Sunteți pe pagina 1din 325

E

EDDIIT
TUUR
RAAN
NAAU
UTTIIC
CAA
Partea 1-Dinamica Fluidelor

CUPRINS

1.0 PARTEA 1-DINAMICA FLUIDELOR..................................................................... 2

1.1 CONCEPTE INTRODUCTIVE ......................................................................................... 2


1.1.1 Presiunea fluidelor ............................................................................................... 3
1.1.2 Densitatea fluidelor.............................................................................................. 6
1.1.3 Vâscozitatea fluidelor........................................................................................... 8
1.1.4 Viteza Fluidelor.................................................................................................. 10
1.2 ECUAŢIA HIDROSTATICĂ ......................................................................................... 11
1.3 INFLUENŢA NUMĂRULUI LUI REYNOLDS ŞI MACH ASUPRA DEFINIRII CURGERII
FLUIDELOR ............................................................................................................................. 13
1.4 ECUAŢIILE LUI EULER .............................................................................................. 18
1.4.1 Legea conservării masei..................................................................................... 18
1.4.2 Legea conservării impulsului ............................................................................. 21
1.4.3 Liniile de curent, liniile de fum libere şi liniile de fum cu impuls ...................... 26
1.4.4 Legea conservării energiei ................................................................................. 28
1.5 INTERPRETAREA FIZICĂ A LEGILOR CONSERVĂRII MASEI ŞI IMPULSULUI FLUIDULUI
RESCRISE CU DERIVATE SUBSTANŢIALE .................................................................................. 30
1.6 LEGILOR CONSERVĂRII MASEI ŞI IMPULSULUI FLUIDULUI PENTRU APLICAŢII
NUMERICE .............................................................................................................................. 31
1.7 VORTICITATEA ŞI RATA DE DEFORMAŢIE A ELEMENTULUI DE FLUID ........................ 33
1.8 FUNCŢIILE DE CURENT ŞI PROPRIETĂŢILE LOR ......................................................... 38
1.9 ECUAŢIILE NAVIER-STOKES .................................................................................... 41
1.10 APLICAŢII NUMERICE REZOLVATE DE DINAMICA FLUIDELOR ................................... 46
1.10.1 Aplicaţia 1.1- Curgerea generală a lui Couette în formulare bidimensională
46
1.10.2 Aplicaţia 1.2- Curgerea într-o conductă ....................................................... 49
1.10.3 Aplicaţia 1.3- Curgerea într-o conductă inelară ................................................ 52
1.10.4 Aplicaţia 1.4- Curgerea printre doi cilindri în rotaţie reciprocă ....................... 55
1.10.5 Aplicaţia 1.5- Curgerea printr-un ajutaj convergent-divergent (problema lui
Jeffrey-Hamel) .................................................................................................................. 58
1.10.6 Aplicaţia 1.6- Curgerea printr-un cot T cu semi-diafragmă............................... 62
1.10.7 Aplicaţia 1.7-Analiza caroseriei unei maşini la viteza de 100 km/h ................... 66
1.10.8 Aplicaţia 1.8-Analiza numerică a comportamentului unei rachete cu coadă
rotitoare............................................................................................................................ 69

1-1
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.0 Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.1 Concepte Introductive

Mecanica Fluidelor şi Dinamica Fluidelor se aplică într-o mare diversitate de domenii


care necesită studierea comportamentul gazelor şi lichidelor.
În funcţie de domeniul de aplicare, Aerostatica e acea ramură a Mecanicii fluidelor
care se ocupa de echilibrul corpurilor solide scufundate într-un gaz. Aerodinamica se
ocupă de mişcarea gazelor şi a altor tipuri de fluide şi studiază forţele care se dezvoltă
prin mişcarea relativă a acestor fluide.
Pentru lichide se mai folosesc denominările de Hidrostatică şi Hidrodinamică dar
diferenţele conceptuale sunt mici sau inexistente, singura diferenţă notabilă fiind
domeniile de aplicare: Aerodinamica se aplică mai ales în proiectarea vehiculelor
aeriene în timp ce, de pilă, Hidrodinamica la proiectarea Navelor Maritime.
Dar care e diferenţa dintre comportamentul unui corp solid şi unul fluid?
Din punctul de vedere al răspunsului la acţiunea unei forţe exterioare, la corpul solid
forţa/tensiunea aplicată τ determină o deformaţie unghiulară γ proportională:

τ = Gγ (1.1)

Fig.1.1- Răspunsul la acţiunea unei forţe exterioare

Constanta de proporţionalitate G este Modulul Elastic şi are dimensiunea de forţa pe


arie [N/m2].
În schimb în cazul fluidelor tensiunea aplicată τ determină o rată a deformaţiei
unghiulare γ& care este crescătoare continuu în timp:
τ = μγ& (1.2)
în care μ este vâscozitatea fluidului având unitatea de măsură forţă înmulţită cu timpul
pe arie [(N sec)/m2].
Lichidele la scară microscopică, sunt formate din molecule care sunt în contact şi
alunecă unele peste altele, dar deşi discrete prin natură, fluidele în dinamica fluidelor
sunt modelate la scară macroscopică, ca un continuum.

1-2
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Gazele la scară microscopică sunt formate din molecule care nu sunt în contact imediat
şi datorită mişcării browniene, se ciocnesc continuu reciproc. Fiecare moleculă de gaz,
înainte de a se ciocni cu o alta, străbate o traiectorie care se numeşte „traiectorie liberă”
a cărei mărime este de 0,0001 mm la nivelul mării şi de 0,001 mm la 20 km de la
suprafaţa terestră. Cum avioanele comerciale de pildă au înălţimi de zbor în jur de 10
km, pentru calculul de pildă a caracteristicilor aripilor de pildă, modelul gazul poate fi
privit ca un continuum. La 150 km distanţa de pământ (orbitele joase ale sateliţilor)
traiectoria liberă este de 1 m, drept care rezistenţa la înaintare a sateliţilor presupune
modelul gazul ca fiind format din molecule discrete.

1.1.1 Presiunea fluidelor

Presiunea este definită ca forţa care acţionează asupra unei arii determinate. Presiunea
este un scalar. Deşi aparent definiţia presiunii implică existenţa unui corp solid care să
aibă o arie, această implicaţie nu este neaparat necesară. Presiunea poate fi definită în
orice punct al spaţiului ocupat de un fluid, de coordonate (x, y, z) dacă se presupune
existenţa unei suprafeţe imaginare ΔA, orcât de mici, asupra căreia acţionează o forţă
normală ΔFn, , astfel încât presiunea este:
⎛ ΔF ⎞
p ( x, y, z ) = lim ⎜ n ⎟ (1.3)
ΔA→ 0 ΔA
⎝ ⎠

Fig.1.2- Forţa normală pe elementul de arie care determină presiunea

Presiunea variază în spaţiu dar la fel de bine ea poate varia şi în timp, caz în care
presiunea este o funcţie p(x, y, z, t), determinând un câmp scalar variabil în timp şi
spaţiu.
Dacă se presupune existenţa unui senzor în mişcare, atunci rata schimbării presiunii
detectate de acesta depinde de mişcarea senzorului.
De pildă, în Fig. 1.3, presiunea statică înregistrată de un senzor de presiune montat pe
aripa unui avion în mişcare va arăta o presiune constantă p1(t) mereu aceeaşi în timpul
zborului. Un al doilea senzor montat pe pământ, va raporta o presiune variabilă p2(t) în
momentul în care aripa avionului va trece imediat prin apropierea sa.

1-3
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.3-Presiunile înregistrate de doi senzori de presiune, unul mobil şi al doilea static

Se poate observa că deşi cei doi senzori măsoară aceeaşi presiune p1(t) la momentul t0,
variaţia acesteia relativ la fiecare senzor însă, este diferită:
⎧ p1 (t 0 ) = p 2 (t 0 )

⎨ dp1 dp 2 (1.4)
⎪ dt (t 0 ) ≠ dt (t 0 )

Acum, daca ne imaginăm un al treilea senzor care „pluteşte” în aer antrenat de un
element microscopic de fluid, şi care astfel poate să urmarească o linie de curent de
coordonate xs(t), ys(t), zs(t), atunci presiunea raportată de acest senzor va fi ps(t) ca în
Fig. 1.4:

Fig.1.4-Presiunea înregistrată de un senzor antrenat de linia de curent

Vitezele locale ale elementului de fluid din linia de curent care antrenează senzorul
sunt:
⎧ dx s
⎪ dt = u ( x s , y s , z s , t )

⎪ dy s
⎨ = v( x s , y s , z s , t ) (1.5)
⎪ dt
⎪ dz s
⎪ = w( x s , y s , z s , t )
⎩ dt
Dacă senzorul înregistrează presiunea statică a câmpurilor de presiune care se
manifestă în apropierea liniei de curent, atunci presiunea raportată de acesta este:

1-4
Partea 1-Dinamica Fluidelor

p s (t ) = p( x s (t ), y s (t ), z s (t ), t ) (1.6)

Deşi p2(t) şi ps(t) par a fi asemănătoare ca şi formă, ele de fapt nu sunt egale în modul,
de vreme ce senzorul p2 se „mişcă” pe o traiectorie dreaptă relativ cu aripa avionului,
iar ps pe curba liniei de curent.
Variaţia în timp a presiunii raportate ps (t), poate fi calculată astfel:
dp s ∂p ∂x s ∂p ∂y s ∂p ∂z s ∂p ∂p ∂p ∂p ∂p
= + + + = u+ v+ w+ (1.7)
dt ∂x {∂t ∂y {
∂t ∂z { ∂t ∂t ∂x ∂y ∂z ∂t
u v w
Dacă se notează partea dreaptă a relaţiei (1.7) cu Dp/Dt, această mărime se numeşte
derivata substanţială a presiunii:
Dp ∂p ∂p ∂p ∂p
= u+ v+ w+ (1.8)
Dt ∂x ∂y ∂z ∂t
Această derivată substanţială poate fi calculată pentru orice mărime a câmpului de
curgere precum densitate, temperatură, viteză. În genere relaţia (1.8) poate fi scrisă
astfel:
D(...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) r
= u+ v+ w+ = + V ⋅ ∇(...) (1.9)
Dt ∂x ∂y ∂z ∂t ∂t

unde (...) poate fi densitate, temperatură, viteză, pătratul modulului vitezei etc.
În aplicaţiile numerice sub-sonice (la viteze relative ale fluidului mai mici decât viteza
sunetului în gaz, M<<1), şi în ipoteza gazului tratat ca fiind compresibil, căderea totală
de presiune este mică în comparaţie cu presiunea statică absolută, şi deci poate fi
afectată semnificativ de eroarea de rotunjire. Variaţia de presiune Δp este legată de
γpM 2
presiunea dinamică în care p este presiunea statică iar γ=cp/cv>1, este raportul
2
căldurilor specifice la presiune şi volum constant. Cum Δp/p≈M2, dacă Δp/p tinde la
zero atunci şi M2 va tinde la zero mult mai repede.
Pentru a se evita eroarea de rotunjire, unele programe de software utilizate în
simulările numerice ale curgerii fluidelor, folosesc conceptul de presiune de operare.
Prin scăderea presiunii de operare pop care de regulă este o presiune definită de
utilizator şi este destul de mare ca mărime, din presiunea absolută pabs, va rezulta
presiunea la manometru pmanomeru:
pabs=pop+ pmanomeru (1.10)
Valoarea implicită a pop este 101325 Pa.
Presiunea de operare devine importantă în tratamentul numeric al curgerii gazelor
ideale incompresibile, dat fiind că aceasta determină la modul direct densitatea:

1-5
Partea 1-Dinamica Fluidelor

p op
ρ=
R (1.11)
T
Mw
Presiunea de operare este mai puţin importantă pentru aplicaţiile supersonice dat fiind
că variaţiile presiunii în curgerea supersonică sunt mult mai mari decât la curgerea
subsonică iar problemele ţinând de eroarea de rotunjire dispar. În astfel de aplicaţii se
foloseşte presiunea absolută iar presiunea de operare se setează la zero, astfel presiunea
la manometru devine conform relaţiei (1.10) egală cu presiunea absolută.
Dacă valoarea densităţii se presupune a fi constantă sau derivată dintr-o interpolare
polinomială (v. Relaţia (1.14) şi (1.15)) atunci presiunea de operare nu se mai
foloseşte.
Criteriile alegerii presiunii de operare depind de numărul Mach al curgerii gazului
precum şi de relaţia de calcul a densităţii:

Relaţia de calcul a desităţii Numărul Mach Presiunea de operare


Gaze ideale compresibile M>0,1 0 sau Presiunea de curgere
medie
M<0,1 Presiunea de curgere medie
Densitate funcţie de Incompresibil N/A
temperatură
Constantă Incompresibil N/A
Gaz ideal incompresibil Incompresibil Presiunea de curgere medie
Tabelul 1.1-Reguli de alegere a presiunii de operare

1.1.2 Densitatea fluidelor

Densitatea este deasemeni un scalar definit ca fiind raportul dintre masă şi volum,
pentru un volum oricât de mic, situat oriunde în spaţiul de coordonate (x, y, z) ocupat
de fluid:
⎛ Δm ⎞
ρ ( x, y, z ) = lim ⎜ ⎟ (1.12)
Δv →0⎝ Δv ⎠

Densitatea variază în spaţiu dar la fel de bine ea poate varia şi în timp dar şi funcţie de
temperatură, caz în care densitatea este o funcţie ρ(x, y, z, T, t), determinând un câmp
scalar variabil în timp şi spaţiu.
Densitatea fluidelor în aplicaţiile numerice poate fi abordată ca fiind constantă, după
ecuaţia (1.12) dar deasemenea poate fi abordată ca fiind dependentă de temperatură
şi/sau de compoziţia amestecului de gaze.
Dacă aplicaţiile de calcul vizează fluide care suferă transfer de căldură, atunci
densitatea trebuie privită ca fiind dependentă de temperatură. Această dependenţă
suportă trei tipuri de modele:

1-6
Partea 1-Dinamica Fluidelor

• Dependenţa liniară discretă (pe intervale în spaţiu) a densităţii de temperatură:


⎛ ρ − ρn ⎞
ρ (T ) = ρ n + ⎜⎜ n +1 ⎟⎟(T − Tn ) (1.13)
T
⎝ n +1 − T n ⎠
unde indicele n şi n+1 definesc anumite puncte în spaţiul (x,y,z) al fluidului,
caracterizat printr-o anumită temperatură şi densitate, cunoscute. Între aceste puncte
(puncte de interpolare) densitatea variază după legea (1.13).

Densitate
r
n+1

r (T)

rn

Temperatura

Tn T=cunoscuta
Tn+1
Fig.1.5- Dependenţa liniară discretă a densităţii de temperatură

• Dependenţa polinomială discretă (pe intervale în spaţiu) a densităţii de


temperatură:
⎧ pentru _ Tmin,1 < T < Tmax,1 ⇒ ρ (T ) = A1 + A2T + A3T 2 + ... = ∑ An T n
⎪ n (1.14)

⎪ pentru _ Tmin, 2 < T < Tmax,2 ⇒ ρ (T ) = B1 + B2 T + B3T + ... = ∑ Bn T
2 n

⎩ n

unde sunt cunoscute atât numărul de intervale n de temperaturi minime şi maxime


peste care se face interpolarea, dar şi coeficienţii An şi Bn.
• Dependenţa polinomială a densităţii de temperatură:
ρ (T ) = A1 + A2 T + A3T 2 + ... = ∑ An T n (1.15)
n
În problemele de analiză numerică a combustiei, densitatea fluidului combustibil
depinde de densitatea fiecărei componente a amestecului (numite şi specii chimice-vezi
Partea 2 a volumului pentru detalii). Pentru modelarea unui amestec combustibil non-
ideal, densitatea amestecului se calculează astfel:
1
ρ= (1.16)
Yi
∑ ρρ
i i

unde Yi este fracţia de masă a fiecărei specii chimice iar ρi este densitatea proprie a
fiecărei specii.

1-7
Partea 1-Dinamica Fluidelor

În cazul fluidelor compresibile atunci:


p op + p
ρ= (1.17)
Y
RT ∑ i
i M w,i
unde p este presiunea la manometru (sau locală), R=8,314472 [J/(K mol)] este
constanta universală a gazului ideal, Mw,i este masa moleculară a speciei i, pop este
presiunea de operare definită mai sus.
Pentru un gaz ideal şi incompresibil atunci:
p op
ρ=
Y (1.18)
RT ∑ i
i M w,i

1.1.3 Vâscozitatea fluidelor

Vâscozitatea este măsura rezistenţei la curgerea fluidului atunci când este supus unor
încărcări/tensiuni de forfecare sau normale. Un fluid cu cât este mai vâscos cu atat va
curge mai greu. Vâscozitatea poate fi privită şi ca o măsură a frecărilor interne dintre
moleculele fluidului. Un fluid ideal fără vâscozitate se numeşte fluid iviscid.
Placa superioara mobila

Rezistenta la frecare

Gradient

Viteza u

Placa inferioara fixa


Fig.1.6- Rezistenţa la forfecare a fluidului

Fie două plăci de arie A, între care există un fluid. Placa superioară se mişcă cu viteza u
iar cea inferioară este fixă. Relaţia dintre rezistenţa la forfecare a fluidului şi mărimele
vitezelor diferitelor straturi de fluid este:

1-8
Partea 1-Dinamica Fluidelor

u
F = μA
y
F ∂u (1.19)
τ= =μ
A ∂y

unde F este forţa aplicată plăcii superioare, τ este rezistenţa la forfecare iar μ este o
constantă de proporţionalitate numită şi vâscozitate.
În analiza numerică pot fi definite câteva tipuri de vâscozităţi:
• Vâscozitatea constantă pentru diferite fluide (de exemplu μaer =1,7894x10-5
kg/m-s),
• Vâscozitatea dependentă de temperatură,
• Vâscozitatea dependentă de compoziţia amestecului,
În modelarea numerică a problemelor de curgere a fluidelor care implică transfer de
căldură vâscozitatea poate fi modelată ca fiind dependentă de temperatură. Există
disponibile câteva modele:
• Dependenţa liniară discretă (pe intervale în spaţiu) a vâscozităţii de
temperatură:
⎛ μ − μn ⎞
μ (T ) = μ n + ⎜⎜ n +1 ⎟⎟(T − Tn ) (1.20)
⎝ Tn +1 − Tn ⎠
• Dependenţa polinomială discretă (pe intervale în spaţiu) a vâscozităţii de
temperatură:
⎧ pentru _ Tmin,1 < T < Tmax,1 ⇒ μ (T ) = A1 + A2T + A3T 2 + ... = ∑ An T n
⎪ n
⎨ (1.21)
⎪ pentru _ Tmin, 2 < T < Tmax,2 ⇒ μ (T ) = B1 + B2 T + B3T + ... = ∑ Bn T
2 n

⎩ n

unde sunt cunoscute atât numărul de intervale n de temperaturi minime şi maxime


peste care se face interpolarea, dar şi coeficienţii An şi Bn.

• Dependenţa polinomială a densităţii de temperatură:


μ (T ) = A1 + A2T + A3T 2 + ... = ∑ An T n (1.22)
n
• Vâscozitatea Sutherland:
Vâscozitatea Sutherland se poate deduce din teoria cinetică a lui Sutherland folosind
conceptul forţelor intermoleculare potenţiale. Vâscozitatea Sutherland cu doi
coeficienţi este:
C T 3/ 2 (1.23)
μ= 1
T + C2
unde, pentru aer de exemplu, C1=1,458x10-6 [kg/m-s-K1/2] şi C2=110,4 0K.

1-9
Partea 1-Dinamica Fluidelor

• Legea putere a vâscozităţii:


Această lege de variaţie a vâscozităţii se aplică în mod obişnuit la determinarea
vâscozităţii gazelor diluate:
μ = BT n (1.24)
unde B este un coeficient adimensional care pentru aer la temperaturi şi presiuni
moderate este B=4,093x10-7, iar n=2/3.

