Starea fizică a materialelor

Starea diferitelor materiale depinde în orice moment de istoria încărcărilor și

deformațiilor la care acestea au fost supuse, precum și de factorii de mediu (mai ales
temperatura). În cazul materialelor biologice, conținutul de umiditate afectează de asemenea
starea fizică a materialelor. Starea materialelor în termeni de funcție a fluajului (suma
deformărilor elastice pe unitatea de tensiune, ScienceDirect, 2021-creep compliance) și de
funcție a modulului de relaxare trasate în funcție de timp sunt prezentate în literatura de
specialitate, iar în fig. 1 și 2 sunt prezentate câteva exemple.

Figura 1. Variația fluajului în timp la forfecare

polimeri reticulați, polimeri liniari

Figura 2. Variația modulului de relaxare în timp la forfecare

polimeri reticulați, polimeri liniari
 Funcția fluajului J(t) este raportul între deformarea la forfecare și tensiunea la forfecare
în orice moment de timp t când încărcarea sau tensiunea sunt menținute constante. Funcția
modulului de relaxare este raportul între tensiunea la forfecare și deformarea la forfecare în orice
moment de timp t când deformarea este menținută constantă.
Toate materialele (biologice sau nebiologice) ce au un răspuns liniar vor manifesta un
comportament corespunzător uneia sau mai multor zone din graficele din fig. 1 și 2. Astfel:
- Zona I corespunde materialelor cu un comportamentului perfect elastic. Teoria
elasticității (Timoshenko și Goodier, 1951), care explică comportamentul acestei clase de
materiale, este bazată pe presupunerea că starea materialului nu depinde de timp sau de
istoria prin care s-a ajuns la deformarea dată.
- Zona II corespunde materialelor cu un comportament manifestat atât elastic cât și vâscos.
Comportamentul acestor materiale, clasificat ca vâscoelastic, este evident dependent de
timp și este tratat în teoria vâscoelasticității liniare (Ferry, 1961).
- Zona III corespunde materialelor cauciucate sau moi ce manifestă un comportament
elastic neliniar. Teoria ce tratează comportamentul acestor materiale se numește teoria
elasticității finite, ce tratează în special deformații mari și finite (Murnaghan, 1959).
- Zona IV arată starea materialelor pentru care tensiunea este proporțională cu rata de
deformare, sau starea unui fluid perfect. Hidrodinamica clasică tratează comportamentul
acestor materiale (Lamb, 1945).
La materialele reale un răspuns liniar poate fi obținut doar dacă o anumită tensiune critică
nu este atinsă. Dacă această tensiune critică este atinsă, deformații plastice sunt observate,
deformații ce pot fi explicate de teoriile plasticității. Fluidele reale pot de asemenea să afișeze
neliniaritate ce poate fi studiată de teoriile aplicate ale fluidelor ne-newtoniene.
În ceea ce privește materialele biologice literatura de specialitate încă are lacune în
determinarea timpilor caracteristici prin care ele pot fi poziționate în spectrul stării fizice a
materialelor.

Materialele clasice ideale

Așa cum s-a menționat în definițiile din cursul 5, există două tipuri de deformații,
deformații elastice și curgere. Curgerea este împărțită la rândul ei în curgere plastică și curgere
vâscoasă. Astfel, elasticitatea, plasticitatea și vâscozitatea sunt trei proprietăți fundamentale prin
care comportamentul reologic al materialelor poate fi descris.
Cele trei corpuri (materiale) clasice ideale ce reprezintă aceste proprietăți sunt: corpul
Hookean, corpul St. Venant și lichidul Newtonian. Deoarece nici un material real nu se comportă
perfect elastic sau perfect plastic, cele trei corpuri ideale au fost alese pentru a servi ca standard
de comparație în analiza comportamentului reologic a oricărui material real.

Comportamentul ideal elastic (corpul Hookean)

Într-un corp Hookean, tensiunea este direct proporțională cu deformația, așa cum este
prezentat în fig. 3.a. Relația este cunoscută ca legea lui Hooke iar comportamentul unui material
cu un astfel de comportament i se spune că are comportament Hookean.

2
Figura 3. a. Elasticitatea liniară la oțel; b. Elasticitatea neliniară la cauciuc; c. Neelasticitatea la
porumb

Deși acest comportament a fost demonstrat pentru deformații mici (mai mici de 0,1%) la
anumite solide, anumite îmbunătățiri în tehnicile experimentale pot demonstra că elasticitatea
perfectă nu există la orice material real. Mai mult, definiția elasticității solicită o revenire
completă a deformației la îndepărtarea tensiunii. Astfel, se poate diferenția între elasticitatea
liniară (legea lui Hooke) și elasticitatea neliniară (fig. 3.b).
Testele de compresie pentru o varietate de alimente și materii prime (legume, fructe,
cereale sau ouă) au indicat faptul că elasticitatea Hookeană, chiar și pentru deformații mici,
aparent nu există în aceste materiale biologice. Fig. 3.c arată ciclul de încărcare-descărcare pentru
endospermul de porumb uscat. Acest tip de curbă, ce arată unele deformații reziduale până la
descărcare, sunt tipice pentru majoritatea alimentelor și materiilor prime.
Bazat pe legea lui Hooke și împreună cu coeficientul lui Poisson, au fost stabilite relațiile
prezentate în continuare pentru materialele elastice, omogene și izotrope (vezi fig. 4).

