Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Unitatea de învăţare nr. 3

Hidrodinamică şi Teoria Valurilor

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 3

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 3 sunt:

La sfarsitul acestei unitati, cursantul va fi capabil sa:
 aplice ecuaţia fundamentală a hidrostaticii;
 cunoască principiile staticii fluidelor.

Cuprins

1 Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

2 Principiile staticii fluidelor.
3 Plutirea corpurilor
4 Teorema impulsului şi a momentului impulsului

Test de autoevaluare – unitatea de învăţare nr. 3

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare nr. 3
Bibliografie – unitatea de învăţare nr. 3

Instructiuni si timp mediu necesar de studiu: studentul va parcurge materialul pus la

dispozitie şi va reprezenta si in mod individual elementele grafice prezentate. Studiul
individual aferent unitatii este acoperit in 2h.

26
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

1. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

Statica fluidelor – hidrostatica – este partea mecanicii fluidelor care studiază condiţiile
de repaus ale fluidelor şI acţiunea lor în timpul stării de repaus, asupra corpurilor solide cu
care intră în contact.
Hidrostatica este identică pentru fluidele ideale şi reale, deoarece viscozitatea începe
să se manifeste numai în timpul mişcării. În hidrostatică nu există noţiunea de timp.

În ecuaţia lui Euler facem v  0 . Vom obţine:

1
F  p  0. (3.1)


Multiplicăm apoi peste tot cu d r :

1
Fd r   p dr  0. (3.2)

sau
dp
Fx dx  F y dy  Fz dz  . (3.3)

Dacă axa Oz of a sistemului xOyz este verticală, orientată în sus, atunci:
Fx  F y  0 , Fz   g ,
şi ecuaţia (4.3) devine:
dp
gdz  0. (3.4)

În cazul lichidelor (  = cons.), integrând ecuaţia (4.4) vom obţine:
p
gz   const. (3.5)

sau
p
z  const. (3.6)

sau
p   z  const. (3.7)
Ecuaţia (3.7) se numeşte ecuaţia fundamentală a hidrostaticii.
Dacă p 0 este presiunea la suprafaţa apei (în rezervoarele deschise presiunea
atmosferică), presiunea p într-un punct situat la distanţa h de suprafaţă, va fi (fig.3.1):

Fig.3.1
27
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

p   z 2  p0   z1 , (3.8)

p  p0   h . (3.9)
p este presiunea absolută în punctul 2, şi  h este presiunea relativă.

Interpretarea geometrică şi fizică a ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii (fig. 3.2)

Fig.3.2
Conform (3.6) putem scrie:
p1 p2
 z1   z2 . (3.10)
1 2
În fig.3.2 avem:
p
- înălţimea piezometrică corespunzătoare presiunii hidrostatice absolute;

z1, 2 - cota faţă de un plan arbitrar (înălţimea de poziţie).

2. Principiile staticii fluidelor

2.1 Principiul lui Pascal

Rescriem ecuaţia fundamentală a hidrostaticii între punctele 1 şi 2:

p1   z1  p 2   z 2 . (3.11)
Presupunând că în punctul 1 presiunea înregistrează o variaţie p1 , ea devine
p1  p1 . Pentru ca starea de echilibru să nu fie alterată, în punctul 2 va fi înregistrată o
variaţie de presiune p2 . Atunci:
p1  p1   z1  p 2  p 2   z 2 . (3.12)
Ţinând cont de (4.11), rezultă:
p1  p 2 . (3.13)
Principiul lui Pascal poate fi enunţat astfel:

28
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Orice variaţie de presiune creată într-un anumit punct al unui fluid incompresibil aflat
în echilibru se transmite cu aceeaşi intensitate în orice alt punct din masa fluidului.

