Unitatea de învățare 3

3. STATICA FLUIDELOR

CUPRINS

3. STATICA FLUIDELOR ............................................................................................... 1

3.1. INTRODUCERE ........................................................................................................................... 1
3.2. COMPETENȚELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE .................................................................................... 2
3.3. FORȚE CARACTERISTICE FLUIDELOR .......................................................................................... 3
3.4. ECUAȚIILE LUI EULER PENTRU ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID ............................................. 4
3.5. ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID UŞOR ................................................................................... 7
3.6. ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID GREU ŞI INCOMPRESIBIL ...................................................... 8
3.6.1. Deducerea ecuației fundamentale a hidrostaticii .............................................. 8
3.6.2. Interpretarea ecuației fundamentale a hidrostaticii ......................................... 9
3.6.3. Consecințe deduse din ecuația fundamentală a hidrostaticii ..................... 10
3.6.4. Aplicații ale legii fundamentale a hidrostaticii ................................................. 12
3.7. FORȚE DE PRESIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS ASUPRA UNOR SUPRAFEȚE PLANE ............. 18
3.7.1. Generalități................................................................................................................ 18
3.7.2. Ecuații generale ....................................................................................................... 19
3.7.3. Acțiunea unui fluid uşor în echilibru static pe o suprafață plană................ 19
3.7.4. Acțiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafețe plane . 20
3.8. FORȚE HIDROSTATICE ALE FLUIDELOR ASUPRA UNOR SUPRAFEȚE CURBE DESCHISE............. 22
3.8.1. Forțe hidrostatice ale fluidelor grele pe suprafețe curbe deschise ........... 22
3.8.2. Forțe hidrostatice ale fluidelor uşoare pe suprafețe curbe deschise ....... 23
3.9. FORȚE HIDROSTATICE PE SUPRAFEȚE CURBE ÎNCHISE ........................................................... 25
3.10. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINȚELOR ..................................................................... 27

3.1. Introducere
În această unitate de învățare se prezintă ecuațiile echilibrului static al

fluidelor cu aplicații în domeniul măsurării presiunilor, calculul distribuției

presiunii pe pereții vaselor care conțin fluide, acționărilor hidrostatice etc.

1
 Calculul de rezistență având ca finalitate determinarea grosimii pereților

solizi ai rezervoarelor, conductelor etc. porneşte de la cunoaşterea forțelor de

acțiune ale fluidelor asupra acestora. În această unitate de învățare se prezintă

modul de calcul al forțelor cu care acționează fluidele în repaus asupra pereților

solizi care le înconjoară.

3.2. Competențele unității de învățare

În urma parcurgerii unității de învățare studentul va fi capabil să:

• Cunoască forțele care acționează în fluide, natura acestor forțe şi a

interacțiunii fluidelor cu mediile care le înconjoară.

• Cunoască semnificația fizică a ecuațiilor Euler pentru echilibrul static al

fluidelor;

• Cunoască rezultatul integrării ecuațiilor Euler pentru un fluid uşor;

• Cunoască ecuația fundamentală a hidrostaticii;

• Cunoască interpretări ale ecuației fundamentale a hidrostaticii (semnifi-

cațiile termenilor din mai multe puncte de vedere);

• Cunoască unele consecințe deduse din ecuația fundamentală a

hidrostaticii;

• Rezolve unele aplicații simple: măsurarea presiunii cu ajutorul

piezometrelor, amplificarea forțelor în instalațiile de acționare hidrostatică;

• Determine forțele de acțiune ale fluidelor uşoare în repaus asupra

suprafețelor plane;

• Determine forțele de acțiune ale fluidelor grele în repaus asupra

suprafețelor plane;

2
 • Determine forțele de acțiune ale fluidelor uşoare în repaus asupra unor

suprafețe curbe deschise;

• Determine forțele de acțiune ale fluidelor în repaus asupra unor

suprafețe curbe închise (forțe arhimedice).

Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 3 ore, iar a

testelor de 3 ore.

3.3. Forțe caracteristice fluidelor

Într-un fluid în repaus nu apar forțe de vâscozitate (forțe de frecare tangențială),

ele fiind condiționate de deplasarea relativă a particulelor. Deci fluidele reale în repaus se

comportă ca fluide perfecte (lipsite de viscozitate), iar eforturile asupra lor se exercită

numai pe direcție normală la suprafețele care le înconjoară. Un fluid în repaus este

acționat de două categorii de forțe, care se echilibrează reciproc: forțele masice şi forțele

de suprafață.

Forțele masice sunt proporționale cu masa fluidului şi sunt cauzate de unele

câmpuri exterioare. Cele mai obişnuite forțe masice sunt cele de greutate, datorate

câmpului gravitațional, exterior masei fluide considerate. Dacă fluidul se află în echilibru

față de un sistem de referință mobil în mişcare accelerată (sistem de referință neinerțial),

pe lângă forțele de greutate apar şi forțele de inerție. De exemplu, un sistem de referință

legat de un automobil care se mişcă uniform accelerat.

Se defineşte forța masică unitară ca fiind raportul dintre forța masică şi masă:

Fm  m 
fm = . (3.1)
m  s2 

3
 Deci semnificația şi unitatea de măsură a forței masice unitare este identică cu

cea a accelerației.

Într-un sistem de referință triortogonal drept forța masică unitară se poate

exprima sub forma generală:

f = f x i + fy j + fz k . (3.2)

în care fx ,fy ,fz sunt componentele forței masice unitare după axele Ox, Oy şi Oz.

În calcule, forța masică se determină cu ajutorul forței masice unitare:

Fm = f ⋅ m . (3.3)

Forțele de suprafață joacă rolul forțelor de legătură din mecanica rigidului. S-a

arătat că pentru un fluid în repaus forțele elementare de suprafață sunt compresiuni

normale la elementele de suprafață. Aceste forțe se calculează cu ajutorul presiunii care

reprezintă modulul efortului unitar normal. Pentru forța elementară de suprafață care

acționează asupra unui fluid rezultă:

dFs = n ⋅ p ⋅ d As , (3.4)

unde n este versorul normalei la suprafața considerată, îndreptat spre fluid.

Se poate demonstra că presiunea într-un punct dintr-un fluid este constantă

după orice direcție, deci este o mărime scalară (câmp scalar).

3.4. Ecuațiile lui Euler pentru echilibrul static al unui fluid

Statica fluidelor studiază echilibrul şi acțiunile pe care acestea le exercită asupra

corpurilor solide cu care aceste fluide aflate în repaus vin în contact.

