Cursul 8

ELEMENTE DE STATICA

Principiul vaselor comunicante

Hidrostatica se ocupă cu studiul fluidelor în

repaus. Presiunea în orice punct este raportul dintre forţa
normală dF exercitată asupra unei suprafeţe mici dS care
include punctul şi aria suprafeţei dS:
p=  dF=pdS (4.1)
Dacă presiunea este aceeaşi în toate punctele unei
suprafeţe plane finite de arie S, avem:
p=  F=pS
(4.2)
Deoarece ρ > 0, g > 0 rezultă că o creştere a înălţimii (dy>0) este însoţită de o scădere a
presiunii (dp < 0). Dacă p1 şi p2 sunt presiunile la înălţimile y1 şi y2 faţă de nivelul de referinţă
(y=0), prin integrare obţinem:
p2-p1= -ρg(y2-y1) (4.6)
cu condiţia ca ρ şi g să fie constante.
Se aplică această ecuaţie unui lichid aflat într-un vas
dechis (fig. 4.2). Se consideră punctul (A) la nivelul y 1 şi
punctul (B) la suprafaţa lichidului, unde p2=patm. Atunci:
patm -p= -ρg(y2-y1)= -ρgh,
deci:
p=patm+ρgh (4.7)
Observăm că forma vasului care conţine lichidul nu
afectează valoarea presiunii şi că ea este aceeaşi în toate
punctele aflate la aceeaşi adâncime.
Fig. 4.2

Legea lui Pascal

Dacă presiunea de la suprafaţa lichidului este crescută

într-un mod oarecare, de exemplu printr-un piston apăsat în
jos, presiunea p la orice adâncime va creşte exact cu aceeaşi
valoare. Acest fapt este afirmat de legea lui Pascal care are
următorul enunţ:
Presiunea aplicată unui fluid aflat într-un vas este
transmisă integral oricărei porţiuni a fluidului, precum şi
pereţilor vasului.
Cea mai frecventă aplicaţie a legii lui Pascal este
funcţionarea pompelor hidraulice. Blaise Pascal (1623 - 1662)
 Un piston cu secţiune transversală mică s exercită o forţă redusă f asupra lichidului (de
exemplu, ulei). Presiunea p=f/s este transmisă prin tubul de legătură unui cilindru mai larg de
suprafaţă S. Deoarece presiunea este aceeaşi în cei doi cilindri:
p= =  F= f (4.8)
Rezultă că presa hidraulică este un dispozitiv de amplificare a forţei, factorul de amplificare
fiind egal cu raportul suprafeţelor celor două pistoane.

Fig. 4.3

Manometre, barometre

Fig. 4.4 Manometru Fig. 4.5 Barometru Barometru

Cel mai simplu tip de manometru este cel cu tub deschis (fig. 4.4). El constă dintr-un tub deschis
în formă de U, care conţine lichidul. Un capăt al tubului se află la presiunea p 1=p (de măsurat), iar
celălalt este deschis în atmosferă (p2=patm). Presiunea la baza coloanei din stânga este p+ρgy 1, iar
la baza coloanei din drepta este patm+ρgy2, unde ρ este densitatea lichidului manometric.
Deoarece aceste presiuni trebuie să fie egale:
p+ρgy1=patm+ρgy2 
p=patm+ρgh (4.9)
Presiunea p reprezintă presiunea absolută, în timp ce diferenţa p-patm=ρgh este
presiunea indicată de manometru.
Barometrul cu mercur este un tub lung de sticlă umplut cu mercur şi răsturnat într-o
cuvă cu mercur (fig. 4.5). Spaţiul aflat deasupra coloanei de mercur conţine numai vapori de
mercur, a căror presiune la temperatura camerei poate fi neglijată.
Conform legii lui Pascal: ρgy2=patm+ρgy1 
patm=ρgh (4.10)
 La măsurarea presiunii atmosferice cu barometrul se obişnuieşte să se exprime
în ,,mm coloană de mercur“. Acestea nu sunt unităţi reale de presiune, dar sunt atât de
sugestive încât sunt adesea folosite.
Presiunea exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de 1mm se numeşte torr, în
onoarea fizicianului italian Torricelli (1608-1647) care a studiat prima oară coloana barometrică
cu Hg.
Presiunea atmosferică se mai poate exprima folosind ca unităţi de măsură 1 atmosferă
(1atm), Pascal (1Pa) sau 1bar.