2.2 Principiul vaselor comunicante

Să considerăm două vase comunicante (Fig. 3.3) care conţin două lichide nemiscibile,
cu greutăţile specifice  1 şi, respectiv,  2 . Scriind egalitatea presiunilor în punctele 1 şi 2,
situate în acelaşi plan orizontal N – N, care conţine şi suprafaţa de separare a celor două
lichide, vom avea:
p 0   1 h1  p0   2 h2 , (3.14)
sau:
h1  2
 , (3.15)
h2  1
unde h1 şi h2 sunt înălţimile coloanelor de lichid care, conform relaţiei, sunt invers
proporţionale cu greutăţile specifice ale celor două lichide.

Fig.3.3
Dacă  1   2 , atunci h1  h2 .
În două sau mai multe vase comunicante, care conţin acelaşi lichid (omogen şi
incompresibil), suprafaţa lor liberă se află în acelaşi plan orizontal.

Forţele hidrostatice

Forţa de presiune care acţionează asupra solidelor este determinată cu relaţia:

F   p ndA , (3.16)
A

unde dA este suprafaţa elementului având versorul n , iar p este presiunea relativă a
fluidului.
Să considerăm A o suprafaţă verticală care limitează un fluid incompresibil cu
greutatea specifică  (Fig.3.4).

29
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Fig.3.4

Atunci forţa de presiune hidrostatică va fi:

F    zdA   z 0 A   M y , (3.17)
A

unde:
z 0 - cota centrului de greutate al suprafeţei A;
M y - momentul static al suprafeţei A în raport cu axa Oy.

Punctul de aplicaţie al forţei de presiune F se numeşte centru de presiune. El are

următoarele coordonate:

 zdF   z 2 dA Iy
  A
  ,
F   zdA My

(3.18)

 ydF   yzdA I yz
 A
  .
F   zdA My

I y - momentul de inerţie al suprafeţei A în raport cu axa Oy;

I yz - momentul centrifugal al suprafeţei A în raport cu axele Oy şi Oz.

Paradoxul hidrostatic
Presiunea hidrostatică care acţionează asupra fundului unui recipient nu depinde de
cantitatea de lichid, ci de înălţimea lichidului şi de secţiunea fundului din acel recipient.
Afirmaţia de mai sus reprezintă paradoxul hidrostatic şi este ilustrat în Fig. 3.5. Forţa
care presează asupra fundului a trei recipienţi diferiţi este aceeaşi deoarece nivelul
lichidului este acelaşi, ca şi suprafaţa fundului recipienţilor.
30
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Fig. 3.5
2.3 Principiul lui Arhimede

Să consideră un corp solid, de formă cilindrică, scufundat într-un lichid; vom calcula
rezultanta forţelor de presiune care acţionează asupra lui (Fig. 3.6).
Rezultanta forţelor orizontale F x' şi F x'' este evident nulă:
Fx'   z 0 Ax ,
(3.19)
Fx''   z 0 Ax .

Fig. 3.6

Forţele verticale vor avea valorile:

Fz'   z1 Az ;
(3.20)
Fz''   z 2 Az .
Rezultata lor va fi:
Fz  Fz'  Fz''  Az z 2  z1   Az h  V . (3.21)
Această demonstraţie poate fi uşor extinsă asupra corpurilor de orice formă:
Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu
greutatea volumului de lichid dezlocuit.
Acesta este Principiul lui Arhimede.

3. Plutirea corpurilor

Un corp liber, parţial scufundat într-un lichid, se numeşte corp plutitor sau pur şi
simplu plutitor. G este centrul lui de greutate.
Partea submersă reprezintă opera vie - carena. Centrul de greutate al volumului de
apă dezlocuit se numeşte centru de carenă.
Suprafaţa liberă a lichidului se numeşte plan de plutire.
Intersecţia dintre planul de plutire şi plutitor este suprafaţa de plutire. Centrul ei de
31
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

greutate este centrul de plutire, iar curba care înconjoară suprafaţa de plutire reprezintă linia
de plutire.
Pentru ca un plutitor să fie în echilibru este necesar ca suma forţelor care acţionează
asupra sa ca şi rezultanta momentelor să fie nule.
Asupra unui plutitorului din Fig. 3.7 acţionează două forţe: forţa Arhimede şi forţa de
greutate – numită şi deplasament (D = mg).