Ecuațiile echilibrului fluidelor se obțin din anularea rezultantei forțelor care

acționează asupra domeniului de fluid. Dintr-un fluid în echilibru se desprinde o particulă

4
fluidă de formă paralelipipedică, de volum dV=dx.dy.dz şi densitate ρ (x,y,z) (fig. 3.1). Un

fluid în repaus este acționat de două categorii de forțe, care se echilibrează reciproc:

forțele masice şi forțele de suprafață. Pe figură sunt reprezentate forțele de suprafață pe

cele şase fețe ale paralelipipedului, iar forțele masice unitare pe cele trei direcții sunt date

de ec. (3.2). Forțele masice sunt conform relației (3.3) şi definiției densității:

dFx = fx ⋅ ρ ⋅ dxdydz , dFy = fy ⋅ ρ ⋅ dxdydz , dFz = fz ⋅ ρ ⋅ dxdydz (3.5)

Fig. 3.1. Particula de fluid în echilibru static de forțe

În final, se obțin ecuațiile generale de echilibru static (Euler):

1 ∂p
fx − ⋅ = 0; (3.6)
ρ ∂x

1 ∂p
fy − ⋅ = 0; (3.7)
ρ ∂y

1 ∂p
fz − ⋅ = 0. (3.8)
ρ ∂z

Cele trei ecuații cu derivate parțiale exprimă condițiile de echilibru între forțele de

presiune şi forțele masice.

A găsi condiția de integrabilitate a acestui sistem înseamnă a preciza condițiile pe

( )
care să le îndeplinească forța masică unitară fm fx ,fy ,fz pentru ca sub acțiunea sa fluidul

5
să rămână în echilibru static. Multiplicând cele trei ecuații prin dx, dy şi respectiv dz şi

adunându-le, rezultă:

( )
dp = ρ ⋅ fx d x + fy dy + fz dz . (3.9)

Această ecuație exprimă variația de presiune în interiorul unui fluid între două

puncte situate la distanța infinit mică de proiecții d x, d y, d z.

Pentru a integra această ecuație este necesar ca şi membrul drept să fie o

diferențială totală exactă, deci forțele masice să derive dintr-o funcție unică, numită

potențial al forțelor masice, de exemplu:

∂U ∂U ∂U
fx = − ;fy = − ;fz = − . (3.10)
∂x ∂y ∂z

Prin înlocuire în relația (3.9) rezultă:

 ∂U ∂U ∂U 
dp + ρ ⋅  dx + dy + dz  = 0 , (3.11)
 ∂x ∂y ∂z 

sau:

dp  ∂U ∂U ∂U 
+  dx + dy + dz  = 0 , (3.12)
ρ  ∂x ∂y ∂z 

Care prin restrângere ne dă:

dp
+ dU = 0 . (3.13)
ρ

Ecuația diferențială de mai sus poate fi integrată dacă densitatea este funcție de

presiune. Fluidul se numeşte barotrop (proprietățile lui sunt funcții de presiune). Se

introduce funcția de presiune P cu proprietatea:

dp
= dP , (3.14)
ρ

deci:

6
 dp
∫ ρ
= P + const . (3.15)

Prin integrare rezultă relația generală:

P + U = const . (3.16)

Dacă în ecuația (3.9) se consideră dp = 0, deoarece ρ ≠ 0 se obține:

fx ⋅ d x + fy ⋅ dy + fz ⋅ dz = 0 , (3.17)

Relația (3.17) reprezintă ecuația diferențială a suprafețelor izobare.

Folosind potențialul forțelor masice rezultă:

∂U ∂U ∂U
⋅dx + ⋅ dy + ⋅ dz = 0 , (3.18)
∂x ∂y ∂z

sau:

dU = 0 , (3.19)

care prin integrare nedefinită ne dă:

U = const . (3.20)

Deci suprafețele izobare sunt echipotențiale (au acelaşi potențial de a efectua un

lucru mecanic).

3.5. Echilibrul static al unui fluid uşor

Aşa cum s-a mai menționat, în general pentru instalațiile industriale în care se află

un fluid uşor (gazele respectă această ipoteză), forțele masice se pot neglija. Din ecuația

(3.9) rezultă succesiv:

fx = fy = fz = 0 ⇒ dp = 0 ⇒ p = const . (3.21)

Consecința esențială a acestei constatări este că într-o instalație în care se

află un fluid uşor (de exemplu un recipient cu gaz), prizele de presiune la care se

7
conectează aparatele pentru măsurarea presiunii pot fi prevăzute în orice loc,

deoarece aparatele vor indica aceeaşi valoare a presiunii.

Singura condiție este să nu existe riscul blocării orificiilor prizelor de presiune cu

lichide sau impurități solide.

3.6. Echilibrul static al unui fluid greu şi incompresibil

3.6.1. Deducerea ecuației fundamentale a hidrostaticii

În acest caz al fluidelor grele incompresibile se încadrează lichidele.

Pornind de la ecuația care exprimă variația presiunii în interiorul unui fluid între

două puncte (3.4), apoi particularizând forțele masice unitare pentru aplicația vizată şi

integrând, se obține ecuația care exprimă relația dintre presiune, densitate, forțele masice

unitare şi coordonatele punctului.

Pentru aplicațiile repausului absolut al unui fluid greu aflat în câmp gravitațional

terestru, câmpul forțelor masice este constituit numai din forța masică unitară pe axa Oz,

acționând de sus în jos, deci în sens invers axei Oz:

f x = 0; fy = 0; fz = −g . ; (3.22)

Deci câmpul forțelor masice gravitaționale este un câmp potențial deoarece:

fz = −g = − ∂U ∂z ⇒ U = gz + const. (3.23)

Prin înlocuire directă în ecuația (3.8) se obține:

1 ∂p
− g − ⋅ = 0. (3.24)
ρ ∂z

Prin separarea variabilelor şi integrare nedefinită, ținând seama de

incompresibilitatea fluidului ( ρ = const. ) se obține ecuația fundamentală a hidrostaticii:

8
 p
z+ = const . [m] (3.25)
ρ⋅g

Dacă notăm cu h adâncimea, şi considerând cunoscută presiunea pe suprafața

liberă a lichidului (p0) se poate efectua integrarea ecuației (3.16) între p0 şi p, când

adâncimea variază de la 0 la h, ținând seama de faptul că dz = −dh. :

p = p0 + ρ ⋅ g ⋅h. [Pa]. (3.26)

S-a obținut binecunoscuta ecuație a variației presiunii cu adâncimea într-un lichid

aflat în repaus.

