Lucrarea Nr.

7
Caracteristici mecanice ale otelului
7.1 Încercarea la incovoiere prin soc

7.2 Încercarea de duritate Brinell

 7.1 Încercarea la incovoiere prin soc
Comportarea la rupere a unui material, în conditiile unei viteze mari de solicitare, a
unei temperaturi si stari de tensiune date, se pune în evidenta prin încercari dinamice la care
aplicarea unui singur ciclu de solicitare se face cu viteza foarte mare (soc). Aceste încercari
sunt încercari distructive si constau în ruperea dintr-o singura data a epruvetelor de către o
masa aflata în miscare de rotatie sau de cadere libera si în determinarea energiei consumate
pentru ruperea lor.

Cea mai raspândita este încercarea de încovoiere prin soc, denumita si încercarea de
rezilienta.

Incercarile de incovoiere prin soc  se efectueaza frecvent la temperatura ambienta.

Materialele metalice se comporta diferit la temperaturi scazute la incercarile de incovoiere
prin soc, valorile energiei de rupere scazand odata cu scaderea temperaturii.

Un material poate sa se rupa ductil la temperatura ambianta si fragil la o

temperatura  mai scazuta .

Temperatura care corespunde trecerii materialului de la starea de rupere ductila la cea

de rupere fragila poarta numele de punct de tranzitie sau prag de fragilizare la rece.

In general se apreciaza ca daca un material are o energie de rupere (la temperatura de

incercare) de 27J atunci el are o comportare ductila.

Principiul încercarii; epruvete

Încercarea consta în ruperea dintr-o singura lovitura, cu un ciocan pendul, a unei

epruvete prevazuta la mijloc cu o crestatura, epruveta asezata liber pe doua reazeme.

Pentru
executarea încercarii se utilizeaza epruvete cu crestatura în U sau în V, având dimensiunile
conform STAS 1400 si STAS 7511.
 Utilajul folosit
Incercarea se face cu ajutorul unui ciocan - pendul Charpy, alcătuit din pendulul (1)
ce poate oscila în jurul axului (2) sprijinit pe suportul (3).

Ciocanul pleaca din pozitia caracterizata de inaltimea h1 si de unghiul α1 (fata de o

axa verticala ce trece prin centrul de rotatie) rupe epruveta si apoi ocupa o pozitie determinata
de inaltimea h2 si de unghiul α2 (al tijei ciocanului fata de aceeasi axa).

La ruperea epruvetei ciocanul pendul consuma o parte din energia cinetica a

pendulului care isi continua miscarea in pozitia mai sus mentionata (h2, α2).

Diferenta dintre energiile potentiale ale pendulului in pozitia initiala si pozitia finala
constituie de fapt energia de rupere a epruvetei.

La ciocanul pendul CHARPY este montat un cadran gradat  pe care lucrul mecanic
consumat, echivalent pozitiei  marcate de indicator este dat direct de gradatiile cadranului.

Relatia de definire a acestui lucru mecanic este :

Lm = G1 (cosα1 - cos α2)

·       G= greutatea ciocanului;

·       L = distanta dintre centrul de rotatie si centrul de gravitatie;

·       α1 = unghiul (constant ) dintre ciocan si verticala inainte de incercare;

·       α2 = unghiul (variabil) dintre ciocan si verticala dupa rupere.

 Exprimarea rezultatelor

a) încercarea de încovoiere prin şoc pe epruvete cu crestătura în "U" la care rezilienţa

notată cu KCU se defineşte ca fiind:
w J
KCU = [ ]
S 0 cm2

W - reprezintă energia consumată la ruperea epruvtei măsurate în J;

S0 - aria secţunii transversale iniţiale a epruvetei în dreptul planului de simetrie a

crestăturii cm3.

b) Incercarea de incovoiere prin soc pentru epruvete cu crestatura in “V”, la care se

foloseste simbolul KV:

KV = W [J]

W – energia consumata la ruperea epruvetei;

Aspecte monografice de rupturi

 Comportarea la rupere a unui material este dependenta de tenacitatea lui

Apreciind deci tenacitatea unui material, se pot obtine indicatii privind susceptibilitatea lui
la rupere fragila (când tenacitatea este scazuta). Cifrele obtinute la încercarea de încovoiere
prin soc sunt cifre pe baza carora se poate evalua tenacitatea materialelor.