Fig. 3.7
Condiţia de echilibru este:
D  mg  V , (3.22)
Unde m este masa plutitorului, V este volumul carenei (volumul de lichid dezlocuit) şi
 este greutatea specifică a lichidului. Cu D am notat greutatea plutitorului (în domeniul
naval greutatea totală a navei – deplasamentul).
Pentru ca momentul rezultant să fie nul trebuie ca cele două forţe să se afle pe
aceeaşi verticală sau, cu alte cuvinte, centrul de greutate G să se afle pe aceeaşi linie cu
centrul de carenă C.
Ecuaţia (3.22) se numeşte ecuaţia de flotabilitate.
Stabilitatea este proprietatea plutitorului (calitatea nautică a unei ambarcaţiuni –
vapor) de a reveni la poziţia iniţială de echilibru după ce acţiunea forţelor (momentelor)
perturbatoare a încetat.
Dacă considerăm un sistem cartezian de axe Oxyz, având planul xOy drept plan de
plutire şi axa Oz orientată în sus (Fig.4.8), plutitorul va avea 6 grade de libertate: trei translaţii
şi trei rotaţii. Rotaţiile în jurul axelor Ox şi Oy sunt cele mai importante din punct de vedere al
stabilităţii. La o navă, aceste înclinări sunt datorate acţiunii vântului şi valurilor.
Prin definiţie, rotaţia plutitorului astfel încât volumul de lichid dezlocuit ( volumul
carenei) să rămână neschimbat ca valoare – dar diferit ca formă – se numeşte înclinare
izocarenă.
Să considerăm L0  L0 planul iniţial de plutire. După înclinarea izocarenă în jurul axei
Ox sau Oy planul de plutire va fi L1  L1 (am înclinat planul, nu plutitorul, pentru o
reprezentare mai sugestivă). În secţiune planurile de plutire devin linii de plutire (Fig. 4.8).
Dacă iniţial centrul de carenă va fi C 0 , după înclinarea izocarenă cu unchiul  , centrul
de carenă se va muta în C1 . Mutarea are loc datorită modificării formei volumului de carenă.
Împingerea Arhimede va fi, şi după înclinare, perpendiculară pe planul plutirii.
Centrul de greutate G rămâne în acelaşi loc. Numai direcţia forţei de greutate se
schimbă pentru a fi perpendiculară pe planul de plutire.
Locul geometric al poziţiilor succesive ale centrului de carenă în timpul înclnărilor se
numeşte curba centrelor de carenă (traiectoria C). Centrul de curbură al curbei centrelor de
carenă se numeşte metacentru, iar raza sa de curbură, rază metacentrică.
Pentru înclinările în jurul axei longitudinale Ox (ruliu) – vom vorbi de metacentrul
transversal M şi de raza metacentrică transversală r (Fig.3.8 a).
32
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Pentru înclinările în jurul axei transversale Oz (tangaj) – vom vorbi de metacentrul

longitudinal  şi de raza metacentrică longitudinală R (Fig.3.8 b).

Fig. 3.8 a, b

Discutând despre înclinările transversale ale plutitorului, izocarene, cu unghi mic,  ,

centrul de carenă se va muta din C în C1 (Fig. 3.9 a). În acest caz forţa de flotabilitate
(Arhimede) V , normală pe linia de plutire L1  L1 , având punctul de aplicaţie în C1 ,va fi
paralelă cu forţa de greutate (deplasamentul) plutitorului.
Ca urmare, cele două forţe vor forma un moment, M r , care va fi dat de relaţia:
M r  D h sin  , (3.23)
unde
h  r a (3.24)
se numeşte înălţime metacentrică şi este distanţa pe verticală dintre metacentru şi centrul de
greutate; notând cu z G şi z C cotele centrelor de greuate, respectiv de carenă, faţă de un plan
de referinţă, vom avea:
a  zG  zC . (3.25)

