopotrivă de obiectivele
modelării şi de modelele cu care se operează.
Programul PowerInspect este un modul integrat în pachetul CAD/CAM denumit Power al
firmei Delcam şi este folosit pentru verificarea concordanţei dintre produsul realizat şi proiectul
CAD. El lucrează pe baza datelor furnizate de maşini de măsurat coordonate 3D sau de braţe de
inspectare şi permite verificarea geometrică a unor piese de mare complexitate. Rapoartele pot fi
produse sub formă de tabele, de grafice reprezentate în funcţie de un singur parametru sau de hărţi
colorate care pun în evidenţă abaterile dimensionale.
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

9.5. PROTOTIPURI VIRTUALE

Activităţile presupuse de lansarea unui nou produs se influenţează reciproc şi alcătuiesc

cicluri, cu bucle mai mult sau mai puţin ample. În plus, dacă în fabricare se constată deficienţe sau
posibilităţi de reducere a costurilor, se reiau anumite etape anterioare. De asemenea, informaţiile
primite de la clienţi şi de la punctele de service (mai ales reclamaţiile) pot determina noi parcurgeri
ale etapelor de proiectare – calcul – realizare şi încercare a prototipului – fabricare cu scopul
obţinerii unei calităţi superioare. Dacă parcurgerea se realizează secvenţial (etapă după etapă), aşa
cum este cazul ingineriei clasice, costul şi timpul necesare pot fi prea mari.
De aceea, suprapunerea unor etape şi scurtarea acestora sunt căile cele mai eficiente de
obţinere a unui nou produs. Această modalitate modernă de proiectare şi realizare a unui produs,
posibilă doar datorită calculatoarelor, se numeşte inginerie simultană sau concurentă. Prin
aplicarea acestui concept şi a tuturor facilităţilor legate de proiectarea pe calculator s-a ajuns la
scurtări impresionante ale timpului de proiectare, testare, realizare a modelului funcţional şi lansare
în fabricaţie. În prezent această perioadă este cuprinsă între 24…36 luni pentru produsele de serie şi
poate atinge 2…8 săptămâni la maşinile de formula I.
Deoarece trebuie să fie precauţi cu tehnologiile insuficient verificate, constructorii de
automobile au insistat mult pe perfecţionări din afara domeniului: procesele de proiectare şi
dezvoltare a autovehiculului, mai ales prin utilizarea modelării pe calculator.

Fig. 9.14 Abordările din ingineria clasică (sus) şi concurentă (jos)

Testarea virtuală a produselor, etapă ce vine să completeze rezultatele analizelor structurale

efectuate cu simularea comportării reale în diverse situaţii (sugerate sau legiferate chiar de
regulamentele internaţionale sau zonale) conduce la scurtarea ciclului de proiectare, respectiv la
micşorarea cheltuielilor de omologare prin posibilitatea renunţării la o serie de teste ce ar fi condus
la decizii de modificare a prototipului, precum şi prin identificarea potenţialelor probleme încă din
faza de concepţie, înlăturându-se astfel cheltuieli nejustificate legate de pregătirea fabricaţiei.
 Procesele de concepţie rapidă a prototipurilor au pătruns din ce în ce mai mult în lumea
industrială şi reprezintă o nouă provocare în termeni de competitivitate, viteză şi calitate.
Integrarea CAD- CAM-CAT permite trecerea de la un model fizic la un model virtual. Ea este
elementul central al ingineriei inverse şi al proiectării rapide de prototipuri. Acest nou domeniu al
ingineriei asistate, numit virtual (digital) prototyping în literatura de limbă engleză sau
vigitalisation în cea franceză, permite aşadar obţinerea de prototipuri virtuale sau digitale. Aceste
elemente ale prezentului, a căror existenţă a devenit posibilă doar datorită sistemelor CAD, sunt
părţi ale unei noi realităţi: realitatea virtuală (VR – Virtual Reality).

