2.

STAREA DE EFORTURI UNITARE LA

DEFORMAREA PLASTICĂ LA RECE

2.1. Starea de eforturi unitare la deformarea plastică a materialelor

Datorită acţiunii unei forţe exterioare asupra unui corp, în interiorul

corpului se nasc nişte tensiuni interne (rezistenţa pe care corpul o opune forţelor
exterioare aplicate în vederea deformării acestora).
Eforturile unitare reprezintă rezistenţa opusă de un corp la acţiunea forţelor
exterioare raportată la unitatea de suprafaţă.
Aceste eforturi le reprezentăm faţă de un sistem de referinţă printr-o forţă
unitară a cărei direcţie va fi orientată în spaţiu. Acest lucru se face prin precizarea
a trei componente a eforturilor unitare, acestea fiind:
- un efort normal (σ) perpendicular pe suprafaţa unui element considerat
din corpul supus deformării (orientat după direcţia normalei la
suprafaţă);
- două eforturi unitare tangenţiale (τ) conţinute în planul suprafeţei
elementului considerat (acestea sunt perpendiculare între ele).
Se consideră efortul unitar pozitiv atunci când produce întindere şi se
consideră negativ atunci când produce compresiune.
Eforturile unitare tangenţiale (τ) se consideră pozitive atunci când sensul
lor coincide cu sensul axelor de coordonate sau al sistemului de referinţă.
Eforturile unitare pot fi egale în masa corpului şi în acest caz avem dea
face cu o stare de eforturi unitare omogenă, sau eforturile pot fi diferite în masa
corpului (starea de eforturi este neomogenă), şi anume:
- modificări în structura cristalină a metalului;
- influenţa unor factori tehnologici;
- variaţia de temperatură în masa corpului ce conduce la o distribuţie
neuniformă de eforturi.
Pentru studiu se consideră o stare omogenă de eforturi, corpul se
asimilează cu un corp izotrop şi omogen.

6
 2.2 Starea de eforturi unitare în jurul unui punct al corpului supus
deformării

Presupunem că ne referim la cazul unui element dintr-un corp examinat

într-un sistem de referinţă trirectangular.
Alegem elementul astfel ca planele sale să fie paralele cu planele
sistemului de referinţă, fig.2.1.
σz
z
τx
τzx
τyz
τxy dz
τz σx
τyx
σy dy
dx
x

y
Fig.2.1. Starea de eforturi unitare în jurul unui punct

Starea de eforturi unitare într-un punct poate fi cunoscută dacă se cunosc

cele trei eforturi unitare. Avem dea face cu eforturi normale perpendiculare pe
suprafeţele elementare de volum considerat.
Primul indice reprezintă axa de coordonate cu care vectorul este paralel,
iar al doilea indice arată axa de coordonate perpendiculară pe planul în care
acţionează.
Aşa cum rezultă din fig. 2.1, starea de eforturi unitare în jurul unui punct
se defineşte cu ajutorul a nouă componente : σx, σy, σz, τxy, τyx, τxz, τzx, τyz, τzy.
Starea poate fi cunoscută dacă se cunosc cele nouă componente, enumerate
mai sus.
Conform principiului dualităţii eforturilor unitare tangenţiale conform
cărora eforturile unitare tangenţiale ce acţionează în plane perpendiculare sunt
egale rezultă că:
τxy = τyx
τxz = τzx (2.1.)
τyz = τzy
7
 Din cele de mai sus necunoscutele se reduc la şase, iar dacă acestea se
cunosc, putem determina starea de eforturi unitare în corpul supus deformării.
Rezultă că starea de eforturi unitare poate fi definită dacă se cunosc cele
trei eforturi unitare normale, σx, σy, σz, şi cele trei eforturi tangenţiale, τxy, τxz, τyz..

2.3 Starea plană de eforturi unitare

În practica prelucrării prin deformare, condiţiile concrete legate de

particularităţile geometrice ale corpului precum şi de modul de aplicare a forţelor
exterioare permit studierea stării de eforturi unitare într-un sistem de coordonate
plan. Acestui caz îi corespunde prelucrarea prin deformare în multe cazuri a
pieselor din tablă la care grosimea materialului este mult mai mică decât lungimea
şi lăţimea semifabricatului.
Pentru a studia starea plană de eforturi unitare presupunem un corp
oarecare de grosime mică la care asociem un sistem de referinţă xoy, fig.2.2, iar
dea lungul acestor axe se cunosc eforturile unitare: σx, σy, τxy, iar problema care se
cere rezolvată este să se determine eforturile unitare σ şi τ pentru o suprafaţă
înclinată faţă de acest sistem dat. Acest lucru s-a realizat prin reprezentarea urmei
planului pe planul xoy. Considerăm grosimea materialului h = 1.

