Proprietatile fluidelor

2. PARAMETRII ŞI PROPRIETĂŢILE CARE DEFINESC

STAREA UNUI FLUID

1. Proprietăţi fizice comune lichidelor şi gazelor

2. Proprietăţi fizice specifice lichidelor
3. Proprietăţi fizice specifice gazelor

Definiţie O proprietate este o caracteristică a unei materii care este invariantă (constantă)
atunci când respectiva materie se află intr-o anumită stare de echilibru. Condiţiile
care determină această stare sunt unice şi descrise (caracterizate) de proprietăţile
materiei.

2.1 PROPRIETĂŢI FIZICE COMUNE LICHIDELOR ŞI GAZELOR

2.1.1 PRESIUNEA, p
Presiunea este unul din cei mai importanţi parametri ce caracterizează starea unui fluid. Prin
definiţie, presiunea într-un fluid în repaus este raportul dintre forţa normală şi aria suprafeţei pe
care se exercită această forţă.

Într-un punct dintr-un fluid în repaus, se defineşte ca fiind limita reportului dintre forţa normală şi
aria suprafeţei pe care se exercită această forţa, când aria tinde către zero, în jurul punctului
respectiv. Matematic se exprimă conform relaţiei:
F dF
p lim , (2.1)
A 0 A dA

în formă diferenţială, sau simplu:

F
p (2.2)
A

Observaţie: Dacă forţa nu ar fi normală (perpendiculară) pe suprafaţa pe care acţionează, ar

trebui să admitem ipoteză existenţei unor eforturi tangenţiale în fluid, ceea ce ar
contrazice faptul că acesta este considerat în repaus. De asemenea, într-un fluid în
echilibru, presiunea este funcţie de punctul în care se determină, M M( x , y , z ) , cu
alte cuvinte este o mărime scalară.
pM f ( M ,t )
pM f ( x , y , z ,t )
M M( x , y ,z )

7
 DINAMICA FLUIDELOR

Totodată, pentru un fluid, presiunea poate fi interpretată ca o măsură a energiei acestuia pe

unitatea de volum:
F F d L Lucru mecanic (Energie)
p (2.3)
A A d V Volum

Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este N / m 2 , denumită începând cu 1971 şi Pascal

Pa , după numele omului de ştiinţă Blaise Pascal, matematician, fizician, filozof, de origine
franceză (1623 – 1662).
N
1 Pa 1 . (2.4)
m2

Deoarece aceasta este o unitate foarte mică în comparaţie cu presiunile uzuale întâlnite în
instalaţiile industriale, sau chiar cu presiunea atmosferică din zonele locuite ale Pământului, se
folosesc multiplii pascalului:

kilopascalul, 1 kPa 10 3 Pa , denumit şi piez şi

megapascalul, 1 MPa 10 6 Pa .
Des utilizat, cu precădere în aplicaţiile tehnice, este barul, prescurtat bar . Această unitate, deşi nu
aparţine Sistemului Internaţional, este tolerată datorită utilizării ei într-un număr însemnat de ţări,

printre care şi a noastră: 1 bar 10 5 Pa .

O altă unitate de măsură utilizată în tehnică este atmosfera tehnică, prescurtată at , definită de
raportul:
kg f
1 at 1 2
9.80665 10 4 Pa (2.5)
cm

Pentru definirea stării fizice normale se utilizează atmosfera fizică, prescurtată At , sau atm . A fost
pusă în evidenţă şi calculată pentru prima dată de E. Torricelli, vezi figura 2.1
(presiunea hidrostatică exercitată de coloana de mercur la baza ei pe aria secţiunii
S este egală cu presiunea atmosferică de pe suprafaţa liberă a mercurului).
h = 760 mm

1 At 101325 5 Pa 760 mmHg (torr)

Presiunea atmosferică este în acelaşi loc o mărime variabilă în timp. De

pAt
asemenea variază de la un loc la altul, funcţie şi de valoarea acceleraţiei
S
gravitaţionale locale. Astfel se defineşte:
(rHg )
 presiunea fizică normală p0 ca fiind cea exercitată de o coloană de mercur Fig. 2.1
de 760 mm la nivelul mării.