3.6.2. Interpretarea ecuației fundamentale a hidrostaticii

Poate fi făcută în mai multe moduri.

a. Se remarcă în primul rând că din punct de vedere dimensional, termenii

ecuației (3.25) sunt lungimi, în SI măsurându-se în metri.

b. Din punct de vedere geometric, termenii ecuației (3.25) sunt înălțimi

geometrice măsurate față de un plan de referință z = 0 . Astfel, z se numeşte înălțime

geometrică (înălțime geodezică), iar p ρg se numeşte înălțime piezometrică (înălțime

de presiune).

În general, în aplicațiile practice nu interesează presiunea absolută la suprafața

lichidului, ci numai presiunea manometrică. Astfel, uzual, simbolul p se foloseşte pentru

presiunea relativă într-un punct oarecare.

c. Din punct de vedere energetic, termenii ecuației (3.25) sunt energii potențiale

specifice raportate la unitatea de greutate, astfel încât ea exprimă legea conservării

energiei. Fiind vorba despre echilibru static, energia este numai potențială. Astfel, z este

9
energie potențială specifică gravifică de poziție, iar p ρg este energie potențială

specifică gravifică de presiune.

Este de remarcat faptul că față de corpul din mecanica solidului care avea

numai energie potențială de poziție, un fluid are şi energie potențială de presiune.

Suma celor două rămâne constantă în domeniul ocupat de un fluid în repaus

Însă ecuația fundamentală a hidrostaticii poate fi exprimată şi în alți termeni.

Astfel, dacă termenii ecuației (3.25) se înmulțesc cu accelerația gravitației g, se obține

ecuația fundamentală a hidrostaticii exprimată în energii specifice masice:

p
gz + = const . [J/kg], [m2/s2] (3.27)
ρ

iar dacă această ecuație o mai înmulțim cu ρ , se obține ecuația fundamentală a

hidrostaticii exprimată în presiuni (ecuația piezometrică):

ρ ⋅ g ⋅ z + p = const . [Pa]. (3.28)

3.6.3. Consecințe deduse din ecuația fundamentală a hidrostaticii

• Într-un fluid aflat în repaus, planele orizontale sunt plane izobare şi reciproc.

Din ecuația fundamentală a hidrostaticii scrisă pentru două puncte din domeniul

ocupat de un fluid în repaus rezultă:

p1 p
z1 + = z2 + 2 . (3.29)
ρ⋅g ρ⋅g

Dacă z 1 = z 2 , atunci p1 = p 2 şi reciproc.

• Principiul lui Pascal (principiul transmiterii presiunii)

O variație de presiune produsă la suprafața unui lichid care nu are posibilitatea să

se deplaseze, fiind conținut într-un vas în repaus, se transmite integral (cu aceeaşi

intensitate) în întregul domeniu ocupat de lichid.

10
 Astfel, privind ecuația de mai sus, dacă în punctul 1 se adaugă o suprapresiune ∆p,

atunci egalitatea se respectă numai dacă şi în punctul 2 se adaugă aceeaşi suprapresiune

∆p .

• Presiunea creşte liniar cu adâncimea

Aceasta se observă din ecuația (3.10). Dacă reprezentăm distribuția presiunii (epura

presiunii) pe peretele lateral plan vertical al unui rezervor cu un lichid (fig. 3.2) se remarcă

faptul că unghiul ϕ poate fi exprimat prin relația:

ρ ⋅ g ⋅H
ϕ = arctg = arctg(ρ ⋅ g ) = arctg( γ ) , (3.30)
H
unde γ este greutatea specifică a lichidului.

Suprapresiunea p0 a pernei de gaz de la suprafața lichidului se transmite în tot

domeniul ocupat de lichid, conform principiului lui Pascal. În figură, reprezentarea este un

dreptunghi, peste care se suprapune variația liniară (un triunghi).

Fig. 3.2. Variația presiunii cu adâncimea Fig. 3.3. Epura presiunii pe peretele

într-un vas cu lichid şi pernă de gaz lateral al unui vas cu trei lichide

nemiscibile

Pentru un vas în care se găsesc mai multe lichide nemiscibile, variația presiunii pe

pereții laterali arată ca în figura 3.3, unde obligatoriu lichidul cu densitatea cea mai mare

se află în partea de jos a vasului.

11
 • Principiul vaselor comunicante

Dacă într-un sistem de vase comunicante (necapilare) se toarnă un acelaşi lichid,

iar pe suprafețele libere ale coloanelor se exercită aceeaşi presiune, nivelurile în aceste

vase sunt egale (indiferent de forma acestor vase).

3.6.4. Aplicații ale legii fundamentale a hidrostaticii

Ca aplicație a legii vaselor comunicante se menționează piezometrele care sunt

aparate de măsură a presiunii relative bazate pe principiul ridicării sau coborârii unui lichid

în tuburi verticale sau înclinate cu un unghi bine determinat.

Piezometrele pot fi alcătuite dintr-un singur tub drept (vertical sau înclinat), dintr-

un tub îndoit în forma literei U (direct sau inversat), sau dintr-o multitudine de tuburi

îndoite în forma literei U (drepte şi inversate, înseriate – piezometru multiplu). Tuburile

pot fi verticale sau înclinate. Înclinarea tubului piezometric se poate face în scopul creşterii

preciziei măsurării deoarece operatorul citeşte o lungime mai mare ( ∆l ) decât denivelarea

măsurată ( ∆h ), între ele existând relația:

∆h = ∆l ⋅ sin α , (3.31)

unde α este unghiul de înclinare al tubului piezometric față de direcția orizontală.

Ca aplicație de acest gen se aminteşte micromanometrul cu braț înclinat, figura 3.4

prezentând schița acestui aparat.

Fig. 3.4. Micromanometrul cu braț înclinat

12
 Aparatul de măsură este folosit în lucrări de laborator pentru măsurarea presiunilor

diferențiale, statice sau totale ale aerului în instalații de ventilație. Detalierea construcției

şi relațiile de calcul sunt prezentate în lucrările de laborator.

Pentru adaptarea la cerințele de precizie a măsurării, este necesar a se folosi un

fluid cu densitatea adecvată şi bine determinată. De asemenea, tuburile piezometrice nu

trebuie să aibă un diametru prea mic pentru a nu se manifesta fenomenul de capilaritate.

Dacă lichidul piezometric este altul decât fluidul de lucru, acestea nu trebuie să fie

miscibile, iar densitatea lichidului piezometric trebuie să fie adecvată (mai mare dacă el se

află mai jos decât fluidul de lucru şi mai mică în caz contrar).