τxy σy

τyx 0 B
x
M Px
σx
τ θ
A p
py

y N

Fig. 2.2. Starea plană de eforturi unitare

Planul înclinat este caracterizat de normala N dusă într-un punct oarecare,

ce face unghiul θ cu axa Ox. Cunoaştem pentru aceasta valorile lui σx, σy, τxy, τyx.
În M va fi prezent un efort unitar p orientat oricum şi pe care l-am putea
reprezenta prin două componente perpendiculare, px şi py. Mărimile lui px şi py se
calculează cu relaţiile :
8
 px = σ x cos θ + τ xy sin θ
(2.2)
p y = τ xy cos θ + σ y sin θ
unde :
cos θ = α x şi sin θ = α y , reprezintă cosinuşii directori.
Presupunem că planul suprafeţei înclinate AB 1 = ∆A
∆Ax este planul suprafeţei unitare în care acţionează σx;
∆Ay este planul suprafeţei unitare în care acţionează σy.
Putem determina forţele ce sunt prezente în aceste secţiuni şi facem
echilibrul forţelor pe două direcţii perpendiculare.
Proiectând pe direcţiile ox şi oy obţinem:
px ∆A = σx ∆Ax + τxy ∆Ay (ox)
py ∆A = σx ∆Ay + τxy ∆Ax (oy) (2.3)
Având cosinusurile directoare putem scrie că:
∆Ax = ∆A αx
∆Ay = ∆A αy (2.4)

px = σx αx + τxy αy
py = σy αy + τxy αx (2.5)

σ = pxN + pyN (2.6)

σ = pxαx + pyαy (2.7)
Înlocuind valorile lui px şi py din (2.47) în (2.49) se obţine:

σ = (σx αx + τxy αy) αx + (σy αy + τxy αx) αy (2.8)

σ = σx αx2 +σy αy2 + 2 τxy αx αy (2.9)

Expresia (2.9) reprezintă valoarea efortului unitar σ ce acţionează într-un

punct din planul înclinat în direcţia normalei la suprafaţa considerată.
Dintr-un raţionament asemănător valoarea lui τ se determină proiectând pe
px şi py după direcţia planului (direcţia lui AB).
τ = pyαx – pxαy = (σy αy + τxy αx) αx - (σx αx + τxy αy) αy (2.10)
Desfăcând parantezele se obţine valoarea lui τ:
τ = αxαy(σy - σx) + τxy (αx2 - αy2) (2.11)
Din relaţia 2.11, dintr-o infinitate de posibilităţi în care se poate trasa
planul A-B, se găseşte acea înclinaţie pentru care θ are o valoare astfel ca τ = 0.
Se determină pentru aceasta din relaţia 2.11 valorile lui αx si αy, iar planul
astfel determinat se numeşte plan principal.

9
 Respectând această condiţie şi rezolvând ecuaţia trigonometrică care se
obţine se ajunge prin înlocuirea valorii lui θ pentru (τ=0) determinate la un efort
unitar normal numit efort unitar normal principal, ce are expresia :
σ1,2 = (σx + σy) / 2 ± {[(σ x − σ y ) / 2] 2 + τ xy2 } (2.12)
Se determină cu ajutorul relaţiei 2.12, valorile lui σ1 şi σ2 unde :
σ1 = σmax
σ2 = σmin
Cele două valori ale lui σ1 si σ2 sunt perpendiculare între ele. Dea lungul
acestor eforturi unitare σ1 si σ2 poate fi trasat un alt sistem de coordonate, axele
numindu-se axe principale. Acest sistem va diferii ca poziţie de sistemul xoy.
Starea de eforturi unitare în plan poate fi reprezentată ca o construcţie
geometrică (cercul lui Mohr), fig. 2.3. Se alege un sistem de axe de coordonate σ,
τ, construcţia se face cunoscându-se valoarea σ2, ca cea mai mică valoare a lui σ,
şi valoarea lui σ1, ce reprezintă valoarea cea mai mare a lui σ.

σy

τxy

σ2 2α σ
-τxy

2θ
σ
σx

σ1

Fig. 2.3. Construcţia cercului lui Mohr

Raza cercului lui Mohr este egală cu efortul tangenţial maxim şi se

determină cu relaţia:
r =(σ1 - σ2) / 2 = τmax ; unde, r este raza cercului; (2.13)
10
unde:
 σ −σ y 
2

τ max =  x  + τ xy
2
(2.14)
 2 
Dacă ne referim la un element infinit mic, unde avem dea face cu eforturile
σx, σy respectiv τxy, -τxy şi faţă de aceste elemente cunoscute se determină direcţia
efortului unitar σ1, fig.2.18.
n
θ σ1
α

m σx x
-τxy
τxy
σy
y

Fig. 2.4. Determinarea direcţiei efortului unitar σ1

Construcţia grafică a cercului lui Mohr permite să se calculeze σ şi τ

pentru orice înclinare a unui plan. S-a ales planul m-n fig.2.4, şi se doreşte în acest
caz să se determine valorile lui σ şi τ.
Următoarele două eforturi unitare determinate, reprezintă eforturile σ şi τ
pentru un plan perpendicular pe planul m-n.
Între σ1 şi τmax există un unghi pe cercul lui Mohr de 900. În realitate
rezultă că între σmax şi τmax avem un unghi de 450 şi deci planele de alunecare sunt
înclinate cu un unghi de 450.