Rezoluţia 4 a celei de a X-a Conferinţe Generale de Măsuri şi Unităţi, 1954, stabileşte că, valoric,
presiunea fizică normală este egală cu:

8
 Proprietatile fluidelor

1 At 101325 5 Pa 760 mmHg (torr)

În practică, pentru măsurarea unor presiuni mici se utilizează aparate a căror funcţionare se
bazează pe principiul determinării presiunii hidrostatice exercitate de o coloană de lichid (vezi
figura 2.2). Astfel, se utilizează frecvent unităţi de măsură ce reprezintă înălţimi ale unor coloane
de lichid, precum:

p0
kg m N
1 mmH2 O 10 3 3
9.81 2
10 3
m 9.81
m s m2

kg m 3 N
1 mm alc 803 3
9.81 2
10 m 7.875
m2
h

m s

p p p0 lp g h [mm lp ] , (2.6)

(r lp ) unde: lp densitatea lichidului piezometric.

Fig. 2.2

Cele menţionate anterior, referitor la unităţile de măsură utilizate şi a bazei lor de calcul, ne dau
posibilitatea definirii a două tipuri de presiuni. Astfel, în funcţie de valoarea presiunii utilizată ca
bază de măsurare (de referinţă), se disting:

 presiunea absolută: presiunea care are ca nivel de referinţă presiunea vidului absolut,
zero ; astfel, ca mărime absolută presiunea este o mărime întotdeauna pozitivă;
 presiunea relativă: presiunea care are ca nivel de referinţă pe cea atmosferică în locul în
care se efectuează măsurarea.

Relaţia de legătură dintre cele două presiuni este:

pabs p0 prel (2.7)

În cazul în care pabs p0 presiunea relativă se mai numeşte şi vacuummetrică, după numele
aparatului utilizat la măsurarea ei. Se mai numeşte şi depresiune iar ca valoare este negativă, fapt
evidenţiat şi de aparatul de măsură (vacuummetru).

În cazul în care pabs p0 presiunea relativă se mai numeşte şi manometrică, caz în care este o
suprapresiune şi are o valoare pozitivă. Manometrele industriale se gradează având ca zero
presiunea atmosferică normală.

Observaţie: Deoarece în problemele tehnice curente forţele care se dezvoltă in instalaţiile

hidraulice (pneumatice) sunt rezultatul diferenţei dintre presiunea (absolută) din
interiorul instalaţiei şi presiunea atmosferică exterioară, în Mecanica Fluidelor se
utilizează, în general, presiunea relativă.

9
 DINAMICA FLUIDELOR

Pentru un curent de fluid, presiunea într-un punct din interiorul acestuia este rezultatul acţiunii
presiunii statice şi a presiunii dinamice:

ptot pst pdin (2.8)

unde: ptot presiunea totală;

pst presiunea statică (presiunea care se exercită în planul de separaţie a două mase de
fluid); în general, presiunea statică nu variază în secţiunea unui curent, excepţie
făcând cazurile în care liniile de curent sunt curbate;
pdin presiunea dinamică; se calculează cu relaţia:

v2
pdin (2.9)
2
unde: v viteza curentului de fluid (în punctul de măsurare).
densitatea fluidului.

2.1.2 DENSITATEA,

Definiţie: Densitatea într-un punct din interiorul unui fluid se defineşte ca fiind limita
raportului dintre masa m a unui element de volum din jurul punctului considerat şi
volumul elementului V , când acesta tinde către zero:
m dm
P lim (2.10)
V 0 V dV

În cazul unui fluid omogen, densitatea este egală raportul dintre masa unui volum determinat de
fluid şi respectivul volum (masa unităţii de volum) şi are aceeaşi valoare în orice punct al fluidului:
m (2.11)
V

Relaţia anterioară este utilizată şi în cazul definirii densităţii medii a unui fluid. Termenii sinonimi ai
densităţii sunt: masă specifică, sau masă volumică. Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional
este:
[ m] kg
[ ] SI
[ V] m3

Inversul densităţii, volumul ocupat de unitatea de masă, se numeşte volum specific:

1 m3
v (2.12)
kg

Observaţie: În general, densitatea unui fluid este funcţie de poziţia punctului de măsurare, de
presiunea p şi de temperatura t [°C] la momentul efectuării măsurătorii.

