Cursul 3: Plăci compozite cu tablă profilată

Sumar:

Plăcile compozite sunt folosite frecvent la construcţiile etajate.

O placă compozită se compune din tabla profilată, armături şi beton turnat in situ. Când
betonul s-a întărit, aceasta se comportă ca un element structural compozit oţel-beton.
Tabla profilată poate fi proiectată să se comporte atât ca un cofraj în timpul turnării
betonului, cât şi ca armătură întinsă după întărirea betonului.
Proiectarea plăcilor compozite implică considerarea comportării ca şi cofraj a tablei
profilate în timpul construcţiei şi ca armătură a plăcii de beton întărit.
Sunt explicate încărcările, determinarea forţelor interne şi a momentelor şi verificarea
secţiunii.
Conexiunea de forfecare între tabla profilată şi beton este de o importanţă deosebită. Ea este
de regulă determinată prin încercări.
Sunt explicate metodele de proiectare – metoda semiempirică m-k şi metoda interacţiunii
parţiale.

Preliminarii:

Familiarizare cu EC2 şi EC3

Obiective:

Studentul trebuie:
Să aprecieze avantajele planşeelor compozite;
Să recunoască că proiectarea plăcilor compozite cere considerarea condiţiilor în timpul
execuţiei şi a celor de exploatare;
Să ştie care sunt metodele de analiză disponibile pentru determinarea forţelor interne şi a
momentelor;
Să ştie să facă verificările de proiectare la stările limită ultime şi de serviciu;
Să înţeleagă bazele abordărilor metodelor de proiectare semiempirice şi a interacţiunii
parţiale;

Referinţe:

CEN: Eurocode 4: Design of composite steel and concrete structures Part1.1 General rules
and rules for buildings, EN 1994-1-1:Draft No. 2
Porter, M L and Ekberg, C E: Design recommendations for steel deck floor slabs, Journal of
the Structural Division, American Society of Civil Engineers, Vol. 102, No. ST11, November
1976, pp. 2121- 2136.
Wright, H D, Evans, H R and Harding, P W: The use of profiled steel sheeting in floor
construction, Journal Constructional Steel Research, 1987, pp.279-295
Design Manual for Composite Slabs, ECCS Technical Committee 7 – Working Group 7.6,
Report 87, 1995

1 

 
Ritchie, J K and Chien, E Y L: Composite floor systems, Constructional Steel Design – An
International Guide, Ed. Dowling, P J et al. Elsevier Applied Science, 1992, pp.471-479

Conţinut:

1 Introducere
1.1 Tipuri de table profilate
1.2 Conexiunea oţel-beton
1.3 Armarea plăcii
1.4 Cerinţe de proiectare
2 Comportarea plăcii compozite
3 Situaţii de proiectare, acţiuni şi deformaţii
3.1 Tabla profilată ca şi cofraj
3.2 Placa compozită
3.2.1 Săgeţi
3.2.2 Lunecarea la capăt
3.2.3 Fisurarea betonului
4 Calculul pentru determinarea forţelor interne şi a momentelor
4.1 Tabla profilată ca şi cofraj
4.2 Placa compozită
5 Verificarea secţiunilor
5.1 Verificarea tablei profilate ca şi cofraj la starea limită ultimă(SLU)
5.2 Verificarea tablei profilate ca şi cofraj la starea limită de serviciu (SLS)
5.3 Verificarea plăcii compozite la starea limită ultimă (SLU)
5.3.1 Verificarea capacităţii la moment pozitiv
5.3.2 Verificarea capacităţii la moment negativ
5.3.3 Forfecarea longitudinală
5.3.4 Verificarea la forţă tăietoare verticală
5.3.5 Rezistenţa la străpungere
5.4 Proprietăţi elastice ale secţiunilor transversale pentru verifcări la SLS
6 Rezumat şi concluzii

2 

 
1. Introducere
Larga utilizare a oţelului în clădiri etajate este datorată în parte folosirii planşeelor compozite.
Un planşeu compozit se compune din tabla profilată, armături şi betonul turnat in situ (Figura
1). Când betonul s-a întărit, planşeul se comportă ca un element structural compozit oţel-
beton. Tabla profilată modernă poate fi proiectată să lucreze atât ca şi cofraj în timpul turnării
betonului cât şi ca armătură întinsă după ce s-a întărit betonul. După terminarea execuţiei,
placa compozită constă dintr-o tablă profilată şi o suprabetonare, care sunt conectate între ele
astfel încât să transfere forţe tăietoare orizontale la interfaţa oţel-beton.

Figura 1 Placă compozită cu tablă profilată

Un planşeu compozit este în esenţă o suprapunere de elemente structurale unidirecţionale.
Placa descarcă pe grinzile secundare, care descarcă transversal pe grinzile principale. Acestea
din urmă descarcă pe stâlpi. Această succesiune de etape de descărcare duce la trame
dreptunghiulare, cu deschideri mari în cel puţin o direcţie (până la 12, 15 sau chiar 20 m).
Plăcile compozite sunt rezemate pe grinzi metalice, care de asemenea lucrează compozit cu
placa de beton. Distanţa dintre grinzi, şi deci deschiderea plăcii, depinde de tehnologia de
construcţie. Dacă distanţa între grinzi este sub circa 3,5m, atunci nu sunt necesare sprijiniri
provizorii în timul turnării betonului plăcii. În acest caz dimensionarea tablei profilate este
dimensionată de faza de execuţie. Datorită deschiderii mici a plăcii, eforturile în placa
compozită în faza finală, după întărirea betonului, sunt foarte mici. Pentru asemenea planşee
se folosesc cel mai frecvent table cu profil trapezoidal, cu rezistenţă la forţă tăietoare
orizontală şi ductilitate limitate. Ele au cea mai redusă greutate de oţel pe metru pătrat de
planşeu. Pentru alte sisteme de planşee, la care distanţa între grinzi este mult mai mare, sunt
necesari popi pentru sprijinirea tablei profilate în timpul betonării. În consecinţă stadiul final
poate guverna proiectarea. În acest caz tabla profilată are nevoie de o rezistenţă bună la
forfecare orizontală la interfaţa cu betonul. Profile cu colţurile intrânde sunt deseori utilizate
ducând la o greutate mai mare de oţel pe metru pătrat de planşeu.
Tehnologia de construcţie cu planşee compozite folosită la clădiri comerciale şi alte clădiri
etajate oferă un număr important de avantaje atât pentru proiectant cât şi pentru client:
 Viteză şi simplitate de execuţie;
 Platformă de lucru sigură care-i protejează pe lucrătorii aflaţi dedesubt;
 Planşeul este mai uşor decât un planşeu tradiţional de beton;

3 

 
  Mai puţine lucrări de efectuat pe şantier;
 Toleranţe strânse obţinute prin utilizarea elementelor de oţel fabricate în condiţii
controlate în fabrică.
Folosirea tablei profilate măreşte indiscutabil viteza de execuţie. Este de asemenea utilizată cu
beton uşor pentru a reduce greutatea proprie a planşeului. În UK şi America de Nord,
utilizarea în acest fel a betonului uşor este o practică uzuală la clădiri comerciale.

