DEZVOLTAREA CICLONILOR EXTRATROPICALI

Se ştia dinainte de 1800 că ciclonii (depresiunile), sunt purtătorii

de precipitaţii şi de vreme „rea”. Foarte multă vreme nu s-a ţinut
seama de importanţa interacţiei maselor de aer în formarea ciclonilor
şi în consecinţă nu s-au putut determina condiţiile în care este
favorizată dezvoltarea ciclonilor.
Primul model de dezvoltare a unui ciclon a fost propus de Şcoala
Norvegiană în timpul primului război mondial. În 1918 J.Bjerknes a
publicat teoria sa despre formarea ciclonilor, teorie cunoscută ca
teoria frontului polar. De atunci s-au adus multe modificări acestei
teorii şi au mai apărut şi altele legate de instabilitatea hidrodinamică
în general şi cea baroclină, în special.
Ciclonii extratropicali, numiţi cicloni de undă sau depresiuni
frontale sunt observaţi la latitudinile de peste 20º dar cel mai frecvent
la latitudinile dintre 30º şi 60º. Aceste depresiuni se formează de-a
lungul fronturilor, zone puternic barocline.
Depresiunile frontale, sau ciclonii de undă au lungimi de undă
tipice între 1500-3000 km.
 INSTABILITATE BAROCLINA