10
 Proprietatile fluidelor

Această observaţie este valabilă cu precădere în cazul gazelor (fluide compresibile), a căror
densitate depinde de temperatură şi presiune; se poate determina din ecuaţia de stare, aplicată
pentru două stări, dintre care una cunoscută:

p T0
0 , (2.13)
p0 T
unde: termenii cu indice " 0" sunt parametrii gazului în starea de referinţă.

Pentru lichide se poate considera că densitatea nu depinde de presiune, ea variind nesemnificativ

în funcţie de temperatură (fluide de densitate constantă, incompresibile).

Densitatea definită conform relaţiei (2.11) se numeşte şi densitate absolută. În practică, pentru a
uşura măsurarea densităţii fluidelor se utilizează uneori densitatea relativă, definită de raportul
dintre densitatea fluidului considerat şi densitatea unui fluid de referinţă în condiţii standard:

fluid
( fluid )r (2.14)
ref .

Pentru gaze, fluidul de referinţă este aerul în stare normală: 0 aer 1.293 kg/m 3 , la presiunea

atmosferică normală p0 aer 101325 N/m 2 ( p0 aer 760 mmHg ) şi temperatura t 0 aer 0 C,

( T0 aer 273.15 K ).

Pentru lichide, fluidul de referinţă este apa distilată: apa 1000 k g/m3 la presiunea atmosferică

normală şi temperatura t apa 4 C.

2.1.3 Greutatea specifică,

Legat de densitatea unui fluid se defineşte greutatea specifică (greutatea unităţii de volum).

Definiţie: Greutatea specifică într-un punct din interiorul unui fluid se defineşte ca fiind

limita raportului dintre greutatea G a unui element de volum din jurul punctului
considerat şi volumul elementului V , când acesta tinde către zero:
G dG
P lim (2.15)
V 0 V dV

În cazul unui fluid omogen, greutatea specifică este egală raportul dintre greutatea unui volum
determinat de fluid şi respectivul volum (masa unităţii de volum) şi are aceeaşi valoare în orice
punct al fluidului:
G
(2.16)
V

11
 DINAMICA FLUIDELOR

Termenul sinonim al greutăţii specifice este greutate volumică. Unitatea de măsură în Sistemul
Internaţional este:

[G] N
[ ] SI
[ V] m3

Greutatea specifică este legată de densitate prin relaţia:

g (2.17)

2.1.4 Compresibilitatea izotermă,

Definiţie: Compresibilitatea izotermă este proprietatea unui fluid de a-şi modifica volumul sub
acţiunea variaţiei de presiune, la o temperatură constantă.

După cum se observă din figura 2.3, variaţia de volum V a fluidului din cilindru este proporţională
cu variaţia p a presiunii acestuia. Relaţia care exprimă această dependenţă este:

Fig. 2.3 Variaţia presiunii într-un cilindru la modificarea volumului

V
p (2.18)
V
unde: V volumul iniţial al fluidului;
V V variaţia relativă a volumului;
coeficientul de evaluare cantitativă a compresibilităţii fluidului; poartă
denumirea de modul de compresibilitate izotermă, notat şi cu k .

Observaţie: Semnul ,,-’’ din relaţia anterioară arată faptul că unei creşteri de presiune îi
corespunde o scădere de volum.

Pentru variaţii infinitezimale, relaţia anterioară se rescrie astfel:

dV
dp (2.19)
V

Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional pentru modulul de compresibilitate este:

12
 Proprietatile fluidelor

1 m2
[ ] SI
[ p] N

Inversul modulului de compresibilitate este modulul de elasticitate, notat cu .

1
[N/m2] (2.20)

Ca şi în cazul densităţii, valorile şi depind de temperatură şi nu depind practic de valoarea

presiunii. Ţinând cont că masa unui fluid este constantă, prin diferenţierea relaţiei m V ct
obţinem:
dV d
dm dV Vd 0 dV Vd (2.21)
V

Din relaţiile (2.19) şi (2.21) rezultă că:

1d
d dp
dp (2.22)
dp
d

Pentru fluidele grele (lichidele) raportul ( d dp ) 0 , aşadar 0 (sunt practic incompresibile).