11
 2.4 Starea spaţială de eforturi unitare

În cazul general al unui corp supus procesului deformării plastice, acţiunea

forţelor de deformare produce în corpul considerat o stare spaţială de eforturi
unitare.
Forma reală a corpurilor conduce la necesitatea analizei stării de eforturi
unitare atât pe suprafeţele paralele cu planele sistemului de referinţă, ales în mod
convenabil, precum şi pe suprafeţele care ocupă o poziţie oarecare în raport cu
sistemul de coordonate ales.
Considerăm un corp infinit mic raportat la un sistem de axe trirectangulare
Oxyz, fig. 2.5. Se consideră elementul de volum secţionat cu un plan înclinat,
astfel că planul înclinat folosit pentru studiu intersectează axa în punctele a, b şi c.
Se cunosc eforturile unitare ce acţionează dea lungul axelor de
coordonate: σx, σy, σz şi eforturile tangenţiale:τxz, τzx, τyx, τyz, τzy.
În τxz “z” reprezintă axa care este perpendiculară pe planul în care se
găseşte efortul unitar.
Se mai cunoaşte poziţia planului înclinat prin normala la plan. Această
normală la planul înclinat face un unghi α cu axa ox, unghiul β cu axa oy şi
unghiul γ cu axa oz.

z N

∆Ay
c σy
γ
∆Ax
τxy α
σx τyx β τzy a
o x
τyz
τzx
τxz
b
∆Az

y σz

Fig.2.5. Starea spaţială de eforturi unitare

12
 Se cere σ şi τ ce acţionează în raport cu acest plan înclinat. Se notează
suprafaţa planului determinat de intersecţia planului cu axele, cu ∆A.
∆Ax este suprafaţa pe care acţionează σx ;
∆Ay este suprafaţa perpendiculară pe direcţia lui σy ;
∆Az este suprafaţa pe care acţionează σz.
Poziţia normalei la planul înclinat mai poate fi scrisă în funcţie de
cosinusurile directoare ale acestei drepte în raport cu axele.
Se scrie proiecţia de forţe pe cele trei direcţii ale axelor de coordonate
încât elementul de volum să rămână în echilibru .
Elementul de volum va fi caracterizat în planul înclinat de un efort “p”.

αx = cos(N,x) = cos α
αy = cos(N,y) = cos β (2.15)
αz = cos(N,z) = cos γ

Direcţia efortului unitar “p” va fi oarecare, şi deci se va avea în vedere

componentele lui “p” după cele trei direcţii.
p2 = p2 x + p2 y + p2 z (2.16)

px ∆A = σx ∆Ax + τxy∆Ay + τxz∆Az

py ∆A = σy ∆Ay + τyz∆Az + τyx∆Ax (2.17)
pz ∆A = σz∆Az + τzx∆Ax + τzy∆Ay

Cele trei suprafeţe, ∆Ax, ∆Ay, ∆Az pot fi scrise în funcţie de ∆A şi

cosinusurile directoare, şi anume:

∆Ax = ∆A cos α = ∆A αx
∆Ay = ∆A cos β = ∆A αy (2.18)
∆Az = ∆A cos γ = ∆A αz

Înlocuind în relaţia echilibrului de forţe (2.18) şi simplificând cu ∆A se

obţine:
px = σxαx + τxyαy + τxzαz
py = σyαy + τyzαz + τyxαx (2.19)
pz = σzαz + τzxαx + τzyαy

Relaţia (2.19 ) exprimă cele trei componente ale efortului unitar p raportate
la sistemul Oxyz. Interesează efortul unitar perpendicular pe plan şi în lungul
planului.
13
 Efortul σ se obţine proiectând aceste trei componente în direcţia normalei.

σ = pxN + pyN + pzN = pxαx + pyαy + pzαz (2.20)

Înlocuind valorile lui px , py , pz din relaţia (2.61) în relaţia (2.62) se ajunge

la:
σ = (σxαx + τxyαy + τxzαz) αx + (σyαy + τyzαz + τyxαx) αy + (σzαz + τzxαx + τzyαy)
αz (2.21)

Dezvoltând relaţia (2.21) şi ordonând se ajunge la:

σ = σxαx2 + σyαy2 + σzαz2 + 2 (τxyαxαy+τxzαxαz+τyzαyαz) (2.22)

Deci dacă se cunosc eforturile unitare şi poziţia normalei la planul înclinat,

se determină eforturile unitare normale pe plan egale cu σ.
Eforturile τ se determină ţinând cont că eforturile τ şi σ sunt două eforturi
perpendiculare ale unui efort unitar p.
τ2 = p2 - σ2; τ = p2 − σ 2 (2.23)
Înlocuind valoarea lui p şi a lui σ în relaţia (2.23) se determină valoarea lui
τ.
unde: p2 = px2 + py2 + pz2 (2.24)