Forţe de presiune hidrostatice.

Principiul lui Arhimede
Legea lui Arhimede se enunţă astfel:
Un corp scufundat într-un fluid este împins
de jos în sus cu o forţă verticală egală cu greutatea
volumului de fluid dezlocuit de corp.
Fie un corp cilindric cufundat în poziţie
verticală într-un lichid în repaus; se notează cu S
aria bazei şi cu h înălţimea cilindrului (fig. 4.6)
Rezultanta forţelor de presiune verticale, normale
pe baza cilindrului este: Eβρήκα !

FA=F2-F1=(p2-p1)S (4.11)

sau:

FA=g(h2-h1)S=ghS=Gl (4.12)

unde Gl este greutatea greutatea volumului de fluid dezlocuit de

corpul cilindric.

Fig. 4.6

a) G>FA. Rezultanta se numeşte

greutatea aparentă şi are modulul:

Ga=mg-fVg=mg (4.13)

unde f este densitatea fluidului şi c densitatea

corpului scufundat în fluid.
b) G=FA. Corpul rămâne în echilibru în interiorul
fluidului. Dacă corpul este omogen, atunci:
Plutirea corpurilor f=c (4.14)

c) G<FA. Rezultanta se numeşte forţă ascensională şi are modulul:

Fa= -mg+fVg=mg (4.15)

 Forţele care acţionează asupra unui baraj

Se consideră că apa are o adâncime H în spatele peretelui vertical din amonte al unui
baraj. Ea exercită asupra barajului o forţă rezultantă orizontală ce tinde să-l împingă de-a
lungul fundaţiei, iar de la un anumit moment tinde să-l răstoarne în jurul punctului 0. Se
determină forţa orizontală și momentul ei.
Forţa totală este:
F= gLH2 (4.18)
Momentul total în raport cu 0 este:
M= gLH3
(4.20)
Dacă este înălţimea punctului în care acţionează forţa totală F pentru a produce acest
moment:
F = gLH2 = gLH3  = H
(4.21)
Astfel, suportul forţei rezultante se află la 1/3 din adâncimea totală deasupra lui 0, sau
la 2/3 din adâncimea faţă de suprafaţă.

Tensiunea superficială

Un dispozitiv simplu pentru demonstrarea efectelor de suprafaţă este

format dintr-o bucată de sârmă în formă de U şi dintr-o bucată de sârmă
dreaptă care poate culisa pe ea, de greutate G 1. Dacă introducem dispozitivul
într-o soluţie de săpun, latura mobilă este trasă rapid în sus, spre partea
superioară a lui U (fig. 4.8). Dacă se adaugă o greutate G 2, aceeaşi peliculă va
menţine latura mobilă în echilibru în orice poziţie, indiferent de suprafaţa
peliculei de lichid (la T=const).
Deci forţa nu creşte dacă suprafaţa este întinsă mai mult. Această
comportare diferă foarte mult de comportarea elastică a unei fâşii de cauciuc, Fig. 4.8
pentru care forţa creşte dacă fâşia este alungită.

De aceea putem considera că atunci când bara este trasă în jos,suprafaţa peliculei
creşte pe seama trecerii în straturile superficiale a moleculelor aflate anterior în interiorul
volumului peliculei. Astfel, aceste straturi nu sunt întinse ca în cazul unei fâşii de cauciuc. O
suprafaţă mai mare este creată de către un număr mai mare de molecule ce provin din volumul
lichidului.
Fie l lungimea laturii de sârmă mobile. Deoarece
pelicula are două suprafeţe, lungimea totală pe care
acţionează forţa de suprafaţă este 2l.
Tensiunea superficială a peliculei σ este raportul
dintre forţa de suprafaţă şi lungimea (perpendicular pe forţă)
de-a lungul căreia acţionează forţa.
σ= (4.22)
Tensiunea superficială se determină măsurând forţa necesară pentru a echilibra forţele
de suprafaţă F cu ajutorul unui dinamometru prevăzut cu un resort sensibil.
Tensiunea superficială a unui lichid în contact cu vaporii lui sau cu aerul depinde numai
de natura lichidului şi de temperatură. Tensiunea superficială scade de obicei cu creşterea
temperaturii.
F= σp (forța de tensiune superficială)
L=σS (lucrul mecanic necesar modificării suprafeței)