Pentru gazele comune, precum oxigenul, modulul de elasticitate depinde de natura procesului.
Astfel:
p , pentru procese izotermice; (2.23)

p pentru procese adiabatice; (2.24)

unde:
c p / cv exponentul adiabatic; raportul dintre căldurile specifice la presiune

constantă şi la volum constant;

p presiunea absolută.

Legat de aceşti doi parametri care definesc starea unui fluid se poate defini un altul şi anume celeritatea.

2.1.5 Celeritatea, c

Celeritatea sau viteza de propagare a sunetului reprezintă unul dintre parametrii care descriu
propagarea perturbaţiilor printr-un mediu fluid. Această viteză depinde de proprietăţile mediului de
propagare, în particular de elasticitatea şi densitatea acestuia. Într-un mediu fluid este definită de
relaţia lui Newton:
1 dp
c [m/s]. (2.25)
d
13
 DINAMICA FLUIDELOR

În aer şi alte gaze viteza sunetului depinde în primul rând de temperatură. Presiunea are un efect
mic, iar umiditatea nu are aproape nici un efect asupra vitezei. De exemplu:
la t 0 C c 331,5 m/s
la t 20 C c 343,4 m/s

În lichide viteza de propagare a sunetului este mai mare decât în gaze, pentru că, deşi densitatea
este mai mare (ceea ce ar însemna o inerţie mai mare, deci o viteză inferioară), compresibilitatea
lichidelor este mult mai mică decât a gazelor, ceea ce face ca o perturbaţie a presiunii într-un
punct să se propage rapid la punctele vecine. Astfel, în apă viteza de propagare a sunetului este
de 1400-1500 m/s. Cunoaşterea precisă a vitezei sunetului în apă este importantă într-o serie de
domenii precum cartografierea acustică a fundului oceanic, aplicaţii ale sonarului subacvatic,
comunicaţii etc.

2.1.6 Numărul Mach, M

Numărul Mach (după numele fizicianului austriac Ernst Mach) este o unitate de măsură folosită
pentru a exprima viteza unui corp care se deplasează într-un fluid.
v
M [-] (2.26)
c

unde: v viteza (relativă) de mişcare a fluidului.

Astfel, numărul lui Mach este o mărime adimensională care arată de câte ori este mai mare viteza
unui mobil decât viteza sunetului în acel mediu. Pentru Mach 1, viteza este egală cu viteza
sunetului în fluidul respectiv. În condiţiile atmosferei standard, pentru Mach 1, viteza (relativă) a
aerului este egală cu 1228 km/h. Valorile subunitare ale numărului lui Mach înseamnă viteze
subsonice (mai mici decât viteza sunetului), iar valorile supraunitare înseamnă viteze supersonice.
O clasificare mai detaliată defineşte următoarele regimuri de mişcare a fluidelor:

- pentru Ma 0.25 : mişcarea este subsonică, incompresibilă;

- pentru 0.25 Ma 0.8 : mişcarea este subsonică, compresibilă;
- pentru 0.8 Ma 1.2 : mişcarea este transonică; are loc formarea undelor
de şoc;
- pentru Ma 1 : mişcarea este sonică;
- pentru 1.2 Ma 5 : mişcarea supersonică; are loc stabilizarea undelor de şoc
formate anterior;
- pentru Ma 5: mişcare hipersonică.

14
 Proprietatile fluidelor

2.1.7 Adeziunea la suprafeţele solide

Este un fenomen de aceeaşi natură cu coeziunea care se manifestă prin apariţia forţelor de
atracţie dintre particulele vecine, ale unui fluid şi ale unui solid aflate în contact .

Forţa de adeziune depinde de natura suprafeţei, de natura fluidului, de temperatură. S-a dovedit
experimental că în jurul corpurilor solide aflate în contact cu fluide există un strat de fluid aderent,
2
numit şi strat limită, a cărui grosime este de ordinul 10 mm. În stratul limită se manifestă intens
forţele de frecare vâscoasă care determină o modificare a profilului de viteze a particulelor de fluid
(variaţia gradientului de viteză pe direcţia normală curgerii dv / dy , vezi figura 2.4).