2.5 Eforturile unitare tangenţiale maxime

Pornind de la considerentul că eforturile unitare pe un plan înclinat

oarecare faţă de un sistem oxyz pot fi determinate prin componenta normală σ şi
tangenţială τ dacă se cunosc poziţiile axelor şi a planului înclinat. Dar acest lucru
s-a mai studiat şi s-a ajuns la concluzia că:
σ = σxαx2 + σyαy2 + σzαz2 + 2 (τxyαxαy+τxzαxαz+τyzαyαz) (2.25)
τ2 = p2 - σ2

Relaţiile devin mai simple dacă σ şi τ se scriu în funcţie de eforturile

unitare principale:
σ = σ1α12 + σ2α22 + σ3α32 (2.26)
α1, α2,, α3 - cosinusurile directoare ale normalei la planul înclinat faţă de
sistemul de referinţă σ1σ2σ3.
τ2 =p12 + p22 + p32 - σ2 =σ12α12 + σ22α22 + σ32α32 –(σ1α12 + σ2α22 + σ3α32)2
(2.27)
unde:

14
 p1 = σ1α1
p2 = σ2α2 (2.28)
p3 = σ3α3
Trebuie să determinăm valoarea maximă a acestei expresii, să determinăm
acele valori pentru α1, α2, α3, pentru care τ este maxim. Se porneşte de la
considerentul că α12+ α22+ α32 = 1.
Se exclude unul din cosinuşii directori astfel că:
α32 = 1- α12 - α22
τ2 = σ12α12 + σ22α22 + σ32(1- α12 - α22) – [σ1α12 + σ2α22 + σ3(1-α12- α22)]
(2.29)
Valoarea maxima a acestei expresii se obţine prin anularea celor două
derivate parţiale în raport cu α1 şi cu α2.
∂τ2/∂α1 = 0
∂τ2/∂α2 = 0 (2.30)
Se obţin mai multe rezultate pentru α1 si α2, dar nu toate acestea au sens.
Se face fiecare din cosinuşii directori egal cu zero.
α1 = 0 ; α2 = α3 = 2 /2 ; (2.31)
Dacă se înlocuiesc în expresia lui τ , se obţine τ1 max.
2

τ1 = ± (σ2-σ3) /2 - o valoare maximă pentru τ. (2.32)

A doua şi a treia valoare maximă pentru τ se obţin făcând pe α2 şi α3 egali
cu zero.
α2=0; α1 = α3 = 2 /2 ; (2.33)
τ2 = ± (σ3-σ1) /2 o valoare maximă pentru τ.
α3 = 0 ; α1 = α2 = 2 /2 ; (2.34)
τ3 = ± (σ1-σ2) /2 o valoare maximă pentru τ. (2.35)
Aceste eforturi sunt perpendiculare între ele şi sunt cuprinse în plane, unde
fiecare plan formează 900 cu un plan principal şi 450 cu celelalte două plane
principale. Grafic se reprezintă ca în fig.2.6.
Presupunem un element dintr-un corp ale cărei suprafeţe coincid cu
planele principale.
Pentru τ1 Pentru τ2 Pentru τ3

τ3
τ1
τ2

Fig.2.6. Graficul eforturilor unitare tangenţiale maxime

15
 Cu relaţiile scrise se pot determina valorile extreme ale eforturilor unitare
tangenţiale (ca valori maxime, mijlocii şi minime).
Fiind vorba de alte plane decât planele principale, în aceste plane sunt
prezente şi eforturile normale. Valoarea lor poate fi calculată cu expresia scrisă
anterior.
Se introduce în relaţia (2.26) valorile lui α1, α2 şi α3 şi se obţine:
α1 = 0; α2 = α3 = 2 /2 ;
Se determină un σ’ = (σ2+σ3) /2 (corespunzător lui τ1) ;
Se repetă raţionamentul şi se obţine:
α2=0; α1 = α3 = 2 /2 ;
Se determină un σ’’ = (σ3+σ1) /2 (corespunzător lui τ2) ;
α3 = 0; α1 = α2 = 2 /2 ;
Se determină un σ’’’ = (σ1+σ2) /2 (corespunzător lui τ2).

2.6 Ecuaţiile diferenţiale de echilibru ale unui element dintr-un corp

supus deformării

Echilibrul static al eforturilor unitare care acţionează asupra unui corp

prezintă o importanţă deosebită pentru studiul analitic al proceselor de deformare.
Ecuaţiile care exprimă condiţiile de echilibru nu dau însă posibilitatea rezolvării
în condiţii acceptabile a problemelor de plasticitate în cazul general, diferite
situaţii concrete fiind analizate pe baza aspectelor particulare, care permit
introducerea unor simplificări.
Ecuaţiile diferenţiale de echilibru în coordonate carteziene. Pentru analiza
echilibrului static se separă dintr-un corp un element de dimensiuni dx, dy, dz, ale
cărui laturi sunt paralele cu axele x, y, z ale unui sistem de referinţă oarecare, fig
2.7. Asupra elementului acţionează eforturile σx, σy, σz, τxy, τxz, τyz scrise
împreună cu creşterile corespunzătoare (din care s-au reţinut numai termenii de
ordinul întâi) pentru suprafeţele opuse. În cazurile reale starea de eforturi unitare
este variabilă în interiorul unui corp.
Datorită unor cauze deplasându-ne în interiorul corpului starea de eforturi
unitare este variabilă. Scriem condiţiile de echilibru:
- suma tuturor proiecţiilor într-o anumită direcţie să fie egală cu zero.