• Vâscozitatea dependentă de compoziţia amestecului,

În analiza numerică a combustiei amestecurilor de gaze ideale unde există amestecuri


de specii chimice multiple, poate fi flosită ecuaţia:
X i μi
μ =∑
i ∑ X iφij
j
2
⎡ ⎛ ⎞1/ 2 ⎛ M ⎞1/ 4 ⎤
⎢1 + ⎜ μ i ⎟ ⎜ w,i ⎟ ⎥
⎢ ⎜⎝ μ j ⎟⎠ ⎜⎝ M w, j ⎟⎠ ⎥ (1.25)
φij = ⎣ 2

⎡ ⎛ M w,i ⎞ ⎤
⎢8⎜1 + ⎟⎥
⎢⎣ ⎜⎝ M w, j ⎟⎠⎥⎦
unde Xi este fracţiunea molară a speciei i.
În cazul amestecurilor de gaze neideale:
μ = ∑ Yi μ i (1.26)
i

1.1.4 Viteza Fluidelor

În studiul mişcării fluidelor cunoaşterea vitezei acestora desigur prezintă un interes


special. Viteza fluidelor poate fi concepută ca fiind rezultatul unui fluid staţionar în
care evoluează un corp cu o viteză dată (de pildă un avion care zboară), ca fiind
rezultatul mişcării fluidului peste un corp staţionar (de exemplu macheta unui avion
într-un tunel de vânt) sau un corp şi un fluid în mişcare reciprocă (barcă urcând în
susul unui râu).
Câmpurile de presiune şi forţele aero/hidrodinamice vor fi aceleaşi în toate cele trei
cazuri dacă proprietăţile fluidului, geometria corpului şi vitezele reciproce sunt
aceleaşi. Cu alte cuvinte ecuaţiile dinamicii fluidelor rămân neschimbate odată cu
schimbarea sistemului de referinţă (mobil sau fix) în sensul transformărilor lui Galilei.
Această concluzie este foarte importantă în simularea numerică dat fiind că adesea este

1-10
Partea 1-Dinamica Fluidelor

mult mai simplu să se considere corpul care evouează într-un fluid ca fiind staţionar şi
fluidul în mişcare, decât viceversa.
Dacă se consideră un element de fluid oricât de mic ca în figura de mai jos, trecând
prin dreptul punctului B acesta va fi caracterizat de o stare specifică de viteze
r
instantanee. Vectorul viteză V în punctul B va fi dat de componentele vitezei
elementului de fluid care trece prin acel punct şi la un moment dat.

Fig.1.7-Viteza fluidului în punctul B


r r r r
V ( x, y, z , t ) = u ( x, y, z , t )i + v( x, y, z , t ) j + w( x, y, z , t ) k (1.27)

r
Aşadar vectorul viteză V va defini un câmp variabil în timp ale caror componente pe
cele trei axe sunt determinate de scalarii u, v, w variabili în timp.
Mărimea vectorului viteză va fi aşadar un scalar variabil în timp:
r
V ( x, y , z , t ) = V = (u ( x, y , z , t ) ) + (v( x, y , z , t ) ) + (w( x, y , z , t ) )
2 2 2
(1.28)
Se poate defini curgerea laminară acea curgere a unui fluid caracterizată prin p, ρ şi
r
V constante în timp pentru toate punctele domeniului ocupat de fluid. Dacă din contră
r
una sau mai multe dintre p, ρ şi V sunt variabile în timp, atunci regimul de curgere
este turbulent. Pentru curgerea laminară se poate defini linia de curent ca fiind
traiectoria urmată de un element infim de fluid prin domeniul fluidului, aşa cum se
vede in Figura 1.7.

1.2 Ecuaţia Hidrostatică

Fie un element infinitezimal de fluid, ca în figura de mai jos, asupra căruia se exercită
un gradient de presiune pe direcţia y şi supus deasemenea gravităţiei, cu acceleraţia
gravitaţională g.
Dacă se presupune că elementul de fluid se află în echilibru atunci forţa rezultantă
generată de presiune şi de greutate trebuie să fie nulă.
Presiunea ce acţionează pe suprafaţa elementului de fluid este dA=dxdz şi volumul
elementului este dv=dxdydz. Astfel vom avea ecuaţia hidrostatică:

1-11
Partea 1-Dinamica Fluidelor

⎛ dp ⎞
− ⎜⎜ dy ⎟⎟dxdy − ρgdxdydz = 0 ⇒
⎝ dy ⎠ (1.29)
⇒ dp = − ρgdy
Dacă se face mai departe ipoteza că fluidul este de densitate constantă:
p ( y ) = p 0 − ρgy (1.30)
unde p0 este presiunea fluidului pentru y=0.
Dacă, mai departe, se consideră un obiect infinitezimal scufundat într-un fluid, de arie
dA=dxdz, de înălţime dh şi de de volum dv=dAdh,şi ţinând cont de (1.29), atunci pe
direcţia y vom avea:
Pr esiune + Greutate = 0
⎛ dp ⎞
pdA − ⎜⎜ p + dy ⎟dA − ρgdv = 0 ⇒
⎝ dy ⎟⎠
(1.31)
⎛ dp ⎞
⇒ −⎜⎜ dy ⎟⎟dA − ρgdv = 0
⎝ dy ⎠

Fig.1.8-Elementul infinitezimal de fluid Fig.1.9-Forţa lui Arhimede

⎛ dp ⎞
dF = pdA − ⎜⎜ p + dh ⎟dA ⇒
⎝ dy ⎟⎠
⎛ dp ⎞ (1.32)
⇒ dF = −⎜⎜ dh ⎟⎟dA ⇒ dF = ρgdv ⇒
⎝ dy ⎠
⇒ ∫ dF = ∫ ρgdv ⇒ F = ρgv ⇒
⇒ Forta _ arhimedica = Greutate _ Fluid _ Inlocuit
care este ecuaţia forţei arhimedice. Este important să se reţină că v este volumul
obiectului scufundat în fluid iar ρ este densitatea fluidului şi nu a obiectului.

1-12
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.3 Influenţa numărului lui Reynolds şi Mach asupra definirii curgerii


fluidelor

Dacă un fluid oarecare curge peste un profil (obiect solid) oarecare sau dacă profilul
evoluează într-un fluid cu o anumită viteză, atunci asupra profilului se exercită tensiuni
r
locale f în fiecare punct al său, generate de forţe hidrodinamice ce se dezvoltă la
suprafaţa de interfaţa dintre profil şi obiect. Aceste tensiuni locale se pot descompune
pe două direcţii, şi anume componenta normală pe suprafaţa profilului care este chiar
r
presiunea p , şi componenta tangenţială care este tensiunea de forfecare/frecare
r
vâscoase τ :

Fig.1.10- Forţe hidrodinamice ce se dezvoltă la suprafaţa de interfaţa dintre profil şi obiect

r r r
În realitate p >> τ , ceea ce face ca tensiunea f să fie aproape perpendiculară pe
r
suprafaţa profilului. Totuşi influenţa lui τ asupra curgerii fluidului peste suprafaţa
profilului nu poate fi neglijată contribuind semnificativ la rezistenţa aero-hidro-
dinamică, cu consecinţe importante, de exemplu, în designul final al aparatelor de zbor
si ambarcaţiunilor.
r
Dacă tensiunile locale f se integrează pe întreaga suprafaţă a profilului, atunci se
r r
poate deduce o forţă rezultantă R şi un moment M care acţionează în şi în jurul unui
punct oarecare al profilului.
r
Forţa rezultantă R poate fi descompusă, după regulile cunoscute, în componente în
diverse sisteme de axe de referinţă. Însă două sisteme de axe de referinţă sunt folosite
mai des în practică:

1-13
Partea 1-Dinamica Fluidelor

r
• Sistemul de axe a curgerii libere a fluidului (viteza la infinit a fluidului V∞ )
r
peste care rezultanta R se descompune în componentele de rezistenţa la
r r
înaintare D şi ascensională L ;
r
• Sistemul de axe ale profilului peste care rezultanta R se descompune în
r r
componentele forţei axiale A şi normale N .
Folosindu-se geometria elementară se poate deduce că:
r r r r r r (1.33)
L = N cos α − A sin α ; D = N sin α + A cos α
Numărul lui Reynolds poate fi interpretat fizic la limită, ca fiind raportul dintre
forţele de presiune şi cele de forfecare vâscoase care acţionează asupra unui profil ce
evoluează într-un fluid:
Forte _ Pr esiune p − p∞ ρu 2 ρ ∞V∞2 ρ V c V c
= ≅ ≅ ≅ ∞ ∞ = ∞ ≡ Re ∞
τ ⎛ du ⎞ ⎛ ⎞ μ∞ υ∞
μ ⎜ ⎟ ⎜ μ ∞ V∞ ⎟
Forte _ Forfecare
⎝ dn ⎠ ⎜⎝ c ⎟⎠ (1.34)
unde c este mărimea corpului (coarda):

Fig.1.11- Forţele de presiune şi cele de forfecare vâscoase

ρ ∞ , V∞ , μ ∞ , p ∞ sunt densitatea, viteza, vâscozitatea şi presiunea fluidului la infinit,


adică foarte departe de profil şi caracterizând proprietăţile fluidului „liber”.
În consecinţă numărul lui Reynolds este o măsură a importanţei forţelor de
forfecare/frecare vâscoase raportate la mărimea forţelor de presiune. Cu cât forţele de
frecare/forfecare vâscoase devin mai mici, cu atât numărul lui Reynolds va fi mai
mare.
Dacă se notează cu υ=μ/ρ, atunci aceasta va fi vâscozitatea cinematică.
Una din consecinţele mărimii numărului lui Reynolds este impactul asupra mărimii
stratului limită astfel: cu cât numărul lui Reynold este mai mare cu atât grosimea
stratului limită va fi mai mică:

1-14
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.12-Mărime strat limită funcţie de numărul lui Reynolds

Startul limită este definit ca fiind stratul de fluid care se află în imediata vecinătate a
suprafeţei profilului care evoluează în domeniul fluid. În interiorul startului limită
vâscozitatea fluidului este fenomenul dominant unde se dezvoltă rezistenţa la înaintare
aero-hidrodinamică, la exteriorul acestuia vâscozitatea poate fi neglijată fară a fie
afectate soluţiile ecuaţiilor dinamicii fluidelor. Deasemenea fenomenul de transfer de
căldură va avea loc, mai cu seamă, în stratul limită. Grosimea stratului limită „pentru
curgere” de regulă este definită ca fiind distanţa de la suprafaţa profilului în care viteza
r
fluidului este 99% din V∞ .
La transmiterea căldurii stratul limită „termic” are grosimea definită ca fiind distanţa
de la suprafaţa profilului în care temperatura fluidului este 99% din grosimea stratului
calculată în ipoteza iviscidă (vâscozitate zero). Raportul dintre cele două grosimi este
guvernată de numărul lui Prandtl, dacă acesta este mai mic decât unitatea atunci
grosimea stratului limită termic este mai mare decât cea a stratului limită de curgere.
În general numerele mari ale lui Reynolds generează un strat limită subţire şi laminar
rezultând frecări mai mici. Cu cât stratul limită devine mai gros acesta devine din
laminar turbulent iar forţele de frecare devin semnificative.
Considerarea (sau nu) a vâscozităţii în rezolvarea ecuaţiilor dinamicii fluidelor este
importantă:
• Dacă se neglijează tensiunea de forfecare/frecare vâscoasă atunci ecuaţiile
dinamicii fluidelor devin mult mai simple. Soluţiile astfel obţinute oferă detalii
preţioase asupra comportamentului unor profile precum aripile de avion, elici
de propulsie, palete de turbine etc.
• Dacă numărul lui Reynolds este mare (implicit vâscozitatea este mică), atunci
efectele acesteia asupra forţelor aerodinamice sunt neglijabile (Re>10e6).
Dacă Re este mic, influenta sa asupra curgerii nu mai poate fi neglijată.
De pildă pentru curgerea incompresibilă, laminară şi în sistemul de referinţă 2D
cartezian (planul bidimensional), ecuaţiile lui Navier-Stokes (cu notaţiile definite mai
sus, u, v, vitezele fluidului, p presiunea, υ vâscozitatea cinematică) sunt:

1-15
Partea 1-Dinamica Fluidelor

∂u ∂v
+ =0
∂x ∂y
∂u ∂u 1 ∂p ⎛ ∂ 2u ∂ 2u ⎞
u +v =− + υ ⎜⎜ 2 + 2 ⎟⎟
∂x ∂y ρ ∂x ⎝ ∂x ∂y ⎠ (1.35)

∂v ∂v 1 ∂p ⎛ ∂ 2v ∂ 2v ⎞
u +v =− + υ ⎜⎜ 2 + 2 ⎟⎟
∂x ∂y ρ ∂y ⎝ ∂x ∂y ⎠
Prin aproximarea ca numărul lui Reynolds să fie suficient de mare, atunci curgerea
fluidului peste profilul ce evoluează în domeniul fluid, poate fi divizată în două
regiuni, una exterioară iviscidă (cu vâscozitate zero), şi una situată imediat în
apropierea suprafeţei profilului unde vâscozitatea este importantă (care e în fapt stratul
limită). Se poate arăta că în stratul limită:
∂u ∂v
+ =0
∂x ∂y
∂u ∂u 1 ∂p ⎛ ∂ 2u ∂ 2u ⎞
u +v =− + υ ⎜⎜ 2 + 2 ⎟⎟ (1.36)
∂x ∂y ρ ∂x ⎝ ∂x ∂y ⎠
1 ∂p
=0
ρ ∂y
Considerându-se direcţia normală pe suprafaţa profilului, componenta v este mult mai
mică decât componenta u a vitezei, aşadar variaţia variaţia proprietăţilor fluidului de-a
lungul liniei de curent este mult mai mică decât în direcţie perpendiculară pe acestea.
Cum presiunea statică p este independentă de y, atunci presiunea la marginea stratului
limită este egală cu presiunea din interiorul acestuia.
Fie u0 componenta de-a lungul liniei de curent a vitezei fluidului în afara stratului
r r
limită, în condiţia ca u 0 să fie paralel cu u . Atunci:
∂u ∂u ∂u ∂ 2u
u +v = u0 0 + v 2
∂x ∂y ∂x ∂y (1.37)
∂u ∂u
Conditie _ la _ frontiera : + =0
∂x ∂y
∂p
Dacă presiunea p nu variază de-a lungul direcţiei de curgere atunci = 0 iar u0
∂x
⎛ ∂u ⎞
rămâne constantă ⎜ 0 = 0 ⎟ . Prin urmare ecuaţia de mişcare devine:
⎝ ∂x ⎠
∂u ∂u ⎛ ∂ 2u ⎞
u +v = υ ⎜⎜ 2 ⎟⎟ (1.38)
∂x ∂y ⎝ ∂y ⎠

1-16
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Ipoteza efectului neglijabil al vâscozităţii poate fi considerată în cazul profilelor aero-


hidrodinamice având muchii ascuţite şi unghiuri de atac mici (α în Fig. 1.11), cu
suprafeţe aliniate relativ la liniile de curent. În cazul unghiurilor de atac mari sau a
profilelor grosolane, liniile de curent suportă o aşa numită „separaţie” sau „rupere”,
care fizic este dispariţia bruscă a stratului limită din apropierea suprafeţei profilului,
rezultând un siaj consistent cu vârtejuri şi turbulenţă, în urma profilului:

Fig.1.13- Dispariţia bruscă a stratului limită din apropierea suprafeţei profilului


Rezultatul acestui fenomen este creşterea de până la 10 ori a frecării dintre profil şi
fluid.
Numărul Mach este definit ca fiind raportul dintre viteza „liberă” a fluidului şi viteza
sunetului în fluidul respectiv:
V
M∞ ≡ ∞ (1.39)
a∞
O altă interpretare fizică a numărului lui Mach este legată de estimarea variaţiei
presiunii fracţionale în domeniul fluidului:
⎛1 2⎞
⎜ ρ ∞ V∞ ⎟
⎠ = γ ρ ∞ V∞ = γ ρ ∞ V∞ = γ M 2
2 2
Δp q ∞ ⎝ 2 (1.40)
≅ = ∞
p∞ p∞ p∞ 2 γp ∞ 2 a ∞2 2
unde q∞ este debitul fluidului iar γ=cp/cv este raportul căldurilor specifice ale
fluidului la presiune şi volum constant. Aşadar pătratul numărului Mach descrie
variaţia raportului presiunii în câmpul de curgere ca în figura de mai jos:

Fig.1.14-Variaţia raportului presiunii în câmpul de curgere

1-17
Partea 1-Dinamica Fluidelor

La viteze mici ale fluidului M ∞2 << 1 variaţiea presiunii fracţionale în domeniul


fluidului este mică drept care densitatea şi temperatura au variaţii mici:
Δp Δρ ΔT (1.41)
M ∞2 << 1 ⇒ << 1; << 1; << 1
p ρ T
Aşadar curgerea fluidului la viteze mici va fi caracterizată de proprietăţi „aproape”
constante în întregul domeniu a fluidului. Curgerea fluidelor lichide (cu foarte mici
excepţii) poate fi considerată ca fiind la viteză mică, dat fiind că densitatea lichidelor
este constantă.

1.4 Ecuaţiile lui Euler

Pentru stabilirea ecuaţiilor care guvernează dinamica fluidelor se face apel la trei legi
de conservare: Conservarea masei, a impulsului şi a energiei, numite şi ecuaţiile lui
Euler.
Mecanica clasică aplică cele trei legi de mai sus considerând corpurile fizice ca fiind
puncte izolate, sisteme de puncte sau rigide. Cum fluidele nu sunt rigide ci continuu
deformabile, descrierea comportamentului lor dinamic se face considerând un nou tip
de modelare matematică.

1.4.1 Legea conservării masei

Un model foarte des utilizat este Volumul de control, care poate fi conceput atât
infinitezimal dar şi infinit. Există definite două tipuri de volume de control:
• Volumul de control este fix (Eulerian) în spaţiu prin care fluidul este liber să
treacă prin frontierele sale exterioare;
• Volumul de control este ataşat de fluid (Lagrangean), la care volumul curge
liber odată cu fluidul iar acesta nu poate intra/ieşi din frontierele sale. La limită
acest model copiază modelul de corp liber din mecanica clasică.
Ambele modele sunt valide şi dau aceleaşi rezultate însă volumul de control Eulerian
este cel mai des folosit.

