FLAMBAJUL BARELOR DREPTE

La barele zvelte solicitate la compresiune, începutul pierderii integrităţii

structurale poate apare la tensiuni inferioare limitei de curgere sau de rupere.
Aceasta se datoreşte instabilităţii elastice care conduce la flambaj. Cât timp
sarcinile exterioare sunt inferioare unor valori limită, barele au o configuraţie
stabilă. Pentru forţe care depăşesc "sarcina critică", sistemul devine nestabil, având
deformaţii care fie depăşesc limitele admise curent în practica inginerească, fie duc
la rupere. Deci sarcina critică defineşte o limită de flambaj care este o limită de
stabilitate şi care, pentru asigurarea integrităţii structurale, nu trebuie atinsă.
În acest capitol se definesc conceptele de stabilitate elastică şi sarcină
critică de flambaj. Întrucât limita de flambaj corespunde echilibrului indiferent, iar
sarcina critică menţine bara într-o configuraţie uşor deformată, eforturile din bară
depind şi de deformaţiile acesteia iar echilibrul se scrie pentru forma deformată,
spre deosebire de problemele studiate până acum în care echilibrul era scris pentru
forma nedeformată, deformaţiile elastice fiind neglijabil de mici.
Teoria stabilităţii liniare defineşte doar valoarea sarcinii critice de flambaj
şi deformata corespunzătoare, pornind de la ecuaţia liniarizată a liniei elastice a
barei, considerând forţe conservative, care îşi păstrează direcţia de acţiune.
Împărţind forţa critică la un coeficient de siguranţă la flambaj, se determină forţa
capabilă de compresiune. Comportarea postcritică se caracterizează prin deformaţii
mari, descrise de o teorie neliniară, deci de un calcul de ordinul trei, care depăşeşte
cadrul acestui curs.

Instabilitatea elastică

Un corp rigid este în echilibru stabil dacă, deplasat din poziţia de

echilibru, tinde să revină singur în poziţia iniţială. Este cazul unei bile într-o
concavitate (fig. 13.1, a). Orice perturbaţie exterioară face ca bila să se deplaseze
într-o poziţie vecină, căreia îi corespunde o energie potenţială mai mare, ea tinzând
apoi să revină în poziţia de potenţial minim.
 Un corp este în echilibru nestabil dacă, deplasat din poziţia de echilibru,
tinde să continue singur mişcarea. Este cazul unei bile în echilibru pe o convexitate
(fig. 13.1, b). Cea mai mică perturbaţie deplasează bila într-o poziţie căreia îi
corespunde o energie potenţială mai mică. Ea părăseşte poziţia de echilibru nestabil
fără să mai revină.
În fine, corpul este în echilibru indiferent dacă rămâne în echilibru în
orice poziţie vecină în care este deplasat. Este cazul bilei pe un plan orizontal (fig.
13.1, c). Testarea stabilităţii echilibrului se face tot printr-o perturbaţie exterioară,
care deplasează corpul într-o poziţie de aceeaşi energie potenţială, constituind o
nouă posibilitate de echilibru.

Fig. 13.1

Dacă se notează cu π energia potenţială a corpului în starea iniţială, prin

deplasarea lui din această poziţie, energia potenţială capătă o variaţie ∆π . Dacă
∆π > 0 , echilibrul este stabil, dacă ∆π < 0 , echilibrul este nestabil şi dacă ∆π = 0 ,
echilibrul este indiferent.
Sistemele elastice au o comportare asemănătoare, cu deosebirea că în
locul stabilităţii poziţiei de echilibru se studiază stabilitatea (formei sau)
configuraţiei de echilibru sub acţiunea sarcinilor exterioare.
Dacă prin deformarea structurii şi trecerea ei într-o configuraţie adiacentă
infinit vecină, care satisface condiţiile geometrice de rezemare, energia potenţială
totală creşte ∆π > 0 , deci dacă variaţia energiei de deformaţie este mai mare ca
lucrul mecanic al forţelor exterioare ∆U > ∆Le , atunci configuraţia iniţială este
stabilă. Dacă prin deformarea structurii ∆U < ∆Le , configuraţia iniţială este
nestabilă.
La limita celor două domenii, când ∆π = 0 , deci când ∆U = ∆Le ,
sistemul este în echilibru indiferent. În condiţii ideale, are loc o bifurcare a
echilibrului, sistemul putând fie să-şi păstreze configuraţia iniţială, fie să treacă în
altă configuraţie apropiată. Starea sistemului la atingerea echilibrului indiferent
este considerată critică, sarcinile corespunzătoare fiind denumite sarcini critice.
Astfel, în cazul unei bare drepte, simplu rezemate la capete, solicitate
axial (fig. 13.2), se reîntâlnesc cazurile de echilibru din figura 13.1.
 Dacă forţa F este mai mică decât sarcina critică Fcr , forma rectilinie
reprezintă o configuraţie stabilă. Acţionând asupra barei cu o forţă Q , bara se
deformează. La îndepărtarea forţei Q , bara revine la forma rectilinie iniţială (de
echilibru stabil).
Dacă F > Fcr , teoretic forma rectilinie reprezintă o configuraţie de
echilibru. Aplicarea forţei transversale Q face ca bara să părăsească forma
rectilinie, să se deformeze foarte mult, ceea ce, în general, duce la rupere, sau la o
nouă configuraţie de echilibru curbilinie. Forma rectilinie iniţială reprezintă o
configuraţie de echilibru nestabil.
Dacă F = Fcr , bara poate fi deformată prin aplicarea forţei Q , şi orice
formă deformată apropiată de forma iniţială reprezintă o configuraţie de echilibru,
căci forţa critică Fcr corespunde echilibrului indiferent.