16
 Fig.2.7. Echilibrul unui element în coordonate carteziene

Forţele se obţin înmulţind eforturile unitare cu suprafaţa pe care aceste

forţe acţionează. Dacă se neglijează forţele masice pentru echilibrul elementului,
suma proiecţiilor forţelor pe cele trei axe de coordonate trebuie să fie egală cu
zero. Astfel, pe direcţia axei x, proiecţia forţelor va fi:
[σx+ (∂σx/∂x)dx]dydz - σxdydz + [τxy + (∂τxy /∂y)dy] dxdz -τxydxdz +
+ [τxz+ (∂τxz /∂z)dz] dxdy - τxzdxdy = 0 (2.35)
După simplificări se obţine ecuaţia pe direcţia x. Analog se obţin şi
ecuaţiile după direcţiile y şi z.

(∂σx/∂x) + (∂τxy /∂y) + (∂τxz /∂z) = 0 (x)

(∂σy/∂y) + (∂τyz /∂z) + (∂τyx /∂x) = 0 (y) (2.37)
(∂σz/∂z) + (∂τzx /∂x) + (∂τzy /∂y) = 0 (z)

Necunoscutele sunt :σx, σy, σz, τxy, τxz, τyz.

Rezolvarea acestui sistem nu poate fi făcută în forma prezentată fiind
necesară adăugarea unor relaţii scrise pe baza ipotezei de plasticitate.

17
 3. LEGILE DE BAZĂ ALE DEFORMĂRII PLASTICE A
METALELOR
3.1. Ipoteze de plasticitate la deformarea la rece

Prin starea plastică a unui corp supus deformării, înţelegem starea în care
corpul capătă deformaţii permanente mari, fără a se distruge coeziunea între
diversele părţi ale corpului.
Această stare depinde de o serie de factori ca: natura şi starea materialului,
starea de eforturi unitare. Starea de eforturi unitare poate influenţa radical
comportarea unor corpuri. Dacă un corp din marmură este supus unor forţe de
compresiune mari, marmura devine plastică.
Atunci când studiul stării de eforturi se face în raport cu un sistem de axe
principale, starea de eforturi este definită în acest caz de σ1, σ2, σ3, (eforturile
normale principale).
Starea de eforturi pentru care apare curgerea plastică a unui corp este
definită de combinaţia celor trei eforturi normale, care se poate exprima cu relaţia:

f (σ 1 , σ 2 , σ 3 ) = 0 1 (3.1)

Relaţia aceasta, reprezintă o suprafaţă, numita suprafaţa deformaţiilor

plastice.
Definirea unei astfel de suprafeţe este anevoioasă şi complicată, astfel că
în activitatea practică se folosesc nişte ipoteze de plasticitate, ale căror expresii
analitice reprezintă suprafaţa deformaţiilor plastice.
Principalele ipoteze de plasticitate sunt:
- ipoteza constanţei eforturilor unitare tangenţiale maxime (Saint
Venant);
- ipoteza energetică a plasticităţii de schimbare a formei (criteriul lui
Von Mises).

3.1.1. Ipoteza constanţei eforturilor unitare tangenţiale maxime (a lui

Saint Venant)

Potrivit primului criteriu, fenomenul curgerii plastice începe când

tensiunea tangenţială atinge o valoare critică, egală cu tensiunea tangenţială
maximă care ia naştere la curgere în cazul tracţiunii monoaxiale.
În raport cu axele principale, eforturile tangenţiale se calculează cu
relaţiile:
18
 σ2 −σ3 σ 3 − σ1 σ1 − σ 2
τ1 = ± ;τ 2 = ± ;τ 3 = ± 1 (3.2)
2 2 2

Pentru starea de tensiune liniara: σ 1 = Rc = σ c

σc
σ 2 = σ 3 = 0 ⇒ τ max . = (3.3)
2
σ 1 − σ 2 = ±σ c
Relaţiile 3.2 devin: σ 2 − σ 3 = ±σ c (3.4)
σ 3 − σ 1 = ±σ c
Conform raţionamentelor făcute pentru cazul particular, condiţiile de
plasticitate devin:
τ 1 = ± 1 2 σ c ;τ 2 = ± 1 2 σ c ; τ 3 = ± 1 2 σ c (3.5)
Conform relaţiilor acestea, starea plastică apare şi se menţine într-un corp
dacă cel puţin unul din eforturile tangenţiale maxime este egal cu jumătate din
limita de curgere a materialului.
Analizându-se relaţiile într-un sistem de referinţă σ1, σ2, σ3, relaţiile
reprezintă plane paralele două câte două, ce formează o prismă hexagonală,
prismă ce reprezintă starea limită de la care începe curgerea plastică a
materialului. Această prismă este egal înclinată faţă de σ1, σ2, σ3, iar eforturile
tangenţiale maxime sunt cuprinse în suprafeţele acestei prisme, planele care
conţin eforturile tangenţiale maxime, trec printr-o axă principală şi împart unghiul
dintre celelalte două axe în două parţi egale.