Aparatele de acest tip sunt foarte simplu de realizat, dar se atrage atenția asupra

faptului că este necesară asigurarea ca în coloanele de lichid să nu se afle bule de gaze

deoarece acestea pot cauza erori. De altfel, acest inconvenient poate interveni şi în cazul

manometrelor clasice.

Testele aplicative vor prezenta mai detaliat utilizarea acestor aparate de măsură. În

continuare se va prezenta numai algoritmul general de calcul care se foloseşte în mod

uzual pentru determinarea presiunii diferențiale (diferenței de presiune) cu ajutorul

piezometrelor, chiar a celor multiple, având mai multe ramuri.

• Se identifică punctele între care se cere determinarea diferenței de presiune şi se

notează (simbolizează) separat.

• Se parcurge traseul dintre cele două puncte, notând în ordine (de obicei cu cifre

sau litere în ordine alfabetică, de la stânga la dreapta) suprafețele de separație dintre

fluidele nemiscibile.

• Se alege un plan orizontal de referință (pentru care z = 0 ), de obicei un plan ce

trece prin punctul situat la nivelul cel mai coborât.

13
 • Se scrie ecuația fundamentală a hidrostaticii în aceeaşi ordine, pentru punctele

extreme ale fiecărui fluid, presiunile putând fi absolute, însă recomandabil este a se folosi

presiunile relative. Ecuația poate fi scrisă în presiuni - ecuația (3.12) - sau sub forma

clasică a ecuației (3.9), caz în care se elimină numitorii pentru a ajunge la aceeaşi formă. Se

atrage atenția că fluidele, fiind omogene, densitatea care apare în fiecare ecuație este

aceeaşi în membrul drept şi stâng, dar diferită de la o ecuație la alta. Presiunile la

suprafețele de contact ale fluidelor nemiscibile vor apărea alternant, în ordine, în membrul

drept, respectiv stâng al acestor ecuații.

• Se adună ecuațiile obținute şi se reduc presiunile suprafețelor de separație

intermediare (care apar cu acelaşi semn în membrii diferiți ai ecuației finale).

• Prin separarea în membrul stâng a presiunilor din punctele între care se doreşte

determinarea presiunii diferențiale şi eventual gruparea convenabilă a termenilor rămaşi

în membrul drept, se obține presiunea diferențială cerută.

Pentru înțelegerea acestui algoritm de calcul se va prezenta calculul presiunii

diferențiale cu ajutorul manometrului diferențial cu tub în formă de U inversat.

În figura 3.5 se prezintă un manometru diferențial cu tub U inversat conținând în

ramurile sale lichidul cu densitatea ρ aflat într-o conductă orizontală, ca fluid de închidere

folosindu-se aerul cu densitatea ρa . Se cere presiunea diferențială între punctele A şi B:

∆p = pA − pB .

Se notează suprafețele de separație dintre aer şi lichid cu 1 şi respectiv 2, se alege

ca plan de referință planul orizontal ce trece prin punctele A şi B, deci z A = z B = 0 , apoi se

scrie ecuația piezometrică (fundamentală a hidrostaticii în presiuni) pentru cele trei zone

cu fluide: apa, aer, apa, respectiv între punctele A-1, 1-2 şi 2-B:

pA + ρ ⋅ g ⋅ z A = p1 + ρ ⋅ g ⋅ z 1 ; (3.32)

14
 p1 + ρa ⋅ g ⋅ z 1 = p2 + ρa ⋅ g ⋅ z 2 ; (3.33)

p2 + ρ ⋅ g ⋅ z 2 = pB + ρ ⋅ g ⋅ z B . (3.34)

Fig. 3.5. Manometru diferențial cu tub U

inversat

Se adună cele trei ecuații şi se reduc presiunile suprafețelor de separație:

pA + ρ ⋅ g ⋅ z A + ρa ⋅ g ⋅ z 1 + ρ ⋅ g ⋅ z 2 = ρ ⋅ g ⋅ z 1 + ρa ⋅ g ⋅ z 2 + ρ ⋅ g ⋅ z B + pB . (3.35)

Separarea în membrul stâng a presiunii diferențiale şi gruparea convenabilă a

termenilor din membrul drept ne conduce la relația:

pA − pB = (ρ − ρa )⋅ g ⋅ (z 1 − z 2 ) + ρ ⋅ g ⋅ (z B − z A ) , (3.36)

din care, prin particularizare, se obține:

∆p = (ρ − ρa )⋅ g ⋅ h , (3.37)

unde h este diferența de nivel între suprafețele libere ale lichidului din cele două ramuri.

Pentru acest tip de piezometru cu tub U se poate folosi şi o altă metodă mai

simplă, prin exprimarea presiunilor din punctele A şi B în funcție de înălțimile coloanelor

de fluide, ținând seama de faptul că la nivelul z 1 presiunea este aceeaşi în ambele ramuri

(presiunea se transmite prin coloana de aer de deasupra):

pA = ρ ⋅ g ⋅ z 1 , (3.38)

pB = ρ ⋅ g ⋅ z 2 + ρa gh , (3.39)

15
 Prin scăderea lor şi gruparea corespunzătoare a termenilor se obține acelaşi

rezultat:

pA − pB = (ρ − ρa )⋅ g ⋅ h , (3.40)

Dacă lichidul este de exemplu apă, densitatea ei este de aproape 1000 de ori mai

mare decât a aerului. În practică aerul se poate considera un fluid uşor, iar ecuația finală

îmbracă binecunoscuta formă:

∆p = ρ ⋅ g ⋅ h . (3.41)

Aplicații ale principiului lui Pascal

Amplificatorul hidrostatic de forțe (cricul hidraulic, presa hidraulică, frâna

hidraulică, acționările hidrostatice).

Ca exemplu se consideră un cric hidraulic (fig. 3.6) format dintr-o pompă cu piston

P, având aria A1 şi randamentul mecanic ηmP , acționată cu forța F1 şi un cilindru hidraulic

C, cu aria feței pistonului A2 şi randamentul ηmC .

F2 F1
A1, ηmP

A2, ηmC

Cilindru Pompa

Fig. 3.6. Cricul hidraulic

Randamentele pompei şi respectiv cilindrului hidraulic pot fi exprimate prin raportul

între lucrul mecanic util şi lucrul mecanic consumat:

16
 p ⋅ A1 ⋅ ∆x P
ηmP = ; (3.42)
F1 ⋅ ∆x P

F2 ⋅ ∆x C
ηmC = , (3.43)
p ⋅ A2 ⋅ ∆x C

unde cu ∆x s-au notat deplasările pistoanelor respective. Eliminând presiunea între cele

două ecuații se obține raportul de amplificare al forțelor:

F2 A2
= ⋅η ⋅η . (3.44)
F1 A1 mP mC

Se observă că raportul teoretic de amplificare dat de raportul ariilor este diminuat

prin înmulțirea cu produsul randamentelor mecanice.