Fig. 13.2

Dacă forţa F este aplicată static, deci dacă valoarea ei creşte monoton de
la zero la valoarea nominală, forţa critică Fcr se atinge atunci când este posibilă o
configuraţie de echilibru curbilinie, deci când se pierde stabilitatea formei rectilinii.
În general, pierderea stabilităţii unei anumite configuraţii de echilibru a
unui sistem deformabil, sub acţiunea forţelor aplicate, se numeşte flambaj.
Deoarece după flambaj se produc deformaţii mari, însoţite de tensiuni mari,
flambajul duce în general la pierderea integrităţii structurale sau la pierderea
capacităţii portante a structurilor deformabile.
Fenomenul de flambaj pur (cu bifurcarea echilibrului) descris mai sus
este practic irealizabil. Barele nu sunt perfect rectilinii, având deformaţii iniţiale,
iar forţele nu se pot aplica perfect axial. Practic, se observă o încovoiere cu
compresiune, care duce la flambajul prin divergenţă.
În acest caz, imperfecţiunile geometrice şi sarcinile transversale produc o
configuraţie iniţială uşor deformată. Forţa axială produce un moment încovoietor
care accentuează aceste deformaţii. Creşterea deformaţiilor duce la creşterea
momentului încovoietor, care la rândul lui măreşte deformaţiile. Când F tinde spre
Fcr , fenomenul este divergent, deformaţiile crescând teoretic nelimitat.
 Calculul sarcinii critice prin metoda energetică

Se consideră bara dreaptă, comprimată axial, din figura 13.3. Forţa critică
de flambaj Fcr se determină din condiţia de echilibru indiferent, egalând lucrul
mecanic al forţei exterioare Fcr :
Le = Fcr u
cu energia de deformaţie la încovoiere acumulată de bară în configuraţia curbilinie

M y2 dx
∫ ∫
1
U= = E I y (w′′)2dx . (13.1)
2 EIy 2
" "

Deplasarea u a punctului de aplicaţie al forţei Fcr este egală cu diferenţa

între lungimea barei " şi proiecţia fibrei medii deformate pe direcţia de acţiune a
forţei Fcr .

Fig. 13.3

Pentru un element de bară de lungime ds, se poate scrie :

 dw 
2  1  dw 2   1 2
ds = (dx ) + (dw)
2 2
= dx 1 +   ≅ dx 1 +    = dx  1 + ϕ 
 dx   2  dx    2 

dw
unde s-a utilizat ipoteza micilor deformaţii, = − tg ϕ ≅ −ϕ .
dx
Deplasarea elementară este
1
du = ds − dx = ϕ 2 dx ,
2
deci deplasarea punctului de aplicaţie al forţei critice de flambaj este
 " "
1
∫ ∫ (w′) dx
2
u = du =
2
0 0

iar lucrul mecanic al acesteia este

"
F
∫ (w′) dx .
2
Le = cr (13.2)
2
0

Egalând expresiile (13.1) şi (13.2), se obţine relaţia de calcul a forţei

critice de flambaj prin metoda lui Rayleigh:
"

∫ EI y (w′′) dx
2

0
Fcr = "
. (13.3)

∫ (w′) dx
2

Dacă w (x ) este forma deformată exactă a barei, atunci din relaţia (13.3)
se obţine valoarea exactă a forţei critice de flambaj. Dacă se utilizează o formă
deformată aproximativă, care satisface condiţiile la limită geometrice, din relaţia
(13.3) rezultă o valoare aproximativă a forţei Fcr , întotdeauna mai mare ca cea
exactă, aproximaţia fiind cu atât mai bună cu cât w (x ) se apropie mai mult de
forma exactă.
Astfel, dacă se alege deformata exactă (v. par. 13.3)
πx
w (x ) = wo sin ,
"
atunci
" "
wo2 π 2 πx w 2 π 2 " wo2 π 2
∫ (w′) dx =
2
∫ cos 2 dx = o 2 = ,
0 "2 0
" " 2 2"
" "
wo2 π 4 πx w 2 π 4 " wo2 π 4
∫ (w′′) dx =
2
∫ sin 2 dx = o 4 = ,
0 "4 0
" " 2 2 "3
iar forţa critică de flambaj este

π 2E I 9 ,869 E I
Fcr = 2
= . (13.4)
" "2
Dacă se alege deformata aproximativă

(
w (x ) = a x 4 − 2 " x 3 + " 3 x , )
corespunzând barei simplu rezemate, încărcate cu o sarcină transversală uniform
distribuită (8.66), atunci
" "

∫ (w′) dx = a ∫ (4 x − 6 " x + " )

2 2 3 2 3 2 17 2 7
dx = a " ,
35
0 0

" "

∫ (w′′) dx = 144 a ∫ (x − " x ) dx = 5 a " .