Fig. 2.4 Profilul de viteze în stratul limită

2.1.8 Vâscozitatea - , .

Vâscozitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a se opune deformaţiilor atunci când sunt supuse
la lunecare relativă a straturilor suprapuse (de a opune rezistenţă la schimbarea formei). Această
proprietate se manifestă numai la fluidele în mişcare prin apariţia unor eforturi tangenţiale datorită
frecării dintre straturile alăturate de fluid care se deplasează unele faţă de altele.

Stă la baza mecanismului de transmitere a mişcării într-un fluid.

Constatarea a fost făcută de Newton (1687) pe baza experimentului ilustrat în figura 2.5. Tot el a
stabilit şi expresia efortului tangenţial unitar de vâscozitate.

Fig 2.5 – Decrierea macanismului de curgere a unui fluid între două plăci plane
15
 DINAMICA FLUIDELOR

Astfel, mişcarea unui lichid între două plăci plane, paralele, dintre care una fixă şi cealaltă mobilă
poate fi caracterizată conform următorului mecanism: presupunem că volumul de lichid dintre cele
două plăci este format din mai multe straturi paralele; primul strat aderă la placa mobilă şi se va
deplasa cu aceeaşi viteză ca a plăcii, v ; după un scurt interval de timp se va pune în mişcare şi
cel de al doilea strat, dar cu o viteză mai mică, v dv , …; ultimul strat de fluid, aderent la placa
fixă, va avea viteza egală cu zero.

Astfel, între straturile de fluid se dezvoltă eforturi tangenţiale definite de relaţia:

F
[N/m2], (2.27)
A
unde: A aria plăcii mobile;
F forţa care acţionează asupra plăcii mobile.

Experimental s-a constatat că valoarea eforturilor tangenţiale care se exercită între straturile de
fluid este direct proporţională cu viteza de deplasare a plăcii mobile şi invers proporţională cu
distanţa dintre placi, prin intermediul unui coeficient de proporţionalitate, conform relaţiei:

ν dν
sau (Legea lui Newton), (2.28)
h dy
unde: dν gradientul vitezei după direcţia y (variaţia vitezei pe unitatea de lungime a
dy normalei la direcţia de mişcare a fluidului).

Mărimea caracterizează proprietatea de vâscozitate a fluidului. Se numeşte coeficient de

vâscozitate dinamică, sau vâscozitate dinamică. Sensul fizic al acestei mărimi este acela de
tensiune tangenţială care se dezvoltă în interiorul unui fluid omogen când gradientul vitezei este
unitar. Unitatea de măsură a vâscozităţii dinamice în sistemul internaţional este [N·s/m2] sau
[kg/m·s].

Pentru a lega vâscozitatea de natura fluidului s-a introdus noţiunea de vâscozitate cinematică, ,
definită de relaţia:

, (2.29)

unde: densitatea fluidului.

Unitatea de măsură a vâscozităţii cinematice în sistemul internaţional este [m2/s]. În sistemul

tehnic, unităţile de măsură ale celor două tipuri de vâscozitate se exprimă astfel:

[ gram ]
[ ] ST 1 1 P ( poise ) ,
[ cm s ]
[ cm 2 ]
[ ] ST 1 1 St (Stokes ) .
[s]

16
 Proprietatile fluidelor

Vâscozităţile dinamică şi cinematică depind de parametrii de stare ai mediului. Astfel, vâscozitatea

dinamică depind numai de temperatură şi nu depinde de presiune, în timp ce vâscozitatea
cinematică depinde şi de presiune. La creşterea temperaturii se măreşte vâscozitatea gazelor şi
vaporilor, iar vâscozitatea lichidelor se micşorează.

Dependenţa vâscozităţii gazelor de temperatură poate fi exprimată cu o bună aproximaţie utilizând

formula lui Sutherland:
3
T0 C T 2 kg (2.30)
0 ,
T C T0 m s
unde: 0 vâscozitatea dinamică în condiţii fizice normale de presiune şi temperatură:
p0 , respectiv T0 ;

C constantă de variaţie a vâscozităţii dinamice cu temperatura pentru gaze.

Pentru aer 0 aer 1,712·10 -5 kg/m s , respectiv C 111 K .