Acționarea fiind dinamică şi nu statică randamentul trebuie să țină seama atât de

pierderile mecanice (pierderile prin frecări) cât şi pierderile hidraulice (pierderi datorită

viscozității fluidului – ulei). Acest randament se mai numeşte randament mecano-

hidraulic.

Acesta este deci un transformator hidraulic de forțe care transformă energia

mecanică în energie mecanică având alți parametri prin intermediul energiei hidraulice de

presiune (deci energiei potențiale) a unui fluid.

Amplificatorul hidrostatic de presiuni

La acesta, cele două pistoane au diametrele diferite fiind cuplate rigid printr-o tijă.

Cuplarea este mecanică, deci forța pe cele două pistoane (în modul) este aceeaşi.

Presiunile diferite rezultă din faptul că aria este diferită:

F A
p2 = = p1 ⋅ 1 . (3.45)
A2 A2

17
 Fig. 3.7. Amplificatorul hidrostatic de presiuni

Acesta este un transformator hidraulic având rolul de a transforma energia

hidraulică în energie hidraulică cu alți parametri (altă presiune) prin intermediul energiei

mecanice (v. U.09). Fluidul folosit poate fi un lichid sau un gaz (aer).

3.7. Forțe de presiune ale fluidelor în repaus asupra unor

suprafețe plane

3.7.1. Generalități

Să ne reamintim...
Forța elementară de suprafață care acționează asupra unui fluid
este:
dFs = n ⋅ p ⋅ d As ,
unde n este versorul normalei la suprafața considerată, îndreptat spre
fluid.
Într-un fluid în echilibru static, presiunea fiind o mărime scalară funcție de punct,

acțiunea fluidului asupra unui perete solid se calculează integrând forțele elementare de

presiune date de relația:

dFp = −p ⋅ n ⋅ d A , (3.46)

unde n este normala la elementul de suprafață al peretelui orientată spre fluid.

Dacă suprafața este curbă oarecare, forțele elementare însumate au ca efect

asupra suprafeței un torsor format din forța rezultantă de presiune şi momentul în

18
raport cu originea sistemului de axe ales:

Fp = − ∫ p ⋅ n ⋅ d A ; (3.47)
S

MO = − ∫ r x pn ⋅ dA . (3.48)
S

Aceste două integrale se pot calcula dacă se cunoaşte repartiția presiunii p în fluid

pe suprafața S, cu ajutorul ecuației de echilibru absolut sau relativ.

3.7.2. Ecuații generale

Pentru o suprafață plană, versorul normalei n , este o constantă, forțele

elementare de presiune sunt paralele, deci rezultanta este o forță normală la suprafața

plană şi orientată de la fluid către suprafață. Poziția punctului de aplicație al forței se

impune astfel încât momentul forței său fie nul. Astfel, punctul se numeşte centru de

presiune şi este notat C. Poziția centrului de presiune este dată de vectorul de poziție:

∫r ⋅ p dA
rC = S . (3.49)
∫ p dA
S

3.7.3. Acțiunea unui fluid uşor în echilibru static pe o suprafață plană

Să ne reamintim...
Pentru un fluid uşor se poate considera presiunea ca fiind constantă în
întreg domeniul ocupat de fluid.

Se obține forța de presiune rezultantă:

Fp = −n p ⋅ ∫ d A = −n pA . (3.50)
S

Deci rezultanta este o forță normală pe suprafață, orientată dinspre fluid spre

suprafață şi egală în modul cu produsul dintre presiune şi aria suprafeței plane.

19
 Centrul de presiune se obține din ecuația (3.4):

p ∫ r dA ∫r dA ∫ r dA
S S
rC = = =S = rG . (3.51)
p ∫ dA ∫ dA A
S S

Deoarece numărătorul este chiar momentul static al suprafeței plane în raport cu

originea, centrul de presiune coincide cu centrul de greutate (centrul de masă) al

suprafeței plane respective.

3.7.4. Acțiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafețe plane

Se alege sistemul axelor de coordonate astfel:

• axa O x la intersecția dintre planul suprafeței libere a lichidului cu un plan ce

conține suprafața dată;

• axa O y la intersecția dintre planul suprafeței date şi un plan vertical

perpendicular pe axa Ox, (fig. 3.1). Deci axa Oy se află pe linia de cea mai mare

pantă a suprafeței date.

În figura 3.8 s-a reprezentat atât o secțiune în plan vertical cât şi o proiecție în

planul desenului a suprafeței date, având axa Ox răbătută.

Forța de presiune a unui lichid în repaus pe o suprafață plană este orientată de la

fluid spre suprafață şi este egală, în modul, cu produsul dintre aria suprafeței plane

şi presiunea în centrul de masă:

Fp = − n ⋅ pG ⋅ A . (3.52)

Coordonatele centrului de presiune se obțin din coordonatele centrului de

masă la care se adaugă câte o excentricitate ex, respectiv ey:

xC = x G + e x ; (3.53)

20
 yC = yG + ey ; (3.54)

IGxy
ex = ;, (3.55)
(∆y + yG )⋅ A
IGx
ey = . (3.56)
(∆y + yG )⋅ A
unde ∆ y este o modificare a nivelului planului suprafeței libere a lichidului cu o

înălțime egală cu înălțimea piezometrică datorată presiunii relative pr (poate fi

înălțare sau coborâre după cum pr este pozitivă-suprapresiune sau negativă-

depresiune).

Fig. 3.8. Acțiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafețe plane

Se disting două cazuri particulare mai importante.

• Dacă suprafața plană dată admite o axă de simetrie verticală, aceasta se ia ca axă

Oy, momentul de inerție centrifugal este zero, iar centrul de presiune se află pe această

axă. Epura distribuției presiunii în secțiunea suprafeței plane date poate fi un trapez sau

un triunghi. Se poate demonstra că adâncimea centrului de greutate al acestei epure

21
coincide cu adâncimea centrului de presiune. Astfel, în cazul particular al unui

stăvilar dreptunghiular, centrul de presiune se află la o treime de bază.

• Dacă suprafața este orizontală, presiunea este constantă, iar centrul de presiune

coincide cu centrul de greutate, la fel ca în cazul fluidelor uşoare.

Cazurile practice sunt: calculul forței de presiune pe un stăvilar plan sau un capac

plan vertical (fig. 3.9) şi un capac plan orizontal (fig. 3.10).