2 2 2 2 24 2 5
0 0

Forţa critică de flambaj este

24 2 5
a " EI
9,882 E I
Fcr = 5 = ,
17 2 7 " 2
a "
35
fiind cu 0,2% mai mare decât valoarea exactă (13.4).
Metoda este utilă pentru calculul sarcinii critice la bare de secţiune
variabilă sau încărcate cu sarcini axiale distribuite în lungul barei.

Calculul sarcinii critice prin metoda diferenţială

Pentru o bară comprimată axial, sarcina critică poate fi obţinută studiind

comportarea unei bare ideale, considerată a fi iniţial perfect rectilinie şi
comprimată de o forţă perfect centrată. Forţa critică se defineşte ca forţa axială
necesară să menţină bara în echilibru indiferent, într-o configuraţie uşor încovoiată.
Calculul se poate face fie utilizând ecuaţia diferenţială liniarizată de ordinul doi a
liniei elastice a barei (metoda lui Euler), fie ecuaţia diferenţială de ordinul patru,
caz în care se descriu mai uşor condiţii de rezemare diferite.

Metoda lui Euler

Fie bara dreaptă, articulată la capete, comprimată axial (fig. 13.4). Se

consideră bara în starea deformată de după flambaj şi se pune problema
determinării condiţiilor în care aceasta reprezintă o configuraţie de echilibru a
barei, sub acţiunea forţelor de compresiune.
În secţiunea x, momentul încovoietor este
M (x ) = F w ,
deci ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate (8.57) se scrie
 d2w
EI = −F w , (13.5)
dx 2
sau
d2w
2
+α2w = 0, (13.6)
dx
unde s-a notat
F
α2 = . (13.7)
EI

Fig. 13.4

Soluţia generală a ecuaţiei de tip Euler (13.6) este

w(x ) = C1 sinα x + C 2 cosα x . (13.8)
Constantele de integrare C1 şi C 2 se determină din condiţiile la limită
x = 0 , w = 0 şi x = " , w = 0 .
Rezultă C 2 = 0 şi C1 sinα " = 0 .
Deoarece C1 ≠ 0 (altfel bara nu ar fi deformată) şi α ≠ 0 (căci F ≠ 0 ), se
obţine sin α " = 0 , α " = n π (n = 1, 2 ,...) , deci ecuaţia (13.6) are soluţii dacă
nπ
α= . (13.9)
"
Înlocuind expresia (13.9) în formula (13.7), se obţine expresia forţei de
compresiune la care forma deformată este configuraţie de echilibru

π 2E I
Ff = n2 , (13.10)
"2
iar din relaţia (13.8) rezultă deformata corespunzătoare
 nπ x
wn (x ) = C1 sin . (13.11)
"
Constanta C1 nu poate fi determinată, deci poate fi aleasă arbitrar, ceea ce
corespunde condiţiei de echilibru indiferent la limita de stabilitate. Această condiţie
se poate realiza numai pentru un şir discret de valori ale forţei de compresiune
π 2E I π 2E I
(13.10): F1 = , F2 = 4 , F3 = 9F1 , . . . , Fn = n 2 F1 , cărora le
"2 "2
πx 2π x
corespund deformatele w1 (x ) = C1 sin , w2 (x ) = C1 sin , . . . ,
" "
nπ x
wn (x ) = C1 sin , unde n este numărul de "semiunde".
"
Valoarea minimă
π 2E I
Fcr = , (13.12)
"2
se numeşte forţa critică de flambaj, deoarece la aplicarea statică a sarcinilor
flambajul se produce la această valoare a forţei de compresiune.
Dacă bara are reazeme intermediare suplimentare, care de fapt modifică
condiţiile la limită şi permit deformarea numai în una din formele w2 (x ) , w3 (x )
etc., atunci forţa critică are valorile mai mari F2 = 4F1 , F3 = 9F1 etc. care
corespund acestor deformate. Reazemele intermediare măresc valoarea forţei
critice de flambaj.

Fig. 13.5

Dacă secţiunea transversală a barei are momente de inerţie axiale diferite

faţă de două axe perpendiculare între ele, flambajul are loc în planul perpendicular
pe axa faţă de care momentul de inerţie este minim, deci relaţia (13.12) se scrie
π 2 E I min
Fcr = . (13.13)
"2
 În figura 13.5 se prezintă patru cazuri de bare comprimate axial prin forţe
aplicate la capete, indicând şi forma deformată după flambaj. Calculul forţei critice
de flambaj pentru cazurile II, III şi IV se face ca pentru bara articulată la capete
(cazul I), utilizând condiţiile la limită corespunzătoare.
Expresiile forţei critice de flambaj pentru toate cele patru cazuri se pot
scrie sub forma formulei lui Euler

π 2 E I min
Fcr = , (13.14)
" 2f
unde lungimea de flambaj " f , egală cu lungimea unei semiunde (distanţa între
două puncte de inflexiune consecutive) este " f = " (cazul I), " f = 2" (cazul II),
" f = " / 2 (cazul III), " f = 0,699 " (cazul IV). Relaţia (13.14), a fost stabilită de
Leonhard Euler în 1744, iar cele patru bare din figura 13.5 se numesc cele patru
cazuri de flambaj ale lui Euler.
În condiţii ideale, după depăşirea valorii critice a forţei de flambaj, relaţia
forţă-deformaţie se bifurcă. Există două configuraţii de echilibru şi anume,
configuraţia rectilinie de echilibru nestabil, posibilă în absenţa oricărei perturbaţii,
şi configuraţia încovoiată de echilibru stabil, când deformaţiile tind să crească
nelimitat. Acestea nu mai sunt descrise de teoria liniară, bazată pe ipoteza micilor
deformaţii.