1.Tipuri de table profilate

La realizarea plăcilor compozite se folosesc numeroase tipuri de table profilate (Figura 2).
Diferitele tipuri de tablă au forme, înălţimi şi distanţe între nervuri, lăţimi, nervuri de
rigidizare şi conectorri mecanici între beton şi oţel diferiţi. Caracteristicile uzuale ale tablelor
pofilate sunt următoarele:
 Grosime între 0,75mm şi 1,5mm şi în majoritatea cazurilor între 0,75mm şi 1mm;
 Înălţime între 40mm şi 80mm; (profile mai înalte se folosesc la planşee „subţiri”).
 Protecţie la coroziune standard printr-un strat subţire de zinc galvanizat pe ambele
feţe.

Figura 2 Tipuri de tablă profilată

Tabla profilată este formată la rece: o bobină de tablă galvanizată trece prin mai multe role
care o deformează progresiv. Deformarea la rece provoacă ecruisarea materialului rezultând o
creştere a caracteristicilor medii de rezistenţă ale secţiunii. În general o bobină din oţel S235
ajunge la o limită de curgere de 300 N/mm2 după deformarea la rece.
1.2 Conexiunea oţel-beton
Tabla profilată trebuie să fie capabilă să transfere forfecarea longitudinală către beton prin
interfaţă, astfel încât să asigure acţiunea compozită a plăcii compozite. Adeziunea între
profilul metalic şi beton nu este în general suficientă ca să asigure acţiunea compozită în placă
şi atunci o legătură eficientă se asigură folosind una sau mai multe din metodele următoare
(Figura 3):
 O profilatură adecvată a tablei cutate (profile cu colţuri intrânde – coadă de
rândunică), care permite efectuarea transferului de forţă tăietoare prin frecare;
 Ancorare mecanică asigurată prin deformaţii locale (amprente sau protuberanţe) în
profil;
 Găuri sau perforaţii incomplete în profil;
 Element de ancoraj fixate prin sudare şi distribuite de-a lungul foii de tablă;
 Ancoraj de capăt realizat prin dornuri sudate sau alt tip de conexiune locală între beton
şi foaia de tablă;
4 

 
  Ancoraj de capăt realizat prin deformarea nervurilor la capătul tablei.

Figura 3 Forme tipice de asigurare a conlucrării în plăci compozite

1.3 Armarea plăcii

Este în general util să se prevadă armătură în placa de beton pentru motivele următoare:
 Distribuirea încărcărilor liniare şi concentrate;
 Armarea locală a găurilor din placă;
 Rezistenţă la foc;
 Armare superioară în zonele de moment negativ;
 Pentru controlul fisurării din contracţie.
Se poate dispune o plasă de armătură deasupra nervurilor tablei cutate. Lungimile barelor şi
acoperirea de beton trebuie să satisfacă cerinţele pentru beton armat.

5 

 
1.4 Cerinţe de proiectare
Proiectarea plăcilor compozite este tratată în capitolul 9 din Eurocode 4. Acest capitol se
referă la proiectarea plăcilor din clădirile etajate, care sunt în general încărcate în principal cu
încărcări statice, sau plăcile din clădirile industriale supuse la încărcări mobile. Plăcile
compozite pot fi deasemenea folosite în structuri supuse la încărcări repetate sau aplicate
brusc şi producând efecte dinamice. Totuşi, în aceste cazuri trebuie avută deosebită grijă cu
detaliile constructive pentru a evita deteriorarea acţiunii compozite.
Referindu-ne la figura 3, înălţimea totală a plăcii compozite, h, nu trebuie să fie mai mică de
80 mm. Grosimea hc a betonului deasupra nervurilor tablei trebuie să fie mai mare decât 40
mm pentru a asigura comportarea ductilă a plăcii şi suficientă acoperire pentru barele de
armătură. Dacă placa acţionează compozit cu o grindă, sau este folosită ca diafragmă,
înălţimea totală minimă h este 90 mm şi grosimea minimă a betonului deasupra tablei, hc, este
mărită la 50mm (EC4, §9.2.1).
Dimensiunea nominală a agregatului depinde de cea mai mică dimensiune a elementului
structural în care se toarnă beton şi nu trebuie să depăşească cea mai mică dintre valorile
următoare:
 0,40hc unde hc este grosimea betonului deasupra nervurilor;
 bo/3, unde bo este grosimea medie a nervurii (grosimea minimă pentr profilele coadă-
de-rândunică);
 31,5 mm (ciurul C 31,5).
Aceste criterii asigură că agregatul poate pătrunde uşor în nervuri (EC4, §9.2.2).
Plăcile compozite au nevoie de un reazem cu lungimea de cel puţin 75mm pentru oţel sau
beton şi 100mm pentru alte materiale (EC4, §9.2.3).

2. Comportarea plăcii compozite

Comportarea compozită este cea care are loc după ce tabla profilată, plus orice armături
suplimentare, şi betonul întărit s-au combinat pentru a forma un singur element structural.
Tabla profilată trebuie să fie capabilă să transmită forţă tăietoare orizontală la interfaţa dintre
oţel şi beton. Sub încărcări exterioare, placa compozită are o deformaţie de încovoiere şi la
interfaţa oţel-beton apar eforturi de forfecare.
Dacă legătura dintre beton şi tabla de oţel este perfectă, adică dacă deformaţiile longitudinale
sunt egale în tabla de oţel şi betonul adiacent, conexiunea asigură interacţiune completă. Dacă
există o deplasare relativă între tabla de oţel şi betonul adiacent, placa are interacţiune
incompletă. Diferenţa de deplasare longitudinală între oţel şi betonul adiacent poate fi
caracterizată prin deplasarea relativă numită lunecare relativă („slip” în lb. Engleză).
Comportarea plăcii compozite este definită cu ajutorul unui test standardizat după cum este
ilustrat în figura 4: o placă compozită reazemă pe 2 reazeme simple şi este încărcată simetric
cu 2 forţe P aplicate la ¼ şi ¾ din deschidere. Notând săgeata la mijlocul deschiderii plăcii cu
, curba forţă-deplasare, P-, este o reprezentare realistă a comportării plăcii sub încărcări.
Această comportare depinde în principal de tipul de conexiune oţel-beton (formă,
protuberanţe, conectori, …).
Pot fi identificate 2 tipuri de mişcare la interfaţa oţel-beton :

6 

 
micro-lunecare locală, care nu poate fi văzută cu ochiul liber. Aceste micro-lunecări sunt
foarte mici şi permit dezvoltarea forţelor de legătură la interfaţă;
macro-lunecări globale la interfaţă, care pot fi văzute şi măsurate şi care depind de tipul de
conexiune între oţel şi beton.