Fig. 3.9. Stăvilar dreptunghiular Fig. 3.10. Capac plan pe fundul unui

rezervor

3.8. Forțe hidrostatice ale fluidelor asupra unor suprafețe

curbe deschise

3.8.1. Forțe hidrostatice ale fluidelor grele pe suprafețe curbe deschise

Pentru un calcul mai simplu (v. fig. 3.11):

• suprafața curbă deschisă se proiectează pe un sistem de axe ales astfel încât axele

orizontale se află în planul suprafeței libere a lichidului, iar cea verticală

perpendiculară pe acest plan, dar în jos, obținându-se deci trei suprafețe plane:

două verticale şi una orizontală aflată în planul surafeței libere a lichidului;

22
 • torsorul format din rezultanta Fp şi momentul MO se înlocuieşte cu un sistem

echivalent de trei forțe (în general neconcurente), paralel cu axele sistemului de

coordonate;

• cele două forțe de presiune orizontale şi centrele de presiune respective se obțin în

modul cunoscut al forțelor pe suprafețe plane;

• forța verticală este egală cu greutatea volumului de lichid cuprins între suprafața

curbă şi proiecția ei pe suprafața liberă a lichidului, iar centrul de presiune este

centrul de greutate al acestui volum.

Fig. 3.11. Sistemul de axe de coordonate pentru calculul forțelor statice de presiune

ale unui fluid greu pe o suprafață curbă oarecare

3.8.2. Forțe hidrostatice ale fluidelor uşoare pe suprafețe curbe deschise

În cazul fluidelor uşoare presiunea este constantă, deci cele trei forțe de

presiune se vor calcula ca şi în cazul suprafețelor plane.

Componentele după axele de coordonate sunt egale cu presiunea înmulțită cu

proiecția suprafeței pe planul normal la axa respectivă.

Centrele de presiune coincid cu centrele de greutate ale proiecțiilor suprafeței

curbe pe planele xOy, xOz, yOz.

23
 Aplicațiile uzuale sunt în cazul determinării grosimii pereților conductelor şi

rezervoarelor cu pereți subțiri.

Pentru aceasta, se consideră două variante de exercitare a forței de întindere a

tablei din care se confecționează pereții rezervorului: longitudinal şi transversal. În figurile

3.12. şi 3.13 se prezintă cele două variante.

În cazul solicitării transversale, se presupune o secțiune longitudinală, proiecția

suprafeței cilindrice pe un plan mediator longitudinal fiind un dreptunghi cu lungimea L şi

lățimea D. Forța se obține din înmulțirea ariei suprafeței cu presiunea:

F1 = p ⋅ L ⋅ d , (3.57)

iar aria secțiunii materialului (având σa cunoscută), pe care se exercită această forță de

întindere este:

A1 = 2Le . (3.58)

Fig. 3.12. Secțiune longitudinală Fig. 3.13. Secțiune transversală

printr-un rezervor cilindric cu perete subțire printr-un rezervor cilindric cu perete subțire

Grosimea necesară a peretelui este:

p ⋅D
e1 = . (3.59)
2 ⋅ σa

Pentru o solicitare longitudinală se presupune o secțiune transversală, proiecția

suprafeței circulare pe un plan mediator transversal fiind un disc cu diametrul D. Forța

este dată de produsul dintre aria suprafeței cu presiunea:

24
 D2
F2 = π ⋅ ⋅p , (3.60)
4

iar aria secțiunii pe care se exercită această forță este:

A2 = πD ⋅ e . (3.61)

Grosimea necesară a peretelui:

p ⋅D
e2 = . (3.62)
4 ⋅ σa

Dintre cele două rezultate, corect este cel dat de relația (3.59), deoarece al doilea -

(ec. 3.62) - conduce la o subdimensionare. În final, relația pentru dimensionarea grosimii

pereților rezervoarelor este:

p ⋅D
e= +k , (3.63)
2 ⋅ σa

unde k este un adaos de coroziune funcție de materialul peretelui şi agresivitatea fluidului

față de el.

3.9. Forțe hidrostatice pe suprafețe curbe închise

Considerăm o suprafață curbă închisă imersată în totalitate într-un lichid. Forța de

presiune se poate obține prin integrare directă pe suprafața închisă şi rezultă:

Fp = −ρ ⋅ g ⋅V ⋅ k . (3.64)

Forța de presiune pe o suprafață curbă închisă delimitând un corp imersat într-

un fluid este egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp şi îndreptată

vertical, de jos în sus. Punctul ei de aplicație se află în centrul de greutate al

volumului corpului.

După cum se ştie, acesta poartă denumirea de principiul lui Arhimede.

Se face observația că principiul se aplică şi în cazul gazelor, dar forța ascensională

25
(portantă) este neglijabilă datorită densității mult mai mici a gazelor față de lichide.

Dacă un corp solid este scufundat parțial într-un lichid, principiul lui Arhimede

rămâne valabil. Forța portantă în acest caz este egală cu volumul lichidului dezlocuit de

corp, aflat sub suprafața liberă a lichidului (imersat). Acesta se numeşte şi volum de

carenă.

În cazul general, dacă un corp solid liber este introdus într-un lichid, asupra lui

acționează două forțe:

• greutatea proprie calculată prin produsul dintre greutatea specifică medie a

corpului şi volumul său:

FG = γ m ⋅V ; (3.65)

• forța portantă (arhimedică) maximă determinată prin produsul dintre greutatea

specifică a lichidului şi volumul corpului:

FA max = γ ⋅V . (3.66)

Dacă:

• FG > FA max , deci γm > γ , corpul se scufundă;

• FG = FA max , deci γ m = γ , corpul pluteşte submers (submarin);

• FG < FA max , deci γm < γ , corpul pluteşte.

În ultimul caz corpul se ridică la suprafața lichidului şi îşi creează un volum de

carenă mai mic decât volumul său, astfel încât să existe egalitatea:

γm ⋅V = γ ⋅VC , (3.67)

de unde se obține volumul de carenă:

γm
VC = ⋅V . (3.68)
γ

Un astfel de corp se numeşte plutitor.