3.1.2. Ipoteza energetică de plasticitate de schimbare a formei

Conform acestei ipoteze, starea plastică apare în momentul în care energia

potenţială acumulată într-un corp ca urmare a solicitărilor exterioare atinge o
valoarea limită. Energia acumulată de corp W are forma:

W = Wv + W f
unde:
Wv este energia necesară modificării volumului;
Wf este energia necesară modificării formei.
La apariţia curgerii plastice, corpul îşi modifică forma ca urmare a energiei
Wf .
W f = W − Wv

19
Valoarea energiei potenţiale acumulată de un corp asupra căruia acţionează
eforturile σ1, σ2, σ3, şi care a suferit deformaţiile corespunzătoare ε1, ε 2, ε 3, se
determină cu relaţia cunoscută din teoria elasticităţii.
σ ε + σ 2ε 2 + σ 3ε 3
W= 1 1 (3.6)
2
Dar din legea generalizată a lui Hooke se ştie că:
1
ε 2 = σ 2 − µ (σ 3 + σ 1 ) 
E
1
ε 3 = σ 3 − µ (σ 1 + σ 2 )  (3.7)
E
1
ε 1 = σ 1 − µ (σ 2 + σ 3 ) 
E
Introducem (4.7) în (4.6) şi obţinem:
1
W= σ 12 + σ 22 + σ 32 − 2 µ (σ 1σ 2 + σ 2σ 3 + σ 3σ 1 )  3 (3.8)
2E
Energia destinată modificării volumului se poate determina cu relaţia:
1 ∆V
Wv = σm (3.9)
2 V
∆V
unde: - este variaţia specifică de volum ;
V
σ m - componenta sferică a efortului unitar;
σ +σ2 +σ3
σm = 1 (3.10)
2
Considerând că sub acţiunea solicitărilor exterioare, corpul solicitat capătă
∆V
o variaţie de volum , expresia acesteia se poate determina pornind de la un
V
element dintr-un corp de dimensiuni x, y, z.
Astfel, volumul iniţial este V = xyz, iar cel după deformaţie V1 = x1 y1 z1.
Admiţând că deformaţiile ε1, ε 2, ε 3, se produc după cele trei direcţii x, y,
z, care coincid cu axele principale se poate scrie expresia variaţiei specifice de
volum sub forma:
∆V
= ε1 + ε 2 + ε 3 (3.11)
V
Înlocuind (4.10) şi (4.11) în (3.9), se obţine:
1 1
WV = ( ε1 + ε 2 + ε 3 ) ⋅ (σ 1 + σ 2 + σ 3 )
2 3
Ţinându-se cont de relaţia între deformaţii şi eforturi şi anume:
20
 1 − 2µ
εx + εy + εz =
E
(σ x + σ y + σ z )
Se obţine:
1 − 2µ
Wv = (σ 1 + σ 2 + σ 3 )
2

6E
(3.12)
1 + 2µ 
W f = W − Wv = ( σ 1 − σ 2 ) + (σ 2 − σ 3 ) + ( σ 3 − σ 1 )  6

2 2 2

6E 
Relaţia (3.12) reprezintă expresia energiei pentru modificarea formei.
Dacă ne referim la un caz particular – solicitare monoaxială, la care σ2 = σ3
= 0, obţinem:
1+ µ
Wf = 2 ⋅ σ 12 (3.13)
6E
Atunci când se produce deformarea materialului σ1 = σc, şi deci:

Wf =
(1 + µ ) σ c2 (3.14)
3E
Dacă se egalează relaţiile (3.12) şi (3.14), se obţine:
(σ 1 − σ 2 ) + (σ 2 − σ 3 ) + (σ 3 − σ 1 ) = 2σ c2
2 2 2
(3.15)

Ecuaţia (3.15) este ecuaţia energetică a plasticităţii şi reprezintă ecuaţia

unui cilindru, raportat la un sistem de axe de coordonate σ1, σ2, σ3, care este egal
înclinat în raport cu acestea. În interiorul cilindrului este o stare de solicitare
elastică, iar pe cilindru este o stare de solicitare plastică.
Potrivit ipotezei energetice de plasticitate, starea plastică apare şi se
menţine într-un corp dacă suma pătratelor diferenţelor eforturilor unitare normale
principale este egală cu dublul pătratului rezistenţei de curgere (relaţia 3.15).
 σ2 −σ3
τ 1 = ± 2 ;

 σ − σ1
Se ştie că: τ 2 = ± 3 ; (3.16)
 2
 σ1 − σ 2
τ 3 = ± 2

Introducând relaţiile (4.16) în relaţia (4.15) obţinem:
1
τ 12 + τ 22 + τ 32 = σσ2c2 (3.17)
2
Ecuaţia (3.17) reprezintă ecuaţia energetică a plasticităţii exprimată funcţie
de eforturile tangenţiale τ1, τ 2, τ 3.