Ecuaţia de ordinul patru

Derivând ecuaţia (13.5) de două ori, se obţine

d 2  d 2 w  d2w
E I + F =0. (13.15)
dx 2  dx 2  dx 2
Pentru bare de secţiune constantă, ecuaţia (13.15) devine
d4w d2w
+α2 =0, (13.16)
dx 4 dx 2
a cărei soluţie este
w(x ) = C1 sinα x + C 2 cosα x + C 3 x + C 4 , (13.17)
unde α este dat de relaţia (13.7).
Cele patru constante de integrare se obţin din condiţiile la limită, câte două
condiţii la fiecare capăt al barei. Dacă bara nu se poate deplasa lateral, săgeata este
nulă, w = 0 . Dacă rotirea este blocată, atunci w′ = 0 , unde "prim" denotă derivare
în raport cu x. La un capăt articulat, momentul încovoietor este nul, deci w′′ = 0 .
La un capăt liber, în afara momentului încovoietor, şi forţa tăietoare este nulă, deci

w′′′ = 0 .
Pe un reazem elastic, reacţiunea este proporţională cu săgeata, deci forţa
tăietoare este proporţională cu deplasarea laterală (se ţine cont de convenţia de
semne pentru forţa tăietoare, deci semne diferite la capătul din stânga şi cel din
dreapta). Într-o încastrare elastică, momentul reacţiune este proporţional cu rotirea,
deci momentul încovoietor este proporţional cu panta liniei elastice (ţinând cont de
convenţia de semne pentru momente).
Pentru cazul IV din figura 13.5, bara încastrată la un capăt şi articulată la
celălalt, considerând originea axelor în încastrare, condiţiile la limită se scriu
w (0 ) = 0 , C2 + C4 = 0 ,

w′(0 ) = 0 , α C1 + C 3 = 0 ,
w(" ) = 0 , C1 sinα " + C 2 cosα " + C 3 " + C 4 = 0 ,

w′′(" ) = 0 , C1 sinα " + C 2 cosα " = 0 .

Cele patru relaţii de mai sus constituie un sistem algebric liniar omogen în
cele patru constante de integrare. Pentru a avea soluţii diferite de soluţia banală este
necesar ca determinantul sistemului să fie nul

0 1 0 1
α 0 1 0
=0
sinα " cos α " " 1
sinα " cosα " 0 0
Rezultă
tgα " = α " .
Soluţia de valoare minimă este α 1" = 4 ,4934 deci sarcina critică este

EI π 2EI π 2EI
Fcr = α 12 E I = 20,19 = 2 ,046 =
"2 "2 (0,699" )2
iar forma deformată are expresia

w (x ) = C1 (sinα x − α " cosα x − α x + α " )

sau
 sinα x x 
w (x ) = C  − cosα x − + 1 .
 α" " 
 De notat că ecuaţia (13.15) este valabilă pentru bare comprimate prin forţe
aplicate la capete, fără sarcini transversale distribuite în lungul barei. În cazul
barelor comprimate solicitate de o sarcină transversală p(x ) , ecuaţia (13.15)
devine
d4w d2w
EI 4 +F 2 = p. (13.18)
dx dx
Forţa tăietoare T şi momentul încovoietor M sunt date de relaţiile
d3w dw d2w
EI +F = − T , E I = −M . (13.19)
dx3 dx dx2
Aceasta deoarece, din ecuaţiile de echilibru pentru un element infinitezimal
de bară, delimitat de două secţiuni normale la axa nedeformată a barei, se obţin
următoarele ecuaţii diferenţiale între eforturi şi sarcini
dM dw dT
T= −F , p =− .
dx dx dx

Exemplul 13.1
Se cere să se calculeze forţa critică de flambaj pentru bara încastrată la un
capăt şi liberă la celălalt (cazul II din figura 13.5).
Rezolvare
Alegând originea axelor în încastrare, condiţiile la limită se scriu
w(0 ) = 0 , C2 + C4 = 0 ,

w′(0 ) = 0 , α C1 + C 3 = 0 .
La capătul liber, momentul încovoietor şi forţa tăietoare sunt nule
w′′(" ) = 0 , C1 sinα " + C 2 cosα " = 0 ,

w′′′(" ) + α 2 w′(" ) = 0 , C3 = 0 .

Rezultă cos α " = 0 , α" =

(2n − 1) π .
2
π
Soluţia de valoare minimă este α 1 " = .
2
Forţa critică de flambaj are expresia

π 2E I
Fcr = . (13.20)
4" 2
 Diagrama tensiunii critice de flambaj

Tensiunea critică de flambaj, σ f , se defineşte ca raportul între forţa critică

de flambaj şi aria secţiunii transversale a barei

Fcr π 2 E I min π 2 E 2
σ f = = = 2 imin , (13.21)
A " 2f A "f
unde
I min
i min = (13.22)
A
este raza de inerţie minimă a secţiunii transversale.