Figura 4 Test standardizat

Pot fi identificate 3 tipuri de comportare ale plăcii compozite (Figura 5) :

Interacţiune completă între oţel şi beton: nu există lunecare globală la interfaţa oţel-beton.
Transferul forţei tăietoare orizontale este complet şi când încărcarea ultimă Pu este la
maximum, acţiunea compozită este completă. Cedarea poate fi fragilă, dacă are loc brusc sau
ductilă dacă are loc progresiv.
Interacţiune zero între oţel şi beton: lunecarea globală la interfaţa oţel-beton nu este limitată
şi aproape că nu există transfer de forţă tăietoare. Încărcarea ultimă are o valoare minimă şi nu
se observă aproape nici o acţiune compozită. Cedarea este progresivă.
 Interacţiune parţială între oţel şi beton: lunecarea globală la interfaţa oţel-beton nu este
zero, dar este limitată. Transferul forţei tăietoare orizontale este parţial şi încărcarea ultimă se
situează între încărcările ultime din cele 2 cazuri precedente. Cedarea poate fi fragilă sau
ductilă.
Rigiditatea plăcii compozite, reprezentată prin panta primei părţi a curbei P-, este diferită
pentru fiecare tip de comportare. Rigiditatea este maximă pentru interacţiune completă şi
minimă pentru interacţiune zero.

7 

 
 Figura 5 : Comportarea plăcii compozite

Între oţel şi beton există trei tipuri de legături:

Legătura fizico-chimică, care este totdeauna slabă, dar există pentru toate tablele profilate;
Legătura de fricţiune, care se dezvoltă de îndată ce apar micro-lunecări;
Legătura de ancorare mecanică, care acţionează după prima lunecare şi depinde de forma
interfeţei oţel-beton (protuberanţe, amprente etc)
De la 0 la Pf , fenomenele fizico-chimice sunt responsabile pentru cea mai mare parte a
legăturii iniţiale între oţel şi beton. După prima fisură, încep să se dezvolte mecanismele de
frecare şi ancorare mecanică odată cu apariţia primelor micro-lunecări. Rigiditatea variază
mult în funcţie de eficienţa tipului de conexiune.

Figura 6 Moduri de cedare pentru placa compozită

Cedarea plăcii compozite poate avea loc după unul din modurile de cedare descrise mai jos
(Figura 6):

8 

 
Tipul I de cedare: Cedarea se datorează momentului pozitiv excesiv (secţiunea I), adică
capacitatea la încovoiere a plăcii Mpl,Rd este atinsă; acesta este în general modul critic pentru
deschideri medii şi mari cu un grad înalt de interacţiune între oţel şi beton.
 Tipul II de cedare: Cedarea se datorează forţei tăietoare longitudinale excesive ;
capacitatea portantă este atinsă la interfaţa oţel-beton. Aceasta are loc în lungul secţiunii II din
deschiderea de forfecare Ls.
 Tipul III de cedare: Cedarea se datorează forţei tăietoare excesive lângă reazem (secţiunea
III) unde forţa tăietoare verticală este importantă. Acesta este unicul mod posibil de a fi critic
pentru plăci groase peste deschideri mici şi supuse la încărcări mari.
Cedarea plăcii compozite poate fi (Figura 7) fragilă, caz în care cedarea are loc brusc, de
obicei fără deformaţii importante observabile sau ductilă, adică cedarea are loc progresiv cu
deformaţii semnificative şi colapsul este precedat de semne de deteriorare.

Figura 7 Răspunsul în forţă-deplasare al plăcilor fragile şi ductile

Modul fragil sau ductil depinde de caracteristicile interfeţei oţel-beton. Plăci cu profile
deschise au o comportare mai fragilă, în timp ce plăcile cu profile intrânde (coadă-de-
rândunică) tind să aibă o comportare mai ductilă. Totuşi, producătorii de table profilate au
ameliorat comportarea fragilă cu diverse mijloace mecanice, ca de exemplu protuberanţe şi
amprente şi utilizarea formelor în coadă-de-rândunică. Conectorii de forfecare dintre grindă şi
placă influenţează de asemenea modul de cedare.

3. Situaţii de proiectare, acţiuni şi deformaţii

La proiectarea plăcilor compozite trebuie considerate două situaţii de proiectare (EC4,
§9.3.1). Prima se referă la situaţia în timpul execuţiei, când foaia de tablă are rol de cofraj, iar
a doua are loc în exploatare, când betonul şi oţelul se combină formând un singur element
compozit.
9 

 
3.1 Tabla profilată cu rol de cofraj
Tabla profilată trebuie să reziste greutăţii betonului proaspăt şi acţiunii încărcărilor din
execuţie. Deşi tabla profilată poate fi sprijinită temporar în timpul execuţiei este preferabil să
nu se utilizeze sprijiniri intermediare. Verificarea tablei profilate pentru stările limită ultime şi
de serviciu trebuie să fie conforme cu partea 1.3 a Eurocode 3. Trebuie să se ţină seama de
protuberanţe şi amprente la stabilirea rezistenţelor de calcul.
La starea limită ultimă, proiectantul trebuie să considere următoarele încărcări:
Greutatea proprie a betonului şi a tablei cutate;
Încărcările din timpul execuţiei;
Încăcări din depozitarea materialelor, dacă există;
Efectul de „băltire” (grosime crescută a betonului datorită săgeţii tablei, (EC1-6, §4.11.2)).
Încărcările din timpul execuţiei (EC4, §9.3.2(1) şi EC1, partea 1-6, §4.11.2) reprezintă
greutatea muncitorilor şi echipamentelor de betonare şi ţin cont de de orice impact sau
vibraţie care poate să aibă loc în timpul execuţiei. Conform Eurocode 4, pe orice suprafaţă de
3 m pe 3 m, în plus faţă de greutatea betonului, trebuie să fie luate încărcarea de execuţie şi
greutatea surplusului de beton (efectul de „băltire”), cu valoarea caracteristică (luate
împreună) de 1,5 kN/m2. Pe suprafaţa care rămâne, la greutatea betonului trebuie adăugată o
încărcare cu valoarea caracteristică de 0,75 kN/m2. Aceste încărcări trebuie astfel plasate încât
să producă momentul încovoietor şi/sau forţa tăietoare maximă (Figura 8).
Aceste valori minime nu sunt neapărat suficiente în cazul unui impact puternic sau
îngrămădirii excesive a betonului, sau a încărcărilor date date de pomparea betonului. Dacă
este adecvat, se vor stabili prevederi pentru încărcări suplimentare.
Trebuie demonstrat prin încercări sau calcul că tabla, fără beton, rezistă la o încărcare
caracteristică de 1 kN aplicată pe o arie pătrată cu latura de 300mm sau la o încărcare liniară
cu valoarea caracteristică de 2 kN/m aplicată perpendicular pe nervură pe o lăţime de 0,2 m.
Această încărcare reprezintă încărcarea dată de un muncitor.