21
 3.2. Legile deformaţiilor plastice

Deformarea plastică a unui corp se face cu respectarea anumitor legi care

au fost puse în evidenţă pe baza unor observaţii şi verificări experimentale.
Cele mai importante legi sunt:
1. legea prezenţei laolaltă a deformaţiilor elastice cu cele plastice;
2. legea constanţei volumului;
3. legea rezistenţei minime;
4. legea echilibrării eforturilor interioare suplimentare;
5. legea similitudinii.

3.2.1. Legea prezenţei laolaltă a deformaţiilor elastice cu cele plastice

Experienţele au arătat ca semifabricatele supuse deformării plastice la rece

sunt caracterizate prin proprietăţi elasto-plastice. Acestea sunt cel mai bine puse în
evidenţă prin încercarea la tracţiune. Curba σ-ε din fig.4.1, conţine porţiunea OA
corespunzătoare deformaţiilor elastice ale materialului şi porţiunea AB aferentă
deformaţiilor plastice.
Descărcarea din punctul B nu se
face după curba de încărcare, ci după
linia BD, astfel că:
ε tot = ε p + ε e (3.18)
Existenţa deformaţiei elastice
influenţează precizia piesei prelucrate,
astfel că s-a constatat atât la piesele
obţinute prin filetare (deformare
plastică la rece) cât şi cele danturate, o
contragere a materialului piesei după
prelucrare, ca urmare a revenirilor
elastice.

Fig.3.1. Graficul de variaţie σ-ε

Această revenire elastică, trebuie luată în considerare la tehnologiile de

prelucrare a pieselor prin deformare plastică la rece.

22
 3.2.2. Legea constanţei volumului

Această lege este una din cele mai importante legi ale deformaţiei plastice
la rece având o importantă deosebită în calculele teoretice.
Un corp sub acţiunea forţelor exterioare suferă mici modificări de volum,
modificări care sunt funcţie de proprietăţile materialului respectiv, precum şi de
condiţiile în care se efectuează deformarea.
Deformarea plastică la rece a unui material se desfăşoară în condiţiile
coexistenţei deformaţiilor plastice cu cele elastice. Existenţa deformaţiilor elastice
ar putea conduce la o mică variaţie de volum. Acest lucru nu se petrece în
activitatea practică deoarece materialele supuse deformaţiei plastice la rece se
obţin tot prin deformare (forjare sau laminare).
Presupunem că avem un corp cu dimensiunile: x, y, z, iar după deformare,
acestea devin: x1, y1, z1.

Vol. = xyz = x1 y1 z1 = const. / xyz

x y z x y z
⇒ 1 ⋅ 1 ⋅ 1 = 1 sau ln 1 + ln 1 + ln 1 =0 (3.19)
x y z x y z
x y z
Notam: ln 1 = δ x;ln 1 = δ y; ln 1 = δ z;
x y z
δx +δy +δz = 0
x1 − x ∆x
εx = =
x x
y − y ∆y
Dar: ε y = 1 = (3.20)
y y
z − z ∆z
εz = 1 =
z z

x1 ( x + ∆x ) = ln 1 + ∆x  = ln 1 + ε
δ x = ln = ln   ( x) (3.21)
x x  x 

Analog: δ y = ln (1 + ε y ) ; δ z = ln (1 + ε z ) (3.22)

Dar: δ x = ln (1 + ε x ) ≅ ε x −
1 2 1 3
ε x + ε x − ..... ≅ ε x ; Ana log : δ y ≅ ε y ; δ z ≅ ε z (3.23)
2! 3!
⇒ δ x + δ y + δ z = 0 devine: ε x + ε y + ε z = 0 (3.24)
23
 Sistemul x, y, z, este ales arbitrar, şi poate ocupa o astfel de poziţie încât
axele sistemului de referinţă să coincidă cu axele principale, astfel că relaţiile
(3.19) şi (3.24) devin:
ε1 + ε 2 + ε 3 = 0
(3.25)
δ1 + δ 2 + δ 3 = 0
Potrivit acestor relaţii, rezultă că suma gradelor de deformare este egală cu
zero.
Pentru a se respecta relaţia (3.25), este necesar ca gradul de deformare de
sens contrar să fie egal în valoare absolută cu suma celorlalte două.
În activitatea practică se pot întâlni mai multe situaţii, ca în fig. 3.2 :

Fig.3.2. Reprezentarea grafică a sumei gradelor de deformare

ε3 = 0
ε1 = + ε1 = −
ε =+
a) ε 2 , ε 3 = − b) ε 2 , ε 3 = + c) 1
ε2 = −
ε1 + ε 2 + ε 3 = 0 ε1 + ε 2 + ε 3 = 0
ε1 + ε 2 = 0