Fig.1.15-Volume de control Eulerian şi Lagrangean

1-18
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fie un astfel de volum de control Eulerian oricât de mic, prin care fluidul trece fără
restricţii. Volumul are aria A pe care se defineşte vectorul unitate normal pe suprafaţă
r
n . Planul particulelor de fluid care sunt pe suprafaţa volumului la timpul t, vor străbate
o anumită distanţă în timpul Δt, astfel încât la timpul t+Δt va fi „măturat” un volum Δv:
Δv = Vn AΔt
r r (1.42)
unde _ Vn = V ⋅ n
Vn este acea componentă a vitezei particulei de fluid perpendiculară pe suprafaţă.
Masa fluidului care a „măturat” volumul Δv în timpul Δt (trecând prin aria A) este:
Δm = ρΔv = ρVn AΔt (1.43)

Debitul masic de fluid este definit ca fiind masa fluidului care trece prin suprafaţa A în
unitatea de timp:
dm ⎛ Δm ⎞ (1.44)
Debit _ masic = m& = = lim ⎜ ⎟ = ρVn A
dt Δt → 0⎝ Δt ⎠

Fig.1.16-Volumul „măturat” de masa de fluid


Fluxul de masă a fluidului este definit ca fiind debitul de masa raportat la aria A:
m& 1 dm 1 ⎛ Δm ⎞
Flux _ masa = = = lim ⎜ ⎟ = ρVn (1.45)
A A dt A Δt → 0 ⎝ Δt ⎠
Principiul conservării masei aplicat la volumul de control fix afirmă că variaţia în timp
a masei din interiorul unui volum de control este egală cu toate intrările şi ieşirile de
fluid prin frontierele sale, deci practic cu debitul de masă de fluid peste frontierele sale:
d
(Masa _ in _ volum ) = Debit _ masic _ volum
dt
(1.46)
d
dt ∫∫∫
( ρdv =)− ∫∫ ρ (V
r r
⋅ n ) dA

unde integrala ∫∫ (...) în relaţia (1.46) arată că integrarea se face pe întreaga suprafaţă
exterioară a volumului de control. Semnul negativ al acestei integrale este necesar dat

1-19
Partea 1-Dinamica Fluidelor

r
fiind că vectorul unitate n este orientat perpendicular şi are sensul dinspre interiorul
r r
către exteriorul volumului de control aşa că dacă − (V ⋅ n ) este pozitiv atunci fluidul
intră în volum şi dacă este negative fluidul iese din volum.
Teorema lui Gauss care va fi deseori invocată în cele ce urmează, leagă fluxul unui
r r
vector oarecare F care traversează o suprafaţă orientată dA cu comportamentul
câmpului vectorial în interiorul domeniului:

Fig.1.17-Teorema lui Gauss


r r r
∫∫∫ (∇ ⋅ F )dv = ∫∫ ⋅ n )dA
( F (1.47)
v ∂v
r
Divergenţa unui vector F poate fi definită pe baza unei integrale de suprafaţă cu
următoarea formulă:
r r
r
∇ ⋅ F = lim S
∫ dA = ∂Fx + ∂Fy + ∂Fz
F (1.48)
v →0 v ∂x ∂y ∂z
unde integrala de suprafaţă este calculată pe o suprafaţă închisă S care mărgineşte un
volum v care tinde la zero.
r r
Dacă se consideră vectorul oarecare ca fiind acum F = ρV atunci relaţia (1.46)
devine:
⎡ ∂ρ
∫∫∫ ⎢⎣ ∂t +( )
∇ ⋅ ρ V
r⎤
⎥dv = 0
(1.49)

Relaţia de mai sus este valabilă pentru orice volum de control luat oriunde în interiorul
domeniului fluidului. Ca urmare dacă în domeniul fluidului „îngramădim” oricât de
multe domenii de volume de control infinitezimale, atunci şi suma acestor volume
trebuie să satisfacă (1.49). Deci cantitatea de sub integrală trebuie să fie egală cu zero:
⎡ ∂ρ
⎢ ∂t ( )
+ ∇ ⋅ ρV
r⎤
⎥=0 (1.50)
⎣ ⎦
Relaţia (1.50) reprezintă legea conservării masei fluidelor.
În cazul curgerii laminare toate caracteristicile fluidului sunt constante în timp (deci
∂ρ
variaţia lor în timp este zero), deci = 0 şi ecuaţia (1.50) devine:
∂t
(1.51)

1-20
Partea 1-Dinamica Fluidelor

[∇ ⋅ (ρVr )] = 0
Dacă, mai mult, curgerea fluidului se desfăşoară la viteze mici, atunci densitatea nu
variază în timp şi va fi constantă:
[ ( )] r
[ ( )]r
∇ ⋅ ρV = 0 ⇒ ρ∇ ⋅ V = 0 ⇒ ∇ ⋅ V = 0
r
() (1.52)
Dacă se consideră de pildă volumul de control într-o conductă de diametru variabil,
prin care curge laminar un lichid, atunci ecuaţia (1.46) devine:
r r
∫∫r ⋅ ndA = − ρ1V1 A1 + ρ 2V2 A2 = 0 ⇒ ρVA = ct
ρ V (1.53)
r
Semnul negativ al V ⋅ n = −V1 pentru secţiunea A1 se datorează faptului că vectorul
viteză este opus vectorului normal pe suprafaţă. Feţele volumului de control care sunt
limitate de pereţii conductei nu contribuie la integrală de vreme ce vectorul viteză şi
cel normal pe suprafaţă sunt perpendiculari şi prin urmare produsul lor scalar este nul
r r
V ⋅n =0.

Fig.1.18-Legea conservării masei aplicată la curgerea prin conducte

1.4.2 Legea conservării impulsului

Impulsul în mecanica clasică este definit ca fiind produsul dintre masă şi viteză. Cea
mai generală formulare a celei de-a doua legi a dinamicii aşa cum a fost dată de
Newton este:
r d r r r (1.54)
F = (m aV ) ⇒ d (m aV ) = Fdt
dt {
impuls

care spune că forţa care acţionează asupra unui corp oarecare (solid sau fluid) este dată
de variaţia în timp a impulsului.
Pentru un volum de control fix Eulerian, masa ma din relaţia de mai sus nu cuprinde
numai masa aflată în interiorul volumului de control, dar şi masele de fluid care intră
şi ies din acesta.
Când fluidul curge prin frontierele volumului de control, acesta nu „vehiculează” doar
masă aşa cum s-a vazut mai sus, ci şi impuls. „Debitul” de impuls vehiculat de fluidul
în mişcare se poate defini astfel:

1-21
Partea 1-Dinamica Fluidelor

⎛ ⎞
⎜ impuls ⎟ (1.55)
" Debit" _ impuls = ( Debit _ Masic) × ⎜ ⎟
⎜1 Masa
23 ⎟
⎝ V ⎠
unde debitul masic este dat de relaţia (1.44) iar Impulsul/Masă este insuşi vectorul
r
viteză V .

Fig.1.19-„Debitul” de moment
r r r r r
" Debit" _ impuls = m& V = ρ (V{⋅ n ) AV = ρVn AV (1.56)
Vn

Fluxul de impuls ca şi fluxul de masă este definit ca Debitul de impuls raportat la aria
A considerată: r
r
m& V ρVn AV r (1.57)
Flux _ impuls = = = ρVnV
A A
Acum fie un volum de control fix ca în figura de mai jos prin frontierele căruia în
r
intervalul de timp dt oricât de mic trece un fluid asupra căruia se aplică o forţă F :

r
Fig.1.20-Aplicarea unei forţe F într-un interval de timp dt
r r
Forţa F aplicată în timpul dt va determina un impuls suplimentar Fdt care după
timpul dt va schimba starea de impuls existentă în interiorul volumului de control.
Schimbarea stării impulsului afectează trei componente:

1-22
Partea 1-Dinamica Fluidelor

r
• d (mV ) reprezintă schimbarea impulsului în interiorul volumului de control;
r
• d (moVo ) reprezintă schimbarea impulsului a masei de fluid dm0 care părăseşte
limitele volumului de control (care iese din volum);
r
• d (miVi ) reprezintă schimbarea impulsului a masei de fluid dmi care intră în
limitele volumului de control (care intră în volum);
Suma acestor variaţii de impuls va fi:
r r r r
Fdt = d ( mV ) + d (moVo ) − d (miVi ) ⇒
r r r r (1.58)
r d (mV ) d (moVo ) d (miVi ) d (mV ) dm r
⇒F= + − = + V
dt 14 dt44244dt43 dt dt
dm r
V
dt
O interpretare empirică a relaţiei de mai sus ar fi că efectele forţei aplicate asupra
r
fluidului din volumul de control d (mV ) vor fi cu atât mai atenuate cu cât masa de fluid
care intră în volum va prelua mai puţin impuls iar masa care iese va prelua cât mai
r
mult, în condiţiile în care Fdt =ct.
r
Forţa aplicată F poate proveni din diverse surse. De pildă ea poate fi o forţă
gravitaţională caz în care:
r r
Fgreutate = ∫∫∫ ρgdv (1.59)
Dacă forţa aplicată acţionează asupra suprafeţei volumului de control atunci:
r r r r r
F = F presiune + Fvascoasa = ∫∫ (− pn )dA + Fvascoasa (1.60)

deci poate fi separată într-o forţă de presiune însumată cu una generată de vâscozitate.
r r
r d (mV ) dm r r r r d (mV ) dm r
F= + V ⇒ ∫∫∫ ρgdv + ∫∫ ( − pn )dA + Fvascoasa = + V⇒
dt dt dt dt
r
r r d (mV ) dm r r
⇒ ∫∫∫ ρgdv + Fvascoasa = + V + ∫∫ ( pn ) dA =
14 dt424dt 43
d r r r r
dt ∫∫∫
ρVdv + ∫∫ ρ (V ⋅n )VdA (1.61)
d v r r r r
=
dt ∫∫∫ ρVdv + ∫∫ ρ (V ⋅ n )VdA + ∫∫ ( pn )dA
Relaţia de mai sus reprezintă forma integrală a legii conservării impulsului în
mecanica fluidelor.
Se poate trece la forma diferenţială a ecuaţie făcându-se câteva consideraţii matematice
suplimentare.
Mai întâi ce este gradientul de presiune?

1-23
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.21-Gradientul într-un câmp de presiuni şi exemplu de câmp vectorial al vitezelor


elementelor de fluid rotaţional de pildă (vârtej)

Prin definiţie presiunea este un scalar care poate varia funcţie de pozitia în spaţiu dar şi
în timp p(x,y,z,t). Rezultatul este că într-un volum de control presiunea poate varia
funcţie de coordonatele punctului căruia i se măsoară presiunea.
În cele două imagini de mai sus, câmpul scalar (presiunea) este în alb şi negru, negru
reprezentând valori mai mari, iar gradientul corespunzător acestui câmp este
reprezentat de săgeţi.
În calculul vectorial, gradientul unui câmp scalar este un câmp vectorial (un mănunchi
de vectori) ai cărui vectori sunt îndreptaţi, în fiecare punct, în direcţia celei mai mari
rate de creştere a câmpului scalar, şi al cărui modul este cea mai mare rată de
schimbare.
În matematică un câmp vectorial, sau un câmp de vectori este o construcţie din calculul
vectorial care asociază un vector fiecărui punct dintr-un spaţiu euclidian (Figura 1.21).
Câmpurile vectoriale sunt adesea utilizate în fizică pentru a modela, de exemplu, viteza
şi direcţia de curgere a unui fluid prin spaţiu, sau modulul şi direcţia unei forţe, cum ar
fi forţa magnetică sau gravitaţională, şi variaţiile acestora de la punct la punct.
Dat fiind un volum de control în care presiunea este dată de un câmp scalar p variabil,
astfel încât în fiercare punct (x,y,z) presiunea este p(x,y,z) (vom presupune că presiunea
nu variază în timp). Atunci, în fiecare punct din acesta, gradientul va arăta direcţia în
care presiunea creşte cel mai repede. Magnitudinea gradientului va determina cât de
repede creşte presiunea în acea direcţie
Gradientul (sau câmpul de vectori gradient) unei funcţii scalare p(x,y,z) în raport cu o
variabilă vectorială (x,y,z) este notat cu ∇p unde ∇ este vectorul operator diferenţial
nabla. Notaţia grad(p) este şi ea folosită pentru gradient.
Prin definiţie, gradientul este un câmp vectorial ale cărui componente sunt derivatele
parţiale ale lui p. Adică:
⎛ ∂p ∂p ∂p ⎞ (1.62)
grad ( p) = ∇p = ⎜⎜ , , ⎟⎟
⎝ ∂x ∂ y ∂z ⎠
(Aici gradientul este scris ca vector rând, dar adesea este considerat a fi vector coloană;
de notat că atunci când o funcţie are o componentă temporală, gradientul adesea se
referă doar la vectorul derivatelor sale spaţiale.)

1-24
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Teorema gradientului spune că linia integrală care trece printr-un câmp de gradient
(adică orice câmp vectorial conservativ şi care poate fi exprimat ca un gradient) poate
fi evaluat prin evaluarea câmpului scalar originar din care provine gradientul. De-a
lungul unei curbe în spaţiu de lungime L şi între două puncte, de pildă:
r
∫L pndr = ∫∫ ∇pd A ⇒ 2 D (1.63)
Pentru evaluarea gradientului de presiune de-a lungul unei suprafeţe în tridimensional
(3D) atunci:
r
∫∫ pndA = ∫∫∫ ∇pdv ⇒ 3D (1.64)
Integrala de suprafaţă a debitului masic este deasemenea convertită într-o integrală de
volum prin aplicarea teoremei lui Gauss. Dacă se scrie vectorul viteză ca fiind constant
în timp:
r r r r
V ( x, y, z ) = u ( x, y , z )i + v( x, y , z ) j + w( x, y , z )k (1.65)
atunci vom avea că:

∫∫ ρ (V ⋅ n )VdA = ∫∫ ρ (V ⋅ n )V [u( x, y, z )i + v( x, y, z ) j + w( x, y, z )k ]dA =


r r r r r r r r

(1.66)
( ) ( ) ( )
r r r r r r
= i ∫∫∫ ∇ ⋅ ρVu dv + j ∫∫∫ ∇ ⋅ ρVv dv +k ∫∫∫ ∇ ⋅ ρVw dv
⎛ r ⎞
unde în ∫∫∫ ⎜ viteza _ y ⎟elementdv
∇ ⋅ ⎜ ρV v{ ⎟ { se va face distincţie între dv care este elementul
⎝ ⎠ _ volum

de volum oricât de mic şi v care este componenta vitezei pe axa Oy.


Înlocuindu-se relaţiile (1.64) şi (1.66) în (1.61) vom avea că:
d
dt ∫∫∫
ρ V
v
dv +
r
i [
∫∫∫ ∇ ⋅ ρ V( )
r
u dv +
r
j ∫∫∫ ∇ ⋅ ρV
r
v dv( )
+k
r
∫∫∫ ∇ ⋅ ρV
r
(
w dv + ) ]
r r
+ ∫∫∫ ∇pdv = ∫∫∫ ρgdv + Fvascoasa (1.67)
Dacă se rescrie (1.67) descompusă pe componentele spaţiului (x, y, z), atunci:

∫∫∫ ∂t
[
∂ ( ρu )
dv + ∇ ⋅ ρu(r ∂p
V +
∂x
)− ρg x −
r
F ( )
x vascoasa ]dv = 0

∂ ( ρv)
( )
r ∂p r
( )
∫∫∫[ ∂t dv + ∇ ⋅ ρvV + ∂y − ρg y − Fy vascoasa ]dv = 0
(1.68)

∂ ( ρw)
(r ∂p
) r
∫∫∫[ ∂t dv + ∇ ⋅ ρwV + ∂z − ρg z − Fz vascoasa ]dv = 0 ( )
Relaţiile de mai sus sunt valabile pentru orice volum de control luat oriunde în
interiorul domeniului fluidului. Ca urmare dacă în domeniul fluidului „îngramădim”
oricât de multe domenii de volume de control infinitezimale, atunci şi suma acestor
volume trebuie să satisfacă (1.68). Deci cantităţile de sub integrale trebuie să fie egale
cu zero:

1-25
Partea 1-Dinamica Fluidelor

∂ ( ρu )
∂t
(
+ ∇ ⋅ ρuV +)
r ∂p
∂x
r
( )
− ρg x − Fx vascoasa = 0

∂ ( ρv)
∂t
( )r
+ ∇ ⋅ ρvV +
∂p
∂y
r
( )
− ρg y − F y vascoasa = 0 (1.69)

∂ ( ρw)
∂t
(
+ ∇ ⋅ ρwV + )
r ∂p
∂z
r
( )
− ρg z − Fz vascoasa = 0
Ecuaţiile (1.69) descriu conservrea impulsului în formă diferenţială în mecanica
fluidelor.

1.4.3 Liniile de curent, liniile de fum libere şi liniile de fum cu impuls

Liniile de curent sunt definite ca fiind acele linii paralele în orice moment cu vectorul
local de viteză a elementelor infinitezimale de fluid. Dacă viteza locală este:
r r r r
V ( x, y, z ) = u ( x, y , z )i + v( x, y , z ) j + w( x, y , z )k (1.70)

Vectorul arcului infinitezimal care leagă două puncte infinit vecine de pe linia de
curent este definit ca:
r r r r
ds = dxi + dyj + dzk (1.71)

Fig.1.22-Liniile de curent
r
Cum prin definiţie vectorul local de viteză V a fluidului trebuie să fie paralel cu
r
vecorul arcului infinitezimal ds , vom avea:
r r r r r
ds × V = 0 ⇒ ( wdy − vdz )i + (udz − wdx) j + (vdx − udy )k = 0 ⇒
⇒ wdy − vdz = 0; udz − wdx = 0; vdx − udy = 0 ⇒
dy v dz w dx u (1.72)
⇒ = ; = ; =
dz w dx u dy v
După cum se vede din relaţia de mai sus, componentele vitezei u, v, w trebuie să fie
funcţii de (x, y, z). Integrându-se se poate defini curba liniilor de curent pentru oricare
(x0, y0, z0) impus sau dat.

1-26
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Dacă punctele de integrare (x0, y0, z0) sunt date astfel încât ele să provină dintr-o curbă
închisă, atunci se poate defini un tub de curent alcătuit din toate liniile de curent ce
traversează curba închisă ca în figura de mai jos:

Fig.1.23-Tub de curent
Cum nu există curgere în şi prin suprafaţa tubului de curent, fiecare secţiune a tubului
de curent va transporta aceeaşi masă de fluid, deci tubul de curent ar putea fi interpretat
fizic ca fiind un tub „real” cu pereţi solizi care este înglobat în domeniul fluidului.
Liniile de fum libere sunt asociate ca definiţie cu existenţa unui punct oarecare P din
domeniul fluidului, liniile de curent şi existenţa unei emisii imaginare libere de fum din
punctul P. Dacă în punctul P de pildă ar exista un coş de fum deasupra căruia bate
vântul, atunci fumul emis de acesta ar urma traiectoria din figura de mai jos, fiind
antrenat de liniile de curent ale vântului:

Fig.1.24-Liniile de fum libere şi cu impuls

Dacă la momente diferite viteza văntului îşi schimbă mărimea şi/sau direcţia, şi linia de
fum liberă se va schimba.
Dacă din punctul P fumul este ejectat cu o anumită viteză (impuls) iniţială atunci linia
de fum va fi cumva diferită faţă de ce liberă.
În curgerea laminară liniile de curent, liniile de fum libere şi cu impuls coincid.

1-27
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.4.4 Legea conservării energiei

r r r r
Fie un domeniu D ocupat de un fluid în mişcare cu viteza V ( x, y, z ) = ui + vj + wk ca
în figura de mai jos:

Fig.1.25-Domeniul D şi subdomeniul W de fluid


Dacă se consideră un subdomeniu W ⊂ D , atunci energia cinetică conţinută în acest
subdomeniu este:
⎛ m Vr 2 ⎞
⎜ ⎟
d (E cinetica ) = d ⎜ ⎟
⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠
⎛m⎞ (1.73)
dρ = d ⎜ ⎟
⎝v⎠
1 r2
E cinetica = ∫ ρ V dv
2 W
( )
r2
unde v este volumul subdomeniului W iar V = u 2 + v 2 + w 2 .
Dacă se presupune că energia totală a fluidului în subdomeniul W este formată din
energia cinetică şi energia internă atunci:
E totala = E cinetica + E int erna (1.74)
Energia internă este o noţiune cuprinzătoare care include toată energia care nu poate fi
detectată/măsurată la scară macroscopică precum potenţialul intermolecular, vibraţiile
moleculare, energia termică etc.
Dacă printr-o metodă oarecare se „pompează” energie suplimentară în subdomeniul W
(de exemplu prin încălzire) sau W execută lucru mecanic, atunci energia totală se va
schimbă. Rata schimbării energiei cinetice se poate calcula pentru W → 0 (adică oricât
de mic) şi antrenat de linia de curent (adică în mişcare sub influenţa curgerii fluidului)
astfel:

1-28
Partea 1-Dinamica Fluidelor

D ⎛ Vr 2 ⎞
r2 ⎤ 1 ⎜ ⎟
d d ⎡1
E cinetica = ⎢ ∫∫∫ ρ V dv ⎥ = ∫∫∫ ρ ⎝ ⎠ dv =
dt dt ⎣ 2 W ⎦ 2 W Dt (1.75)
r
⎡ r ⎡⎛ ∂V ⎞ r r ⎤⎤
= ∫∫∫ ρ ⎢V ⋅ ⎢⎜⎜ ( )
⎟ + V ⋅ ∇ V ⎥ ⎥ dv

W
⎢⎣ ⎢⎣⎝ ∂t ⎠ ⎥⎦ ⎥⎦

r2
D⎛⎜ V ⎞⎟
unde ⎝ ⎠ este o derivată substanţială în înţelesul relaţiei (1.9). Aceasta s-a dedus
Dt
în (1.75) conform principiilor de calcul ale coordonatelor Euclidiene dat fiind că:
r2
D⎛⎜ V ⎞⎟
1 ⎝
2 Dt
⎠ 1 ∂ 2
= (
2 ∂t
u + v 2 + w2 ) +)
1⎛ ∂ 2
+ ⎜⎜ u
2 ⎝ ∂x
( )
u + v 2 + w2 + v (
∂ 2
∂y
)
u + v 2 + w2 + w
∂ 2
∂z
( ) ⎞
u + v 2 + w 2 ⎟⎟ =

∂u ∂v ∂w ⎛ ∂u ∂v ∂w ⎞ ⎛ ∂u ∂v ∂w ⎞ ⎛ ∂u ∂v ∂w ⎞
=u +v +w + u⎜ u +v +w ⎟ + v⎜⎜ u +v +w ⎟⎟ + w⎜ u +v +w ⎟=
∂t ∂t ∂t ⎝ ∂x ∂x ∂x ⎠ ⎝ ∂y ∂y ∂y ⎠ ⎝ ∂z ∂z ∂z ⎠
r
r ∂V r r
=V ⋅
∂t
(
+V ⋅ V ⋅∇V
r
) (1.76)
În cele ce urmează se exemplifică Conservarea energiei pentru fluidele incompresibile
făcându-se abstracţie de energia internă şi considerându-se că întreaga energie a
fluidului este cinetică. Astfel rata schimbării energiei cinetice într-o zona oricât de
mică de fluid W → 0 este egală cu rata schimbării presiunii plus lucrul mecanic prestat
către exterior:
d r r r r
E cinetic = − ∫∫ pV ⋅ n dA + ∫∫∫ ρV ⋅ nb dv (1.77)
dt A W
r
Pentru o scriere condensată se poate defini vectorul b ( x, y, z , t ) ca fiind forţa exercitată
asupra fluidului pe unitatea de masă astfel încât intreaga forţă va fi:
r r
B = ∫∫∫ ρb dv (1.78)
W
Pentru orice zonă de fluid oricât de mică avem că:
r
Forta _ pe _ unitate _ volum = −∇p + ρb (1.79)
Egalându-se relaţiile (1.77) şi (1.75) şi aplicând teorema lui Gauss, va rezulta:

1-29
Partea 1-Dinamica Fluidelor

r
⎡ r ⎛ ∂V ⎞ r
∫∫∫W ⎢ ⎜⎝ ∂t ⎟⎠
ρ ⎢V ⋅ ⎜ ⎟ + V(⋅ ∇
r⎤
V )
⎥ dv = − ∫∫∫W [ ( )
div p
r
V − ρV
r r
]
⋅ b dv =
⎣ ⎦⎥
[(r
) r r
= − ∫∫∫ V ⋅ ∇p − ρV ⋅ b dv
W
] (1.80)

()r
div V = 0

()
r
dat fiind că div V = 0 .
Acest rezultat arată în plus că dacă se presupune că energia totală este egală cu energia
cinetică, pe cale de consecinţă fluidul este incompresibil.