Înălţimea metacentrică exprimată prin relaţia (3.26) poate fi pozitivă, negativă sau
nulă. Vom analiza fiecare din cele trei cazuri:
a) dacă h > 0, metacentrul va fi deasupra centrului de greutate şi momentul M r , dat de
relaţia (4.24) va fi de asemenea pozitiv. Din Fig.4.8 a putem observa că momentul M r va
tinde să readucă plutitorul în poziţia iniţială L0 - L0 ; din această cauză este numit moment
de redresare. În acest caz plutitorul va fi stabil.
b) dacă h < 0, metacentrul va fi sub centrul de greutate (fig.7.4 a). Putem observa că
momentul M r va fi negativ şi va înclina plutitorul şi mai mult. În acest caz, plutitorul va fi
instabil.
c) dacă h = 0, metacentrul şi centrul de greutate se suprapun (Fig.7.4 b). În consecinţă,
momentul de redresare va fi nul şi corpul va pluti în echilibru înclinat. Şi în această
situaţie plutirea este instabilă.
33
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Fig. 3.9 a, b

Deci condiţia de stabilitate a plutirii este ca metacentrul să se găsească deasupra

centrului de greutae:
h  r  a  0. (3.26)
Conform (3.24) şi (3.23), putem scrie:

M r  Dr  a sin   D r sin   D a sin   M f  M g , (3.27)

unde:
M f  D r sin  , (3.28)

se numeşte momentul stabilităţii de formă şi:

M g   D a sin  , (3.29)

momentul stabilităţii de greutate.

Ca urmare, pe baza relaţiei (3.27) putem considera momentul de redresare ca suma
algebrică a acestor două momente.
În cazul înclinărilor mici, longitudinale, consideraţiile prezentate mai sus îşi păstrează
valabilitatea, momentul de redresare fiind în acest caz:
M r  D H sin   DR  a  sin  , (3.29)
unde
H  Ra . (3.30)
reprezintă înălţimea metacentrică longitudinală şi R raza metacentrică longitudinală.
Deoarece H este mult mai mare decât h nu se pune problema unei instabilităţi
longitudinale a unei nave. Mişcările de tangaj nu pot produce răsturnarea navei. Este motivul
pentru care nava se pune perpendicular pe val.

34
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

4. Teorema impulsului şi teorema momentului impulsului

Considerăm un volum  de fluid. Acest fluid este omogen, incompresibil, de densitate

ρ , mărginit de o suprafaţă σ. Volumul elementar d  are viteza v .
Impulsul elementar va fi :
d I   v d . (3.31)
În acelaşi timp :
dI
  Fi
dt . (3.32)
Dar :
Fm  F p  Fi  0
, (3.33)
principiul lui d’Alembert.
Prin urmare :
dI
 Fm  F p  Fe
dt . (3.34)
Derivata totală a impulsului, în raport cu timpul este egală cu rezultanta F e a forţelor
exterioare, sau
Fe   M e ve   M i vi
, (3.35)
unde Mi , Me sunt debitele masice prin suprafeţele de intrare/ieşire.

„În regim de mişcare permanent şi fără frecări , suma vectorială a forţelor exterioare, care
acţionează asupra fluidului dintr-un volum oarecare  , esta egală cu diferenţa dintre fluxul
impulsului prin suprafaţa de ieşire (din volumul  ) şi impulsul prin suprafaţa de intrare (în
volumul  )”.

Notăm:
r - vectorul de poziţie corespunzător centrului de greutate al volumului  faţă de originea
sistemului de referinţă.
Momentul de inerţie elementar faţă de punctul O (originea) este :

d Mi  r    
dv 
d     
d
r  v d . (3.36)
 dt  dt
Ţinând seama că :
d
dt
 
rv 
dr
dt
v  r
dv
dt
 vv  r
dv
dt
 r
dv
dt
, (3.37)
atunci :
M i   d M i     
d
dt
r  v d . (3.38)
 
Dacă :
d I   vd este impulsul elementar, atunci:
d k  r  v d (3.39)
reprezintă mometul impulsului elementar, iar momentul impulsului va fi:
k   r  v d . (3.40)