Fig. 13.6

Se introduce mărimea adimensională

"f
λ= (13.23)
imin
numită coeficient de zvelteţe.
Cu această notaţie, relaţia (13.21) devine

π 2E
σ f ,= (13.24)
λ2
fiind reprezentată grafic în coordonate σ f − λ în figura 13.6.
 Curba respectivă este o hiperbolă cubică, numită hiperbola lui Euler.
Deoarece formula lui Euler (13.14) s-a stabilit pe baza ecuaţiei diferenţiale
liniarizate a fibrei medii deformate (8.57), iar la deducerea acesteia s-a utilizat
ipoteza elasticităţii liniare, deci legea lui Hooke, rezultă că relaţia (13.24) este
valabilă pentru valori σ f mai mici sau egale cu limita de proporţionalitate σ p a
materialului.
Se notează λ 0 abscisa punctului de ordonată σ f = σ p . Rezultă că formula
lui Euler este valabilă numai pentru valori λ > λ 0 pentru care fenomenul se
numeşte flambaj elastic.
În zona pentru care λ < λ 0 , tensiunea critică de flambaj este mai mare
decât limita de proporţionalitate, σ f > σ p , fenomenul numindu-se flambaj plastic.
În domeniul flambajului plastic, pe baza experienţelor conduse de F. S. Iaşinski
(1895) şi L. Tetmajer (1903), diagrama tensiunii critice de flambaj se aproximează
cu o linie dreaptă, de ecuaţie
σ f = a − bλ , (13.25)

unde constantele a şi b au fost determinate experimental.

La materiale ductile, σ f se limitează superior la limita de curgere a
materialului σ c . Se notează λ1 abscisa punctului de ordonată σ f = σ c . Pentru
λ < λ1 se face un calcul la compresiune.
Tabelul 13.1
Coeficienţii din formulele Tetmajer-Iasinski
a b
Materialul (MPa ) (MPa ) λ0 λ1

OL37
304 1,12 105 60
(σ c = 240 MPa )
Oţel cu σ r = 520 MPa 450 1,94 85 60
(σ c = 360 MPa )
Oţel cu până la 5% nichel 461 2,25 86 0

Oţel crom-molibden 980 5,30 55 0

Duraluminiu 372 2,14 50 0

Lemn de brad 28,7 0,19 100 0

 Valorile coeficienţilor a şi b din relaţia (13.25) şi ale limitelor λ 0 , λ1 , sunt
date în tabelul 13.1, pentru câteva materiale utilizate frecvent în practică.
La fontă se utilizează o relaţie parabolică

σ f = 760 − 11,7 λ + 0,052 λ2 (MPa )

cu λ 0 = 80 şi λ1 = 0 .
În general, la piese de oţel λ < 250 , iar la piese de fontă λ < 120 , pentru a
evita realizarea unor bare prea zvelte.

Calculul la flambaj

Se defineşte un coeficient de siguranţă la flambaj, c f , egal cu raportul

între forţa critică Fcr şi forţa de compresiune efectiv aplicată barei, F,
F
c f = cr . (13.26)
F
Pentru piese de maşini, acesta are valori cuprinse între limite largi c f = 4....20 , în
funcţie de importanţa piesei în ansamblul respectiv.
Prin calculul de verificare la flambaj, se determină coeficientul de
siguranţă la flambaj şi se compară cu valorile recomandate în normele de calcul.
Întâi se calculează coeficientul de zvelteţe λ . Dacă λ ≥ λ 0 , atunci
flambajul are loc în domeniul elastic; se calculează Fcr cu formula lui Euler
(13.14) şi se împarte la forţa F efectiv aplicată barei, iar c f trebuie să fie mai mare
sau egal cu valoarea prescrisă. Dacă λ1 < λ < λ 0 , flambajul are loc în domeniul
plastic; se calculează Fcr = Aσ f , unde σ f este dat de relaţia (13.25), apoi se
calculează c f şi se compară cu valoarea prescrisă. Dacă λ < λ1 , bara se calculează
la compresiune.
Calculul de dimensionare este îngreunat de faptul că, necunoscând
dimensiunile secţiunii transversale, nu se poate calcula i min , deci nici λ , neştiindu-
se în ce domeniu are loc flambajul. În această situaţie, se presupune că flambajul
este elastic; se utilizează formula lui Euler (13.14) şi relaţia (13.26), de unde
rezultă momentul de inerţie axial minim

F " 2f c f
I nec = , (13.27)
π 2E
pe baza căruia se determină dimensiunile secţiunii transversale.
 Se calculează λ şi se compară cu λ 0 . Dacă λ ≥ λ 0 , utilizarea formulei lui
Euler a fost îndreptăţită şi dimensiunile calculate sunt corecte. Dacă λ < λ 0 ,
formula lui Euler nu este aplicabilă. Este necesară verificarea dimensiunilor cu
formulele flambajului plastic. Dacă c f este mai mic decât valoarea prescrisă, se
măresc dimensiunile secţiunii transversale şi se reface calculul, până se obţine
coeficientul de siguranţă impus. Dacă prin mărirea dimensiunilor λ < λ1 , se face
dimensionarea la compresiune.