9.5.1. Realitatea virtuală în design

Majoritatea stiliştilor auto îşi vizualizează ideile în mod curent prin intermediul schiţelor
desenate pe hârtie. Acesta este un mod rapid, intuitiv şi expresiv de generare, prezentare şi
evaluare a ideilor. Desenul dă posibilitatea stilistului de a face o primă impresie sumară şi de a
finisa apoi imagini de detaliu. El îşi poate conduce stilul său personal prin utilizarea diferitelor
unelte de desenare, toate cu propriile lor caracteristici.
În ciuda tuturor avantajelor desenelor, acestea au limitări şi ele singure sunt inadecvate pentru
a sprijini întregul proces stilistic. Este greu de interpretat şi dezvoltat o formă 3D pe baza unei
singure vederi zugrăvite pe o suprafaţă plană, în locul unui model 3D care poate fi inspectat din
toate părţile. În plus, desenele făcute pe hârtie nu pot fi incluse în lanţul digital de dezvoltare a
producţiei.
În industria de autovehicule pot fi întâlnite două abordări pentru crearea modelelor 3D: cu
modele fizice sau cu modele digitale (virtuale). În general, un model 3D din lemn sau răşină este
realizat pentru evaluarea şi dezvoltarea elementelor estetice ale autovehiculului şi pentru
determinarea aspectelor privind fabricarea şi oportunităţile de marketing. Realizarea modelelor
fizice presupune talent, ca şi desenarea, iar modelele sunt făcute de creatori de modele instruiţi
special. Metoda de lucru depinde mult de îndemânarea tactilă şi vizuală a modelorilor.
Deşi modelele din răşină păstrează anumite calităţi expresive ale desenelor, ele adaugă altele,
precum textura. Modelul fizic 3D este măsurat şi cu datele obţinute se creează un model 3D pentru
calculator. Această ultimă fază este realizată de obicei cu pachete CAD de ingineri specializaţi în
modelarea geometrică, iar modelul numeric este folosit exclusiv pentru inginerie. Un dezavantaj
major al modelelor din răşină este intensitatea lucrului (până la opt luni-om pentru un model în
mărime reală) şi în consecinţă cheltuielile ridicate. Şi cu toate acestea un model 3D bazat pe
calculator tot trebuie făcut. În prezent, programe CAS (Computer Aided Styling) şi CAID
(Computer Aided Industrial Design) sunt dezvoltate pentru a ajuta modelarea 3D în faza de
proiectare conceptuală. Acest procedeu de modelare asistată de calculator este întrebuinţat de stilişti
şi modelori. Modelul bazat pe calculator poate fi frezat după aceea pentru alte evaluări şi prezentări.
Cu cele două abordări, profesiunile de stilist şi modelor, care necesită talent şi îndemânare,
sunt transformate într-o scamatorie vizuală care lucrează cu vederi, meniuri şi acţiuni indirecte, fără
să ţină cont de aptitudinile perceptive şi motorii, de expresivitatea creativă a designerului.
Realitatea virtuală oferă posibilitatea revalorificării talentului, îndemânării şi creativităţii
expresive a stilistului în mediul oferit de calculator. Aplicaţia MOVE ON este destinată sprijinirii de
către calculator a actului creativ al proiectării într-un sistem bazat pe realitatea virtuală care
foloseşte la maxim talentul expresiv al designerului. Programul este implementat pe un sistem de
calcul de mare putere Virtuality Elysium III VR.
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

MOVE ON combină etapele schiţării şi modelării într-un proces de styling 3D hibrid, care
îmbină modelul de calculator cu modelarea clasică. Această nouă abordare acoperă şase aspecte
care determină metodele de lucru tradiţionale, bazate pe stilist, produs, proces şi întrebuinţare.
 Mâna ca unealtă. Tehnica de lucru a programului este adaptată abilităţilor perceptive şi
motorii ale stilistului. El poate imediat schiţa şi modela în 3D. Stilistul foloseşte gesturi ale
ambelor mâini pentru a produce urme 3D care se succed şi manipulează suprafeţele create
direct cu mâinile. Schiţele apar ca mişcări împietrite, la fel ca desenele pe hârtie. Fiecare mână
are funcţia sa specifică. Stilistului i se permite să acţioneze prin gesturi în modul său natural.
Mâinile devin propriile unelte şi au mai multe posibilităţi în VR decât în cazul clasic.
 O abordare globală pentru stilizare. Stilistul îşi poate adapta metodele de lucru şi calitatea
expresivă a vizualizării pe măsură ce avansează în lucru. Procesul de proiectare şi de definire a
unui stil este global, artistul încercând să creeze soluţia propusă ca un întreg şi să prelucreze
detaliile mai târziu. Acesta este adesea un proces în care proiectul iniţial este reprezentat ca o
schiţă nedesluşită, lipsită de detalii, iar pe măsură ce proiectul progresează schiţa este adusă
gradual în centrul atenţiei şi pot fi văzute tot mai multe detalii. În MOVE ON, abordarea
schiţării şi modelării 3D facilitează neclaritatea şi ambiguitatea vizualizărilor prin intensitatea
graduală a liniilor şi suprafeţelor şi prin nedefinirea clară a muchiilor. Gradul de claritate este
controlat prin tensiunea braţului.