Lichidul în contact cu aerul σ.10-3 Apa în contact cu aerul σ.10-3

la T = 200C [N/m] la T [0C] [N/m]
Apa 72,8 0 75,6
Benzen 28,9 20 72,8
Glicerină 63,1 60 66,2
Mercur 465 100 58,9

Capilaritatea

Termenul de capilaritate provine de la denumirea de capilare dată tuburilor subţiri.

La echilibru:
F=G
F = σp = σ2πr
G = mg = ρVg = ρπr2hg
V=Sh= πr2h
σ2πr = ρπr2hg
 Legea lui Jurin:
 Capilariatea este foarte importantă în multe procese biologice. Asemenea apei (de fapt a
unei soluţii apoase diluate) din rădăcinile unei plante în frunze, datorată parţial capilarităţii şi
parţial presiunii osmotice care apare în rădăcini este un exemplu tipic.

Originea expresiei „Evrika!”

Povestea celebrului cuvânt începe în urmă cu mai bine de 2.250 de ani, în vremea
Regelui Hieron al II-lea al Siracuzei.

În aceeași perioadă în Siracuza trăia unul dintre cei

mai mari învăţaţi ai lumii antice, savantul Arhimede.
Acesta se lăuda nu numai cu mari realizări în domenii
ştiinţifice precum matematică, fizică, astronomie şi chiar
filozofie, ci și cu faptul că era prietenul de încredere al
regelui.
Hieron al II-lea al Siracuzei dorea să ofere o
coroană de aur zeilor, iar pentru asta a tocmit un bijutier.
Coroana era foarte frumoasă, însă prin Siracuza circula
atunci un zvon. Se spunea că bijutierii luau o parte din aur
şi o înlocuiau cu argint mai ieftin, fără să se observe la
cântar. Regele l-a suspectat pe meșterul făurar că a încerca
să-l păcălească, însă nu a putut dovedi acest lucru. Drept
urmare, l-a chemat pe Arhimede ca să-l ajute să dezlege
misterul. El i-a cerut să-i spună dacă meșterul făurar a
încercat să-l fure sau nu, dar fără să strice coroana. 287 î.Hr. - 212 î.Hr.
Arhimede nu a putut da un răspuns pe loc, dar nu a Principiul lui Arhimede,
renunțat. Se spune că Arhimede s-a chinuit zile în şir pentru Șurubul lui Arhimede,
a rezolva această problemă, însă oricât încerca, nu ajungea Hidrostatica, Legea pârghiilor,
a niciun rezultat. Calcul infinitezimal,
Axioma lui Arhimede
Legenda spune că, într-o bună dimineață, el a găsit soluția în timp ce făcea baie. Stând
în cadă, a observat că nivelul apei crește pe măsură ce corpul său se scufunda, iar acest lucru
l-a ajutat să rezolve dilema. El a realizat că un obiect scufundat într-un lichid dislocă un
volum de apă egal cu volumul acelui obiect, în cazul de față chiar corpul său. Drept urmare, a
aplicat același principiu cu coroana de aur. Arhimede a introdus în ecuaţie datele pe care le
avea de la rege şi, astfel, a descoperit următoarele: coroana era mai puţin densă decât aurul,
dar mai densă decât argintul. Asta însemna că bijutierul amestecase cele două metale, iar
suspiciunile regelui erau cât se poate de întemeiate.
În momentul în care a realizat importanța descoperirii sale, Arhimede a sărit din cadă,
i-a ignorat pe discipoli care îl implorau să rămână şi a rupt-o la fugă spre palat. Doar că el a
uitat că este dezbrăcat, astfel că a alergat pe strâzile din Siracuza gol-pușcă în timp ce striga
întruna „Evrika!” (în limba elenă „am descoperit!”).
 Surubul lui Arhimede

Parghii
Daca imi dati un punct de sprijin, eu voi rasturna Pamantul