1.5 Interpretarea fizică a legilor conservării masei şi impulsului fluidului


rescrise cu derivate substanţiale

Legile conservării masei şi impulsului pot fi rescrise în spiritul relaţiei (1.9).


Fie următoarea relaţie vectorială: r r r
∇ ⋅ (av ) = v ⋅ ∇a + a∇ ⋅ v (1.81)
r
validă pentru orice scalar a şi orice vector v .
D(...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) r
= u+ v+ w+ = + V ⋅ ∇(...)
Dt ∂x ∂y ∂z ∂t ∂t
⎡ ∂ρ
( )r⎤
⎢ ∂t + ∇ ⋅ ρV ⎥ = 0 ⇒ Ecuatia _ Conser var e _ Masa
(1.82)
⎣ ⎦
∂ρ r r
+ V ⋅ ∇ρ + ρ∇ ⋅ V = 0 ⇒
Dρ r
+ ρ∇ ⋅ V = 0 ⇒
(− 1) Dρ = ∇ ⋅ Vr
1∂t4243 Dt ρ Dt

Dt
Ultima relaţie de mai sus se numeşte forma convectivă a ecuaţiei de continuitate a
masei. O interpretare fizică empirică ar fi că negativul ratei variaţiei densităţii
fracţionale este egală cu divergenţa vitezei (sau, altfel, rata variaţiei volumului
fracţional este egală cu divergenţa vitezei). Pentru un fluid cu o masă dată volumul
trebuie să varieze proporţional cu 1 / ρ , pentru ca rata variaţiei volumului fracţional să
fie egală cu divergenţa vitezei.
În figura de mai jos, un element de fluid se va dilata (expanda) dacă va traversa o
r
regiune a fluidului unde ∇ ⋅ V > 0 . În acele situaţii în care viteza fluidului este scăzută
şi/sau densitatea fluidului este constantă, vom avea că:
Dρ r (1.83)
= 0 ⇒ ∇ ⋅V = 0
Dt

1-30
Partea 1-Dinamica Fluidelor

a b
Fig.1.26-Interpretările fizice ale ecuaţiilor de contiunuitate şi conservare impuls în forma
derivatelor substanţiale
În ceea ce priveşte ecuaţia conservării impulsului, fie ecuaţia (1.69) pentru axa Ox la
care se aplică identitatea vectorială (1.81):

D(...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) ∂ (...) r


= u+ v+ w+ = + V ⋅ ∇(...)
Dt ∂x ∂y ∂z ∂t ∂t
∂ ( ρu )
∂t
( )
r ∂p
+ ∇ ⋅ ρuV +
∂x
( )
r
− ρg x − Fx vascoasa = 0 ⇒

⇒ρ
Du
Dt
=−
∂p
∂x
r
( )
+ ρg x + Fx vascoasa (1.84)

Du
în care derivata substanţială este o componentă pe Ox a acceleraţiei suferite de
Dt
elementul de fluid.
Relaţia de mai sus are ca interpretare fizică prima lege a dinamicii lui Newton aplicată
unui element de fluid de volum unitar: raportul masei pe volum multiplicat cu
acceleraţia este egal cu raportul dintre forţa totală şi volum (Figura 1.26-b).

1.6 Legilor conservării masei şi impulsului fluidului pentru aplicaţii numerice

Multe aplicaţii software de analiză numerică a curgerii fluidelor folosesc drept ecuaţie
de conservare a masei o ecuaţie validă atât pentru fluide compresibile dar şi pentru cele
incompresibile:
⎡ ∂ρ
⎢ ∂t + ∇ ⋅ ρV
r⎤
( )
⎥ = Sm
(1.85)
⎣ ⎦
unde termenul din dreapta Sm descrie o sursă de masă care se adaugă fazei continue a
fluidului dinspre o fază secundară dispersă ( de exemplu datorată vaporizării picăturilor
de combustibil injectate în cilindrii motoarelor diesel).

1-31
Partea 1-Dinamica Fluidelor

În cazul unor domenii axisimetrice la care Ox este coordonata axială de-a lungul căreia
viteza este vx şi r cea radială, de fluid în mişcare de rotaţie cu viteza periferică vr,
atunci vom avea:
⎡ ∂ρ ∂ ∂ ρv r ⎤
⎢ ∂t + ∂x (ρv x ) + ∂x (ρv r ) + r ⎥ = S m (1.86)
⎣ ⎦
Dacă se consideră fluidul într-un sistem de referinţă inerţial (cu acceleraţie fluid zero)
atunci ecuaţia conservării impulsului poate fi scrisă astfel:
r
∂ ( ρV )
∂t
( )
rr r r r
+ ∇ ⋅ ρVV = −∇p + ∇ ⋅ (τ ) + ρg − F
(1.87)

r r
unde τ este tensorul tensiune, iar F este vectorul forţelor externe care provin de pildă
din interacţiunea cu faza dispersă etc.

Fig.1.27-Sistem axisimetric
r
Tensorul tensiune τ este dat de:
r
(
⎡ r r 2
)
r⎤
τ = μ ⎢ ∇V + ∇V T − ∇ ⋅ VI ⎥
3
(1.88)
⎣ ⎦
2 r
unde μ este vâscozitatea, I este tensorul unitate iar termenul ∇ ⋅ V cuantifică efectele
3
dilataţiei în volum a elementului de fluid.
În geometriile axisimetrice definite ca mai sus, ecuaţia conservării impulsului este:

1-32
Partea 1-Dinamica Fluidelor


∂t
⎡ ∂v
( r ⎤
(ρv x ) + 1 ∂ (rρv x v x ) + 1 ∂ (rρv r v x ) = − ∂p + 1 ∂ ⎢rμ ⎛⎜ 2 x − 2 ∇ ⋅ V ⎞⎟⎥ +
r ∂x r ∂r ∂x r ∂x ⎣ ⎝ ∂x 3
)
⎠⎦
1 ∂ ⎡ ⎛ ∂v x ∂v r ⎞⎤
+ ⎢rμ ⎜ + ⎟ ⎥ + Fx
r ∂r ⎣ ⎝ ∂r ∂x ⎠⎦

∂t r ∂x r ∂r

∂r r ∂r ⎣ ⎝ ∂r 3
(
(ρv r ) + 1 ∂ (rρv x v r ) + 1 ∂ (rρv r v r ) = − ∂p + 1 ∂ ⎢rμ ⎛⎜ 2 ∂v r − 2 ∇ ⋅ V
r
)⎞⎟⎤⎥ +
⎠⎦
1 ∂ ⎡ ⎛ ∂v r ∂v x ⎞⎤
+ ⎢rμ ⎜ + ⎟⎥ + Fr
r ∂x ⎣ ⎝ ∂x ∂r ⎠⎦
r ∂v ∂v v
∇ ⋅V = x + r + r
∂x ∂r r (1.89)

1.7 Vorticitatea şi rata de deformaţie a elementului de fluid

Până acum am considerat elementul de fluid în mişcare cu schimbarea poziţiei şi


vitezei sale instantanee. Dacă se merge un pas mai departe se poate analiza elementul
de fluid în mişcare dar în plus schimbându-şi forma şi orientarea.
Dacă se consideră un element de fluid care la momentul iniţial are o formă
parelipipedică, acesta poate evolua în timp ca în Figura 1.28.
Dacă viteza locală în diverse puncte aparţinând elementului de fluid variază
semnificativ, atunci colţurile sale nu se vor mai mişca la unison drept urmare elementul
de fluid se va roti şi se va deforma.

Fig.1.28- Elementul de fluid în mişcare schimbându-şi forma şi orientarea


În termeni generali muchiile elementului de fluid poate suferi atât înclinări cât şi
alungiri.
Dacă se consideră mai întâi doar înclinările muchiilor elementului de fluid şi dacă
muchiile adiacente se rotesc egal şi în aceeaşi direcţie, elementul de fluid suferă o
mişcare de rotaţie pură. Dacă muchiile adiacente se rotesc egal dar în direcţii opuse
atunci vom avea forfecare pură:

1-33
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.29- Elementul de fluid în mişcare schimbându-şi forma

Ambele tipuri de mişcări definite mai sus au implicaţii importante. Absenţa rotaţiei
elementului de fluid duce la simplificarea serioasă a ecuaţiilor sale de mişcare.
Forfecarea împreună cu prezenţa vâscozităţii produce tensiunea de forfecare în
interiorul domeniului fluid, fiind responsabilă pentru fenomene precum rezistenţa la
înaintare şi separarea liniilor de curent.
Fie un element de fluid în reprezentare bi-dimensională (planul Oxy), care este perfect
patrulater la timpul t dar suferă o deformaţie şi o translaţie la timpul t+Δt ca în Figura
1.30.
∂u
Colţurile A şi B au viteza pe axa Ox diferite între ele cu mărimea dy , şi punctul C
∂y
∂v
faţa de punctul A, pe axa Oy cu mărimea dx .
∂x

Fig.1.30- Elementul de fluid în mişcare schimbându-şi forma

Această premisă va face ca în intervalul de timp Δt, de pildă pentru axa Ox, punctul B
să aibe o deplasare suplimentară faţă de punctul A:

1-34
Partea 1-Dinamica Fluidelor

∂u
Δx B − Δx A = dyΔt (1.90)
∂y
Prin urmare latura AB, în noua poziţie A1B1 după scurgerea intervalului de timp Δt, va
fi înclinată fată de verticală cu unghiul (se ia sensul pozitiv de măsurare a unghiului în
sensul trigonometric):
Δx − Δx A ∂u (1.91)
− Δθ1 = B = Δt
dy ∂y
Acest unghi nu e constant ci datorită faptului că vârfurile A şi B au viteza pe axa Ox
∂u
diferite între ele cu mărimea dy „tot timpul”, unghiul se va mări constant. Se poate
∂y
defini aşadar o rată a schimbării mărimii acestui unghi în funcţie de timp astfel:
dθ 1 Δθ1 ∂u
= lim =−
dt Δt → 0 Δt ∂y (1.92)
dθ 2 Δθ 2 ∂v
= lim =
dt Δt →0 Δt ∂x
Cea de-a doua relaţie cuantifică comportamentul unghiului θ 2 al laturii AC, facându-se
exact acelaşi raţionament. Relaţiile (1.92) reprezentând variaţia unor unghiuri în timp
şi în planul Oxy, ele vor reprezenta fizic viteze unghiulare pe anumite direcţii paralele
cu axa Oz.
Dacă se considera axa Oz ca fiind orientată catre cititor în Figura 1.30, atunci
elementul de fluid descris mai sus va efectua o mişcare de rotaţie în jurul unei direcţii
paralele cu axa Oz, a cărei viteză unghiulară medie este media aritmetică a vitezei
unghiulare ale axelor AB şi AC:
1 ⎛ dθ dθ ⎞ 1 ⎛ ∂v ∂u ⎞
ω z = ⎜ 1 + 2 ⎟ = ⎜⎜ − ⎟⎟
2 ⎝ dt dt ⎠ 2 ⎝ ∂x ∂y ⎠
1 ⎛ ∂u ∂w ⎞
ωy = ⎜ − ⎟
2 ⎝ ∂z ∂x ⎠ (1.92)
1 ⎛ ∂w ∂v ⎞
ω x = ⎜⎜ − ⎟
2 ⎝ ∂y ∂z ⎟⎠
Vitezele unghiulare după axele Oy şi Ox se deduc prin raţionamente analoage.
Considerându-se mişcarea în spaţiu a elementului de fluid se poate scrie vectorul
vitezei unghiulare a lui:
r r r r
ω = ωxi + ωy j + ωz k (1.93)
În orice caz dat fiind că în multe relaţii mai frecvent apare vectorul dublu al vitezei
unghiulare, acesta se va numi vorticitate şi este simplu, dublul vitezei unghiulare:
r r ⎛ ∂w ∂v ⎞ r ⎛ ∂u ∂w ⎞ r ⎛ ∂v ∂u ⎞ r (1.94)
ξ = 2ω = ⎜⎜ − ⎟⎟i + ⎜ − ⎟ j + ⎜⎜ − ⎟⎟k
⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠

1-35
Partea 1-Dinamica Fluidelor

În calculul vectorial, rotorul este un operator vectorial care scoate în evidenţă "rata de
rotaţie" a unui câmp vectorial, adică direcţia axei de rotaţie şi magnitudinea rotaţiei. În
lucrările de limbă română, operatorul rotor este notat cu rot.
Termenul de "rotaţie" este folosit aici ca proprietate a unei funcţii vectoriale de poziţie,
independent de variaţia acesteia în timp
Din punct de vedere matematic, rotorul vectorului viteză a elementului de fluid este
definit prin următoarea formulă:
r r r r
V ( x, y, z ) = u ( x, y, z )i + v( x, y, z ) j + w( x, y, z )k
r r
r r
rotV ⋅ n = lim r
∫C ⋅ ds
V
(1.95)
A→ 0 A
r
unde n este vectorul unitate normal la suprafaţa de rotaţie de arie A.
r r
Operatorul rotor aplicat pe un câmp vectorial V se poate nota şi cu ∇ × V , făcând
legătura cu operatorul nabla ∇ . Aceasta conduce la o notaţie mnemonică des folosită
pentru reţinerea expresiei rotorului unui câmp de vectori în coordonate carteziene, şi
anume:
r r r
⎡i j k ⎤
r ⎢∂ ∂ ∂ ⎥ ⎛ ∂w ∂v ⎞ r ⎛ ∂u ∂w ⎞ r ⎛ ∂v ∂u ⎞ r r
∇ × V = det ⎢ ⎥ = ⎜⎜ − ⎟⎟i + ⎜ − ⎟ j + ⎜⎜ − ⎟⎟k = ξ (1.96)
⎢ ∂x ∂y ∂z ⎥ ⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠
⎢⎣ u v w ⎥⎦
Judecând după existenţa sau nu a vorticităţii în mişcarea unui element de fluid putem
avea:
r
• Curgere rotaţională la care ∇ × V ≠ 0 în fiecare punct din domeniul ocupat de
fluid. Fiecare element de fluid se mişcă, se deformează şi se roteşte.
r
• Curgere nerotaţională la care ∇ × V = 0 în fiecare punct din domeniul ocupat
de fluid. Fiecare element de fluid se mişcă, se deformează dar nu se roteşte.

Fig.1.31- Curgere rotaţională şi nerotaţională


Se poate defini acum deformaţia unghiulară în planul Oxy, a unui element de fluid
(Figura 1.30) ca fiind diferenţa dintre unghiurile cu care se rotesc laturile AB şi AC:
Deformatie _ Unghiulara = Δθ 2 − Δθ1 (1.97)
După cum se vede definiţia deformaţiei în dinamica fluidelor este identică cu cea din
rezistenţa materialelor. În cazul fluidelor însă de vreme ce acestea sunt continuu

1-36
Partea 1-Dinamica Fluidelor

deformabile, este mai interesantă pentru studiu rata deformaţiei, care este rata cu care
se măreşte/micşorează deformaţia în unitatea de timp:
d ( Deformatie _ Unghiulara ) d d ∂v ∂v
≡ ε xy = (Δθ 2 ) − (Δθ 1 ) = +
dt dt dt ∂x ∂y
∂w ∂v
ε yz = + (1.98)
∂y ∂z
∂u ∂w
ε zx = +
∂z ∂x
Dacă se consideră o curbă închisă C într-un câmp de viteze a domeniului ocupat de un
fluid în mişcare, Circulaţia Γ instantanee în jurul curbei C este definită ca fiind:
r r
∫C
Γ = − V ⋅ ds (1.99)

Fig.1.32- Circulaţia Γ instantanee în jurul curbei C


Circulaţia Γ este intim legată de vorticitatea câmpului de viteze a fluidului prin
teorema lui Stokes.
Teorema lui Stokes afirmă că integrala rotaţiei unui câmp vectorial (de viteze în fluid
r
de exemplu V ) peste o suprafată A, este egală cu integrala câmpului vectorial peste
curba C care constituie frontiera suprafeţei:
( )
r r r r r r r
Γ = − ∫ V ⋅ ds = ∫∫ ∇ × V ⋅ n dA = ∫ V ⋅ dA = − ∫∫ ξ ⋅ n dA (1.100)
C S C S
r
Integrala de mai sus este definită pe aria A, în zona interioară curbei C iar n este
vectorul unitate normal pe aria A (Figura 1.32).
r r r r
În planul Oxy, vorticitatea definită în raport cu axa Oz va fi: ξ = ξ z k şi n = k , relaţia
(1.100) va fi:

Γ = − ∫∫ ξdA ⇒ ξ = − (1.101)
S dA

Ultima relaţie arată că vorticitatea este variaţia circulaţiei raportată la arie.


La curgerea nerotaţională la care ξ = 0 , vom avea deci că Γ = 0 pe oricare contur
închis din domeniul de curgere al fluidului. Un profil care se mişcă într-un fluid în
mişcare/staţionar va avea circulaţia Γ > 0 în jurul său:

1-37
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.33-Circulaţia din jurul unui profil

1.8 Funcţiile de curent şi proprietăţile lor

Fie cazul bidimensional al unui domeniu de curgere a unui fluid în care se presupune
că există o funcţie ψ ( x, y ) numită şi funcţie de curent care are proprietatea că vectorul
r
flux de masă ρV poate fi complet determinat din derivatele parţiale ale ψ ( x, y ) ,
atunci dupa definiţie:
∂ψ ∂ψ (1.102)
ρu = ; ρv = −
∂y ∂x
Pentru viteze mici de curgere densitatea ρ este constantă, aşadar este mai convenabil să
se lucreze cu funcţiile de curent scalate:
ψ ∂ψ ∂ψ
ψ ( x, y ) = ⇒ u = ;v = − (1.103)
ρ ∂y ∂x
De exemplu să presupunem existenţa unei funcţii de curent de densitate constantă:
( ) 1
(
ψ ( x, y ) = ln x 2 + y 2 = ln x 2 + y 2
2
) (1.104)
Această funcţie de curent defineşte un vârtej circular ca în figura de mai jos:

Fig.1.34-Vârtej circular

Înlocuindu-se relaţia (1.104) în (1.103) şi integrând după regulile analizei matematice


elementare, vom avea:

1-38
Partea 1-Dinamica Fluidelor

u=
∂ψ 1 ∂
=
∂y 2 ∂y
( ( ))
ln x 2 + y 2 ⇒ u = 2
y
x + y2
(1.105)
−x
v= 2
x + y2
al căror grafic corespunde unei curgeri circulare tip vârtej în jurul originii axelor de
coordonate, ca în figura de mai sus.
Pe de altă parte Liniile de curent pot fi reinterpretate în mai multe moduri. Mai întâi,
dacă se diferenţiază ψ vom avea că:
∂ψ ∂ψ (1.106)
dψ = dx + dy = ρudy − ρvdx
{∂x {∂y
− ρv ρu

Dacă se se ia de-a lungul ψ un segment de dreaptă oricât de mic ψ 1 astfel ca:


ψ ( x, y ) = ψ 1 ( x, y ) (1.108)
atunci de-a lungul acestei linii se poate scrie că :
dψ ( x, y ) = dψ 1 ( x, y ) = d (Cons tan ta ) = 0 ⇒
dx u (1.109)
⇒ dψ ( x, y ) = d ( ρudy − ρvdx) = 0 ⇒ =
dy v
la care ultima relaţie este relaţia este identică cu (1.72) care defineşte una din ecuaţiile
liniei de curent.