Figura 8 Dispunerea încărcărilor pentru tabla cu rol de cofraj

Săgeata tablei sub greutatea sa proprie plus cea a betonului propaspăt, dar excluzând
încărcările de execuţie, nu trebuie să depăşească L/180, unde L este deschiderea de calcul
între reazeme (EC4 §9.6 (2)).
10 

 
Dacă săgeata maximă  a tablei sub greutatea sa proprie plus cea a betonului proaspăt,
calculată pentru SLS, este mai mică decât 1/10 din grosimea plăcii, efectul de băltire poate fi
ignorat în proiectarea tablei cutate (EC4 § 9.3.2(2)). Dacă acestă limită este depăşită, trebuie
ţinut seama de acest efect; de exemplu presupunând că grosimea betonului este mărită pe
toată deschiderea cu 0,7.
Sprijinirile pot reduce substanţial săgeţile, ele fiind considerate reazeme în acest context.
Utilizarea sprijinirilor nu este recomandată pentru că împiedecă procesul de execuţie şi
adaugă timp şi costuri lucrării.

3.2 Placă compozită

Verificarea de placă compozită corespunde situaţiei plăcii după ce betonul s-a întărit şi au fost
înlăturate toate sprijinirile temporare. Încărcările de luat în calcul sunt următoarele:
Greutatea proprie a plăcii (tabla profilată şi betonul);
Alte încărcări permanente (greutăţi elemente nestructurale);
Reacţiuni datorită înlăturării eventualelor sprijiniri temporare;
Încărcări utile;
Curgere lentă, contracţie şi tasări;
Acţiuni climatice (temperatură, vînt...).
Pentru clădiri obişnuite, variaţiile de temperatură nu sunt de regulă considerate.
Verificările la stări limită de serviciu includ următoarele :
Săgeţi;
Lunecare între placa de beton şi tablă la capătul plăcii numită lunecare de capăt;
Fisurarea betonului.
3.2.1 Săgeţi
Valorile limită recomandate de Eurocode 3 sunt L/250 sub încărcări permanente şi variabile
de lungă durată şi L/300 sub încărcări variabile de lungă durată. Dacă pe placa compozită sunt
fixate elemente fragile (pardoseli din ciment, pereţi despărţitori rigizi, etc...), ultima limită
devine L/350.
Săgeata tablei datorită greutăţii sale proprii şi a betonului proaspăt nu trebuie inclusă în
verificarea pentru placa compozită. Această deformaţie există deja când se finalizează
construcţia (şi se realizează pereţii despărţitori, pardoselile, tocurile de uşi şi ferestre...) şi nu
are nici o influenţă negativă asupra acestor elemente. Mai mult, intradosul plăcii este deseori
mascat de un tavan.
În practică la plăcile compozite apar două situaţii în ce priveşte deschiderea. Este fie o
deschidere interioară (pentru o placă continuă) fie o placă exterioară (deschidere de capăt
pentru o placă compozită sau placă simplu rezemată) (EC4 §9.8.2(3)).
Pentru deschiderea interioră, săgeata se va determina folosind următoarele aproximaţii (EC4
§9.8.2(4)):
Momentul de inerţie trebuie luat ca medie a valorilor pentru secţiunea fisurată şi cea
nefisurată;
Pentru beton de densitate normală, se va utiliza o valoare medie între valoare pe termen
scurt şi cea pe termen lung pentru coeficientul de echivalenţă (n=Ea/Ec).
11 

 
3.2.2 Lunecarea de capăt
Pentru deschiderile exterioare, lunecarea de capăt poate avea un efect semnificativ asupra
săgeţii (EC4 §9.8.2(5)). Pentru comportare neductilă, lunecarea de capăt iniţială şi cedarea pot
coincide în timp ce pentru comportare semiductilă, lunecarea de capăt va mări săgeata.
Acolo unde comportarea la încercări indică lunecarea sub încărcarea de exploatare pentru
plăci neancorate, trebuie folosite ancoraje de capăt (dornuri, corniere formate la rece...) la
plăcile exterioare. O asemenea lunecare de capăt este considerată ca semnificativă dacă
depăşeşte 0,5 mm. În general nu trebuie să se ţină seama de lunecarea de capăt dacă ea atinge
0,5 mm pentru o încărcare depăşind 1,2 ori încărcarea de exploatare (EC4 §9.8.2(6)). Când au
loc lunecări depăşind 0,5mm la încărcări sub 1,2 ori încărcarea de exploatare, atunci trebuie
prevăzute ancoraje de capăt sau săgeţile trebuie calculate incluzând efectul lunecării de capăt
(EC4 §9.8.2(7)).
3.2.3. Fisurarea betonului
Deschiderea fisurilor în regiunile de moment negativ ale plăcilor continue trebuie verificate
conform Eurocode 2 §7.3 (EC4 §9.8.1(1)). În circumstanţe normale, cum nu există expuneri
la medii agresive fizic sau chimic şi nici cerinţe privind impermeabilitatea plăcii, se poate
tolera fisurarea cu deschideri maxime ale fisurilor de 0,3 mm. Dacă deschidera fisurilor este
mai mare decât această limită, trebuie adăugată armătură conform regulilor obişnuite pentru
beton armat.
Dacă plăcile continue sunt proiectae ca o serie de grinzi simplu rezemate, aria secţiunii
armăturii dispuse contra fisurării trebuie să nu fie mai mică decât 0,2 % din aria secţiunii
betonului situat peste tabla de oţel, pentru construcţii executate fără sprijiniri provizorii, şi
decât 0,4 % pentru construcţii executate cu sprijiniri provizorii (EC4 §9.8.1(2)).