Exemplul 13.2
Se cere să se calculeze forţa capabilă de compresiune a barei încastrate la
un capăt şi articulate la celălalt din figura 13.7, dacă c f = 3,5 , λ 0 = 105 ,
E = 210 GPa , " = 2 m , secţiunea transversală fiind dreptunghiulară, cu b = 40 mm
şi h = 60 mm .
Rezolvare

Pentru cazul IV din figura 13.5

" f = 0,699 " ≅ 0 ,7 ⋅ 2 = 1,4 m .

Fig. 13.7

Raza de inerţie minimă este

I min h b3 b 40
imin = = = = = 11,5 mm .
A 12 b h 12 12
Coeficientul de zvelteţe este
"f 1400
λ= = = 122 .
imin 11,5
Deoarece λ > λ 0 = 105 , se poate utiliza formula lui Euler şi relaţia (13.26).
Rezultă
 π 2 E I min π 2 ⋅ 2 ,1 ⋅ 10 5 ⋅ 32 ⋅ 10 4
Fcap = = = 96682 N ,
c f " 2f 3,5 ⋅ 1400 2
unde
h b 3 60 ⋅ 40 3
I min = = = 32 ⋅ 10 4 mm 4 .
12 12

Exemplul 13.3
Să se dimensioneze bara din figura 13.7, din oţel cu secţiunea circulară cu
diametrul d, dacă F = 150 kN , c f = 3,5 , E = 210 GPa , " = 2 m , λ 0 = 105 ,
σ f = 304 − 1,12 λ (MPa ) .

Rezolvare
Se presupune că flambajul are loc în domeniul elastic, utilizând formula
(13.27)
F " 2f c f 15 ⋅ 10 4 ⋅ 1400 2 ⋅ 3,5
I nec = 2
= 2 5
= 49,6 ⋅ 10 4 mm 4 ,
π E π ⋅ 2,1 ⋅ 10
deci
πd4
= 49 ,6 ⋅ 10 4 ; d = 56 mm .
64
Se calculează

I π d4 4 d 56
imin = i = = = = = 14 mm ,
A 64 π d 2 4 4
apoi
" f 1400
λ=
= = 100 < λ 0 = 105 ,
i 14
deci formula (13.27) nu este valabilă.
Se calculează coeficientul de siguranţă pentru flambajul plastic.
Tensiunea critică de flambaj este

σ f = 304 − 1,12 λ = 304 − 1,12 ⋅ 100 = 192 N mm 2 .

Aria secţiunii transversale este

π d 2 π ⋅ 56 2
A= = = 2463 mm 2 .
4 4
Forţa critică de flambaj plastic este
 Fcr′ = σ f A = 192 ⋅ 2463 = 472896 N .

Rezultă un coeficient de siguranţă mai mic decât cel impus

Fcr′ 472896
c ′f = = = 3,15 < c f = 3,5 .
F 150000
Se repetă calculele pentru d = 60 mm :

d 60 "f 1400
i min = = = 15 mm , λ= = = 93,3 ,
4 4 imin 15
π ⋅ 60 2
σ f = 304 − 1,12 ⋅ 93,3 = 199 ,5 N mm 2 , A = = 2827 mm 2 ,
4
Fcr′′ = 199,5 ⋅ 2827 = 563986 N .
Rezultă un coeficient de siguranţă mai mare decât cel impus
Fcr′′ 563986
c ′f′ = = = 3,76 > c f = 3,5 .
F 150000
Se alege o valoare intermediară pentru diametrul barei
d = 58 mm .

Exemplul 13.4
Să se verifice coeficientul de siguranţă la flambaj c f = 3 , pentru bara din
OL37 de profil U8 şi lungime " = 1 m , rezemată ca în figurile 13.8, a, b, c, şi
solicitată de o forţă de compresiune centrică F = 80 kN .
Rezolvare

La profilul U8, în Anexa 2b se dau A = 1100 mm 2 , I min = 19,4 ⋅ 10 4 mm 4 ,

i min = 13,3 mm . Pentru OL37, σ f = 304 − 1,12 λ N mm 2 , λ 0 = 105 , λ1 = 60 ,
σ c = 240 N mm 2 şi E = 210 GPa .
a) Pentru cazul de rezemare din figura 13.8, a, lungimea de flambaj
" f = 2" = 2m .
Coeficientul de zvelteţe
"f 2000
λ= = = 150,4 > λ 0 = 105 ,
imin 13,3
arată că flambajul are loc în domeniul elastic.
 Se calculează coeficientul efectiv de siguranţă la flambaj (13.26), unde
pentru Fcr se utilizează formula lui Euler (13.14)

π 2 E I min π 2 ⋅ 2 ,1 ⋅ 105 ⋅ 19 ,4 ⋅ 104

cf = = = 1,26 < c f = 3 ,
ef
" 2f F 20002 ⋅ 8 ⋅ 104

deci nu este realizat coeficientul de siguranţă impus, bara este subdimensionată.