26
3.10. Test de autoevaluare a cunoştințelor

3.10.1. Alegeți răspunsurile corecte

I. Forțele masice sunt proporționale cu:

A. volumul fluidului izodens;

B. masa fluidului;

C. aria suprafeței de contact cu mediile externe.

II. Forțele de suprafață:

A. sunt tangente la suprafața fluidului;

B. depind de presiunea în diversele puncte ale suprafeței;

C. depind de aria suprafeței.

III. Într-un recipient cu gaz, presiunea

A. este constantă;

B. este liniar crescătoare cu adâncimea;

C. este parabolic crescătoare cu adâncimea.

IV. Un manometru poate fi conectat pentru a măsura presiunea dintr-

un rezervor cu aer:

A. obligatoriu în partea superioară a rezervorului;

B. obligatoriu la partea inferioară a rezervorului;

C. în orice parte a rezervorului, având grijă să fie vizibil şi să nu

existe pericolul pătrunderii accidentale a unui lichid în conducta

de legătură.

D. Ecuația fundamentală a hidrostaticii:

E. exprimă principiul conservării energiei potențiale într-un fluid;

F. exprimă legea conservării materiei.

27
V. Rezultanta forțelor elementare de presiune pe o suprafață plană

este:

A. egală cu aria suprafeței înmulțită cu presiunea calculată în

centrul de masă al suprafeței şi aplicată în centrul de presiune;

B. egală cu aria suprafeței înmulțită cu presiunea calculată în

centrul de presiune şi aplicată în centrul de greutate

VI. Acțiunea unui fluid uşor în repaus pe o suprafață plană constă în:

A. o forță egală cu presiunea înmulțită cu aria suprafeței;

B. o forță aplicată în centrul de masă al suprafeței.

VII. Punctul de aplicație al forței de presiune a unui fluid greu pe o

suprafață plană este:

A. în centrul de presiune;

B. în centrul de greutate al suprafeței plane;

C. în centrul de greutate al diagramei spațiale de distribuție a

presiunii.

VIII. Forța arhimedică este egală cu:

A. produsul dintre greutatea specifică a corpului şi volumul său;

B. produsul dintre greutatea specifică a lichidului şi volumul

corpului;

C. produsul dintre densitatea corpului, accelerația gravitațională şi

volumul corpului.

Răspuns: I A,B; II B,C; III A; IV C; V A; V A; VI A; VII A,B; VIII A,C; VIII B,C.

28
 3.10.2. Un manometru diferențial cu tub "U" cu apă are un capăt liber

la presiunea atmosferică şi celălalt conectat printr-un racord flexibil la o priză

de presiune statică executată pe o conductă cu gaz natural. Să se determine

suprapresiunea din conductă, dacă diferența de nivel între cele două coloane

de lichid este de 198 mm.

Răspuns: 1942 Pa = 19,42 hPa = 19,42 mbar.

3.10.3. Un motor hidrostatic liniar (cilindru hidraulic de forță) primeşte

ulei la presiunea de intrare p i = 125 bar. Diametrul cilindrului este D = 75 mm,

diametrul tijei pistonului este de Dt = 37 mm, iar randamentul de 92% . Pe fața

inactivă a pistonului se exercită o contrapresiune de 5,2 at. Să se determine

forța utilă exercitată de tija pistonului.

 πD 2 π ⋅ Dt2 

Răspuns: Fu =  pi ⋅ − pe ⋅  ⋅ η = 50,3 kN.
4 4 
 

3.10.4. Să se determine presiunea uleiului necesară la intrarea într-un

cilindru hidraulic nediferențial (cu dublu efect) având diametrul pistonului

D = 50 mm şi diametrul tijelor Dt = 25 mm pentru a realiza o forță utilă

Fu = 1800 daN. Se va considera un randament mecano-hidraulic de 86 % şi o

contrapresiune de 5 bar pe fața opusă feței active a pistonului.

 πD 2 πDt2 
Răspuns: Fu = (pi − pe )⋅  −  ⋅ η ⇒ pi = 14,7MPa .
 4 4 

29
 3.10.5. Să se determine presiunea uleiului necesară într-un cilindru

hidraulic al unei autobasculante pentru a realiza o forță utilă Fu = 2400 daN.

Diametrul pistonului (de tip plunger) este D = 50 mm, iar randamentul

mecano-hidraulic se consideră de 90%.

π ⋅D 2
Răspuns: Fu = ⋅ pi ⋅ ηmh ⇒ pi = 13,58 MPa .
4

3.10.6. Etanşarea pompei şi a cilindrului unui cric hidraulic este

realizată cu garnituri din azbest grafitat având lățimea s = 5 mm. Pompa are

un diametrul d = 15 mm, iar cilindrul, D = 60 mm. Se cere să se determine

forța utilă exercitată de pistonul cilindrului hidraulic şi randamentul cricului

hidraulic dacă se acționează asupra pistonului pompei cu o forță F = 100 N. Se

va considera un coeficient de frecare între cilindri şi garnituri µ = 0,2.

Răspuns: Forța utilă a pompei este:

F1 = F − Ff ,p = F − µ ⋅ (π ⋅ d ⋅ s ⋅ p ) , (3.10.6.a)

în care forța de frecare s-a considerat repartizată pe circumferința garniturii şi

rezultă:

F1
F1 = F − µ ⋅ π ⋅d ⋅ s ⋅ . (3.10.6.b)
π ⋅d 2 4

De aici se obține forța utilă F1

F 100
F1 = 4µs
=
4 ⋅ 0,2 ⋅ 0,005
= 78,9 N (3.10.6.c)
1+ 1+
d 0,015

şi apoi presiunea din sistem:

F1 78,9 ⋅ 4
p= 2
= 2
= 4,47 ⋅ 105 Pa , (3.10.6.d)
π ⋅ d 4 π ⋅ 0,015

30
care se foloseşte pentru determinarea forței de frecare în garnitura cilindrului:

Ff ,c = µ ⋅ (π ⋅ D ⋅ s ⋅ p ) = 0,2 ⋅ π ⋅ 0,06 ⋅ 0,005 ⋅ 4,47 ⋅ 105 = 84,2 N (3.10.6.d)

şi în final a forței utile exercitate de pistonul cilindrului hidraulic:

π ⋅D2 5 π ⋅ 0,06
2
Fu = p ⋅ − Ff ,c = 4,47 ⋅ 10 ⋅ − 84,2 = 1180 N . (3.10.6.e)
4 4

3.10.7. O instalație pentru testarea radiatoarelor pentru autovehicule

este dotată cu un manometru diferențial cu mercur cu tub U în scopul

determinării căderii de presiune la curgerea apei prin radiator. Se cere să se

determine această cădere de presiune în Pa, mm coloană de mercur şi metri

coloană de apă dacă se dau cotele nivelurilor mercurului în cele două ramuri

ale manometrului diferențial: h1=323 mm şi h2=764 mm.

( )
Răspuns: p = ρHg − ρapa ⋅ g ⋅ (h2 − h1 ) = 54,5 kPa = 409 mmHg = 5,56

m.c.a.