4. Calculul pentru determinarea forţelor interne şi a momentelor

4.1 Tabla profilată cu rol de cofraj
Conform Eurocode 4, trebuie folosit un calcul în domeniul elastic datorită zvelteţei secţiunii
transversale a tablei. Unde tabla este considerată continuă, rigiditatea la încovoiere poate fi
determinată fără a considera variaţia rigidităţii datorită faptului că părţile din secţiunea
transversală în compresiune nu sunt complet utilizabile. Atunci momentul de inerţie este
constant şi este calculat considerând că toată secţiunea este utilizată. Această simplificare este
permisă numai pentru calculul global şi deci nu şi pentru verifcarea capacităţii secţionale şi a
săgeţii.
4.2 Placi compozite
Pot fi folosite următoarele metode de calcul (EC4 §9.4.2(1)):
Calcul liniar fără redistribuirea momentelor la reazemele interioare dacă sunt considerate
efectele fisurării;
Calcul liniar cu redistribuirea momentelor la reazemele interioare (limitată la 30 %) fără
considerarea efectelor fisurării şi introducând sporuri adecvate momentelor din deschidere;
Calcul rigid-plastic cu condiţia că se poate arăta că secţiunile unde sunt necesare rotiri
plastice au suficientă capacitate de rotire;
Calcul elasto-plastic ţinând cont de proprietăţile neliniare ale materialelor.

12 

 
Aplicarea metodelor de calcul liniar este adecvată atât pentru stările limită de serviciu cât şi
pentru stările limită ultime (EC4 §9.4.2(2)). Metodele plastice trebuie utilizate numai la stări
limită ultime. Se poate face calcul plastic fără verificarea capacităţii de rotire a articulaţiilor
plastice dacă se foloseşte la armături oţel de clasă C, iar deschiderea nu depăşeşte 3 m (EC4
§9.4.2(4)). O placă continuă poate fi proiectată ca o serie de plăci simplu rezemate, cu
condiţia să se prevadă armătura constructivă pe reazemele intermediare conform EC4 §9.8.1
(EC4 §9.4.2(5)).
Când placa este solicitată de încărcări uniform distribuite, cum este cazul în general, sau
încărcări liniare perpendiculare pe deschidere, lăţimea efectivă este toată lăţimea plăcii.
Când placa este solicitată de încărcări concentrate sau liniare paralele cu deschiderea, ele pot
fi considerate distribuite pe o lăţime mai mică decât lăţimea plăcii (vezi Figura 9). Eurocode 4
dă unele explicaţii privind calculul acestor lăţimi efective (EC4 §9.4.3(2)):
bm = bp + 2(hc + hf) (1)

Figura 9 : Distribuirea încărcărilor concentrate

Pentru încărcări concentrate liniare perpendiculare pe deschiderea plăcii se va folosi expresia
(1), în care bp este lungimea încărcării.
Dacă hp / h nu depăşeşte 0,6 lăţimea plăcii considerată efectivă pentru calculul global şi pentru
calculul de rezistenţă poate fi determinată, pentru simplificare, cu expresiile (2)...(4):
(a) pentru încovoiere şi forfecare longitudinală:
– pentru placă cu o deschidere sau deschideri marginale ale plăcilor continue
 Lp 
bem  bm  2 L p 1    lăţimea plăcii (2)
 L 
– pentru deschideri interioar ale plăcilor continue
 Lp 
bem  bm  1,33L p 1    lăţimea plăcii (3)
 L 
(b) pentru forţă tăietoare verticală:

13 

 
  Lp 
bem  bm  L p 1    lăţimea plăcii (4)
 L 
în care:
Lp este distanţa de la centrul încărcării la reazemul cel mai apropiat;
L este deschiderea.
Pentru a asigura distribuirea încărcărilor liniare sau concentrate pe lăţimea considerată
efectivă trebuie dispusă armătură transversală pe sau deasupra tablei. Această armătură
transversală trebuie proiectată conform cu Eurocode 2 pentru momente transversale (EC4
§9.4.3(6)). Daca valoarea caracteristică a încărcării nu depăşeşte 7,5 kN pentru încărcări
concentrate şi 5,0 kN/m² pentru încărcări distribuite, se poate utiliza o armare constructivă,
fără nici un calcul (EC4 §9.4.3(5)). Această armare constructivă trebuie să aibă o secţiune
transversală de cel puţin 0,2% din aria betonului structural de deasupra nervurilor tablei şi
trebuie să se extindă cel puţin pe o lăţime egală cu lăţimea efectivă a plăcii. Armăturile
prevăzute pentru alte scopuri pot acoperi total sau parţial această cerinţă.

5. Verificarea secţiunilor
5.1 Verificarea tablei profilate cu rol de cofraj la starea limită ultimă (SLU)
Cazul încărcrii de execuţie este de multe ori critic. Tabla, care este un element subţire de oţel,
trebuie să reziste încărcărilor de execuţie şi greutăţii betonului proaspăt (vezi Figura 8).
Verificarea tablei profilate nu este tratată în detaliu în Eurocode 4. Se face trimitere la partea
1.3 a Eurocode 3 pentru această verificare. Pentru fiecare element plan total sau parţial
comprimat se calculează o lăţime efectivă pentru a ţine cont de efectele de voalare locală.
După calcularea lăţimii efective a tuturor elementelor plane comprimate, pot fi determinate
proprietăţile geometrice ale secţiunii transversale (momentul de inerţie efectiv Ieff şi modulul
de rezistenţă efectiv Weff).
Capacitatea la încovoiere este dată de expresia:
Weff
M Rd  f yp (5)
 ap
5.2 Verificarea tablei profilate cu rol de cofraj la starea limită de serviciu (SLS)
Săgeata este determinată cu momentul de inerţie efectiv calculat după cum s-a arătat mai sus
(§5.1). Săgeata tablei sub încărcări uniform ditribuite (p) acţionând în modul cel mai
defavorabil pe placă (Figura 10) este dată de expresia:
5 1
 k pL4 (6)
384 EI eff
unde L este deschiderea efectivă între reazeme.

14 

 
 Figura 10 Cea mai defavorabilă încărcare

Coeficientul k este:
k = 1,00 pentru tablă simplu rezmată;
k = 0,41 pentru tablă cu 2 deschideri egale (3 reazeme);
k = 0,52 pentru tablă cu 3 deschideri egale;
k = 0,49 pentru tablă cu 4 deschideri egale.