Tendinta actuala este de a se lua în considerare si aspectul macroscopic al sectiunii de

rupere. La o epruveta încercata la încovoiere prin soc, sectiunea de rupere prezinta doua zone
distincte (vezi figura 4.4):

- zona I, centrala, cu aspect cristalin, grauntos si stralucitor datorat ruperii de tip fragil;

- zona 2, cu aspect fibros, mat, datorita deformatiilor prealabile ruperii, consecinta, deci a
ruperii plastice.
 7.2 Încercarea de duritate Brinell
Determinarea duritatii Brinell este una dintre cele mai folosite metode de evaluare a
duritatii materialelor. Ea se aplica materialelor ce au duritatea probabila mai mica de 450 HB,
cand se foloseste ca penetrator o bila din otel, si a celor ce au duritatea cuprinsa intre 450 si
650 HB, cand se foloseste ca penetrator o bila din carbura de wolfram. Metoda consta din
imprimarea, cu o forta F, a unei bile de diametrul prescris D, perpendicular pe
suprafata piesei de incercat. Bila utilizata ca penetrator trebuie sa aiba o duritate cu minimum
70% mai mare dec t duritatea materialului de incercat.

Duritatea Brinell HB se
exprima prin raportul dintre
forta aplicata F si suprafata calotei sferice S a urmei remanente lasate de penetrator
dupa indepartarea lui de pe material:
HB=F/S

Duritatea Brinell HB se foloseste ca o valoare conventionala ce inlocuieste folosirea

unitatii de masura daN/mm2.

Suprafata calotei sferice se calculeaza pornind de la diametrul d al bazei acesteia,

masurat cu lupa, la microscop sau prin proiectarea urmei pe ecranul aparatului destinat
incercarii, astfel:

πD
S= ¿
2

Inlocuind suprafata calotei in relatia de calcul a duritatii, se obtine:

2F 1
HB=
π D2 ¿ ¿
 Daca F si D din relatia prezentata sunt cunoscute si d rezulta in urma masurarii
diametrului urmelor se poate calcula duritatea. Practic, acest calcul nu este necesar deoarece
exista, in standard, tabele care prezinta valoarea duritatii in functie de F, D si d. Diametrul
bilei penetrator se alege dintr-un set de cinci bile al carui dimensiune poate fi: 1: 2: 2,5; 5; 10
[mm].

Folosind la determinarea duritatii un penetrator cu bila de diametru constant si sarcini

crescatoare se obtin valori crescande ale duritatii. De asemenea, folosind o
sarcina constanta si penetratoare cu bile de diametre descrescande se obtin valori
descrescande ale duritatii. Se poate constata, deci, ca valorile duritatii Brinell obtinute cu
penetratoare avand bile de diametru diferit sau asupra carora actioneaza sarcini diferite nu
sunt comparabile intre ele. 

D φ d φ
sin = de unde d=Dsin
2 2 2 2

2F 1
HB=
π D2 φ
√
1− 1−sin 2( )
2

Punand conditia similitudinii (φ=constant) rezulta ca, pentru obtinerea unor valori
constante a duritatii, la incercarea aceluiasi material, este necesar ca si raportul F/ D2 sa fie
constant. Acest raport se noteaza cu k si este denumit grad de solicitare.

La metoda de determinare a duritatii Brinell, materialul supus incercarii sufera

deformatii plastice in zonele de contact si in vecinatatea acesteia. Durata necesara epuizarii
curgerii materialului si atingerea urmei de marime practic constanta este in functie de natura
si duritatea materialului incercat. De aceea in standardele de produs sunt prevazute durate de
mentinere a sarcinii asupra penetratorului la determinarea duritatii diferitelor materiale.
 Schema cinematica a aparatului pentru masurarea duritatii prin metoda ,,Brinell’’

1,4. Parghii 12.Roata de manevra

2.Jug 13.Surub de ridicare

3.Electromagnet 14.Platou de reazem

5.Rola 15.Epruveta

6.Tija de sprijin 16.Penetrator

7.Greutati 17.Buton de incarcare

8.Batiu 18.Cap de rotatie

9.Motor electric 19.Obiectiv

10.Cuplaj 20.Lampa de semnalizare

11.Reductor merlcat 21.Ecran