Fig. 13.8

b) Pentru cazul de rezemare din figura 13.8, b, lungimea de flambaj este

"f = " = 1 m . Rezultă
"f 1000
λ= = = 75,2 < λ0 = 105 ,
imin 13,3

care arată că flambajul are loc în domeniul plastic, deci pentru calculul lui Fcr se
utilizează formula (13.25). Coeficientul efectiv de siguranţă la flambaj este
F σ f A (304 − 1,12 ⋅ 75,2) ⋅ 1100
c f ef = cr = = = 3,022 ≅ c f = 3 ,
F F 8 ⋅ 10 4
deci bara este dimensionată corespunzător.
c) Pentru cazul de rezemare din figura 13.8, c, " f = 0,699 " ≅ 0,7 m .
Coeficientul de zvelteţe este
"f 700
λ= = = 52 ,6 < λ1 = 60 ,
imin 13,3
deci se face calculul la compresiune. Coeficientul de siguranţă efectiv este
σ A 240 ⋅ 1100
cf = c = = 3,3 > c f = 3 ,
ef
F 8 ⋅ 104
deci bara este uşor supradimensionată.
 Exemplul 13.5
Să se dimensioneze bara rezemată şi solicitată de o forţă F = 100 kN ca în
figurile 13.9, a şi b, de lungime " = 1 m , din OL37 de profil I, coeficientul de
siguranţă impus fiind c f = 3 .

Rezolvare

La OL37, σ c = 240 N mm 2 , σ f = 304 − 1,12 λ N mm 2 , λ 0 = 105 ,

λ1 = 60 şi E = 210 GPa .

Fig. 13.9

a) Pentru cazul de rezemare din figura 13.9, a, lungimea de flambaj

"f = 2" = 2m .
Se presupune că flambajul are loc în domeniul elastic, utilizând formula
(13.27)
F " 2f c f 10 5 ⋅ 2000 2 ⋅ 3
I nec = = = 57 ,69 ⋅10 4 mm 4 .
2 2 5
π E π ⋅ 2 ,1 ⋅10

Valoarea de mai sus este situată între 54,7 ⋅ 10 4 mm 4 , corespunzătoare

profilului I 16 şi 81,3 ⋅ 10 4 mm 4 , corespunzătoare profilului I 18 din Anexa 2a. Se
alege profilul I 18 cu următoarele caracteristici: A = 2790 mm 2 ,
I min = 81,3 ⋅ 10 4 mm 4 , i min = 17,1 mm .
Se calculează coeficientul de zvelteţe
"f 2000
λ= = = 117 > λ0 = 105 .
imin 17 ,1
Cazul fiind situat în domeniul elastic, dimensionarea pe baza formulei lui
Euler (13.27) este corectă.
 b) Pentru cazul de rezemare din figura 13.9, b, " f ≅ 0 ,7 " = 0 ,7 m .

Utilizând formula (13.27) pentru domeniul flambajului elastic, rezultă

F " 2f c f 105 ⋅ 7002 ⋅ 3

I nec = 2
= 2 5
= 7 ,24 ⋅ 104 mm 4 .
π E π ⋅ 2 ,1 ⋅ 10

Valoarea de mai sus este situată între 6,29 ⋅ 10 4 mm 4 , corespunzătoare

profilului I 8 şi 12 ,2 ⋅ 10 4 mm 4 , corespunzătoare profilului I 10 din Anexa 2a. Se
alege profilul I 10 pentru care: A = 1060 mm 2 , I min = 12,2 ⋅ 10 4 mm 4 ,
i min = 10,7 mm .
Se calculează coeficientul de zvelteţe
"f 700
λ= = = 65,4 < λ 0 = 105 ,
imin 10,7
cazul fiind situat în domeniul flambajului plastic.
Se verifică coeficientul de siguranţă pentru flambajul plastic
Fcr σ f A (304 − 1,12 ⋅ 65,4) ⋅ 1060
c ′f = = = = 2 ,44 < c f = 3 .
F F 10 5
Se majorează dimensiunile secţiunii, trecând la următorul profil, I 12 , cu
următoarele caracteristici A = 1420 mm 2 , I min = 21,5 ⋅ 10 4 mm 4 , i min = 12,3 mm .
Coeficientul de zvelteţe este
"f 700
λ′ = = = 57 ,48 < λ1 = 60 ,
imin 12,3
în acest caz făcându-se calculul la compresiune.
Coeficientul de siguranţă este
σ c A 240 ⋅ 1420
c ′′f = = = 3,41 > c f = 3 .
F 10 5

Lungimea critică de flambaj

În descrierea fenomenului de flambaj s-a considerat că lungimea barei este

invariabilă iar forţa de compresiune axială aplicată static creşte de la zero la
valoarea critică.
 Pentru a evidenţia importanţa zvelteţei barei în fenomenul de flambaj se
consideră forţa de compresiune constantă şi se modifică lungimea barei până la
atingerea unei valori critice.
Fie bara încastrată la un capăt şi liberă la celălalt, cazul II din figura 13.4,
din oţel OL37, de secţiune pătrată cu aria A = 100 mm 2 , solicitată de o forţă
F
F = 4 kN . Tensiunile de compresiune din bară sunt σ = = 40 N mm 2 , valoare
A
relativ mică, mult sub limita de proporţionalitate σ p = 120 N mm 2 .