Punctul de vedere acceptat în prezent este că perturbaţiile

barocline (ciclonii) la scară sinoptică la latitudini medii sunt iniţiate ca
rezultat al instabilităţii hidrodinamice a curgerii zonale în raport cu
perturbaţiile mici ale curgerii.
Conceptul instabilităţii hidrodinamice poate fi înţeles calitativ prin
considerarea mişcării unei particule individuale de fluid intr-un curent
zonal staţionar.
Metoda particulei a fost folosită pentru determinarea criteriilor
pentru stabilitatea statică, prin examinarea condiţiilor în care o
particulă deplasată vertical, fără să perturbe mediul înconjurător se
întoarce la poziţia iniţială sau este accelerată ulterior de la nivelul
iniţial. Metoda particulei poate fi generalizată, presupunând că
deplasarea particulei este într-o direcţie arbitrară. Dacă starea de
bază este stratificată stabil şi curentul are curgere orizontală şi
verticală, analiza devine mai completă.
Totuşi, dacă particula este deplasată orizontal, perpendicular pe
curentul principal, atunci forţa portantă nu joacă nici un rol.
Acest caz special, numit “stabilitate inerţială” poate fi analizat
foarte simplu dacă curgerea de bază se presupune geostrofică. Dacă
reprezentăm starea de bază a curgerii prin:
1 
ug  
f y
şi presupunem că deplasarea particulei nu perturbă câmpul presiunii,
ecuaţiile de mişcare devin:
du dy
 fv  f
dt dt
dv
 f (u g  u )
dt
Considerăm o particulă care este în mişcare cu viteza stării de
bază geostrofică, la o poziţie y  y 0 . Daca particula este deplasată
perpendicular pe curent pe o distanţă y, se poate obţine noua sa
viteza zonală
u( y 0  y)  u g ( y 0 )  fy
Vântul geostrofic la y 0  y poate fi aproximat ca:
u g
u g ( y 0  y )  u g ( y 0 )  y
y
Înlocuind (3) si (4) in (2) se obţine:
dv d 2 (y) u g
   f ( f  )y
dt dt 2 y
Aceasta ecuaţie este matematic de aceeaşi formă ca şi ecuaţia
pentru mişcarea unor particule care se deplasează vertical într-o
atmosfera stabilă. Particula va fi forţată fie să se întoarcă la poziţia sa
iniţială, fie va fi accelerată de la acea poziţie. În mişcarea medie unde
f este pozitiv, condiţia de stabilitate inerţială devine:
>0 stabil
u g : =0 neutru
f
y
<0 instabil
u g
Întrucât ( f  ) este vorticitatea absolută a curgerii de bază, condiţia
y
de stabilitate inerţială este simplificată: vorticitatea absolută sa fie
pozitivă.
Observaţiile arată că la scară sinoptică vorticitatea absolută este,
aproape întotdeauna pozitivă. Obţinerea unei vorticităţi absolute
negative deasupra unei arii mari este de aşteptat să determine
imediat mişcări de instabilitate inerţială care ar amesteca fluidul
lateral şi ar reduce curgerea până când vorticitatea absolută devine
din nou pozitivă. Acest mecanism este numit “instabilitate inerţială”,
întrucât când este privită dintr-un sistem de referinţă, absolut,
instabilitatea rezultă dintr-un neechilibru dintre gradientul presiunii şi
forţa Coriolis (care este inerţială) pentru o particulă care se
deplasează radial într-un vortex asimetric.
Instabilitatea statică şi inerţială sunt numai două din tipurile
posibile de instabilitate hidrodinamica.
În general curgerea de bază supusă la perturbaţii arbitrare poate
fi supusă la o varietate de moduri ale instabilităţii, care depinde de
forfecarea orizontală şi verticală, stabilitatea statică, variaţia
parametrului Coriolis, influenţa frecării etc.
Numai în câteva cazuri poate metoda simplă a particulei să furnizeze
criterii de stabilitate satisfăcătoare.
De obicei este nevoie de o aproximaţie mai riguroasă care să
analizeze o versiune liniarizată a ecuaţiilor de bază, ca să se
determine condiţiile în care soluţiile descriu amplificarea
perturbaţiilor. O aproximaţie obişnuită este presupunerea unei
soluţii de tip unda, de forma: e ik ( x  ct )
şi să se determine condiţiile pentru care viteza de faza c are o parte
imaginară. Aceasta tehnică se numeşte metoda modurilor normale
şi se aplică pentru determinarea stabilităţii unui curent baroclin.
Desigur, în atmosfera reală mulţi alţi factori pot influenţa
dezvoltarea sistemelor sinoptice, ca de exemplu instabilitatea
datorată forfecărilor laterale în curentul jet, interacţiile neliniare ale
perturbaţiilor de amplitudine finită şi eliberarea de căldură latentă.
În orice caz, se vede din studii observaţionale, din simulări de
laborator şi modele numerice, că instabilitatea baroclină este
mecanismul primar pentru dezvoltarea undelor la scara sinoptică de
la latitudini medii.
Baroclinicitatea nu este uniform distribuită în atmosferă, ci mai
degrabă gradienţii orizontali ai temperaturii tind să se concentreze în
zonele de baroclinicitate asociate curenţilor jet troposferici. Ca
urmare, dezvoltarea undelor barocline se concentrează de asemenea
în astfel de regiuni.