Pentru apă, vâscozitatea cinematică se poate calcula cu relaţia lui Poiseuille:

1.78 10 6
m2
, (2.31)
1 0.0337 t 0.00022 t 2 s
unde: t temperatura apei în grade Celsius.

dv
În funcţie de dependenţa , materialele se pot clasifica astfel (vezi figura 2.6):
dy

1- fluide ideale (lipsite de vâscozitate), deci 0;

2- solide rigide (nu există deplasări între diferitele puncte care 2 6 4
definesc solidul, sub acţiunea unor eforturi tangenţiale, sau
3
normale);
3- fluide newtoniene (valoarea tensiunilor tangenţiale este 5
proporţională cu gradientul de viteză);
4- fluidele dilatante (suspensiile foarte concentrate, în care faza 1 dv
dy
lichidă ocupă practic doar spaţiul dintre particulele solide; Fig. 2.6
fluide nenewtoniene;
5- materiale pseudoplastice;
6- materiale plastice de tip Bingham ideale (fluide vâscoplastice; au prag de curgere).

Pentru fluidele nenewtoiene, legea de variaţie a tensiunilor tangenţiale de frecare are expresia:
1
dv dv dv
k k aR (2.32)
dy dy dy

17
 DINAMICA FLUIDELOR

unde: k indice de consistenţă al fluidului;

index de comportare al curgerii.

a vâscozitate dinamică aparentă.

2.2. PROPRIETĂŢI FIZICE SPECIFICE LICHIDELOR

Principalele proprietăţi fizice specifice lichidelor sunt: tensiunea superficială, capilaritatea, absorţia sau
degajarea gazelor (desorbţia) şi cavitaţia.

2.2.1 Tensiunea superficială,

Tensiunea superficială a unui lichid este o mărime definită prin forţa care se exercită tangenţial
pe unitatea de lungime de pe suprafaţa lichidului, datorită interacţiunii dintre moleculele de lichid
din stratul superficial şi moleculele de lichid din interior.
F
[N/m] (2.33)
l
Tensiunea tangenţială intervine în calculul diferenţei de presiune într-un punct al unei suprafeţe
curbe de contact dintre două lichide imiscibile (sau un lichid şi un gaz).

Fig. 2.7

Dacă se notează cu R1 şi R2 razele de curbură principale ale suprafeţei de contact (vezi figura
2.7), atunci diferenţa de presiune dintre cele două părţi ale suprafeţei de contact este dată de
formula lui Laplace:

1 1
p p1 p2 [N/m 2 ] (2.34)
R1 R2

18
 Proprietatile fluidelor

2.2.2 Capilaritatea
Capilaritatea este proprietatea care rezultă ca o consecinţă a fenomenului de adeziune şi a
tensiunii superficiale şi care constă în apariţia unei denivelări a suprafeţei libere a lichidului în
tuburile capilare şi anume o ascensiune pentru un lichid care udă tubul şi o coborâre pentru un
lichid care nu udă tubul (vezi figura 2.8).

Fig. 2.8

Denivelarea h este dată în primă aproximaţie de legea lui Jurin:

2
h [m] (2.35)
rg
unde: tensiunea superficială a lichidului;
densitatea lichidului.

2.2.3 Absorţia (sau degajarea) gazelor

Absorţia gazelor este fenomenul prin care gazele şi vaporii, care alcătuiesc faza absorbantă, pătrund prin
difuziune în masa unui lichid, prin suprafaţa de separaţie dintre cele două faze. Se produce când
concentraţia componentelor în stare gazoasă este mai mare ca cea corespunzătoare echilibrului fazelor.
Creşte odată cu presiunea. Degajarea gazelor este procesul invers absorţiei.

De exemplu, în condiţii obişnuite de temperatură şi presiune, apa conţine un volum de aer ce reprezintă
aproximativ 2% din volumul său. De asemenea, în contact cu aerul, apa absoarbe mai mult oxigen şi mai
puţin azot ( 34% O2 şi 66% N2 ) fată de raportul în care aceste gaze se găsesc în aer ( 21% O2 şi

79% N2 ).

2.4 Cavitaţia
Cavitaţia este un fenomen complex, foarte periculos pentru maşinile şi instalaţiile hidraulice ce apare pe
porţiunile în care presiunea scade sub cea de vaporizare, la temperatură corespunzătoare funcţionării şi
consta şi constă în formarea unor bule de vapori şi gaz care ajungând în zone de presiuni mare se
recondensează, respectiv se redizolvă.