Fig. 9.15 Utilizarea căştii şi a mănuşilor instrumentate pentru accesul la realitatea

virtuală (sus) stilistul îşi poate utiliza ambele mâini pentru a modela “virtual” forme,
păstrând experienţa tactilă şi imprecizia necesară definirii lor (jos)

 Amprenta stilistului. Tehnica utilizată permite exprimarea stilului personal al artistului,

reflectată în vizualizare, metoda de lucru folosită şi sistemul motor. Folosirea stilului personal
este esenţială pentru stilist întrucât reprezintă semnătura sa, o armă în competiţia industrială şi
o punere în libertate a preferinţelor estetice. În MOVE ON, designerul poate alege anumite
materiale cu propriile lor caracteristici fizice şi vizuale
 Libertatea de a proiecta. Stilistul trebuie să dispună de suficientă libertate a formelor pentru
a proiecta autovehicule. Formele şi liniile caracteristice trebuie să aibă pe automobil panouri
sau cadre de sprijin care să le dea rigiditate şi rezistenţă. Efectiv nici o suprafaţă a caroseriei
automobilului nu este plată, aproape fiecare panou fiind curbat în mai mult de o direcţie,
posibil cu unele adâncituri şi ascuţiri în suprafaţa de bază. Forma automobilului este construită
din câteva astfel de suprafeţe.
  Uşurinţa prezentării. Pe lângă utilizarea aplicaţiei pentru transpunerea ideilor, stilistul şi le
poate prezenta echipei manageriale pentru evaluare. Conducerea are nevoie în principal de
două categorii de intervenţii pe durata conceperii proiectului: un număr de schiţe produse rapid
şi apoi un model realist, în mărime naturală, al produsului. Cu MOVE ON pot fi evaluate în
acelaşi timp mai multe concepte de autovehicul într-un studio pentru proiecte virtuale.

Opţiunea tactile feedback a programului CyberTouch pentru mănuşa CyberGlove

instrumentată pentru accesul la realitatea virtuală asigură senzaţii tactile pentru palmă şi fiecare
deget în parte. Programul foloseşte reacţia tactilă (conexiune inversă) programabilă pentru a simula
contactul dintre mâna “virtuală” şi lumea virtuală (fig. 9.15, stânga). Sistemul patentat de
recunoaştere a gesturilor denumit GesturePLUS identifică mişcările mâinii atunci când este purtată
mănuşa Virtual Technologies CyberGlove. El este simplu de folosit şi se interfaţează cu calculatorul
ca un dispozitiv hardware de sine stătător. Sistemul recunoaşte mişcări complexe ale mâinii definite
de utilizator (fig. 9.15, dreapta), printre care literele alfabetului de exprimare cu ajutorul degetelor.

9.5.2. Studii de design, montaj, amplasare şi ergonomicitate

Una dintre problemele proiectării industriale a fost comunicarea dintre discipline şi grupuri
care lucrează separat dar se reunesc în procesul de proiectare. Cel mai simplist exemplu al acestei
probleme interdisciplinare ar putea fi explicat cam aşa: stiliştii creează o nouă formă de caroserie şi
spun inginerilor proiectanţi: "Acum construiţi asta." Inginerii spun: "Imposibil. Nu putem proiecta
un automobil în acest stil." Cele două discipline se întâlnesc, rezolvă problemele şi se pun de acord,
apoi înmânează un proiect inginerilor de fabricaţie, care spun, "Nu putem construi asta, este mult
prea costisitor."
Toate acestea au creat imense costuri de obţinere a prototipurilor pentru proiecte succesive.
La Chrysler însă, aceste probleme au devenit istorie datorită prototipurilor digitale. Toate discuţiile
de genul celor anterioare au loc înainte ca ceva să fie real. Un departament de cercetare a scris un
program destinat obţinerii prototipurilor virtuale, numit Chrysler Data Visualizer (CDV) şi l-a
făcut operaţional în 1993. În 1996 el depăşise 300 de instalări şi lista creştea cu repeziciune. CDV
este centrat pe ceea ce Chrysler numeşte digital model assembly (DMA), adică realizarea întregului
ansamblu cu ajutorul modelelor de calculator. Preluând suprafeţe sau solide create cu programul
CATIA, CDV foloseşte reprezentări poligonale pentru a verifica proiectele 3D în ceea ce priveşte
detectarea coliziunilor şi pentru rezolvarea problemelor de gestionare a spaţiului.
Utilizarea principală a CDV este în ingineria asamblării (simplificări ale modelului, analize
de interferenţă, nepotriviri, procese de asamblare sau configurări ale vehiculului), dar programul
este folosit şi pentru design styling ca un mijloc de verificare a suprafeţelor. Pot fi preluate suprafeţe
din modele geometrice CATIA la care pot fi detectate mici neregularităţi sau pot fi făcute evaluări
estetice ale exterioarelor şi interioarelor.