Orice perturbaţie mică în jet tinde să amplifice energia de la jet
pe măsură ce perturbaţia creşte. Cele mai multe sisteme sinoptice la
latitudini medii par să se dezvolte ca rezultat al unei instabilităţi a
jetului. Această instabilitate, care este o instabilitate baroclină,
depinde , în primul rând, de curentul vertical din curentul jet şi, astfel,
tinde să se obţină în primul rând în regiunile zonei frontale.
Instabilitatea baroclină nu este totuşi identică cu instabilitatea
frontală, întrucât cele mai multe modele de instabilitate baroclină
descriu numai mişcările scalate geostrofic, în timp ce perturbaţiile în
vecinătatea unor zone frontale intense trebuie să fie negeostrofice.
Perturbaţiile barocline acţionează ele însele ca să intensifice
gradienţii termici preexistenţi şi astfel generează zonele frontale. De
asemenea, ca rezultat al instabilităţii barocline, se dezvoltă ciclonii
de-a lungul frontului polar.
Stadiile în dezvoltarea unui ciclon tipic baroclin care se dezvoltă
ca rezultat al instabilitătii barocline de-a lungul frontului polar sunt
arătate schematic în figura de mai jos.
 În stadiul dezvoltării formaţiunii ciclonice se observă o legătură
strânsă între curgerea din straturile superioare şi curgerea de la
suprafaţă; se observă că o advecţie rece intensă apare la vestul
depresiunii de la suprafaţă, şi o advecţie caldă mai slabă la est.
Această configuraţie a advecţiei termice este o consecinţă directă a
faptului că talvegul la 500 hPa (aflat la vest) rămâne în urma
depresiunii de la suprafaţă, aşa că vântul geostrofic mediu în stratul
500-1000 hPa este direcţionat perpendicular pe liniile de grosime
către grosimile mai mari de la vestul depresiunii de la suprafaţă şi
către grosimile mici la estul depresiunii de la suprafaţă.
În întreaga troposferă, axele talvegurilor şi dorsalelor se înclină
către vest cu înălţimea, pe când axele aerului cel mai cald şi cel mai
rece au o înclinare opusă. Înclinarea către vest a talvegurilor şi
dorsalelor este necesară pentru favorizarea cedarea de energie
potenţială curgerii medii undei care se dezvoltă. În stadiul matur
depresiunile la 500 şi 1000 hPa sunt aproape în fază. Ca o
consecinţă, advecţia termică şi conversia energiei sunt slabe.
Dezvoltarea unei depresiuni considerată din punct de vedere
energetic presupune conversia energiei potenţiale în energie cinetică.
Această conversie are loc prin mişcările ascendente (şi către pol) ale
aerului cald. Ridicarea aerului cald este dirijată de curenţii verticali
turbionari şi prin suprapunerea divergenţei troposferice superioare
deasupra zonei de baroclinicitate. Intensificarea acestei zone
întăreşte în plus, vântul la înălţime. Divergenţa superioară permite
convergenţa la suprafaţă şi scăderea simultană a presiunii. Ridicarea
aerului cald de-a lungul ambelor fronturi, determină precipitaţiile care
se obtin în regiunea centrala a ciclonului. Căldura latentă eliberată
prin condensarea vaporilor de apă suplimentează energia sistemului
si creşte intensitatea depresiunii. Vânturile de vest puternice de la
nivelele superioare la latitudinile medii contribuie de asemenea la
dezvoltarea ciclonilor extratropicali.
O teorie mai nouă se referă la rolul fronturilor ca la unul de
subordonare ( Barry şi Chorley, 1992). Conform acestei teorii ele
(fronturile) se dezvoltă în interiorul depresiunilor ca zone înguste ale
ascensiunii intensificate, probabil, prin efectele formării norilor.
Cercetările recente au identificat o categorie de cicloni
extratropicali care se dezvoltă şi se intensifică rapid, ajungând să
aibă caracteristicile asemănătoare ciclonilor tropicali. Aceşti cicloni
sunt numiţi cicloni explozivi datorită vitezei cu care se adâncesc:
presiunea scade cu cel puţin 24 hPa în 24 de ore. Aceste sisteme au
fost observate în principal în timpul anotimpului de iarnă (spre sfârşit)
pe coastele estice ale USA, Japonia şi deasupra părţii centrale şi de
nord-est ale Pacificului de nord, în asociaţie cu zonele barocline
importante şi gradienţii termici mari datorită temperaturii la suprafaţa
mării. Analizele sinoptice au arătat că ciclogeneza explozivă este
favorizată de o troposferă joasă instabilă si este adesea localizată de-
a lungul unui talveg care traversează nivelul de 500hPa. Ciclonii
explozivi sunt caracterizati prin mişcări verticale intense, asociate cu
un nivel îngust de nedivergenţă în apropierea nivelului de 500 hPa şi
eliberarea la scară mare a căldurii latente.
Dată fiind viteza medie de scădere a presiunii mult mai mare
deasupra oceanului (10 hPa/24h) decât deasupra uscatului (3
hPa/24h) s-a sugerat că ciclonii explozivi reprezintă o versiune mai
intensă a dezvoltării unui ciclon tipic maritim.
 CICLUL DE VIATA AL DEPRESIUNII