Fenomenul e marcat prin apariţia unor zgomote puternice, temperaturi ridicate, coroziune chimică,
ce conduc la distrugerea rapidă a instalaţiilor.

19
 DINAMICA FLUIDELOR

2.3. PROPRIETĂŢI FIZICE SPECIFICE GAZELOR

Proprietăţile fizice specifice gazelor se pot clasifica în proprietăţi mecanice şi proprietăţi termice.
Cele mecanice sunt legate de comportarea acestora ca fluide uşoare şi compresibile. Gazele şi
vaporii sunt denumite şi fluide uşoare deoarece în majoritatea cazurilor greutatea acestora poate fi
neglijată în raport cu forţele uzuale de presiune cu care acestea acţionează asupra solidelor cu
care vin în contact. De asemenea, variaţiile de volum pe care le suferă acestea sub acţiunea
forţelor de presiune sunt însemnate valoric.

De mare importanţă în studiul fluidelor uşoare sunt proprietăţile termodinamice, acestea ţinând
cont de faptul că mişcarea gazelor este însoţită inevitabil de procese termice. Mărimile de stare ale
unui gaz: presiunea p , densitatea , şi temperatura T sunt interdependente. Ecuaţia care
defineşte această interdependenţă, pentru gazele perfecte, este Ecuaţia de stare denumită şi
Ecuaţia Clapeyron-Mendeleev:
p p RM
pV m RT RT T (2.36)
M
unde: R [J/kg·K] constanta caracteristică a gazului studiat;

RM 8314.3 J/kmol·K constanta universală a gazelor;

m [ kg ] masa gazului;
M [kg/kmol] masa molară a gazului.
În studiul repausului sau mişcării unui gaz perfect (fără frecări sau şoc) se deosebesc următoarele
legi de variaţie a densităţii în funcţie de presiune:

2.3.1 Variaţie izocoră (la volum constant):

ct 0. (2.37)

2.3.2 Variaţie izotermă (la temperatură constantă):

p p0
ct . (2.38)
0

2.3.3 Variaţie adiabatică (fără schimb de căldură cu mediul exterior):

p p0
ct k
. (2.39)
0

unde: exponentul transformării adiabatice (exponentul adiabatic).

2.3.4 Variaţie politropică (transformare generală):

p p0n
n
ct n (2.40)
0

unde: n exponentul transformării politropice (exponentul politropic).

20
 Proprietatile fluidelor

2.3.5 Căldura specifică, c

Pentru o substanţă (omogenă) căldura specifică reprezintă căldura necesară unităţii de masă din
acea substanţă pentru a-şi mări temperatura cu un grad, fără modificarea stării fizice sau chimice.
Se determină experimental sau poate fi calculată utilizând teoria cinetico-moleculară (în cazul
gazelor).
1 dQ
c [J/kg ·K]. (2.41)
m dT

Pentru gaze şi vapori, căldura specifică depinde natura procesului termodinamic. Astfel se definesc:

cV căldură specifică la volum constant (proces izocor, sau izodens)

cp căldură specifică la presiune constantă (proces izobar)

Legătura dintre cV şi c p este dată relaţia (R. Mayer):

cp cv R [J/kg ·K]. (2.42)

unde:
R [J/kg ·K]: constanta caracteristică a gazului studiat;

Raportul dintre c p şi cV defineşte exponentul adiabatic :

cp
. (2.43)
cv
Astfel:

R
cp R ; cv . (2.44)
1 1

2.3.6 Energia internă specifică, u

Energia internă specifică este energia termică a unui substanţe, raportată la unitatea de masă.
Pentru gazele perfecte se calculează cu relaţia:
du cv dT [J/kg]. (2.45)

3.4 Entalpia specifică, h

Reprezintă suma dintre energia internă specifică şi energia potenţială de presiune specifică
(unităţii de masă):
p
h u [J/kg]. (2.46)

Pentru un gaz perfect entalpia depinde doar de temperatură şi se calculează cu relaţia:

p
dh d u c p dT . (2.47)

21