Scopul urmărit a fost de a face procesul de realizare a autoturismelor mai eficient prin
renunţarea la penibilele şi ineficientele desene pe hârtie şi prin reducerea numărului de modele
costisitoare din răşină prin apelul la prototipurile digitale. Pentru noile vehicule, mai mult de 5500
au fost create şi analizate pe staţii grafice, dând posibilitatea celor care au pus la punct produsul să
revadă desenele şi cerinţele în timp real. Pentru autoturismele Dodge Intrepid şi Concorde au fost
identificate şi rezolvate peste 1500 de modificări înainte de a fi creat primul prototip fizic.
Procesul DMA şi-a adus principala contribuţie la reducerea ciclului de proiectare şi calculare
la
39 la 31 de luni. Inginerii au putut să verifice procesele implicate de instalarea grupului
motopropulsor şi a caroseriei pe şasiu înainte de a fi făcute cu adevărat aceste operaţii.
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

Fig. 9.16 Studii de amplasare şi montare la autoturisme (Chrysler Data Visualizer)

Grupul Rover foloseşte realitatea virtuală şi sisteme de vizualizare 3D computerizate la

dezvoltarea produselor sale (de exemplu autoturismul de teren Freelander), ca şi la multe din
componentele acestora şi chiar la liniile de producţie. Printr-o modelare 3D bazată pe o tehnologie
avansată se reduce necesitatea de a construi prototipuri şi machete. De asemenea este posibil ca la
acelaşi proiect să lucreze simultan sute de ingineri aflaţi în locuri separate, toate cuplate la aceeaşi
bază de date prin intermediul unei singure reţele de calculatoare.
 Autoturismul compact din clasa de lux Audi A3 a fost dezvoltat în mare măsură în
cyberspace. Deşi nu au fost eliminate toate modelele fizice, numărul acestora a fost redus în mare
măsură prin utilizarea unor unelte software de ultim nivel, rulate pe staţii grafice Silicon Graphics.
Pentru a rămâne competitiv pe piaţa autoturismelor mici, Audi a recurs la sistemele CAD Indigo
IMPACT pentru proiectarea unor componente şi pentru generarea suprafeţelor, inclusiv acolo unde
texturile întrebuinţate cereau o mai mare putere grafică.
Proiectanţii au folosit imagini 3D realiste create cu programul AutoStudio pentru a alege
proiectul final. Audi a combinat cu succes dimensiunile exterioare ale unui turism compact cu
siguranţa, confortul şi stilul unuia de primă clasă.
General Motors utilizează tehnicile realităţii virtuale pentru verificarea proiectelor,
rezolvarea problemelor şi stabilirea implicaţiilor pe care le au modificările, transferând astfel studii
de laborator către domeniul de proiectare bazat pe prototipuri digitale. Corporaţia a realizat,
împreună cu Universitatea din Illinois, propriul său sistem VR pe care l-a denumit CAVE (Cave
Automatic Virtual Environment). Aşa cum îi spune numele, sistemul transformă o încăpere într-un
mediu de proiecţie în care imaginile noului automobil înconjoară asistenţa.