O cale simplă de analiză a ciclului de viaţă al unei depresiuni

constă în urmărirea secvenţelor apariţiei şi evoluţiei sectorului cald al
unei unde frontale.
Ne imaginăm un front cvasistaţionar ca în figura a. Izobarele
sunt aliniate de-a lungul lui astfel încât nu se deplasează nici spre
nord nici spre sud. Condiţiile de forfecare sunt satisfăcute, cu vântul
în fiecare masă de aer care se mişcă relativ la cealaltă, lăsând frontul
la stânga.
Figura b reprezintă o perturbare de-a lungul frontului care a
apărut dintr-o rotire ciclonică, lucru ce a cauzat rotirea unei secţiuni a
frontului într-un anumit punct. Fenomenul este cunoscut sub numele
de front de undă.
Se remarcă distorsiunea izobarelor spre frontul de undă;
aceasta este cauzată de scăderea presiunii, unde este aerul mai
cald, mai puţin dens, a fost înlocuit de aerul mai rece şi mai dens de
la suprafaţă. În figură presiunea mai scăzută se află acolo unde aerul
este mai rece deşi aparent ar trebui sa fie unde este mai cald.
Explicaţia rezidă din faptul că masele de aer rece au tropopauza mai
joase şi mai calde calde şi astfel aerul stratosferic este mai cald şi
mai puţin dens deasupra masei de aer mai rece decât deasupra
masei de aer mai cald; acest lucru compensează densitatea mai
mare a aerului troposferic.
Unda frontală se deplasează de-a lungul frontului polar cu
aproximativ aceeaşi viteză ca vântul în aerul cald, tipic 15-20 m/s.
Dacă unda nu-şi modifică forma şi nu se amplifică, atunci poate poate
parcurge 100 km într-o zi, ca o perturbaţie tranzitorie care se
deplasează de-a lungul frontului polar. Se spune că s-a format o
undă stabilă.
Totuşi, unele unde nu sunt stabile şi le creşte şi lungimea de
undă şi amplitudinea. Teoria dezvoltării unei astfel de unde este
complexă si depinde de baroclinicitatea zonei frontului polar,
lungimea de undă a perturbaţiei, latitudine şi forfecarea verticală a
vântului. Lungimile de undă între 600 şi 4000 km sunt cel mai
probabil instabile şi se dezvoltă după stadiul b).Fenomenul cu o astfel
de dezvoltare este denumit instabilitate baroclină şi l-am discutat în
paragraful precedent.
 Figura c reprezintă un stadiu ulterior , după o zi, când unda a
fost amplificată. Înlocuirea aerului rece prin cel cald, împreună cu
rotirea preexistentă determină scăderea presiunii destul ca să
formeze o circulaţie închisă (o izobară închisă).În acest stadiu se
spune că există o depresiune frontală deschisă. Aria dintre frontul
rece şi cel cald poartă numele de sector cald al depresiunii.
De îndată ce depresiunea a atins stadiul de „sector cald”, ea
continuă să se dezvolte , sectorul cald crescând în amplitudine şi
îngustându-se. Depresiunea de la suprafaţă se separa de „vârf” şi se
adânceşte progresiv în continuare în aerul rece. Se formează o nouă
zonă frontală. Procesul poate fi privit ca şi când frontul rece se
suprapune peste frontul cald, urcă aerul cald în înălţime şi oclude
sectorul cald de la suprafaţă.