3.10.8. Să se determine forța de presiune exercitată de apă asupra

unui capac plan vertical care închide orificiul de formă pătrată cu latura de

30cm al unui rezervor. Adâncimea centrului pătratului față de suprafața liberă

a lichidului este de 1,5 m.

Cât ar fi forța de presiune dacă deasupra lichidului s-ar afla o pernă de

gaz cu presiunea de 0,2 bar ?

Răspuns: F = 1,324 kN; F = 3,124 kN.

31
 3.10.9. Să se calculeze grosimea peretelui unei conducte din oțel cu

diametrul de 20 mm pentru a rezista la presiunea de 150 bar. Rezistența

admisibilă la rupere se va lua σa = 15 daN/mm2, iar adaosul de coroziune,

k = 1,5 mm.

Răspuns: Aplicând relația (4.18) se obține e = 2,5 mm.

3.10.10. Să se determine grosimea minimă x a unui zid de formă

paralelipipedică cu înălțimea H = 4,5 m astfel încât sub acțiunea forței

exercitată de apa având înălțimea h = 4 m zidul să fie în echilibru stabil.

Coeficientul de frecare la baza zidului este µ = 0,4 , iar densitatea materialului

zidului (beton) este ρ = 2345 kg m3 . Să se studieze echilibrul zidului.

Răspuns: Forța de presiune, în modul este egală cu presiunea în

centrul de greutate al dreptunghiului umezit înmulțită cu aria lui:

 h ρgh 2B
Fp =  ρg ⋅  ⋅ (h ⋅ B ) = , (3.10.10.a)
 2 2

unde cu B s-a notat lățimea zidului.

Forța de frecare este proporțională cu greutatea zidului:

Ff = µ ⋅ Fg = µ ⋅ ρz ⋅ g ⋅ H ⋅ x ⋅ B . (3.10.10.b)

Cele două forțe fiind pe aceeași direcție dar de sensuri contrare, pentru

32
a nu apărea alunecarea zidului trebuie ca forța hidrostatică să fie mai mică

decât forța de presiune:

ρgh 2B
≤ µρz gHxB . (3.10.10.c)
2

De aici rezultă:

ρh2
x≥ . (3.10.10.d)
2µρz H

Înlocuind cu datele numerice rezultă: x ≥ 1,895 m

Totuşi, stabilitatea trebuie verificată şi la răsturnare față de o linie

reprezentată punctat în figură. Se determină momentele celor două forțe în

raport cu axa de rotație, reprezentată în figură prin punctul O:

• momentul forței de presiune:

h ρgh 2B h ρ gh 3B
MFp = Fp ⋅ = ⋅ = . (3.10.10.e)
3 2 3 6

• momentul forței de greutate:

x x ρ gHB 2
MFg = Fg ⋅ = ρz gHBx ⋅ = z ⋅x . (3.10.10.f)
2 2 2

Este necesar să punem şi condiția ca zidul să nu se răstoarene, deci

momentul forței de greutate să fie mai mare decât momentul forței de

presiune hidrostatică:

M Fg ≥ M Fp ; (3.10.10.g)

ρz gHB 2 ρgh 3B
⋅x ≥ . (3.10.10.h)
2 6

Rezultă:

ρh 3
x≥ . (3.10.10.i)
3 ⋅ ρz H

33
 Prin înlocuire rezultă: x ≥ 1,421m .

Se observă că trebuie ca zidul să aibă grosimea minimă dată de prima

relație.

De altfel, se putea face verificarea pentru grosimea x = 1,895 m . Se

obțin succesiv: MFp = 104640 ⋅ B [N] şi MFg = 51760 ⋅ B [N] . Este evident că zidul

nu se va răsturna.

Se propune să se determine condiția pentru care pericolul răsturnării

este mai mic decât cel al alunecării.

Se folosesc cele două inegalități pentru valoarea limită a lui x.

Deoarece toate valorile numerice sunt pozitive, se pot ridica la pătrat

ambele inecuații, presupunându-se că pericolul răsturnării este mai mic decât

cel al alunecării:

ρ2h 4 ρh3
≥ ,
4 ⋅ µ2 ⋅ ρ2z ⋅H 2 3 ⋅ ρz H

De unde rezultă:

4 2 ρz H
⋅ µ ⋅ ⋅ ≤ 1.
3 ρ h

Se observă că toți factorii sunt supraunitari cu excepția coeficientului

de frecare ridicat la puterea a doua. Un coeficient de frecare foarte mare

poate conduce la răsturnare înainte de alunecare, ceea ce era de aşteptat.

Pentru cazul studiat termenul din partea stângă este 0,567<<1.

3.10.11. Figura de mai jos reprezintă schematic o cameră de nivel

constant care poate fi folosită de exemplu la un carburator. Benzina, având

34
densitatea ρ = 790 kg m3 este antrenată de o pompă şi introdusă prin orificiul

de admisie cu diametrul d = 4,2 mm care poate fi obturat de un mini ventil

conic acționat prin intermediul unei pârghii de un plutitor presupus a fi cilindric

având raza R şi generatoarea L = 25 mm (perpendiculară pe planul desenului).

Presiunea manometrică a benzinei este pm = 0,4 bar , brațele pârghiei sunt

a = 52mm şi b = 20 mm , iar masa plutitorului cilindric este 36 g. Se neglijează

greutatea pârghiei. Să se determine raza plutitorului astfel încât poziția de

echilibru cu orificiul obturat să fie obținută pentru o imersare pe jumătate a

cilindrului.

Răspuns: În poziția de echilibru suma celor trei momente ale celor trei

forțe (forța arhimedică, greutatea plutitorului şi forța de presiune pe ventilul

conic) în raport cu punctul O este nulă:

(Fa − Fg )⋅ a − Fp ⋅ b = 0 . (3.10.11.a)

1
Forța arhimedică este: Fa = ρg ⋅ πR 2L ; (3.10.11.b)
2

Forța de greutate este: Fg = m ⋅ g ; (3.10.11.c)

πd 2
Forța de presiune este: Fp = pm ⋅ . (3.10.11.d)
4

Se înlocuiesc acestea în ecuația momentelor:

35
 πd 2
( 2
)
πR L − m ⋅ g ⋅ a − pm ⋅
4
⋅ b = 0 . (3.10.11.e)

De aici se obține raza plutitorului:

 πd 2 
2 ⋅  m ⋅ g ⋅ a + pm ⋅ ⋅ b 
 4  . (3.10.11.f)
R=
π ⋅ L ⋅ a ⋅ ρg

Se obține în final: R = 0,043 m .

36