Fig. 9.17 Studii de ergonomicitate efectuate cu programe VR (Deneb)

Sistemul CAVE utilizează un calculator de mare putere Silicon Graphics Onyx, specializat în
aplicaţii VR, care generează trei fluxuri grafice, fiecare dintre ele conducând la câte un sistem de
proiecţie. Acestea afişează simultan imagini pe ecrane de mari dimensiuni dispuse pe peretele din
stânga, pe peretele din faţă şi pe podea. Un alt sistem Onyx de birou este folosit uneori pentru a
proiecta pe peretele din dreapta un al patrulea flux de imagini. Pe baza modelelor CAD ale
componentelor, CAVE poate crea un automobil virtual pe care o persoană îl poate “experimenta
tridimensional” ca şi când s-ar deplasa în jurul sau în interiorul său. Acest lucru este posibil datorită
căştii speciale purtate pe cap (fig. 9.17), în funcţie de poziţia căreia CAVE modifică imaginile
proiectate pe ecrane. Persoana se poate aşeza în interiorul automobilului proiectat şi îşi poate
schimba poziţia pentru a conduce vehiculul sau a acţiona accesoriile acestuia.
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

Scopul folosirii acestui sistem de realitate virtuală este de a înlesni comunicarea şi de a

reduce sau elimina acele prototipuri reale la care se renunţă ulterior, în acest fel scurtând timpul în
care se desfăşoară dezvoltarea vehiculului. Pe parcursul câtorva ani de când este folosit, CAVE a
permis soluţionarea unor probleme de proiectare dificile. Date CAD sunt importate cu ajutorul
programului VisualEyes. Modul de vizualizare perfecţionat a rezolvat câteva probleme
fundamentale de comunicare ale echipelor de proiectanţi, care includ oameni cu cunoştinţe şi
aptitudini diferite: stilişti şi ingineri specializaţi în proiectare sau în fabricare. În multe cazuri aceşti
oameni nu înţeleg în acelaşi mod un desen, caz în care apar interpretări subiective. Dar dacă li se
oferă un model la scară naturală, cu adâncime, este aproape ca atunci când li se oferă o piesă reală şi
ei pot comunica deoarece toţi înţeleg imediat.
Eforturile actuale sunt concentrate în obţinerea unor ecrane stereo de mari dimensiuni care să
urmărească mişcările capului, deoarece prezentările stereoscopice la scară reală, cu adâncime şi cu
perspectivă corectă, par a fi foarte importante.
Folosit cu precădere în situaţii în care timpul este critic, CAVE este cuprins de asemenea în
styling. Echipa de specialişti converteşte schiţele designerilor în modele matematice simple care pot
fi afişate stereoscopic pentru a da posibilitatea interpretării rapide a modului de întrebuinţare a
spaţiului interior, de exemplu. Procesul este foarte rapid, astfel încât trecerea la etapele următoare se
face cu minimum de efort.
Constructorul de automobile american a intenţionat ca în cinci ani să reducă timpul de
dezvoltare a unui nou vehicul sub 24 de luni prin înlocuirea prototipurilor fizice prin modelare pe
calculator.
 9.5.3. Întreprinderi virtuale
Odată ce automobilul şi piesele sale au fost proiectate, un sistem de calcul de mare putere este
utilizat pentru a ajuta la proiectarea liniei de producţie. Se recurge la realitatea virtuală pentru a
“păşi în interiorul” mediului de lucru şi pentru a modela pe calculator aspectele umane ale
procesului de asamblare.

Fig. 9.18 Realitatea virtuală permite proiectarea optimizată a liniilor de producţie

Fig. 9.19 Realitatea virtuală permite proiectarea optimizată a liniilor de asamblare

Fig. 9.20 Imagini fotorealistice ale unor vehicule sau clădiri, inserate într-un ambient virtual sau real
(fotografiat), pot fi folosite pentru a testa impactul unui nou proiect asupra beneficiarilor
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