Dacă derivăm în raport cu timpul, obţinem:
dk
 
dt  dt
d
 
r  v d   M i . (3.41)

35
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Derivata momentului rezultant al impulsului în raport cu timpul este egal cu momentul

rezultant al forţelor de inerţie luat cu semn schimbat.
Sau:
dk
 M m  M p  M ex , (3.42)
dt
unde ,
Mm – momentul forţelor masice;
Mp – momentul forţelor de presiune;
Mex – momentul forţelor exterioare;
Notăm:
roe, roi - vectorul de poziţie corespunzător centrului de greutate pentru suprafeţele de
ieşire/intrare. Atunci:
   
M ex   M e roe  ve   M i roi  vi . (3.43)

„În mişcarea permanentă a fluidelor ideale, suma vectorială a momentelor forţelor exterioare
care acţionează asupra unui volum  , este egală cu fluxul momentului impulsului prin
suprafaţa de ieşire minus fluxul momentului impulsului prin suprafaţa de intrare.”

36
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Test de autoevaluare la Unitatea de Învăţare nr.3

1. Definiti principiul lui Pascal.

2. Definiti principiul vaselor comunicante.

3. Definiti principiul lui Arhimede.

4. Definiti teorema impulsului.

5. Definiti teorema momentului impulsului.

6. Inălţimea metacentrică reprezintă:

a. distanţa dintre metacentru şi centrul de greutate;
b. distanţa dintre metacentru şi centrul de carenă;
c. distanţa dintre centrul de greutate şi centrul de carenă;
d. distanţa dintre metacentru şi chilă.

7. Raza metacentrică reprezintă:

a. distanţa dintre metacentru şi centrul de greutate;
b. distanţa dintre metacentru şi centrul de carenă;
c. distanţa dintre centrul de greutate şi centrul de carenă;
d. distanţa dintre metacentru şi chilă.

8. Cota metacentrică reprezintă:

a. distanţa dintre metacentru şi centrul de greutate;
b. distanţa dintre metacentru şi centrul de carenă;
c. distanţa dintre centrul de greutate şi centrul de carenă;
d. distanţa dintre metacentru şi chilă.

37
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii
 Hidrodinamica si Teoria Valurilor

Răspunsuri la întrebările din testul de

autoevaluare nr.3
1. Orice variaţie de presiune creată într-un anumit punct al unui fluid
incompresibil aflat în echilibru se transmite cu aceeaşi intensitate
în orice alt punct din masa fluidului.

2. În două sau mai multe vase comunicante, care conţin acelaşi

lichid (omogen şi incompresibil), suprafaţa lor liberă se află în
acelaşi plan orizontal.

3. Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o

forţă egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit.

4. În regim de mişcare permanent şi fără frecări , suma vectorială a

forţelor exterioare, care acţionează asupra fluidului dintr-un volum
oarecare  , esta egală cu diferenţa dintre fluxul impulsului prin
suprafaţa de ieşire (din volumul  ) şi impulsul prin suprafaţa de
intrare (în volumul  ).

5. „În mişcarea permanentă a fluidelor ideale, suma vectorială a

momentelor forţelor exterioare care acţionează asupra unui volum
 , este egală cu fluxul momentului impulsului prin suprafaţa de
ieşire minus fluxul momentului impulsului prin suprafaţa de
intrare.”

6 a
7 b
8 d

Bibliografie
1. A. Scupi, Dumitru Dinu, Fluid Mechanics - Numerical Approach, Ed.
Nautica, Constanta, 2015.
2. Dinu D., „Mecanica fluidelor pentru navigatori” , Editura Nautica,
Constanţa, 2010.
3. ANDREI V. - „Mecanica fluidelor”, vol. I, II, III, Editura Fundaţiei
universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2005.
4. Ionescu D. “Introducere în mecanica fluidelor”, Ed. Tehnică, 2004.
5. PETREA F., DINU D., “Mecanica Fluidelor”, Institutul de Marina
Civila, Constanta, 1994.

38
Hidrodinamica si Teoria Valurilor– Curs şi aplicaţii