5.3 Verificarea plăcii compozite la starea limită ultimă (SLU)

5.3.1 Verificarea de rezistenţa la moment pozitiv
Tipul I de cedare este datorat rezistenţei la moment încovoietor pozitiv (EC4 §9.7.2). Acest
mod de cedare este atins dacă tabla de oţel curge la întindere sau dacă betonul îşi atinge
rezistenţa la compresiune. În regiunile de moment pozitiv, se poate lua în calcul la capacitatea
plăcii compozite armătură întinsă suplimentară. Comportarea de material este de obicei
schematizată cu diagrame rigid-plastice pentru „blocul de tensiuni”. La starea limită ultimă
tensiunea în oţel este valoarea de calcul a limitei de curgere fyp /ap , tensiunea în beton este
rezistenţa sa de calcul 0,85 fck /c şi tensiunea în armătură este rezistenţa sa de calcul fsk /s.
Armătura contra fisurării sau pentru momentul negativ poate fi prezentă pe înălţimea plăcii de
beton. Această armătură este de obicei în compresiune sub acţiunea momentelor pozitive şi
este în general neglijată când se evaluează capacitatea la încovoiere la moment pozitiv. În
funcţie de poziţia axei neutre plastice se deosebesc două cazuri.

Cazul 1 – Axa neutră plastică deasupra tablei

Figura 11 Distribuţia tensiunilor pentru moment pozitiv dacă axa neutră este
deasupra tablei profilate
Rezistenţa betonului întins este considerată zero. Forţa de întindere Np în tabla de oţel este
calculată cu caracteristicile secţiunii efective de oţel Ape. Aceasta forţă este egalată de
rezultanta compresiunilor din beton Ncf corespunzând forţei acţionând pe lăţimea b a secţiunii
transversale şi înălţimea xpl cu o tensiune egală cu rezistenţa de calcul:

15 

 
 f yp
N p  A pe (7)
 ap
şi
0,85 f ck
N cf  b  x pl (8)
c
Din condiţia de echilibru rezultă xpl:
A pe  f yp
 ap
x pl  (9)
0,85b  f ck
c
Dacă dp este distanţa de la fibra superioară a plăcii până la centrul de greutate al ariei efective
a tablei profilate (Figura 11), braţul de pârghie z este atunci:
z  d p  0,5 x pl (10)

Şi valoarea de calcul a capacităţii la încovoiere este:

M ps.Rd  N p  z (11)

sau
f yp x pl
M ps. Rd  A pe (d p  ) (12)
 ap 2
Aria efectivă Ape a tablei de oţel este secţiunea netă obţinută fără considerarea grosimii
stratului de galvanizare (în general 2 x 0,020 = 0,04 mm) şi a lăţimii protuberanţelor şi
amprentelor.

Cazul 2 – Axa neutră plastică în tabla de oţel

Dacă axa neutră plastică intersectează tabla de oţel (EC4 §9.7.2(6)), o parte a secţiunii tablei
de oţel este în compresiune pentru a menţine echilibrul pe secţiune. Pentru simplificare, atât
betonul din nervuri cât şi betonul întins sunt neglijate.
După cum se arată în Figura 12, diagramele de tensiuni pot fi împărţite în două diagrame
reprezentând fiecare o parte a momentului capabil de calcul Mps.Rd:
Prima diagramă descrie echilibrul forţei Ncf, corespunzând rezistenţei plăcii de beton
(grosime hc) echilibrată de o forţă parţială de întindere Np în tabla de oţel. Braţul de pârghie z
depinde de caracteristicile geometrice ale profilului metalic. Momentul corespunzând acestei
diagrame este Ncfz. Calculul braţului de pârghie z printr-o metodă aproximativă este explicat
mai jos.
Cea de-a doua diagramă corespunde unei perechi de forţe care se echilibrează în profilul
metalic. Momentul corespunzător este Mpr , numit momentul plastic redus al tablei profilate,
şi trebuie adăugat la Ncfz.

16 

 
 Figura 12 Distribuţia tensiunilor pentru moment pozitiv dacă axa neutră este în
înălţimea tablei profilate
Momentul capabil este atunci :
M ps. Rd  N cf  z  M pr (13)

Forţa de compresiune în beton este:

0,85 f ck
N cf  bhc (14)
c

Figura 13 a) Relaţia experimentală dintre Mpa şi Mpr; b) braţul de pârghie z

(Johnson, 2004)
Unii autori au propus o formulă aproximativă unde Mpr, momentul (capabil) plastic redus al
tablei profilate poate fi dedus din Mpa, momentul capabil plastic de calcul al secţiunii efective
a tablei. Acea formulă, calibrată prin încercări (Figura 13a) pe 8 tipuri de tablă profilată este
următoarea:
 
 
 N cf 
M pr  1,25M pa 1    M pa (15)
A p f yp
 
  ap 
 

17 

 
Braţul de pârghie este calculat cu formula următoare (Figura 13b) :
N cf
z  ht  0,5hc  e p  (e p  e) (16)
A p f yp
 ap
cu :
ep : distanţa axei neutre plastice a ariei efective a tablei la fibra ei inferioară;
e : distanţa de la centrul de greutate al ariei efective a tablei la fibra ei inferioară.

5.3.2 Verificarea capacităţii la moment negativ (EC4 §9.7.2(7))

Tipul I de cedare se datorează capacităţii la moment negativ şi axa neutră plastică este în
general în grosimea tablei profilate. De obicei tabla este ignorată pentru că este comprimată şi
poate să-şi piardă stabilitatea şi contribuţia sa este scăzută în comparaţie cu forţa de
compresiune din betonul nervurilor.
În grosimea plăcii hc betonul este întins şi rezistenţa sa este neglijată. Numai armăturile din
placă preiau întinderi din încovoierea negativă. Momentul capabil negativ de calcul este dat
de curgerea ( fys /s ) armăturii (Figura 14).
Rezistenţa de calcul a barelor de armătură este:
Ns = Asfys/s (17)

Figura 14 Distribuţia de tensiuni pentru moment negativ

Forţa internă din beton este aproximativ:

f ck
N c  0,85bc x pl (18)
c
unde lăţimea betonului comprimat, luată ca media grosimii nervurilor de beton pe 1m pentru
simplitate.
Echilibrul dă înălţimea zonei comprimate de beton xpl astfel:
18 