24
 3.2.3. Legea rezistenţei minime

Legea rezistenţei minime a fost pusă în evidenţă de foarte mult timp, mai
ales la deformarea plastică prin refulare.
Potrivit acestei legi se poate afirma:
- orice formă a secţiunii transversale a unui corp supus deformării plastice
prin refulare în prezenţa frecării pe suprafaţa în contact tinde să ia forma care o
are perimetrul minim al suprafeţei transversale. Această suprafaţă transversală,
din aproape în aproape se transformă în cerc;
- deplasarea punctelor corpului pe o suprafaţă perpendiculară pe direcţia
forţelor de deformare are loc după normala
cea mai scurtă dusă la perimetrul secţiunii
transversale;
- în cazul posibilităţii deplasării
diferitelor puncte din corpul deformat,
fiecare punct se va deforma în direcţia
rezistenţei minime, iar deformaţia cea mai
mare se produce în direcţia în care are loc
deplasarea celei mai mici cantităţi de
material.
Fig.3.3. Refularea unei bare de secţiune
dreptunghiulară

Se exemplifică în fig.3.3, refularea unei bare de secţiune dreptunghiulară.

Refularea se face cu o forţă exterioară, aplicată în lungul axei barei.
Mărimea deplasării în direcţia rezistenţei minime este aproximativ egală
cu lungimea normalei celei mai scurte trasate în raport cu perimetrul.
După o etapă a deformaţiei, potrivit acestei legi, secţiunea piesei refulate
este ca în fig.4.3, ca în continuare să se obţină o elipsă, iar apoi un cerc.

3.2.4. Legea echilibrării eforturilor interioare suplimentare

În cazul deformării plastice la rece, eforturile unitare variază în interiorul

unui corp. Această variaţie de eforturi unitare este cu atât mai accentuată cu cât
starea de deformare este mai mare, cu cât forma piesei finale diferă mai mult decât
cea a semifabricatului şi cu cât forţele de frecare sunt mai mari în procesul de
deformare.
Spre exemplificare, se ia cazul unei piese refulate. Se analizează
deformaţia piesei luându-se straturile I şi II, fig.3.4.

25
 Stratul I s-a deformat mai puţin, dar fiind în contact cu stratul II, este supus
la întindere.
Stratul al II-lea în schimb s-a deformat mai mult, astfel că el va fi supus la
compresiune, ca urmare a
contactului cu stratul I.
Se poate spune, că cu cât
deformarea este mai variabilă în
masa piesei, eforturile interioare
sunt mai accentuate.
O altă sursă de apariţie a
acestor eforturi provine din faptul
că anumite cristale sunt orientate
mai avantajos în raport cu direcţia
de deformare.

Fig.3.4. Analiza unei piese refulate,

luându-se straturile I şi II

Când începe deformarea, are loc deformarea celor situate în poziţiile cele
mai avantajoase, antrenându-le şi pe cele situate în poziţii mai puţin avantajoase,
influenţându-se reciproc, astfel că pe măsură ce deformarea avansează, scade
gradul de deformare.
De asemenea, în reţeaua cristalină a materialului, proprietăţile sunt diferite,
funcţie de distanţă, şi deci rezistenţa la deformare este diferită.

3.2.5. Legea similitudinii

Această lege dă răspuns la întrebarea: - În ce condiţii, deformarea a două

corpuri geometrice asemenea este asemănătoare ?
Atunci când se cunosc condiţiile de similitudine pentru două corpuri
asemenea, se pot face studii pe modele, iar după determinarea condiţiilor de
deformare plastică se trece la realizarea pieselor la scară naturală. Lucrul acesta
este foarte important pentru piese mari şi complexe.
Legea aceasta se exprimă astfel:
- pentru două corpuri, geometric asemenea, presiunile specifice de
deformare sunt aceleaşi ( p = p1);
- raportul forţelor de deformare este egal cu pătratul raportului
dimensiunilor corpurilor;

26
 2
P l
=  (3.26)
P1  l1 
- raportul lucrurilor mecanice necesare deformării plastice este egal cu
cubul raporturilor dimensiunilor.
3
L l
=  (3.27)
L1  l1 
Legea se aplică pentru corpurile care respectă condiţiile:
1. Ambele corpuri să aibă aceeaşi compoziţie chimică, aceleaşi proprietăţi
fizico-mecanice;
2. Temperatura la începutul deformării să fie aceeaşi;
3. Deformaţiile principale să fie identice;
4. Coeficientul de frecare între suprafeţele pieselor şi scule să fie acelaşi.
Totuşi, se observă unele diferenţe, şi anume:
- forţele de deformare şi lucrul mecanic cresc mai puţin pentru piesa reală,
decât a rezultat din principiul similitudinii;
- presiunile specifice, necesar deformării unei piese reale sunt mai mici
decât presiunile deformării probei.

27