Fig.1.35-Linia de curent

Aşadar se pot defini liniile de curent ca fiind acele linii ale domeniului de curgere la
care derivata funcţiei de curent este nulă.
Acum dacă se consideră două linii de curent de-a lungul cărora funcţia de curent ψ au
valori constante ψ 1 şi, respectiv, ψ 2 .
Dacă se calculează fluxul de masă care are loc între cele două linii de curent, pentru
aceasta trebuie să se integreze fluxul de masă de-a lungul oricărei curbe AB ca în figura
de mai jos. Din figură se poate deduce că:
r r r
n dA = i dy − j dx (1.110)

1-39
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.36- Fluxul de masă care are loc între cele două linii de curent
iar fluxul de masă de fluid între cele două linii de curent, corelată cu (1.110) şi (1.106)
va fi:
dm B r r
= ∫ ρV ⋅ n dA = ∫ (ρudy − ρvdx ) = ∫ dψ =ψ 2 − ψ 1
B B
(1.111)
dt A1 424 3 A 144244 3 A
ρudy − ρvdx dψ
În consecinţă se poate spune că fluxul de masă de fluid între două linii de curent este
dat de diferenţa dintre funcţiile de curent.
r
Dacă se consideră fluxul de masă ρV ( x, y ) dat de o funcţie de curent anume ψ ( x, y ) ,
prin calcularea divergenţei vome avea că:
r ∂ (ρu ) ∂ (ρv ) ∂ ⎛ ∂ψ ⎞ ∂ ⎛ ∂ψ ⎞ ∂ 2ψ ∂ 2ψ
∇ ⋅ ρV ( x, y ) = + = ⎜⎜ ⎟− ⎜ ⎟= − =0
∂x ⎝ ∂y ⎟⎠ ∂y ⎝ ∂x ⎠ ∂y∂x ∂x∂y
(1.112)
∂x ∂y
Dacă se compară relaţia de mai sus cu relaţia (1.51) care reprezintă legea conservării
[ ( )] r
masei fluidelor: ∇ ⋅ ρV = 0 , pentru vitezele mici ale fluidelor (de densitate
constantă în timp), se poate deduce că orice fenomen de curgere a fluidelor la care se
specifică fluxul de masă prin intermediul funcţiilor de curent, în mod automat şi
implicit, va satisface ecuaţia de continitate a masei.
r
Câmpul vectorial de viteze V al curgerii fluidului deasemenea poate fi descris de o
anumită funcţie de potenţial al vitezelor φ ( x, y , z ) astfel:
v r ∂φ r ∂φ r ∂φ r r r
V = ∇φ = i + j +k = i u + jv + kw (1.113)

{x ∂y
{ ∂z
{
u v w
Fie o asemenea funcţie de potenţial al vitezelor pentru cazul bidimensional φ ( x, y ) :

1-40
Partea 1-Dinamica Fluidelor

⎛ y⎞
φ ( x, y ) = − arctan⎜ ⎟ ⇒
⎝x⎠
∂φ ∂ ⎡ ⎛ y ⎞⎤ y
⇒u = = ⎢− arctan⎜ ⎟⎥ = 2
∂x ∂x ⎣ ⎝ x ⎠⎦ x + y
2
(1.114)
∂φ ∂ ⎡ ⎛ y ⎞⎤ −x
v= = ⎢ − arctan⎜ ⎟⎥ = 2
∂y ∂y ⎣ ⎝ ⎠⎦ x + y
x 2

Fig.1.37-Curgerea unui vârtej


Relaţiile (1.114) descriu mişcarea unui vârtej în jurul originii. Acestea sunt identice cu
relaţiile (1.105).
Acum daca se calculează vorticitatea în jurul axei Ox de pildă vom avea că:
∂w ∂v ∂ ⎛ ∂φ ⎞ ∂ ⎛ ∂φ ⎞ ∂ 2φ ∂ 2φ
ξx = − = ⎜ ⎟ − ⎜⎜ ⎟⎟ = − = 0 ⇒ Asemenea ⇒
∂y ∂z ∂y ⎝ ∂z ⎠ ∂z ⎝ ∂y ⎠ ∂y∂z ∂z∂y
⇒ ξ y = 0; ξ z = 0 (1.115)
Ca şi consecinţă se poate spună că orice fluid a carui câmp de viteze derivă dintr-o
funcţie potenţială a vitezelor, defineşte o curgere nerotaţională sau, altfel spus, curgere
potenţială.

1.9 Ecuaţiile Navier-Stokes

Fie situaţia descrisă de Figura 1.38:

Fig.1.38-Moleculele de fluid ale elementului B’ pot difuza prin suprafaţa comună S transmiţând
impuls către elementul de fluid B

1-41
Partea 1-Dinamica Fluidelor

r r
În figura de mai sus vectorul viteză V şi V ' ale celor două elemente de fluid B şi B’,
r r
sunt paralele dar diferite V < V ' . Dacă se consideră suprafaţa de frontieră S între cele
două elemente de fluid, şi dacă toate forţele care acţionează în interiorul elementelor de
fluid sunt normale şi egale între ele, pe suprafaţa S (şi se anulează reciproc), nu va
exista transfer de impuls între cele două elemente de fluid. Această ipoteză însă este
r
nerealistă. Vor exista molecule de fluid din B’ cu viteza V ' care vor difuza prin
suprafaţa S către elementul B, transmiţând impuls şi accelerându-l, şi invers, vor exista
r
molecule de fluid din B cu viteza V care vor difuza prin suprafaţa S către elementul
B’, încetinindu-l.
În ecuaţiile lui Euler descrise anterior ipoteza idealizată era: r
Forta _ pe _ S _ pe _ unitate _ de _ arie = − p ( x, t )n (1.116)
Pentru a descrie fenomenul exemplificat In Figura 1.38, va trebui schimbată ipoteza de
calcul astfel: r v
Forta _ pe _ S _ pe _ unitate _ de _ arie = − p ( x, t )n + σ ( x, t ) ⋅ n (1.117)

unde σ ( x, t ) este un tensor al tensiunii despre care se vor face câteva ipoteze
suplimentare.
v
Una dintre ipotezele suplimentare este că produsul σ ( x, t ) ⋅ n nu va mai fi obligatoriu
v
paralel cu n . Ecuaţia (1.117) introduce tacit o anumită discriminare între forţele
v
provenind din presiune şi “alte tipuri de forţe” deşi σ ( x, t ) ⋅ n poate conţine
v
componente provenite din forţele de presiune paralele cu n .
Conform celei de-a doua legi ale lui Newton, variaţia impulsului în timp a unui
element de fluid oricât de mic W , de volum v, cu frontiera ∂W , aparţinând unui
domeniu D (Figura 1.39), este egală cu forţa care acţionează asupra sa:

Fig.1.39-Domeniul D şi subdomeniul W de fluid


d r r r
∫∫∫ ρVdv = − ∫∫ ( p ⋅ n − σ ⋅ n )dA (1.118)
dt W ∂W

După cum se vede tensorul σ ( x, t ) modifică transportul de impuls de-a lungul


frontierei ∂W (curbă închisă) prin difuzia moleculelor de fluid dinspre domeniul D
către subdomeniul W şi viceversa. Se poate alege deci tensorul σ ( x, t ) astfel încât
transportul intermolecular de impuls să fie cât mai bine aproximat.

1-42
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.40-Tensorul σ ( x, t )
Tensorii sunt entităţi geometrice care extind noţiunea de scalari, vectori şi matrici
pentru ordine mai înalte decât uzual. Multe mărimi fizice ca de pildă tensiunea
r
σ ( x, t ) poate fi variabilă funcţie de direcţia n normală la suprafaţa după care se
r
calculează. Tensorul σ ( x, t ) va lega cei doi vectori σ ( x, t ) şi n şi va deveni
independent de schimbarea sistemului de referinţă. Dacă se consideră un element de
fluid aflat într-o stare tridimensională de tensiuni σ 11 , σ 12 ..., σ 33 , atât cu tensiuni
normale cât şi de forfecare, ca în Figura de mai sus cu normalele la suprafeţele acestuia
atunci tensorul σ ( x, t ) va fi:
⎛ σ 11 σ 12 σ 13 ⎞
⎜ ⎟
(
σ ( x, t ) = T T T
( e1 ) ( e2 ) ( e3 )
)
= ⎜ σ 21 σ 22 σ 23 ⎟ (1.119)
⎜σ ⎟
⎝ 31 σ 32 σ 33 ⎠
Tensorul deformaţiilor normale şi unghilare asociat elementului de fluid este:
⎛ d 11 d 12 d13 ⎞
⎜ ⎟ (1.120)
D ( x, t ) = ⎜ d 21 d 22 d 23 ⎟
⎜d ⎟
⎝ 31 d 32 d 33 ⎠
Câteva ipoteze suplimentare se fac asupra naturii şi comportamentului lui σ ( x, t ) :
r
• Tensorul σ ( x, t ) depinde liniar de gradientul vectorului viteză ∇V adică cele
două mărimi sunt legate între ele printr-o transformare liniară valabilă pentru
fiecare punct al domeniului D,
• Tensorul σ ( x, t ) este invariant cu rotaţia elementului de fluid:
r r r r r
σ (V ⋅ ∇V ⋅ V −1 ) = V ⋅ σ (∇V ) ⋅ V −1 (1.121)
Cu alte cuvinte când elementul de fluid se roteşte nu apare nici un fel de difuzie
intermoleculară a impulsului.
• Tensorul σ ( x, t ) (şi deformaţie D ( x, t ) ) este simetric adică:

1-43
Partea 1-Dinamica Fluidelor

σ 21 = σ 12 ; σ 31 = σ 13 ; σ 32 = σ 23 ⇒
⎛ σ 11 σ 12 σ 13 ⎞
⎜ ⎟
⇒ σ ( x, t ) = ⎜ σ 12 σ 22 σ 23 ⎟
⎜σ ⎟
⎝ 13 σ 23 σ 33 ⎠
(1.122)
⎛ d11 d 12 d13 ⎞
⎜ ⎟
D ( x, t ) = ⎜ d12 d 22 d 23 ⎟
⎜d ⎟
⎝ 13 d 23 d 33 ⎠
Cum tensorul σ ( x, t ) este simetric atunci pe cale de consecinţă el va depinde doar de
r
acea componentă simetrică a ∇V care este exact tensorul D ( x, t ) . Prin urmare dacă
σ ( x, t ) este o funcţie liniară a lui D ( x, t ) , atunci valorile proprii ale lui σ ( x, t ) vor fi
deasemenea combinaţii liniare ale valorilor proprii ale D ( x, t ) . Dacă se presupune
adevărată această ultimă afirmaţie atunci:
⎛ ⎞
σ i = λ ⎜ d 1 + d 2 + d 3 ⎟⎟ + 2μd i ; i = 1;2;3
⎜ (1.123)
⎜ 1 42
4 43
r
4 ⎟
⎝ divV ⎠
unde σ i si d i sunt valorile proprii ale lui σ ( x, t ) şi, respectiv, D ( x, t ) .
Vom avea deci, mergând în sensul invers al raţionamentului de mai sus:
r r
σ ( x, t ) = λ ( divV ) I + 2 μD( x, t ) (1.124)
unde I este matricea unitate. Ecuaţia (1.124) se poate rescrie astfel:

σ ( x, t ) = 2 μ ⎢ D −
1
3
( r
divV )I ⎤⎥ + ζ (divVr ) I
⎣ ⎦
(1.125)
2
ζ =λ + μ
3
2
unde μ este primul coeficient al vâscozităţii, iar ζ = λ + μ este cel de-al doilea
3
coefficient al vâscozităţii.
Introducându-se (1.125) în (1.118) şi facându-se aceleaşi manevre matematice ca la
ecuaţia conservării impulsului (teorema gradientului) vom avea în final că:
r
DV r r
ρ = −∇p + (λ + μ )∇(divV ) + μΔV
Dt
r ⎛ ∂2 ∂2 ∂2 ⎞ r
ΔV = ⎜⎜ 2 + 2 + 2 ⎟⎟V
(1.126)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
r r
unde ΔV este Laplacianul câmpului vectorial V .
Ecuaţia (1.126) este ecuaţia Navier-Stokes pentru fluide.

1-44
Partea 1-Dinamica Fluidelor

În matematică şi fizică, operatorul Laplace sau laplacianul, notat cu Δ sau ∇ 2 şi


denumit după Pierre-Simon Laplace, este un operator diferenţial, şi anume un exemplu
important de operator eliptic, care are multe aplicaţii. În fizică, este folosit în
modelarea propagării undelor şi propagării căldurii, stând la baza ecuaţiei Helmholtz.
Este esenţial în electrostatică şi mecanica fluidelor, prin prezenţa sa în ecuaţia Laplace
şi ecuaţia Poisson. În mecanica cuantică, el reprezintă termenul energie cinetică din
ecuaţia Schrödinger. În matematică, funcţiile al căror laplacian este nul se numesc
funcţii armonice.
Operatorul Laplace este un operator diferenţial de ordinul al doilea în spaţiul euclidian
n-dimensional, definit ca divergenţa gradientului. Astfel, dacă f este o funcţie cu valori
reale derivabilă de două ori, atunci laplacianul lui f este definit de relaţia
Δf = ∇ 2 f = ∇ ⋅ ∇f (1.127)
Ecuaţia (1.126) este ecuaţia Navier-Stokes pentru fluide poate fi adaptată pentru
fluidele incompresibile punând condiţia ca ρ = ρ 0 = const. şi vom avea:
r
DV r
= − grad ( p' ) + νΔV
Dt (1.128)
r p μ
divV = 0; p ' = ;ν = ⇒ vascozitate _ cinematica
ρ0 ρ0
μ
unde ν = este vâscozitatea cinematică.
ρ0
Ecuaţiile lui Navier-Stokes (dar şi cele ale lui Euler) pentru a putea fi rezolvate
trebuiesc să fie completate cu condiţiile la frontierele domeniului fluidului D.
Pentru ecuaţiile lui Euler se impune ca:
r r
V ⋅n =0 (1.129)

sau altfel spus fluidul nu are voie să treacă prin „peretele” domeniului D dar se poate
mişca tangenţial (paralel) cu acesta.
r
La ecuaţiile lui Navier-Stokes termenul νΔV implică prin definiţia laplacianului ca
r
V să aibe două derivate, ceea ce duce la creşterea numărului necesar de condiţii la
frontiere pentru rezolvare.
De pildă daca se consideră peretele domeniului fluidului D staţionar, se poate impune
ca condiţie suplimentară la frontiere ca viteza tangenţială sa fie nulă în dreptul
peretelui (condiţia „no-slip”):
r
V perete = 0 (1.130)

1-45
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.10 Aplicaţii numerice rezolvate de dinamica fluidelor

1.10.1 Aplicaţia 1.1- Curgerea generală a lui Couette în formulare


bidimensională

Fig.1.41-Aplicaţia 1.1

Fie problema curgerii generale a lui Couette în formulare bidimensională, în ipoteza


curgerii laminare, aşa cum e definită în figura de mai sus. Fie un domeniu fluid de
lungime 9 m, de înalţime h=3 m, fluidul fiind unul imaginar având densitatea ρ= 1
kg/m3 , şi vâscozitatea μ=0,01 kg/m-s. Să se definească cămpurile de viteze şi presiuni.
Fluidul este poziţionat între două placi, una fixă (cea de jos) şi alta mobilă cu viteza de
V=60 m/sec.
Se presupune că pe suprafaţa mediană a domeniului fluidului există un gradient de
dp
presiune de-a lungula axei Oy: = −1 . Pentru aceasta este necesar să se impună o
dy
presiune la suprafaţa de intrare în domeniul fluidului de pildă de 9000 Pa şi la cea de
ieşire de 0 Pa.
Pentru o asemenea problemă există soluţia analitică a distribuţiei câmpului de viteze
de-a lungul înălţimii h a domeniului fluidului (axa Oz în figură).
Ecuaţia de mişcare este:
d 2 v y dp
μ = (A1.1-1)
dz 2 dy
unde vy este viteza instantanee în oricare punct al înalţimii domeniului. Soluţia
analitică a acestei ecuaţii este:
1 dp ⎛ z 2 hz ⎞ Vz (A1.1-2)
vy = ⎜ − ⎟⎟ +

μ dy ⎝ 2 2⎠ h

1-46
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.42-Soluţia analitică a problemei şi graficul asociat soluţiei

Rezolvarea numerică se face prin metoda volumelor finite folosindu-se un software


potrivit. Domeniul fluid din Figura 1.41 este discretizat aşa cum se arată în Figura
1.43, stabilindu-se totodată următoarele:
• Condiţia la frontieră de perete fix (Stationary Wall) pentru placa fixă la care
vitezele pe toate axele sunt nule şi nu se impune frecare între fluid şi perete;
• Condiţia la frontieră de perete mobil (Moving Wall) la care se impune o viteză
de 60 m/sec pe direcţia Ox;
• Condiţia la frontieră de presiune intrare (Inlet Pressure) pentru frontiera din
stânga a domeniului fluidului cu presiunea 9000 Pa;
• Condiţia la frontieră de presiune ieşire (Outlet Pressure) pentru frontiera din
dreapta a domeniului fluidului cu presiunea 0 Pa;
• O suprafaţă de control unde se va trasa graficul vitezelor calculate numeric;
• Fluidului i se stabilesc condiţiile de material: Densitatea constantă de 1 kg/m3
şi Vâscozitatea de 0.01 kg/(m sec).
Modelul de vâscozitate se stabileşte a fi Laminar. După efectuarea calculelor până la
atingerea convergenţei soluţiilor (condiţii standard de convergenţă) se obţin
următoarele rezultate:
• Variaţia presiunii totale în domeniul fluid este dată în Figura 1.44, alături de
graficul variaţiei acesteia de-a lungul suprafeţei de control (în secţiune
transversală). În lungul domeniului fluidului se poate observa influeţa peretelui
asupra distribuţiei presiunii totale în sensul că cu cât se măreşte distanţa faţă de
secţiunea de intrare cu atât presiunea totală imediat lângă perete scade
progresiv. La nivelul suprafeţei de control presiunea imediat lângă peretele

1-47
Partea 1-Dinamica Fluidelor

mobil este de 8000 Pa iar imediat lângă peretele fix aceasta este de 7150 Pa,
aşa cum se poate vedea pe grafic.

Fig.1.43-Reţea volume finite


• Variaţia vitezei în domeniul fluid este dată în Figura 1.45, alături de graficul
variaţiei acesteia de-a lungul suprafeţei de control (în secţiune transversală-axa
Ox). Comparându-se cu soluţia analitică din Figura 1.42 se poate observa că
viteza maximă este 140 m/sec, 0 m/sec în dreptul peretelui fix şi 60 m/sec la
peretele mobil. Graficele trasate analitic şi numeric sunt asemănătoare ca
formă..

Fig.1.44-Variaţie presiune totală în domeniul fluiduluişi graficul la nivelul suprafeţei de


control

Fig.1.45-Variaţie vitezei în domeniul fluiduluişi graficul la nivelul suprafeţei de control

1-48
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.10.2 Aplicaţia 1.2- Curgerea într-o conductă

Fie problema curgerii printr-o conductă în formulare bidimensională, în ipoteza


curgerii laminare, aşa cum e definită în figura de mai jos. Fie un domeniu fluid de
lungime 9 m, de înalţime h=3 m, fluidul fiind unul imaginar având densitatea ρ= 1
kg/m3 , şi vâscozitatea μ=0,2 kg/m-s. Să se definească cămpurile de viteze şi presiuni.