 
 f ys
As
s
x pl  (19)
f ck
0,85bc
c
Dacă z este braţul de pârghie al forţelor interne Nch şi Nc, momentul capabil este:
f ys
M ph.Rd  As z (20)
s
Armătura trebuie să fie suficient de ductilă pentru a permite rotiri suficiente în secţiunile
intrate în curgere. Armăturile din oţel cu ductilitate ridicată vor satisface în general acest
criteriu, cu condiţia ca înălţimea plăcii de beton să nu fie prea mare.
5.3.3 Forfecare longitudinală (EC4 §9.7.3)
Tipul II de cedare corespunde to rezistenţei la forfecare longitudinală. Metoda de verificare
constă în evaluarea rezistenţei medii la forfecare longitudinală u existentă pe deschiderea de
forfecare Ls şi compararea acesteia cu forţa aplicată. Această rezistenţă u depinde de tipul
tablei şi trebuie stabilită pentru fiecare tip de tablă deoarece valoarea este funcţie de
aranjamentul specific şi orientarea protuberanţelor, condiţiile de suprafaţă etc. Rezistenţa de
calcul a plăcii la forfecare longitudinală este determinată printr-o metodă smiempirică
standardizată numită metoda m-k şi propusă iniţial de Porter şi Ekberg (1976).
Această metodă nu se referă la rezistenţa medie u ci foloseşte forţa tăietoare verticală Vt
pentru a verifica cedarea la forfecare longitudinală de-a lungul deschiderii de forfecare Ls.
Relaţia directă dintre forţa tăietoare verticală şi forfecarea longitudinală este cunoscută numai
pentru comportarea elastică; dacă comportarea este elasto-plastică, relaţia nu este simplă şi
este folosită metoda m-k, care este o abordare semiempirică.
Metoda interacţiunii parţiale este o alternativă la metoda m-k. Această metodă prezintă un
model mai satisfăcător, dar este utilizabilă numai pentru plăci compozite ductile şi este dificil
de aplicat pentru niveluri foarte scăzute de interacţiune.
Metoda m-k
Metoda semiempirică m-k foloseşte o relaţie parametrică liniară în care sunt prezenţi toţi
parametrii determinanţi:
Vl,R F( fck , Ls , dp ,b, Ap ,Vt ) (21)
unde:
Vl,R : rezistenţa la forfecare longitudinală;
Vt: forţa tăietoare verticală;
dp : înălţimea utilă medie a plăcii compozite.

19 

 
 Figura 15 Determinarea parametrilor m şi k din datele experimentale
Figura 15 prezintă linia m-k determinată cu şase încercări la scara 1:1, împărţite în două
grupuri de 3, pentru fiecare tip de profil metalic (EC4, §B3.5). Ordonata este un termen cu
dimensiuni de efort unitar şi depinde de forţa tăietoare verticală Vt incluzând greutatea proprie
a plăcii. Abscisa este un număr adimensional şi reprezintă raportul dintre aria tablei şi aria de
forfecare longitudinală. Multiplicând acest raport cu fy/u şi în raport cu axa verticală, se
stabileşte o relaţie directă cu capacitatea la forfecare longitudinală a tablei.
Conform Eurocode 4, forţa verticală maximă de calcul Vt,Sd pentru o lăţime de placă b, este
limitată datorită capacităţii la forfecare longitudinală Vl,Rd dată de (EC4, §9.7.3(4)):
Ap 1
Vl , Rd  b  d p  (m  k) (22)
bLs  VS
unde k şi m (în N/mm2) sunt ordonata la origine şi panta liniei m-k şi VS este un factor parţial
de siguranţă egal cu 1,25.
Parametrii m şi k sunt obţinuţi din teste standardizate la scară naturală. Valorile m şi k depind
de tipul de tablă şi de dimensiunile secţiunii plăcii şi sunt date în general de producătorii de
tablă profilată.
Valoarea caracteristică a fiecărui grup se obţine prin reducerea valorii minime a fiecărui grup
cu 10%. Linia dreaptă trecută prin valorile caracteristice ale celor două grupuri dă relaţia de
calcul. Betonul este neglijat pentru că s-a observat că pentru clădiri rezistenţa sa nu are în
general nici o influenţă dacă fck este între 25 şi 35MPa.
Pentru proiectare, Ls depinde de tipul încărcării. Pentru o încărcare uniformă aplicată pe
întreaga deschidere L a unei grinzi simplu rezemate, Ls este egală L/4. Această valoare este
obţinută prin egalarea ariei de sub diagrama de forţă tăietoare pentru o încărcare uniform
distribuită cu aceea dată de două încărcări concentrate simetrice aplicate la distanţă Ls de
reazeme. Pentru alte dispunerii ale încărcărilor, Ls se obţine printr-o procedură similară. Când
placa compozită este proiectată ca placă continuă, se permite utilizarea, pentru determinarea
rezistenţei la forfecare, a unei deschideri simplu rezemate echivalente între punctele de
inflexiune. Pentru deschideri marginale, totuşi, trebuie folosită întreaga lungime a deschiderii
marginale.
Linia forfecării longitudinale (Figura 16) este valabilă numai între anumite limite, pentru că,
în funcţie de deschidere, modul de cedare poate fi unul din cele trei descrise anterior.

20 

 
 Figura 15 Relaţia dintre modul de cedare şi deschiderea de forfecare
Dacă rezistenţa la forfecare longitudinală a plăcii este insuficientă, ea poate fi mărită prin
folosirea unei forme de ancoraj de capăt, cum ar fi dornurile sau deformarea locală a tablei.
Articolul 9.7.4 al Eurocode 4 permite considerarea performanţei îmbunătăţite datorită acestor
ancoraje de capăt.
Metoda conexiunii parţiale
Metoda conexiunii parţiale, sau metoda u, poate fi de asemenea folosită pentru verificarea
capacităţii la forfecare longitudinală. Această metodă trebuie folosită numai la plăcile
compozite cu comportare ductilă (EC4, §9.7.3.(2)).

Figura 17 Diagrama de interacţiune parţială de calcul

Metoda este bazată pe valoarea de calcul a tensiunii ultime de forfecare u,Rd acţionând la
interfaţa oţel-beton. Valoarea acestei tensiuni duce la o diagramă de interacţiune parţială. În
21 

 
această diagramă, momentul capabil MRd al secţiunii transversale la distanţă Lx de reazemul
cel mai apropiat este reprezentată în funcţie de Lx. Diagrama de interacţiune parţială de calcul
este dată în Figura 17.
u este dat fie de producătorul de tablă profilată, fie de teste standardizate pe plăci compozite.
Când nu există conexiune (Lx = 0), se presupune că tabla de oţel preia încărcarea. Diagrama
de tensiuni este bi-rectangulară şi momentul capabil este egal cu Mpa (momentul capabil
plastic al secţiunii transversale efective a tablei). Pentru conexiune totală, diagramele de
tensiuni corespund cu momentul capabil de calcul Mpl,Rd. Între aceste două diagrame,
distribuţia de tensiuni corespunde conexiunii parţiale.
Lungimea mimină Lsf pentru a obţine conexiunea totală este :
N cf
Lsf  (23)
b   u , Rd
unde Ncf este minimum dintre forţa capabila a plăcii de beton de hc şi cea a tablei profilate :

 0,85 f ck bhc Ap f yp 
N cf  min ;  (24)
   
 C ap 
Pentru Lx ≥ Lsf conexiunea de forfecare este totală şi în consecinţă cedarea la încovoiere (tipul
I de cedare) este critică.
Pentru Lx < Lsf, conexiunea de forfecare este parţială, şi în consecinţă cedarea la forfecare
longitudinală (tipul II de cedare) este critică.