DEPRESIUNI NEFRONTALE
 Nu toate depresiunile sunt create ca unde frontale. Depresiunile
tropicale sunt în principal nefrontale. La latitudini medii şi înalte sunt
de importanţă şi interes special patru tipuri de depresiuni care se
dezvoltă în condiţii diferite: depresiunile de adăpost (lee),
depresiunile termice, depresiunile aerului polar si depresiunile reci.

Depresiunile de adăpost

Aerul din curgerea vestică care este forţat să traverseze o

barieră muntoasă orientată nord-sud suferă o comprimare verticală
deasupra muntelui şi o destindere în pe cealaltă parte care se află la
adăpost de vânt. Astfel există o tendinţă pentru divergenţă şi curbură
anticiclonică deasupra crestei, convergenţă şi curbură ciclonică la
adăpostul barierei muntoase. Caracteristicile curgerii aerului şi
dimensiunea barierei determină dacă se dezvolta un sistem
depresionar. Astfel de depresiuni care cel puţin iniţial tind să rămână
„ancorate” de barieră, sunt frecvente iarna la sudul Alpilor când munţii
blochează curgerea de nivel jos a curenţilor de aer din nord-vest. Se
pot observa fronturi în aceste depresiuni dar este important de ştiut
ca depresiunea nu se formează ca o undă de-a lungul frontului.

Depresiunea termică

Aceste depresiuni apar exclusiv vara din cauza încălzirii diurne

accentuate a uscatului. Cele mai cunoscute astfel de depresiuni sunt
celula depresionară de vara din Arabia, din partea nordică a Indian şi
Arizona. Peninsula Iberică este de asemenea o regiune afectată
deseori de astfel de depresiuni. Vremea asociată acestor formaţiuni
este de obicei cu temperaturi foarte ridicate şi uscăciune, deşi există
suficientă umezeală încât din cauza instabilităţii create de încălzire să
se producă furtuni cu averse de ploaie. Depresiunile termice în mod
normal dispar noaptea când sursa de încălzire nu mai există, dar
cele din India şi Arizona persistă.

Depresiunile aerului polar

 Depresiunile aerului polar sunt o clasă slab definită a sistemelor
mezoscalare şi de scară sub-sinoptică ( câteva sute de kilometri) cu
un timp de viaţă de 1 sau 2 zile. Pe o imagine de satelit ele apar ca o
spirală noroasă cu una sau mai multe benzi noroase. Ele se dezvoltă
în principal în lunile de iarnă când masele de aer, Pm sau Am ,devin
instabile. Ele se formează de obicei în interiorul unei zone barocline
cum ar fi , de exemplu, la limita dintre mare si gheţari unde exista
gradienţi mari ai temperaturii de la suprafaţa mării iar dezvoltarea lor
poate fi stimulată prin perturbaţii de la nivelele superioare.

Depresiunile reci

Depresiunea rece este în mod obişnuit evidentă în câmpurile

circulaţiei şi temperaturii din troposfera medie. Ca o caracteristică
prezintă izoterme simetrice în jurul centrului. Pe hărţile de suprafaţă
se pot observa puţine semne sau deloc ale acestor sisteme
persistente care sunt frecvente deasupra nord-estului Americii de
Nord şi nord-estului Siberiei. Ele se formează probabil, ca rezultat al
unor mişcări verticale intense şi al răcirii adiabatice în depresiunile
barocline care se oclud de-a lungul coastelor Arcticii. Astfel de
depresiuni sunt în special importante în timpul iernii arctice dar nu
determină de obicei modificări ale vremii. Este important să se
sublinieze că depresiunile reci din troposferă pot fi legate cu fiecare
celulă depresiune-sau maxim barometric de la suprafaţă. La latitudini
medii depresiunile reci pot de asemenea să se formeze în timpul
perioadelor când circulaţia este mai puţin intensă. Aceste depresiuni
de obicei sunt lente în deplasare şi aspectele de vreme iniţiate sunt
nu se modifică mult iar vara determină fenomene orajoase (tunete,
fulgere).