Figura 4. Elasticitatea Hooke la întindere și forfecare

Când un solid Hooke este solicitat la întindere sau compresiune, modulul de elasticitate
(modulul lui Young) se calculează cu:
𝜎
𝐸=
𝜀
unde: σ – tensiunea de întindere sau compresiune; ε – alungirea.
Alungirea poate fi negativă (la compresiune) sau pozitivă (la întindere) și se calculează
cu relația:

3
 ∆𝑙
𝜀=
𝑙
Când un solid Hooke este supus unei tensionări prin forfecare, modulul de elasticitate sau
modulul de rigiditate se calculează cu relația:
𝜏
𝐺=
𝛾
unde: τ – tensionarea prin forfecare; γ – deformația la forfecare.
Deformația la forfecare se calculează cu relația:
𝐷
𝛾 = = tan 𝜃
𝑙
Când un solid Hookean se află sub presiune hidrostatică, incompresibilitatea lui este dată
de:
𝑝
𝐾=
𝜀𝑉
unde: p – presiunea hidrostatică; εV – alungirea volumică
Alungirea volumică se poate calcula cu relația:
∆𝑉
𝜀𝑉 =
𝑉
Relația între constantele elastice de mai sus și coeficientul lui Poisson (μ) este dat de
relațiile:
1 1 1
= +
𝐸 3𝐺 9𝐾
𝐸 = 3𝐾(1 − 2𝜇)
𝐸 = 2𝐺(1 + 𝜇)
(3𝐾 − 𝐸)
𝜇=
6𝐾
(𝐸 − 2𝐺)
𝜇=
2𝐺
Tabelul 1 arată intervalul de valori pentru coeficientul lui Poisson, raportul E/G și
raportul K/E pentru majoritatea materialelor biologice, calculate cu relațiile de mai sus.

Tabelul 1. Constantele elastice pentru materialele biologice solide și lichide

Coeficientul lui Poisson E/G K/E
0 2,00 0,333
0,10 2,20 0,417
0,20 2,40 0,556
0,25 2,50 0,667
0,30 2,60 0,833
0,35 2,70 1,111
0,40 2,80 1,667
0,45 2,90 3,333
0,50 3,00 -

Pentru majoritatea materialelor coeficientul lui Poisson ia valori între 0,2 și 0,5. Așa cum
se observă din tabelul 1, coeficientul lui Poissons se apropie de 0,5 la materiale precum cauciucul
sau lichidele. Acesta devine evident când declarăm că lichidele nu pot fi tensionate prin forfecare,
rezultând într-un modul de rigiditate G egal cu zero. Aceasta va rezulta într-o valoare zero pentru
modulul de elasticitate E. Deoarece incompresibilitatea K a lichidelor are o valoare finită, iar E
este zero atunci termenul (1-2μ) este de asemenea zero, ceea ce rezultă într-o valoare de 0,5
pentru μ.

4
 Comportamentul ideal plastic (corpul St. Venant)
Un bloc supus frecării (ca în fig. 5) poate fi utilizat ca model mecanic pentru un corp St.
Venant ce reprezintă plasticitatea ideală. La acest model frecarea solidă între bloc și suprafață
previne orice mișcare a blocului. Când forța de tragere depășește ușor frecarea statică, blocul
începe să se deplaseze. Odată deplasarea începută, forța de tragere trebuie să depășească frecarea
cinetică pentru a împiedica blocul să se oprească. În acest model gradientul de deplasare
reprezintă de fapt efortul de forfecare γ la un material ideal plastic. Materialul nu curge până
când nu se atinge o valoare limită a forfecării τy, numită limită de rupere. Materialul nu poate
suporta tensiune mai mare decât această valoare și curge la nesfârșit sub această solicitare, cu
excepția cazului în care distorsiunea este limitată de un alt factor

Figura 5. Bloc cu frecare reprezentând corpul St. Venant pentru plasticitatea ideală

Comportamentul ideal vâscos (lichid Newtonian)

La un material plastic ideal s-a remarcat că o tensiune minimă, numită limită de curgere,
este necesară înainte ca deformația și curgerea să înceapă. La un lichid deformația și curgerea
începe imediat ce tensiunea este aplicată, iar când tensiunea este îndepărtată, ca în cazul
curgerilor plastice, lichidul nu va reveni la starea sa naturală. La un lichid deformația este o
funcție nu numai de timp ci și de tensiune.
La un lichid simplu cu o curgere laminară, gradientul de viteză poate fi exprimat astfel:
𝑑𝑣 1
=𝜑∙𝜏 = ∙𝜏
𝑑𝑦 𝜂
unde: dv – este creșterea vitezei unui strat de lichid ce trece peste alt strat de lichid la o distanță
dy (fig. 6). Mișcarea se datorează tensiunii τ, care este proporțională cu gradientul de viteză și de
asemnea cu factorul φ, numit fluiditate, sau 1/φ=η numit vâscozitate.

Figura 6. Curgerea laminară a unui lichid supus unei tensiuni

5
 Dacă vom scrie relația în termeni de viteză de deformare la tensionare va rezulta legea
lui Newton pentru lichidele vâscoase ideale:
𝜏
=𝜂
𝛾̇
Figura 7 arată diagrama legii vâscozității a lui Newton precum și modelul mecanic pentru
lichidele newtoniene.

Figura 7. Diagrama legii vâscozității și modelul mecanic pentru un lichid Newtonian

Se observă că variația este liniară, panta dreptei fiind prin definiție vâscozitatea
lichidului. Asta arată că deși limita de curgere la un lichid ideal este zero, există o rezistență de
frecare internă la curgere numită vâscozitate. Modelul mecanic, numit element vâscos, se
presupune a fi un piston fără greutate montat lejer într-un mediu cu lichid.
Vâscozitatea lichidului este măsurată de forța tangențială și de unitatea de suprafață a
oricăruia dintre cele două plane orizontale aflate la distanță unitară, necesară pentru a deplasa un
plan cu viteza unitară relativ la celălalt plan.