Figura 18 Procedura de verificare

Procedura de verificare este ilustrată în Figura 18 pentru două plăci cu tipuri diferite de
încărcare şi deschideri. Diagramele de moment capabil şi diagramele de moment de calcul
sunt reprezentate în funcţie de Lx pe acelaşi grafic. Pentru orice secţiune transversală din
deschidere, momentul de calcul MSd nu poate fi mai mare decât MRd.

22 

 
Determinarea momentului capabil pentru o conexiune parţială

Forţa de compresiune în placă, Nc, este mai mică decât Nc,f şi este determinată de capacitatea
conexiunii de forfecare. Înălţimea x a blocului de compresiuni este:

x = Nc/(0.85fcdb) ≤ hc

Există o a doua axă neutră în tabla profilată. Blocul de compresiuni pentru placă este ca în
Fig. 11 (cu forţa Nc în loc de Nc,f), şi ca în Fig. 12 pentru tabla cutată. Calculul momentului
capabil MRd se face ca în cazul (2) de mai sus (axa neutră în tablă), cu excepţia faptului că Nc,f
este înlocuită de Nc, şi hc de x, astfel încât:

z = h − 0.5x − ep + (ep − e)Nc/Npa

Mpr = 1.25Mpa[1 − (Nc/Npa)] ≤ Mpa
MRd = Nc z + Mpr

5.3.4 Verificarea la forţă tăietoare verticală (EC4, §9.7.5)

Tipul III de cedare corespunde rezistenţei la forţă tăietoare verticală. Acest tip de cedare poate
fi critic cand tabla profilată are protuberanţe eficiente (împiedecând astfel cedarea de tipul II)
şi este caracterizată de forfecarea betonului şi fisurare înclinată aşa cum se vede la grinzile de
beton. Fisura se dezvoltă în zona forfecată, înclinată la 45° faţă de direcţia planului median al
plăcii.
Eurocode 4 trimite în mod curent proiectantul la EN 1992-1-1:2004, §6.2.2. Rezistenţa la
forţă tăietoare verticală Vv,Rd a unei plăci compozite pe o lăţime egală cu distanţa dintre
centrele nervurilor poate fi determinată cu relaţia:

Vv , Rd  C Rd ,c k 100 f ck 
1/ 3

 k1 cp b0 d p  v min  k1 cp b0 d p (25)

unde :
bo : grosimea medie a nervurilor de beton (grosimea minimă pentru profil coadă de
rândunică) (Figura 19);
Ap : aria efectivă a tablei întinse pe lăţimea bo considerată;
 Ap /bod p 0,02
Şi celelalate notaţii sunt ca în EN 1992-1-1.

Figura 19 Secţiunea transveersală utilizată pentru calculul rezistenţei la forţă

tăietoare
23 

 
5.3.6 Rezistenţa la străpungere (EC4, §9.7.6)
Sub încărcări concentrate mari, placa poate ceda la străpungere. Figura 20 reprezintă
perimetrul de calcul pentru acest tip de cedare.
Eurocode 4 trimite şi aici la Eurocode 2, §6.4.4 care dă relaţia de calul de mai jos pentru
rezistenţa la străpungere Vp,Rd.

V p , Rd  C Rd ,c k 100  l f ck 
1/ 3

 k1 cp u1 d p  v min  k1 cp u1 d p (26)

Unde u1 este perimetrul de calcul de referinţă care se determină ca în figura 20.

24 

 
 Figura 20 Perimetrul de calcul de referinţă la străpungere

5.4 Proprietăţile elastice ale secţiunii transversale pentru verificările la stările

limită de serviciu (SLS)
În mod normal, pentru calculul săgeţilor la starea limită de serviciu se foloseşte calculul
elastic. În acest caz trebuie utilizată valoarea medie a rigidităţilor secţiunilor fisurate şi
nefisurate. Trebuie considerată şi lunecarea de capăt.
Într-o secţiune transversală unde betonul întins este considerat fisurat sub încărcarea care dă
moment pozitiv, ca în secţiunea din Figura 21, momentul de inerţie Icc poate fi obţinut din:
xc 2
bx c ( )
bx 3 2  A (d  x ) 2  I
I cc  c  p p c p (27)
12n n
cu :
Ip : momentul de inerţie al tablei profilate;
n : coeficientul de echivalenţă;
xc : poziţia axei neutre elastice faţă de marginea de sus a plăcii, obţinută cu formula
următoare:

nA p  2bd p 
xc   1  1 (28)
b  nA p 


Figura 21 Calculul momentului de inerţie pentru secţiunea fisurată, respectiv

nefisurată (moment pozitiv)
25 

 
În secţiunea supusă la moment pozitiv, considerând betonul întins nefisurat, momentul de
inerţie Icu este dat de:

xu 2 hp
3 bxu (hc  ) b h 3 bm h p (ht  xu  ) 2
bx 2  m p  2
I cc  u
  A p (d p  xu ) 2  I p (29)
12n n 12n n
unde

xu Ai zi /Ai este poziţia axei neutre elastice faţă de marginea superioară aplăcii.
În aceste formule care dau momentele de inerţie, coeficientul de echivelenţă n poate fi
considerat ca media valorilor între raportul modulilor de scrtă şi de lungă (se consideră  =2
şi atunci Ec =Ecm/(1+) = Ecm/3):
Ea Ea
n  (30)
E cm 1
'
E
( E cm  cm )
2 3
6. Rezumat şi concluzii
Plăcile compozite, constând dintr-o tablă profilată la rece acţionând împreună cu beton turnat
in-situ, sunt folosite frecvent la clădirile cu structură de oţel. Tabla de oţel este folosită pe post
de cofraj în timpul execuţiei şi ca armătură întinsă după aceea. Au fost prezentate motivele
pentru care acest sistem este frecvent folosit.
Proiectarea plăcilor compozite cere considerarea a două situaţii – prima, în care tabla de oţel,
ca o secţiune cu pereţi subţiri, preia încărcarea dată de betonul proaspăt şi de muncitori şi a
doua, ulterioară, în care tabla şi betonul întărit lucrează împreună ca un element structural
compozit. Au fost explicate metode adecvate de calcul pentru fiecare caz şi date verificările la
stările limtă de serviciu şi ultime.
Performanţa unei plăci compozite depinde de eficienţa conexiuni de forfecare dintre beton şi
tabla de oţel. De obicei se foloseşte o metodă semiempirică de proiectare, care este explicată
şi prezentată.

26