Fig.1.46-Aplicaţia 1.2
În abordarea teoretică ecuaţia care guvernează această problemă este:
1 d ⎛ dw ⎞ 1 dp
⎜r ⎟= (A1.2-1)
r dr ⎝ dr ⎠ μ dz
r≡y
Soluţia analitică se poate scrie astfel:
w=
1 dp 2
4 μ dz
(
r − r02 ) (A1.2-2)

Fig.1.47-Soluţia analitică a problemei şi graficul asociat soluţiei

1-49
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Rezolvarea numerică se face prin metoda volumelor finite folosindu-se un software


potrivit. Domeniul fluid din Figura 1.46 este discretizat aşa cum se arată în Figura
1.48, stabilindu-se totodată următoarele:
• Condiţia la frontieră de perete fix (Stationary Wall) pentru pereţii conductei la
care vitezele pe toate axele sunt nule şi nu se impune frecare între fluid şi
perete;
• Condiţia la frontieră de presiune intrare (Inlet Pressure) pentru frontiera din
dreapta a domeniului fluidului cu presiunea 11 Pa;
• Condiţia la frontieră de presiune ieşire (Outlet Pressure) pentru frontiera din
stânga a domeniului fluidului cu presiunea 0 Pa;
• O suprafaţă de control unde se va trasa graficul vitezelor;
• Fluidului i se stabilesc condiţiile de material: Densitatea constantă de 1 kg/m3
şi Vâscozitatea de 0.2 kg/(m sec).
• Modelul de vâscozitate se stabileşte a fi Laminar.
După efectuarea calculelor până la atingerea convergenţei soluţiilor (condiţii standard
de convergenţă) se obţin următoarele rezultate:
• Variaţia presiunii totale în domeniul fluid este dată în Figura 1.49, alături de
graficul variaţiei acesteia de-a lungul suprafeţei de control (în secţiune
transversală). În lungul domeniului fluidului se poate observa influeţa peretelui
asupra distribuţiei presiunii totale în sensul că cu cât se măreşte distanţa faţă de
secţiunea de intrare cu atât presiunea totală imediat lângă perete creşte
progresiv. La nivelul suprafeţei de control presiunea imediat lângă peretele
conductei este de 1,5 Pa iar în centru 10,5 Pa, aşa cum se poate vedea pe
grafic.
• Variaţia vitezei în domeniul fluid este dată în Figura 1.50, alături de graficul
variaţiei acesteia de-a lungul suprafeţei de control (în secţiune transversală).
Comparându-se cu soluţia analitică din Figura 1.47 se poate observa că viteza
maximă este 4,3 m/sec în centrul conductei. Graficele trasate analitic şi
numeric sunt identice.

Fig.1.48-Reţea volume finite

1-50
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.49-Variaţie presiune totală în domeniul fluiduluişi graficul la nivelul suprafeţei de


control

Fig.1.50-Variaţie vitezei în domeniul fluiduluişi graficul la nivelul suprafeţei de control

1-51
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.10.3 Aplicaţia 1.3- Curgerea într-o conductă inelară

Fie problema curgerii printr-o conductă inelară în formulare tridimensională, în ipoteza


curgerii laminare, aşa cum e definită în figura de mai jos. Fie un domeniu fluid de
lungime 9 m, de diametru interior d1=2 m, şi diametru exterior de d2=4m, fluidul fiind
unul imaginar având densitatea ρ= 1 kg/m3 , şi vâscozitatea μ=0,2 kg/m-s. Gradientul
dp
de presiune axial este = −1 . Să se definească cămpurile de viteze şi presiuni.
dx
n abordarea teoretică ecuaţia care guvernează această problemă este:
1 d ⎛ dw ⎞ 1 dp
⎜r ⎟=
r dr ⎝ dr ⎠ μ dz (A1.3-1)
r≡y
Soluţia analitică se poate scrie astfel:
⎡ ⎤

) ( )
⎢ ⎥
( ⎛ r ⎞⎥ (A1.3-2)
2 2
1 dp ⎢ 2 r2 − r1
u= 2
r − r2 + ln ⎜ ⎟
4 μ dz ⎢ ⎛ r1 ⎞ ⎜⎝ r2 ⎟⎠⎥
⎢ ln⎜⎜ ⎟⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ r2 ⎠ ⎥⎦

Fig.1.51-Aplicaţia 1.3
Î
Rezolvarea numerică se face prin metoda volumelor finite folosindu-se un software
potrivit. Domeniul fluid din Figura 1.51 este discretizat aşa cum se arată în Figura 1.53
cu volume finite tridimensionale, stabilindu-se totodată următoarele:

1-52
Partea 1-Dinamica Fluidelor

• Condiţia la frontieră de perete fix (Stationary Wall) pentru pereţii conductei


interiori şi exteriori la care vitezele pe toate axele sunt nule şi nu se impune
frecare între fluid şi perete;
• Condiţia la frontieră de presiune intrare (Inlet Pressure) pentru frontiera din
stânga a domeniului fluidului cu presiunea 11 Pa;
• Condiţia la frontieră de presiune ieşire (Outlet Pressure) pentru frontiera din
dreapta a domeniului fluidului cu presiunea 0 Pa;
• O suprafaţă de control unde se va trasa graficul vitezelor;
• Fluidului i se stabilesc condiţiile de material: Densitatea constantă de 1 kg/m3
şi Vâscozitatea de 0.2 kg/(m sec).
• Modelul de vâscozitate se stabileşte a fi Laminar.

Fig.1.52-Soluţia analitică a problemei


După efectuarea calculelor până la atingerea convergenţei soluţiilor (condiţii standard
de convergenţă) se obţin următoarele rezultate:
• Variaţia presiunii totale în domeniul fluid este dată în Figura 1.54. Presiunea
variază de la zona de intrare către ieşire de la 11 Pa la 0 Pa conform
condiţiilor la frontiere.
• Variaţia vitezei în domeniul fluid este dată în Figura 1.55, alături de graficul
variaţiei acesteia de-a lungul suprafeţei de control (în secţiune transversală).
Comparându-se cu soluţia analitică din Figura 1.52 se poate observa că viteza
maximă este 0,75 m/sec în centrul secţiunii inelare a conductei. Graficele
trasate analitic şi numeric sunt identice.

1-53
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.53-Reţea volume finite tridimensionale

Fig.1.54-Variaţie presiune totală în domeniul fluid

1-54
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.55-Variaţie vitezei în domeniul fluiduluişi graficul la nivelul suprafeţei de control

1.10.4 Aplicaţia 1.4- Curgerea printre doi cilindri în rotaţie reciprocă

Fie problema curgerii unui fluid printre doi cilindri care se învârt în acelaşi sens cu
viteze unghiulare diferite, în ipoteza curgerii laminare, aşa cum e definită în figura de
mai jos.
Diametru cilindrului interior este d1=2 m, şi diametru cilimdrului exterior este de
d2=4m, fluidul fiind unul imaginar având densitatea ρ= 1 kg/m3 , şi vâscozitatea μ=1
kg/m-s. Dacă se ştiu viteza unghiulară a cilindrului interior Ω1 = 1rad / sec şi a celui
exterior Ω 2 = 2rad / sec , să se definească cămpurile de viteze şi presiuni.

Fig.1.56-Aplicaţia 1.4
În abordarea teoretică ecuaţia care guvernează această problemă este:

1-55
Partea 1-Dinamica Fluidelor

d 2 vθ d ⎛ vθ ⎞
2
+ ⎜ ⎟=0
dr dr ⎝ r ⎠ (A1.4-1)
dp (v ) 2
=ρ θ
dr r
Soluţia analitică se poate scrie astfel:
(
⎡⎡ Ω2⋅ r22 − Ω1⋅ r12
v ( r) := ⎢⎢
)⎤⎥ ⋅(r)⎥⎤ + ⎡⎢ r12⋅r22⋅(Ω1 − Ω2)⎤⎥ ⋅⎛ 1 ⎞
⎜ ⎟ (A1.4-2)
⎢⎢ 2 2 ⎥ ⎥ ⎢ 2 2 ⎥ ⎝ r⎠
⎣⎣ r2 − r1 ⎦ ⎦ ⎣ r2 − r1 ⎦
Rezolvarea numerică se face prin metoda volumelor finite folosindu-se un software
potrivit. Domeniul fluid din Figura 1.56 este discretizat aşa cum se arată în Figura 1.58
cu volume finite bidimensionale, stabilindu-se totodată următoarele:
• Condiţia la frontieră de perete mobil (Moving Wall) pentru pereţii cilindrilor
interior şi exterior, impunându-se vitezele unghiulare precizate mai sus şi la
care vitezele pe toate axele sunt nule şi nu se impune frecare între fluid şi
perete;
• O suprafaţă de control unde se va trasa graficul vitezelor care taie în două
domeniul;
• Fluidului i se stabilesc condiţiile de material: Densitatea constantă de 1 kg/m3
şi Vâscozitatea de 1 kg/(m sec).
• Modelul de vâscozitate se stabileşte a fi Laminar.

1-56
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.57-Soluţia analitică a problemei


După efectuarea calculelor până la atingerea convergenţei soluţiilor (condiţii standard
de convergenţă) se obţin următoarele rezultate:
• Variaţia presiunii totale în domeniul fluid este dată în Figura 1.59. Presiuena
variază de la zona peretelui cilindrului unde are valoarea de 0,69 Pa şi cea la
cilindrul exterior cu valoarea de 11 Pa.
• Variaţia vitezei în domeniul fluid este dată în Figura 1.60, alături de graficul
variaţiei acesteia de-a lungul suprafeţei de control (în secţiune transversală).
Comparându-se cu soluţia analitică din Figura 1.57 se poate observa că viteza
maximă este 4 m/sec la nivelul peretelui cilindrului exterior. Graficele trasate
analitic şi numeric sunt identice.

Fig.1.58-Reţea volume finite bidimensionale

Fig.1.59-Variaţie presiune totală în domeniul fluid

1-57
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.60-Variaţie vitezei în domeniul fluiduluişi graficul la nivelul suprafeţei de control

1.10.5 Aplicaţia 1.5- Curgerea printr-un ajutaj convergent-divergent (problema


lui Jeffrey-Hamel)

Fie un ajutaj convergent-divergent care are dimensiunile în milimetri ca în figura de


mai jos, prin care circulă apă având presiunea la intrarea în domeniul fluid de p=2e6
MPa, apa având densitatea constantă de ρ = 998,2[kg / m 3 ] şi vâscozitatea
μ = 0,001003[ kg / m − s ] . Să se calculeze mărimile esenţiale care definesc curgerea
prin acest ajutaj.
Curgerea prin ajutaje convergente-divergente este o problemă clasică în mecanica
fluidelor, foarte des întâlnită în practică de la pompele ejectoare până la motoarele
rachetelor. Acest tip de probleme de curgere sunt puternic neliniare şi doar cu câteva
excepţii, nu suportă soluţii analitice, rămânând să fie rezolvate doar prin metode
numerice.

1-58
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.61-Aplicaţia 1.5

Fig.1.62-Problema fizică a curgerii printr-un ajutaj divergent

Se consideră curgerea printr-un ajutaj divergent bidimensional ca in figura de mai sus,


a unui fluid incompresibil, ajutajul având unghiul la vârf 2θ . Se face ipoteza că viteza
are doar o componentă axială şi depinde de raza r şi de θ (u=f(r θ )- v.figura de mai
sus), astfel încât ea se scrie ca V (Vr,0). Se fac următoarele ipoteze suplimenatre:
• Fluidul este incompresibil,
• Fluidul are proprietăţi constante,
• Vθ = 0
Ecuaţiile de continuitate şi de moment în acest caz sunt:

1-59
Partea 1-Dinamica Fluidelor

ρ ∂
(rVr ) = 0
r ∂r
⎡ 2 ⎤
(Vr ) = − 1 ∂P + ν ⎢ ∂ V2r + 1 ∂ (Vr ) + 12 ∂ 2 (Vr ) − V2r ⎥
2

Vr
∂r ρ ∂r ⎣ ∂r r ∂r r ∂θ r ⎦
1 ∂P 2ν ∂
− + (Vr ) = 0 (A1.5-1)
ρr ∂θ r 2 ∂θ
f (θ )
f (θ ) ≡ rVr ⇒ Vr =
r
Dacă se elimină presiunea P din relaţiile de mai sus şi dacă se rescrie funcţie de f (θ )
avem că:
− 2 f ∂f ν ∂ 3 f 4ν ∂f
= + ⇒
r 3 ∂θ r 3 ∂θ 3 r 3 ∂θ (A1.5-2)
⇒ 2 ff '+νf ' ' '+4νf ' = 0
Ecuaţia diferenţială de mai sus este puternic neliniară (ordin trei).
Rezolvarea numerică se face prin metoda volumelor finite folosindu-se un software
potrivit. Domeniul fluid din Figura 1.61 este discretizat aşa cum se arată în Figura 1.63
cu volume finite bidimensionale, stabilindu-se totodată următoarele:
• Condiţia la frontieră de perete fix, la exterior, presiunea de 2 MPa la intrare şi
zero la ieşire,
• O suprafaţă de control care trece axial prin mijlocul unde se va trasa graficele
mărimilor calculate;
• Fluidului i se stabilesc condiţiile de material specifice apei,
• Modelul de vâscozitate se stabileşte a fi Spalart-Allmaras (vezi Partea 4 pentru
detalii)

Fig.1.63-Reţea volume finite bidimensionale şi condiţiile la frontiere

1-60
Partea 1-Dinamica Fluidelor

După efectuarea calculelor până la atingerea convergenţei soluţiilor (condiţii standard


de convergenţă) se obţin următoarele rezultate:
• Se poate observa că presiunea scade de la 2,31 MPa la 0,6 MPa în zona de
gâtuire (Figura 2.64).
• Viteza creşte în zona divergentă de la 9 m/sec la intrarea în ajutaj până la un
maxim de 77 m/sec în zona de gâtuire, ca apoi să descrească progresiv până la
30 m/s la ieşirea din domeniu (Fig.1.65).
• Vorticitatea desemnează zonele unde apar condiţii pentru vârtejuri. Dacă
partea centrală a vânei de fluid din zona divergentă a ajutajului va avea viteza
cea mai mare, la marginile acesteia apar condiţii de vârtejuri aşa cum se vede
în Fig.1.66. Vorticitatea cteşte de la zero în zona de intrare în domeniul
fluidului până la un maxim de 850 sec-1 in zona de gâtuire.
• O măsură a turbulenţei în domeniu este vâscozitatea turbulentă. Ea are o
valoare mare la intrarea în ajutajul convergent, fluidul fiind apoi „laminat” în
zona de gâtuire ca apoi să crească în zona divergentă. Turbulenţa la marginea
vânei centrale a fluidului din zona divergentă atinge valoarea maximă.

Fig.1.64-Presiunea totală şi variaţia acesteia de-a lungul suprafeţei de control

Fig.1.65-Viteză fluid şi variaţia acesteia de-a lungul suprafeţei de control

1-61
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.66-Vorticitatea şi variaţia acesteia de-a lungul suprafeţei de control

Fig.1.67-Văscozitatea turbulentă şi variaţia acesteia de-a lungul suprafeţei de control

1.10.6 Aplicaţia 1.6- Curgerea printr-un cot T cu semi-diafragmă

Fie un cot dintr-o instalaţie care transportă benzen ca în figura de mai jos, cu
dimensiunile (domeniului fluidului-adică interiorul cotului) date în milimetri, care are
practicate două „semidiafragme” pe ramurile de intrare în cot. Se cunosc presiunea
constantă la intrarea pe una din ramuri de 0,5 MPa, viteza constantă a fluidului pe
cealaltă ramură de intrare de 1 [m/sec] iar la ieşirea din ramura deversoare de formă
pătrată presiunea este zero. Se mai cunosc densitatea benzenului 875 [kg/m3],
vâscozitate benzen 0,000589 [kg/m-s]. Să se determine parametrii esenţiali ai curgerii
prin acest cot.
Această problema în spaţiul tridimensional cu o curgere printr-o geometrie complexă
nu poate fi rezolvată analitic.
De aceea singura opţiune rămâne să fie rezolvată prin simulare numerică. Se generează
reţeaua cu volume finite ca în Fig.1.69 în care dat fiind că problema implică curgerea
în 3D, se definesc 3 suprafeţe de control care corespund cu cele trei plane ale spaţiului
şi care au originea în originea cotului. Pe aceste suprafeţe se vor vizualiza distribuţia
câmpurilor parametrilor de curgere.
Modelul numeric are următoarele condiţionări:

1-62
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.68-Aplicaţia 1.6

Fig.1.69-Reţea volume finite şi suprafeţele de conrol


• La cele două ramuri de intrare s-au impus presiune constantă de 0,5 MPa şi
respectiv o viteză constantă de 1 m/sec. Pe ramura de ieşire din cot se impune
presiune nulă.
• Condiţia la frontieră de perete fix, la exterior,
• S-a definit fluidul ca fiind benzen cu densitatea 875 [kg/m3], şi vâscozitate
0,000589 [kg/m-s].
• Modelul de vâscozitate ales este k − ε standard (vezi Partea 4 a volumului
pentru detalii teoretice).
• Condiţiile de convergenţă sunt cele standard.

1-63
Partea 1-Dinamica Fluidelor

• Factorii de relaxare pentru curgere şi turbulenţă sunt cei standard,


• Solver-ul este 3D, segregat, implicit şi cu neglijarea părţii tranziente a
procesului (se calculează doar soluţiile stabile).
După rularea programului şi atingerea convergenţei soluţiilor s-au obţinut următoarele
rezultate:
• Presiunea totală în domeniul fluidului (Fig.1.70) este mai ridicată decât cea de
intrare de 0,5 MPa (maximumul e de 0,521 MPa) dat fiind că condiţia de
frontieră de la cealaltă ramură de 1 m/sec a vitezei fluidului forţează creşterea
acesteia în domeniu. Aceasta scade spre ieşirea din cot şi chiar, la baza ramurii
de ieşire, se ating presiuni „negative” care indică posibilitatea apariţiei de
condiţii propice cavitaţiei (analiza acurată a fenomenului de cavitaţie se face
prin curgerea multifazică fluid-gaz şi are un tratament special). În spatele
diafragmelor (flancul opus direcţiei de curgere) presiunea totală este mai
scăzută cu aproape 1 bar faţă de restul presiunii din ramurile de intrare.
• Viteza fluidului pe ramura din dreapta cu viteza constantă este mai mare decât
cea cu presiune constantă. Pe ramura de ieşire viteza atinge un maxim de 32,2
m/sec. Deasupra şi în spatele diafragmelor fluidul se accelerează având viteze
superioare (10-17 m/sec) celor din fată diafragmelor (Fig.1.71).
• Turbulenţă cea mai accentuată apare pe peretele opus ramurii cu viteză
constantă de intrare, intensitatea acesteia în caeastă zonă fiind de 404%
(Fig.1.72).
• Vorticitatea apare îndeosebi în zonele cu viteze mai mari şi cu schimbări de
geometrie şi de direcţie în domeniu fluidului aşa cum se vede în Fig.1.73.

Fig.1.70-Presiunea totală

1-64
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.71-Viteza

Fig.1.72-Intensitate turbulenţă

Fig.1.73-Vorticitatea

1-65
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.10.7 Aplicaţia 1.7-Analiza caroseriei unei maşini la viteza de 100 km/h

În urma unor analize complexe de design şi funcţionale rezultă o anumită formă a unei
caroserii de automobil care trebuie optimizată pentru viteza de croazieră medie de 100
km/h (sau 27 m/sec). Pentru optimizare trebuiesc definite zonele critice unde designerii
trebuie să insiste pentru reducerea consumului de combustibil. Să se găsească aceste
zone prin analiză numerică.

Fig.1.74-Reţeaua de volume finite Aplicaţia 1.7


Deşi problema aceasta pare grea la prima vedere, în termenii simulării numerice este o
problemă banală. Evident că fluidul prin care se mişcă maşina este aerul cu
proprietăţile: densitatea ρ=1 ,2251 kg/m3 , şi vâscozitatea μ=1,789e-5 kg/m-s.
Cum din punctul de vedere al rezultatelor simulării este indiferent dacă maşina se
mişcă şi aerul este staţionar, sau viceversa, se consideră caroseria staţionară iar aerul ca
într-un tunel de vânt, circulă cu viteza de 27 m/sec (sau altfel spus condiţia la frontieră
la intrarea în domeniul din fată caroseriei este cu viteză constantă). La zona de ieşire
din domeniul fluidului se impune presiune nulă. Se pune condiţia la frontieră de perete
fix, la exterior. În plus Modelul de vâscozitate ales este k − ε standard, condiţiile de
convergenţă sunt cele standard, factorii de relaxare pentru curgere şi turbulenţă sunt cei
standard, solver-ul este 2D, segregat, implicit şi cu neglijarea părţii tranziente a
procesului (se calculează doar soluţiile stabile).
După rularea programului şi atingerea convergenţei soluţiilor s-au obţinut următoarele
rezultate:
• Presiunea totală în domeniul fluidului (Fig.1.75) este mai ridicată în zona din
faţă a caroseriei ajungând pâna la 1480 Pa. Această presiune se opune
înaintării maşinii ca atare o formă ceva mai aerodinamică se poate recomanda
în această zonă. În spatele maşinii apare un fenomen de sucţiune (zonă de
depresiune) care deasemenea tinde să încetinească maşina şi să mărească
consumul. Sub caroserie presiunea este cumva mai mare (la partea din spate a
acesteia) decât deasupra ceea ce va tinde să ridice maşina de pe calea de rulare
cu roţile din spate şi să apese pe roţile din faţă mărind astfel aderenţa. Pentru
ţinerea acestui fenomen sub control se folosesc de regulă suspensii reglabile
automat care ajustează ţinuta de drum funcţie de viteză.