Dacă forţa F se menţine constantă (poate fi o greutate ataşată la capătul

superior al barei) şi se măreşte progresiv lungimea barei (bara poate fi un şurub iar
încastrarea o piuliţă lungă), starea critică (de echilibru indiferent) se atinge atunci
când, conform relaţiei (13.20), lungimea are valoarea

π2 EI π 2 ⋅ 2,1 ⋅ 10 5 ⋅ 10 4
" cr = = = 328 mm .
4F 4 ⋅ 4000 ⋅ 12

De notat că până flambează, deci pentru lungimi " < 0,328 m , bara este
comprimată cu σ = 40 N mm 2
La flambajul prin bifurcarea echilibrului, în momentul pierderii stabilităţii,
tensiunea critică de flambaj este σ f = σ = 40 N mm 2 , după care bara se îndoaie,
forţa F se deplasează lateral, rămânând verticală, deci acţionând cu un braţ tot mai
mare, producând tensiuni suplimentare de încovoiere care pot duce la o nouă
configuraţie de echilibru, cu deformaţii foarte mari sau chiar la ruperea barei.
După flambaj, deformaţiile barei fiind mari, curbura liniei elastice a barei
se calculează cu relaţia exactă
1 − w′′ M
= = , (13.28)
(
ρ 1 + w′ 2 3 2
) EI

care conduce la o ecuaţie diferenţială neliniară a cărei soluţie conţine integrale

eliptice. Calculul postcritic depăşeşte cadrul acestui curs.

Compresiunea excentrică a barelor zvelte

Se consideră bara din figura 13.10, a, solicitată la compresiune de forţa F,

aplicată cu o excentricitate e.
Momentul încovoietor într-o secţiune oarecare este
 M (x ) = − F (δ + e − w) ,
unde δ este săgeata în capătul barei, iar w - săgeata în secţiunea x.

a b c
Fig. 13.10

Ecuaţia diferenţială a liniei elastice a barei este

d2w
EI = − F (δ + e − w) ,
dx 2
sau
d2w
2
+ α 2 w = α 2 (δ + e ) ,
dx
unde s-a notat
F
α2 = .
EI
Soluţia generală este
w (x ) = C1 sinα x + C 2 cosα x + δ + e .

Constantele de integrare C1 şi C 2 se determină din condiţiile la limită

x = 0 , w = 0 şi w′ = 0 . Rezultă C 2 = −(δ + e ) şi C1 = 0 , deci

w (x ) = (δ + e )(1 − cosα x ) .

Săgeata la capătul superior este w (" ) = δ = (δ + e )(1 − cosα " ) , deci

e (1 − cosα " )
δ= . (13.29)
cosα "
Săgeata într-o secţiune oarecare a barei are expresia
e
w (x ) = (1 − cos α x ) . (13.30)
cos α "
 Se observă că w → ∞ atunci când cos α " = 0 , deci când
α " = (2n − 1)π 2 . Soluţia de valoare minimă este α 1 " = π 2 , aceeaşi care a
determinat forţa critică (13.20). Rezultă că excentricitatea e nu modifică mărimea
sarcinii critice de flambaj.
Săgeata (13.29) nu este proporţională cu forţa F.
Înlocuind
F "2 F
α" = =π
EI Fcr

în relaţia (13.29), se obţine expresia săgeţii δ în funcţie de forţa F

δ =e
1 − cos π ( F Fcr ),
cos π ( F Fcr ) (13.31)

reprezentată grafic în figura 13.10, b, pentru diferite valori e " . Între forţă şi
deformaţie există o corespondenţă biunivocă.
Rezultă curbe cu alură hiperbolică, tinzând spre asimptota orizontală de
ordonată F = Fcr . Dependenţa de e fiind liniară, curbele se pot deduce una din
cealaltă, reducând δ în acelaşi raport cu e.
Pornind de la ecuaţia diferenţială neliniară a liniei elastice (13.28), se
obţine aceeaşi valoare a forţei critice de flambaj, dar deformaţia are o dependenţă
neliniară de forţa F. Conform unei formule aproximative stabilite de von Mises,
pentru F > Fcr ,
2 2 F  1 F 
δ = " −1  1 −  − 1 . (13.32)
π Fcr  8  Fcr 
Dacă se reprezintă grafic variaţia forţei F cu săgeata δ (fig. 13.10, c),
pentru e = 0 , se obţine o curbă de formă parabolică (desenată punctat), tangentă la
orizontala F = Fcr . La bara comprimată excentric, curbele forţă-deformaţie
(desenate cu linii continue) au aceeaşi alură ca în figura 13.10, b pentru F < Fcr ,
apoi, în jurul valorii forţei critice de flambaj deformaţiile cresc foarte mult, tinzând
asimptotic spre curba de ecuaţie (13.32). Acesta este flambajul prin divergenţă.
Forţa F se poate reduce în axa barei la o forţă F şi un cuplu F e . Dar în
cazul de faţă, datorită dependenţei neliniare între forţă şi deformaţii, nu se poate
aplica principiul suprapunerii efectelor, adunând săgeata produsă de F cu săgeata
produsă de cuplul Fe. Forţa F nu produce doar compresiune ci şi o încovoiere
suplimentară, care nu se datoreşte cuplului F e , conducând la relaţia neliniară
(13.31).