Proiectele unităţilor de producţie sunt printre cele mai complexe şi costisitoare. Ele produc
cantităţi enorme de date grafice bogate în poligoane. Acestea necesită reprezentări grafice de înaltă
fidelitate, mare putere de calcul (procesoare rapide, multiprocesare) şi o arhitectură a sistemului
pentru performanţe interactive.
Calculatoare de mare putere cu facilităţi grafice deosebite, precum Onyx2, dau putere
profesioniştilor care proiectează întreprinderi să învingă muntele de date produse de proiectele lor.
Doar complexitatea geometrică pură a proiectului unei hale industriale este suficientă să îngreuneze
până la a face imposibilă modelarea pe orice alt sistem de calcul din lume.
Un proiect tipic de unitate productivă trece prin câteva faze lineare distincte. Folosirea
supercalculatorului Onyx2 ca o platformă vizuală de inginerie de mare fidelitate pe parcursul
concepţiei, proiectării, procurării echipamentelor, construcţiei şi fazelor de lucru ale unui astfel de
complex dă posibilitatea să se scurteze substanţial timpul de realizare şi să se reducă semnificativ
costurile.
Simularea digitală permite modelarea completă a vehiculului şi a fabricii înainte de a se
prelucra măcar o bucată de metal. Utilizarea calculatoarelor de foarte mare putere extinde în timp şi
în spaţiu viziunile specialiştilor. Capacitatea de a înţelege proiectul unităţii de producţie chiar din
etapele timpurii ale conceperii lui facilitează comunicarea dintre specialişti şi beneficiarii lor.
Proiectanţii întreprinderilor au la dispoziţie o unealtă puternică pentru descoperirea problemelor din
proiectele lor înainte de a se efectua construcţia.

9.5.4. Simularea accidentelor rutiere

În industria automobilului, PAM/Crash este un produs software de referinţă. Având la bază
metoda elementelor finite, el permite simularea ciocnirii cu diferite tipuri de obstacole, ţinând cont
de aspectele tranzitorii ale fenomenelor, precum si de neliniarităţile importante ce caracterizează un
astfel de proces. Scopul simulării îl reprezintă determinarea comportării viitorului automobil în
condiţiile limită ale unui accident, dar mai ales optimizarea construcţiei automobilului şi a reglajelor
elementelor de protecţie (pretensionarea centurilor de siguranţă, determinarea timpilor de umflare a
airbag-urilor), astfel încât repercusiunile unui astfel de eveniment nefericit să fie minime şi să
afecteze cât mai puţin siguranţa pasagerilor.
Unul dintre cele mai importante deziderate ale oricărui producător şi unul din elementele care
permit impresionarea clientelei, anume garantarea siguranţei pasagerilor presupune o serie foarte
costisitoare de teste distructive obligatorii, desfăşurate în condiţii reglementate, dar discutabile în
ceea ce priveşte reprezentativitatea lor. Înlocuirea acestora în mare măsură cu teste virtuale,
realizabile cu un produs precum PAM/Safe, poate reduce foarte mult costul şi timpul necesare
experimentărilor. În plus, varianta “virtuală” permite analizarea comportamentului în condiţii
aproape imposibil de experimentat sau care ar pune în pericol viaţa conducătorilor auto.
Fig. 9.22 Simularea accidentelor prin combinarea metodei multicorp cu metoda elementelor finite (PAM)

Fig. 9.23 Modelul manechinului Eurosid folosit în teste de ciocnire laterală (Madymo)
Busuioc George Alexandru
AM-IFR-1MR501

Alte programe, precum PC Crash sau EDSMAC (Engineering Dynamics Simulation Model
of Automobile Collision) permit simularea sau reconstituirea accidentelor, insistând mai puţin pe
efectele distructive cât mai ales pe dinamica lor. Astfel de programe pot simula coliziuni simultane
între orice număr de vehicule. De exemplu, cercetătorii din domeniul siguranţei pasive pot studia
acum un vehicul care este lovit din toate părţile de patru alte vehicule.
Simularea impactului necesită descrierea cu acurateţe a suprafeţelor de contact şi a
deformaţiilor părţilor flexibile. Metoda elementelor finite este potrivită pentru modelarea
vehiculului (fig. 9.24), dar necesită o putere de calcul prea mare pentru modelarea manechinelor.
Institutul de Cercetare pentru Vehicule Rutiere TNO a utilizat metode avansate ca să dezvolte
o bază de date detaliată pentru manechinul Eurosid-1 impus de normele europene cu privire la
încercările de coliziune a autovehiculelor (crash test). Încununarea acestor eforturi a constituit-o
realizarea programului MADYMO (Man Dynamic Model). În această bază de date, părţile
deformabile sunt modelate cu corpuri flexibile, cărora le sunt ataşate suprafeţe arbitrare.

Fig. 9.25 Simulare digitală complexă a unui accident cu implicarea manechinelor şi a sacilor cu aer
Aşadar, caracteristicilor mecanice ale automobilului împreună cu caracteristicile biomecanice
ale ocupanţilor constituie datele de intrare într-o analiză complexă, care stă la îndemâna
proiectanţilor în obţinerea siguranţei şi confortului la volan.