1-66
Partea 1-Dinamica Fluidelor

• Viteza aerului (Fig.1.76) atinge maxime de aproape 200 km/oră deasupra


parbrizului. La masca din fată fluidul este aproape staţionar drept care
reproiectarea părţii din faţă acum devine certitudine. În siajul maşinii apare u
turbion (tornadă) care se recomandă să apară cât mai departe de caroserie
pentru ca fenomenul de sucţiune să fie micşorat.
• Turbulenţă cea mai accentuată apare la spatele caroseriri, în această zonă fiind
de 954% (Fig.1.77).
• Vorticitatea cea mai mare este tot la partea din spate a caroseriei (v.Fig.1.78).

Fig.1.75-Presiunea totală [Pa]

1-67
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.76-Viteza [m/s]

Fig.1.77-Intensitate turbulenţă[%]

Fig.1.78-Vorticitatea

1-68
Partea 1-Dinamica Fluidelor

1.10.8 Aplicaţia 1.8-Analiza numerică a comportamentului unei rachete cu


coadă rotitoare

Sistemele de armament moderne pot fi împarţite în patru mari categorii: sisteme de


detectare, sisteme de ţintire, sisteme de transport încărcătură şi sitseme de distrugere.
Sistemele de rachete (de război) moderne concentrează într-o singură platformă toate
cele patru sisteme enumerate. În figura de mai jos se prezintă compartimentele clasice
ale unei rachete:

Fig.1.79-Rachetă clasică
Rachetele sunt construite din tuburi de metal asamblate împreună prin diverse tipuri de
conectare proiectate astfel să se poată monta-demonta şi înlocui uşor secţiunile.
Scopul unei asemenea rachete este să poarte încărcătura de război la tintă, aşadar
structura este proiectată începând şi sfârşind în jurul încărcăturii explozive astfel încât
să se minimizeze greutatea tuturor compartimentelor şi să se maximizeze încărcătura şi
raza de acţiune.
În timpul evoluţiei unei rachete în aer ea este supusă la patru tipuri de forţe: forţa de
propulsie dată de motor, forţele aerodinamice de planare/ridicare (lift) şi de rezistenţă
la înaintare precum şi greutatea proprie.
Din punct de vedere aerodinamic racheta poate fi văzută ca fiind compusă din vârful
rachetei, corpul ei şi coada rachetei.
Sistemele mai noi de rachete folosesc coada rotitoare ca soluţie de proiectare având
două avantaje esenţiale: stabilizarea pe traiectorie a rachetei datorită forţelor
aerodinamice şi stabilizarea pe traiectorie a rachetei datorită forţelor giroscopice.
O asemenea rachetă se poate vedea în figura de mai jos (geometria generată CAD)
Fig.1.80.
Pentru a se putea studia comportamentul aerodinamic al rachetei trebuiesc definite
domeniul de calcul, care se poate obţine prin „îmbracarea” rachetei cu un domeniu
suficient de extis ca să modeleze aerul din jurul rachetei, şi în acelaşi timp, suficient de
restrâns ca să nu necesite putere mare de calcul Fig.1.81.
Îm mod practic domeniul fluidului va fi polpulat cu o reţea de volume finite (exact ca
la aplicaţia anterioară) considerându-se racheta fixă şi aerul mobil în domeniul de
calcul.
Aerului la intrarea în domeniul de calcul i se impune viteza de 800 m/sec, proprietăţile
acestuia fiind luate standard: densitatea ρ=1 ,2251 kg/m3 , şi vâscozitatea μ=1,789e-5
kg/m-s.

1-69
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.80-Geometria CAD a modelului

Fig.1.81-Geometria CAD a domeniului fluidului (de calcul) şi reţaua de volume finite

Pereţii cozii rachetei se impun a fi rotitori în jurul axei Ox.


La zona de ieşire din domeniul fluidului se impune presiune nulă. Se pune condiţia la
frontieră de perete fix, la exterior. În plus Modelul de vâscozitate ales este k − ε
standard, condiţiile de convergenţă sunt cele standard, factorii de relaxare pentru
curgere şi turbulenţă sunt cei standard, solver-ul este 2D, segregat, implicit şi cu
neglijarea părţii tranziente a procesului (se calculează doar soluţiile stabile).

1-70
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Scenariul de simulare cuprinde un model iniţial la care coada rachetei este nerotiroare,
pentru a servi ca termen de comparaţie pentru varierea acesteia astfel: 500, 1000, 1500,
şi 2000 rot/min. Se va prezenta rezultatele simulării doar pentru cazul iniţial şi cu
2000 rot/min, pentru restul fiind prezentate grafice.

0 rot/min

2000 rot/min
Fig.1.82-Presiunea totală la voteza cozii de 0 şi 2000 rot/min
Deşi viteza aerului este constantă, datorită creşterii turaţiei cozii presiunea exercitată
asupra aripiorelor cozii creşte, aşa cum se vede în figura de mai jos:

1-71
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.83-Variaţia presiunii totale în zona cozii la varierea acesteia de la 500 la 2000 rot/min

0 rot/min

2000 rot/min
Fig.1.84-Viteza tangenţială la viteza cozii de 0 şi 2000 rot/min
Deasemenea cum se vede mai jos modulul vitezei tangenţiale creşte odată cu creşterea
vitezei de rotaţie a cozii.

1-72
Partea 1-Dinamica Fluidelor

Fig.1.85-Variaţia vitezei tangenţiale în zona cozii la varierea acesteia de la 500 la 2000


rot/min

0 rot/min

2000 rot/min
Fig.1.86-Intensitatea tyrbulenţei la viteza cozii de 0 şi 2000 rot/min

1-73
Partea 1-Dinamica Fluidelor

0 rot/min

2000 rot/min
Fig.1.87 Tensiunea de forfecare la nivlelul peretelui, la viteza cozii de 0 şi 2000 rot/min

Fig.1.88-Variaţia tensiunii de forfecare la nivlelul peretelui în zona cozii la varierea acesteia


de la 500 la 2000 rot/min

Turbulenţa şi implicit tensiunea de forfecare datorate forţelor de rezistenţă


aerodinamice cresc în zona cozii aşa cum se vede mai sus.

1-74
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

CUPRINS

2.0 PARTEA 2- PROCESE TERMODINAMICE ŞI TRANSFERUL DE CĂLDURĂ


ŞI DE MASĂ_______________________________________________________________ 2
2.1 PROCESE TERMODINAMICE ___________________________________________ 2
2.1.1 Concepte Introductive ____________________________________________ 2
2.1.2 Procesele reversibile şi ireversibile __________________________________ 5
2.1.3 Procese disipative _______________________________________________ 7
2.1.4 Energia internă şi căldura _________________________________________ 9
2.1.5 Capacitatea calorică a unui sistem _________________________________ 10
2.1.6 Procesele gazelor ideale _________________________________________ 12
2.1.7 Procesele gazului Wan der Vaals___________________________________ 15
2.1.8 Procese ciclice-Procesul lui Carnot-A doua lege a termodinamicii ________ 16
2.1.9 Motorul Otto sau un motor „aproape” real___________________________ 19
2.1.10 Inegalitatea lui Clausius şi Entropia ______________________________ 20
2.1.11 Ecuaţia centrală a termodinamicii _______________________________ 23
2.1.12 Funcţiile de potenţial termodinamic ______________________________ 24
2.2 TRANSFERUL DE CĂLDURĂ __________________________________________ 28
2.2.1 Conductivitatea căldurii ____________________________________________ 29
2.2.2 Convecţia căldurii _________________________________________________ 30
2.2.2.1 Stratul limită la convecţia căldurii ___________________________________ 33
2.2.2.2 Ecuaţiile stratului limită laminar şi incompresibil pentru o suprafaţă plană___ 37
2.2.2.3 Ecuaţia energiei în stratul limită ____________________________________ 40
2.2.3 Transferul de căldură prin radiaţie termică _____________________________ 43
2.3 TRANFERUL DE MASĂ ___________________________________________________ 51
2.3.1 Compoziţia amestecurilor şi fluxul speciilor chimice ______________________ 51
2.3.2 Difuzia fluxurilor şi legea lui Fick_____________________________________ 54
2.3.3 Modelul cinetic al difuziei ___________________________________________ 55
2.3.4 Proprietăţile transportului speciilor în amestecuri ________________________ 57
2.3.4.1 Coeficientul de difuzie pentru amestecul binar de gaze ___________________ 57
2.3.4.2 Coeficientul de difuzie pentru amestecul de mai multe gaze _______________ 59
2.3.4.3 Coeficientul de difuzie pentru amestecul binar de lichide _________________ 59
2.3.4.4. Conductivitatea termică şi vâscozitatea gazelor în amestec _______________ 61
2.3.5 Ecuaţiile conservării speciilor chimice _________________________________ 62
2.4 TRANSFERUL SIMULTAN DE MASĂ ŞI CĂLDURĂ _______________________________ 65
2.5 APLICAŢII NUMERICE REZOLVATE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ ŞI MASĂ _________ 67
2.5.1 Aplicaţia 2.1-Conducţia căldurii printr-o placă de plumb __________________ 67
2.5.2 Aplicaţia 2.2-Încalzitor plat__________________________________________ 69
2.5.3 Aplicaţia 2.3-Încalzitor de amoniac lichid ______________________________ 71
2.5.4 Aplicaţia 2.4-Convecţia naturală într-un rezervor cu un perete cald şi modelarea
transferului de căldură prin radiaţie _______________________________________ 75
2.5.5 Aplicaţia 2.5-Rezervor de diluare acetilenă (C2H2 ) în aer __________________ 77
2.5.6 Aplicaţia 2.6-Unitate de precombinare-preîncălzire propan-aer, de mare eficienţă
____________________________________________________________________ 82

2-1
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

2.0 Partea 2- Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi


de Masă

2.1 Procese Termodinamice

2.1.1 Concepte Introductive

Sistemul este definit ca fiind un set de componente oarecare care interacţionează


şi sunt interdependente şi care formează împreună un întreg. Sistemul în accepţiunea
termodinamicii interacţionează (sau nu) cu Mediul Înconjurător/Universul şi este
separat de acestea printr-o frontieră.

Fig. 2.1-Sistemul şi Universul

Dacă sistemul nu poate schimba materie cu mediul înconjurător dar în schimb


poate schimba energie, atunci sistemul se numeşte Închis. Dacă sistemul nu schimbă
nici materie dar nici energie cu exteriorul atunci acesta este un sistem Izolat.
Un sistem izolat poate exista în stare de echilibru atunci când proprietăţile sale
macroscopice ca de exemplu presiunea (uniformă) P, densitatea (uniformă)
ρ=Masa/Volum, magnetizarea etc., sunt constante în timp. Dacă acest sistem este scos
din starea sa de echilibru, aceste cantităţi care descriu sistemul se schimbă.
Starea unui sistem poate fi descrisă prin intermediul unor proprietăţi de stare
precum energia internă U, volumul său V, presiunea P şi temperatura T, dintre care V,
P, T fiind deasemenea denumite şi variabile de stare.
De pildă aşa cum e descris un sistem în figura 2.2, unde sunt definite două
volume umplute cu gaz şi separate printr-un perete rigid, dacă pistonul comprimă gazul
aflat în incinta din dreapta atunci variabilele de stare ale gazului din această incintă se
vor modifica (în particular va creşte presiunea şi se va mări temperatura). Dacă
peretele rigid care desparte cele două incinte cu gaz nu permite transferul de căldură
atunci gazul din incinta din stanga va avea variabilele de stare neschimbate iar peretele

2-2
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

rigid este numit adiabatic. Dacă variabilele de stare ale gazului din incinta din stânga se
schimbă (de pildă T creşte), peretele rigid se va numi diatermal dat fiind că permite
schimbul de căldură prin conductivitate.

Fig. 2.2-Sistem alcătuit din cilindru şi piston care se mişcă

Dacă se consideră un gaz monoatomic conţinut într-o incintă suficient de mare


cu pereţi adiabatici şi având o temperatură constantă, atunci densitatea atomilor având
componenta vitezei pe axa Ox variind între v x şi v x + dv x a acestui gaz poate fi
descrisă de cantitatea n' (v x ) dv x având unitatea de măsură [atomi/m3]. Aceşti atomi vor
lovi pereţii mărginind sistemul pe axa Ox cu o rată descrisă de cantitatea v x n' (v x )dv x ,
cu unitatea de măsură [atomi/(arie x secundă)]. Cum peretele pe axa Ox nu schimbă
distribuţia vitezei atomilor (gazul fiind în echilibru), atunci fluxul de atomi reflectat de
perete este egal cu cel incident. Se poate defini presiunea ca fiind rata de transfer al
momentului atomilor către unitatea de arie a peretelui luându-se dublul fluxului de
atomi incident:

P = ∫ 2mv x (v x n' (v x )dv x = mnv x2
0
∞ ∞
n= ∫ n' (v x )dv x =2∫ n' (v x )dv x (2.1)
−∞ 0

n ' (v x ) 2
v x2 = ∫ n
v x dv x
−∞
unde m este masa unui atom iar n este densitatea totală a atomilor:
Cum gazul este presupus a fi izotropic, atunci vom avea că:
v x2 = v y2 = v z2
v 2 = v x2 + v y2 + v z2 = 3v x2 (2.2)
Combinând relaţiile (2.1) şi (2.2) vom avea că:

2-3
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

nmv 2 Nmv 2 (2.3)


P= =
3 3V
unde N este numărul total de atomi ai gazului din sistem iar V este volumul
acestuia. Cum într-un gaz ideal nu există interacţiuni între atomi, atunci energia internă
a sistemului este descrisă de energia sa cinetică:
Nmv 2
U= (2.4)
2
Combinându-se încă odata relaţiile (2.3) şi (2.4) se deduce că:
3 3 (2.5)
U = PV = RT
2 2
pentru un mol de gaz monoatomic ideal, şi unde R=8,314472 [J/(mol x 0K] este
constanta universală a gazelor.
Prin definiţie un mol de substanţă are masa exprimată în grame exact egală cu cu
masa moleculară sau atomică a substanţei, de pildă 1 mol de Calciu este 39,962 grame
de vreme ce masa sa atomică pe scara Carbon-12 este 39,962. Cantitatea de substanţă
dintr-un mol şi numărul de atomi de substanţă cuprins într-un mol sunt proporţionale.
Intr-un mol de orice tip de substanţă exista 6,022x1023 atomi/molecule iar acest număr
este numărul lui Avogrado.

Fig. 2.3-Sisteme în echilibru termic


Dacă se presupun două sisteme separate printr-un perete diatermal ca în figura
2.3, şi izolate faţă de mediul înconjurător, care sunt astfel în contact termic (căldura
poate trece de la un sistem la altul), şi care ating echilibrul termic, şi dacă sistemul A
este pus similar în contact cu un sistem C şi nici o variabilă de stare a acestor sisteme
A şi C nu se schimbă (sunt în echilibru), atunci dacă se pun în contact sistemele B şi C
acestea vor fi deasemenea în echilibru termic unul cu celălalt.
Dacă astfel aceste sisteme sunt în echilibru termic unul faţa de oricare altul,
atunci prin deducţie logică exista o anumită variabilă care este comună celor 3 sisteme
iar această variabilă comună este temperatura T.
Pentru un fluid ideal la echilibru, este necesară cunoaşterea a doar două variabile
de stare pentru a fi descrisă complet starea sa, iar pe cale de consecinţă, cea de-a treia
variabilă de stare trebuie să fie o funcţie a celor două cunoscute. De pildă temperatura
T este o funcţie de presiunea P şi volumul V astfel:
T = f ( P, V ) ⇒ T ( P, V ) ⇒ F (T , P, V ) = 0 (2.6)
Ecuaţia (2.6) se numeşte ecuaţia de stare. Funcţia f sau F va fi dependentă de
material (în alte cuvinte este diferită pentru un gaz precum argonul, oxigenul, gazul
ideal, gazul Van der Waals etc.

2-4
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Pentru n moli de gaz ideal care ocupă un volum V la presiunea P şi temperatura


T, ecuaţia sa de stare este:
PV (2.7)
PV = nRT ⇒ T =
nR
Ecuaţia (2.7) implică faptul că un anumit gaz poate avea o infinitate de stări de
echilibru posibile. Pentru o temperatură dată T de pildă pot exista o infinitate de stări
posibile descrise de (P’,V’), (P’’,V’’), (P’’’,V’’’)..., aşa cum se vede în figura 2.4:

Fig. 2.4-Curbe Izoterme

Dacă se unesc între ele punctele de echilibru (P’,V’), (P’’,V’’), (P’’’,V’’’)...,


atunci se obţin curbele izoterme.

2.1.2 Procesele reversibile şi ireversibile

Când un anumit sistem este implicat într-un proces, atunci valorile variabilelor
sale de stare se schimbă în timp. Dacă se consideră un asemenea sistem care evoluează
în timp între punctele de echilibru de început al procesului (P1,V1) şi de sfârşit al
procesului (P2,V2) (de pildă compresia unui gaz într-un cilindru) atunci un proces
reversibil poate fi descris ca o serie de puncte de echilibru. Acest tip de proces este
cvasistatic. Pe cale de consecinţă un proces reversibil este o aproximare a realităţii dat
fiind că implică ignorarea existenţei forţelor/fenomenelor disipative precum fricţiunea
dintre cilindru şi piston, în cazul cilindrului cu piston menţionat mai sus. Deasemenea
se face presupoziţia că procesul este lent şi nu rapid în timp.
În reprezentare prin curbe izoterme un proces reversibil poate fi descris prin linii
continue ca în figura 2.5:

Fig. 2.5-Procese reversibile şi ireversibile

2-5
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Pe de altă parte datorită existenţei forţelor disipative, procesele ireversibile nu


pot fi descrise pe diagrama PV ca şi puncte definite, ci printr-o secvenţă de „cerculeţe”
care implică o anumită incertitudine în descrierea exactă a stării din acea regiune. Cu
alte cuvinte dacă pistonul se mişcă rapid, atunci starea sistemului nu mai este uniformă
aparând gradienţi de temperatură şi presiune locale, iar prin urmare, nefiind uniform în
cuprinsul său, un asemenea sistem nu poate fi descris de un singur punct pe diagrama
PV ci printr-un cerculeţ care să circumscrie toate neuniformităţile existente în sistemul
cilindru-piston.
Noţiunea de proces aduce cu ea un nou concept: Lucrul Mecanic.
Lucrul Mecanic poate fi descris ca fiind răspunsul sistemului la o schimbare
graduală/lentă a forţei aplicate la capatul unui piston sau la o schimbare graduală a
temperaturii sale. Fie un asemenea sistem cilindru-piston ca în figura 2.6:

Fig. 2.6-Sistem cilindru-piston

Aria pistonului A înmulţită cu presiunea din incintă P ţine în echilibru forţa de


acţionare F=PA. Sunt permise doar deplasări infinitezimale dx astfel încât gazul să se
dilate sau să se contracte cvasistatic. Lucrul Mecanic infinitezimal care rezultă ca
urmare a acestui proces reversibil executat de către sistem asupra mediului înconjurător
este:
P{ Adx = PdV
dV (2.8)
Pentru o schimbare finită a volumului de la V1 la V2, lucrul mecanic W total în
cazul unui proces reversibil va fi:
V2
W = ∫ PdV (2.9)
V1

Lucrul mecanic depinde de tipul transformării (procesului). Pentru exemplificare


fie un proces reversibil asa cum este el descris de transformarea izoterma 1-2 şi de
transformarea dublă alcătuită din izocora (volum constant) 1-3 urmată de izobara
(presiune constanta) 3-2 din graficul PV din figura 2.7.
Dacă gazul ideal din volumul considerat migrează de la starea de echilibru
iniţială descrisă de (P1 , V1, T1) către starea de echilibru finală (P2 , V2 , T2) şi dacă T1 =

2-6
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

T2 = T (izotermă), atunci lucrul mecanic efectuat pentru transformarea de pe linia 1-2


va fi:
⎛V ⎞ (2.10)
W = nRT ln⎜⎜ 2 ⎟⎟
V
⎝ 1⎠

Fig. 2.7-Lucrul mecanic

Pentru transformarea dublă izocoră-izobară de pe liniile 1-3-2 lucrul mecanic va


fi diferit:
V2 V2
W = ∫ PdV = 0{ + ∫ P2 dV = P2 (V2 − V1 ) (2.11)
V1 Izocora V1
1424 3
Izobara
În Fizică (spre deosebire de Inginerie) putem fi mai ales interesaţi de lucrul
mecanic efectuat de către mediul înconjurător asupra sistemului aşadar convenţia de
semne este:
~
d W = − PdV (2.12)
~
Semnificaţia derivatei d W va fi explicitată mai jos.

2.1.3 Procese disipative

Dacă pentru procesele reversibile se poate invoca relaţia (2.12), lucrul mecanic
executat exprimat funcţie de variabilele de stare pentru procesele disipative nu mai
poate fi calculat cu relaţia mentionată. Lucrul mecanic poate fi însă cuantificat cu
condiţia cunoaşterii forţelor externe care acţionează asupra sistemului. Inversându-se
procesul, energia pierdută prin forţele disipative (frecare de pildă) nu mai poate fi
recuperată şi prin urmare procesele disipative sunt procese ireversibile.
Fie φ ( x, y ) o funcţie matematică cu două variabile astfel încât pe întregul
domeniu de definiţie ea ia valori unice (funcţie exactă). Prin definiţie:
⎛ ∂φ ⎞ ⎛ ∂φ ⎞ (2.13)
dφ = ⎜ ⎟ dx + ⎜⎜ ⎟⎟ dy
⎝ ∂x ⎠ y ⎝ ∂y ⎠ x

2-7
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

reprezintă o diferenţială exactă de vreme ce φ ( x, y ) este o funcţie exactă. Dacă


variabila x ia valori între x1 şi x2, şi y între y1 şi y2, atunci variaţia finită Δφ ( x, y ) a
funcţiei φ ( x, y ) este dată de:
x2 , y 2
Δφ = φ ( x 2 , y 2 ) − φ ( x1 , y1 ) = ∫ dφ (2.14)
x1 , y1

iar Δφ ( x, y ) este cunoscută exact datorită valorilor unice ale funcţiei φ ( x, y ) în


punctele ( x 2 , y 2 ); ( x1 , y1 ) , independent de ce valori iau variabilele de-a lungul liniei de
integrare. Aşadar integrala este independentă de drum.
Pentru o funcţie exactă de mai multe variabile φ ( x1 , x 2 , x3 ,...) se poate arata că:
∂ 2φ ∂ 2φ (2.15)
=
∂xi ∂x j ∂x j ∂xi
Dacă se presupune că există o integrala care este dependentă de drum, această
~
integrală provine dintr-o diferenţială d φ ( x, y ) care este şi ea dependentă de drum. În
aceste condiţii integrala nu mai poate fi exprimată ca fiind diferenţa unei funcţii
φ ( x, y ) evaluată la limitele specificate de integrare, în alte cuvinte φ ( x, y ) nu poate
avea valori unice la fiecare limită de integrare. O asemenea funcţie este lucrul mecanic
W.
Faptul că W nu întoarce valori unice arată că acesta nu poate servi drept funcţie
de stare. O schimbare infinitezimală a lui W este o diferenţială inexactă şi se va nota
~
dW .
Fie lucrul mecanic:
~
d w = − PdV (2.16)
Pentru ca acesta să fie o derivată totală a unei funcţii de stare atunci trebuie să
existe o funcţie w(P,V) astfel ca:
⎛ ∂w ⎞ ⎛ ∂w ⎞
dw = ⎜ ⎟ dP + ⎜ ⎟ dV (2.17)
⎝ ∂P ⎠ V ⎝ ∂V ⎠ P
În ecuaţia (2.17) şi considerând (2.16), prima derivată parţială
⎛ ∂w ⎞
⎜ ⎟ =0
⎝ ∂P ⎠ V
(2.18)
⎛ ∂w ⎞
⎜ ⎟ = −P
⎝ ∂V ⎠ P
Vom avea prin urmare:

2-8
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

∂ ⎛ ⎛ ∂w ⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟ ⎟ =0
dV ⎜ ⎝ ∂P ⎠ ⎟
⎝ V ⎠P
(2.19)
∂ ⎛ ⎛ ∂w ⎞ ⎞ ∂ ⎛ ⎛ ∂w ⎞ ⎞ ∂ ⎛ ⎛ ∂w ⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟ ⎟ = −1 ⇒ ⎜⎜ ⎟ ⎟ ≠ ⎜⎜ ⎟
dV ⎜ ⎝ ∂P ⎠ ⎟ dV ⎜ ⎝ ∂P ⎠ ⎟ dV ⎜ ⎝ ∂P ⎟⎠ ⎟
⎝ V ⎠P ⎝ V ⎠P ⎝ V ⎠P

ceea ce contrazice ecuaţia (2.15) şi prin urmare o funcţie potrivită de stare cu


~
derivata totală d w nu poate fi găsită. Drumul procesului între două stări de echilibru
(curba pe diagrama PV) va trebui să fie specificat pentru a se putea defini integrala
~
∫ dw .
2.1.4 Energia internă şi căldura

Experimentele lui Joule (între anii 1840-1849) au confirmat ipotezele lui


Benjamin Thompson care preziceau producerea căldurii din lucrul mecanic. Joule a
produs lucru mecanic prin căderea unei greutăţi într-o cuvă plină cu apă, observând că
pentru o anumită cantitate de apă o anumită cantitate corespunzătoare de lucru mecanic
era necesară pentru a se creşte temperatura apei din cuvă cu un grad. Cele două
cantităţi sunt evident legate printr-o constantă şi anume 4,2e103 [J/(kg 0K)].
Principiul general care derivă din acest experiment este: pentru un sistem izolat
care este forţat să treacă dintr-o stare de echilibru în alta, lucrul mecanic necesar pentru
această schimbare este independent de procesul prin care sistemul trece de la un punct
de echilibru în celălalt. Acest principiu implică existenţa unei alte funcţii de stare
numită Energie Internă U pentru care:
U 2 − U 1 = Wadiabatic (2.20)
unde cu indicii 1 şi 2 se desemnează cele două stări de echilibru.
Încă, şi mai general, pentru un sistem care nu este izolat termic,
U 2 − U1 ≠ W ⇒ U 2 − U1 = W + Q (2.21)
unde Q este acea parte a energiei interne U a cărui transfer nu poate fi cuantificat
prin lucrul mecanic. Prin urmare Q este căldura care se defineşte ca fiind acel tip de
schimb de energie între sisteme sau între sistem şi mediul înconjurător şi care nu poate
fi identificată ca fiind lucru mecanic.
Fie un încălzitor electric ca în figura de mai jos. În imaginea din stânga sistemul
gazului şi bobina electrică de încălzire sunt incluse într-un sistem mai mare. În acest
caz căldura dezvoltată de încălzitor va genera o creştere de presiune care va exercita
asupra gazului un lucru mecanic prin comprimarea acestuia. În imaginea din dreapta
doar gazul este inclus într-un sistem cu pereţi rigizi, drept care de la încălzitor va
ajunge la gaz doar căldura. Presiunea gazului va creşte fară a se genera lucru mecanic.

2-9
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.8-Încălzitor electric


Acest experiment imaginar poate duce la o concluzie importantă:
dU = dW + dQ = − PdV + dQ (2.22)

unde amândouă derivatele dW ; dQ sunt dependente de drum. Ecuaţia (2.22)


ilustrează prima lege a termodinamicii.

2.1.5 Capacitatea calorică a unui sistem

Prin definiţie capacitatea colorică a unui sistem este:


⎛ Q ⎞ dQ
C = lim ⎜ ⎟= (2.23)
ΔT → 0⎝ ΔT ⎠ dT
Căldură specifică a unei substanţe este:
C
c = ⇒ caldura _ specifica
m (2.24)
C
c = ⇒ caldura _ specifica _ molara
n
unde m este masa de substanţă din acel sistem. Căldura specifică molară în
definiţie foloseşte în loc de masa m, numărul molar n.
Dacă se consideră un sistem aflat la volum constant (dV=0), atunci prima lege a
termodinamicii (2.22) va fi:
dQV dU V ⎛ ∂U ⎞ (2.25)
dU V = 0 + dQV ⇒ CV = = =⎜ ⎟
dT dT ⎝ ∂T ⎠V
∂U
unde indicele V desemnează volumul constant. Derivata parţială implică
∂T
idea că U este dependentă nu numai de temperatuta T ci şi de alte variabile.
Dacă se consideră un sistem aflat la presiune constantă (dP=0), şi dat fiind că
volumul se schimbă dV≠0, atunci prima lege a termodinamicii (2.22) va fi:

2-10
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

dQ P ≠ dU P
dH P = d (U + PV ) = dU + PdV = − PdV + dQ P + PdV = dQ P ⇒
dQ P dH P ⎛ ∂H ⎞
⇒ CP = = =⎜ ⎟ (2.26)
dT dT ⎝ ∂T ⎠ P
unde o nouă noţiune a fost introdusă şi anume H=U+PV, care este entalpia
sistemului şi care este folositoare în descrierea sistemelor care evoluează la presiune
constantă, sau la descrierea proceselor la care se cunosc presiunea iniţială şi finală.
Din teoria cinetică a gazelor se ştie că energia a n moli de gaz este egală cu
3nN A k B T
unde NA este numărul lui Avogrado, iar kB este constanta lui Boltzman.
2
Această relaţie sugerează că pentru un gaz ideal energia internă U este o funcţie
dependentă doar de temperatura T:
U = U (T ) (2.27)
În general:
⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂U ⎞ (2.28)
U = U (T , V ) ⇒ dU = ⎜ ⎟ dT + ⎜ ⎟ dV
⎝ ∂T ⎠ V ⎝ ∂V ⎠ T

unde indicii V şi T desemnează volum constant şi temperatură constantă.


Cum la gazul ideal U = U (T ) atunci relaţia (2.28) devine:
⎛ ∂U ⎞ (2.29)
dU = ⎜ ⎟ dT = CV dT
⎝1∂T ⎠V
424 3
CV

Dacă se consideră acum relaţia (2.22) vom avea doar pentru gazele ideale că:
dQ P ⎛ ∂V ⎞
CP = = CV + P⎜ ⎟ = CV + nR ⇒ (2.30)
dT ⎝ ∂T ⎠ P
⇒ C P − CV = nR
Pentru oricare alt tip de gaze:
⎛ ∂H ⎞ ⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂V ⎞
CP = ⎜ ⎟ =⎜ ⎟ + P⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ P ⎝ ∂T ⎠ P ⎝ ∂T ⎠ P
⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂U ⎞
dU = ⎜ ⎟ dT + ⎜ ⎟ dV ⇒
⎝ ∂ T ⎠V ⎝ ∂V ⎠ T
⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂V ⎞
⇒⎜ ⎟ =⎜ ⎟ +⎜ ⎟ ⎜ ⎟ = CV + ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ P ⎝ ∂T ⎠ V ⎝ ∂V ⎠ T ⎝ ∂T ⎠ P ⎝ ∂V ⎠ T ⎝ ∂T ⎠ P
⎡ ⎛ ∂U ⎞ ⎤⎛ ∂V ⎞
C P − CV = ⎢ P + ⎜ ⎟ ⎥⎜ ⎟ (2.31)
⎣ ⎝ ∂V ⎠ T ⎦⎝ ∂T ⎠ P

2-11
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

2.1.6 Procesele gazelor ideale

Aşa cum s-a menţionat pentru un gaz ideal avem ecuaţia de stare:
nRT
PV = nRT ⇒ P = .
V (2.32)
Lucrul mecanic efectuat de către n moli de gaz ideal care îşi modifică volumul
(sistemul se expandează) în mod reversibil şi la temperatură constantă va fi:
⎛V ⎞ (2.33)
WT = nRT ln⎜⎜ 2 ⎟⎟
⎝ V1 ⎠
unde indicii 1 şi 2 descriu volumele gazului ideal care se expandează reversibil
între 2 puncte de echilibru.
Prima lege a termodinamicii se poate scrie astfel:
~
d Q = dU + PdV = CV dT + PdV (2.34)
Dacă se substituie P din relaţia (2.32) unde CP − CV = nR în relaţia de mai sus,
~
şi procesul considerându-se adiabatic adică variaţia căldurii este zero ( d Q = 0), şi
integrându-se:
⎡ (C − CV )T ⎤ ⎛ ⎡ (γ − 1)T ⎤ ⎞
0 = CV dT + ⎢ P ⎥ dV ⇒ ∫ ⎜⎜ dT + ⎢ ⎥ ⎟⎟dV = 0 ⇒
⎣ V ⎦ ⎝ ⎣ V ⎦⎠
⇒ TV γ −1 = cons tan t (2.35)
CP
γ=
CV

Fig. 2.9-Curbele unui proces adiabatic comparat cu curba izotermă

Ecuaţia (2.35) descrie o curbă a unui proces adiabatic pentru un gaz ideal, aşa
cum se vede în figura de mai sus, care este diferită de curba unui proces izoterm.
Fie un recipient care conţine două camere, una plină cu un gaz ideal şi cealaltă
„plină” cu vid, ambele fiind separate printr-un perete despărţitor (fig.2.10).

2-12
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Dacă peretele despărţitor este îndepărtat brusc, volumul cu vid va fi invadat de


gazul ideal în mod ireversibil. Sistemul nu efectuează nici un fel de lucru mecanic
asupra mediului înconjurător şi în sistem nu patrunde căldură dinspre exterior. Prin
urmare dat fiind că dU = dW + dQ , cum dW = 0; dQ = 0 variaţia energiei interne
este zero şi deci energia internă a sistemului rămâne constantă şi după
înlăturarea peretelui exterior. Cum dU = CV dT = 0 ⇒ dT = 0 se concluzionează
că temperatura rămâne şi ea constantă.

Fig. 2.10-Expansiunea liberă sau expansiunea Joule

Pentru orice alt gaz decât cel ideal energia internă depinde şi de alţi factori afară
de temperatură. Dacă de pildă energia internă depinde de volumul V, atunci variaţia
temperaturii va depinde şi ea de volum:
T = T (U , V ) ⇒
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞ (2.36)
⇒ dT = ⎜ ⎟ dV + ⎜ ⎟ dU = ⎜ ⎟ dV = μ J dV ⇒
⎝ ∂V ⎠U ⎝1∂4
U ⎠V
243 ⎝ ∂V ⎠ U
0
V2
⇒ ΔT = ∫ μ J dV
V1

unde μ J este coeficientul lui Joule şi depinde de tipul de gaz, iar V2 şi V2 sunt
limitele de integrare ale volumului (volumul iniţial şi final).
În contrast cu expansiunea liberă a lui Joule descrisă mai sus, expansiunea Joule-
Kelvin presupune existenţa unui perete despărţitor poros care să permită migraţia
gazului dintr-o incintă în alta în mod controlat, ca in figura de mai jos. Gazul migrează
controlat printr-un perete poros dintr-o incintă în alta, ambele incinte conţinând acelaşi
gaz la presiuni şi temperaturi diferite şi ambele incinte fiind conţinute de un cilindru cu
pereţi adiabatici. Dacă se presupune aşa cum se vede în A şi B dedesubt că cele două
incinte sunt mărginite de pistoane culisante, pistonul din stânga considerându-se ca
împinge gazul din incinta din stânga care are starea iniţială de echilibru ( Pi , Vi , Ti ) ,
aducându-l la presiunea Pi+dP, atunci acesta va curge curge ireversibil prin peretele

2-13
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

poros către incinta din dreapta şi va mişca pistonul din dreapta care (să zicem cu un
arc) menţine în dreapta o presiune constantă Pf . Aşadar în incinta din dreapta starea de
echilibru nouă va fi descrisă de ( Pf , V f , T f ) .
Cum întregul proces se derulează într-o incintă adiabatică, atunci dQ=0, atunci
variaţia energiei interne a întregulu sistem va fi dată doar de variaţia lucrului mecanic:

Fig. 2.11-Expansiune Joules-Kelvin

( )
U f − U i = − Pf fVi − Pi ΔVi = Pi (Vi − 0) − Pf (V f − 0) ⇒
⇒ U i + PiVi = U f + Pf V ⇒ H i = H f
1424 3 14243 (2.37)
Hi Hf

Acest proces se mai numeşte şi proces izentalpic, sau cu entalpie constantă.


Temperatura T poate fi exprimată în funcţie de entalpie şi presiune:
T = T ( H , P) ⇒
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂T ⎞
⇒ dT = ⎜ ⎟ dP + ⎜ ⎟ dH = ⎜ ⎟ dP = μ JK dP ⇒
⎝ ∂P ⎠ H ⎝1∂4
H ⎠P
243 ⎝ ∂P ⎠ H
0
P2
(2.38)
⇒ ΔT = ∫ μ JK dP
P1

unde μ JK este coeficientul Joules-Kelvin şi depinde de tipul de gaz, iar P2 şi


P2 sunt limitele de integrare ale presiunii (iniţială şi finală).

2-14
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

2.1.7 Procesele gazului Wan der Vaals

Ecuaţia de stare a gazului van der Vaals are aceeaşi structură cu cea a gazului
ideal cu câteva diferenţe:
• Moleculele gazului au la dispoziţie un volum limitat care este mai mic
decât volumul V al recipientului şi e dat de mărimea nb, unde b este o
constantă dependentă de gaz. Intuitiv b reprezintă volumul minim limită
ocupat de 1 mol de molecule de gaz sub care gazul devine incompresibil.
• Forţele intermoleculare actionează la distanţe mari. În general ele sunt
forţe de atracţie şi deci au tendinţa să ţină moleculele de gaz impreună şi
deci exercită o influenţă care se adaugă influenţei presiunii asupra
pereţilor incintei, adică presiunea P a gazului ideal va fi înlocuită de
a
presiunea P + 2
unde a este o constantă care măsoară combinaţia
⎛V ⎞
⎜ ⎟
⎝n⎠
dintre raza de acţiune a forţei de atracţie şi mărimea acesteia. Termenul
V
este un termen de corecţie a presiunii care asigură ca forţele de
n
atracţie să fie ca şi presiunea P, intensive.
Ecuaţia de stare a gazului van der Vaals este:
⎡ ⎤ ⎫
⎢ ⎥ ⎪
⎢ P + a ⎥ (V − nb ) = nRT ⎪
⎢ V⎞ ⎥
2
⎪⎪ ⎡ a ⎤
⎢ ⎛
⎜ ⎟ ⎥ ⎬ ⇒ ⎢ P + 2 ⎥ (v − b ) = RT (2.39)
⎢⎣ ⎝ n ⎠ ⎥⎦ ⎪ ⎣⎢ (v ) ⎦⎥

V ⎪
v=
n ⎪⎭
RT a
P= − 2
(v − b ) (v )
Relaţia de mai sus poate fi dezoltată ca o serie de puteri:
n⎛ ⎞
2
n ⎛n⎞
P = RT ⎜ B1 (T ) + B2 (T ) + B3 (T ) B1 (T )⎜ ⎟ + ...⎟ (2.40)
V ⎜⎝ V ⎝V ⎠ ⎟

Pentru B1=1 se poate determina legea gazului ideal pentru densitate mică.
O altă dezvoltare folositoare în termodinamică este dezvoltarea virială:
( )
PV = n RT + B(T ) P + C (T ) P 2 + ... (2.41)

2-15
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Toate legile de mai sus sunt aproximări ale comportamentului gazelor reale, în
particular legea van der Vaals oferă un model acceptabil pentru gazele până la densităţi
destul de mari.

2.1.8 Procese ciclice-Procesul lui Carnot-A doua lege a termodinamicii

Un proces ciclic este acela în care un sistem evoluând într-un mod cvasi-static
sau reversibil, se întoarce ciclic la starea sa iniţială. În timpul desfăşurării unui proces
ciclic coordonatele termodinamice ale sistemului variază pe măsură ce sistemul
schimbă căldură sau lucru mecanic cu mediul înconjurător.
Cel mai simplu proces ciclic este ciclul reversibil ideal Carnot alcătuit din patru
subprocese: o expansiune izotermă a-b; o expansiune adiabatică b-c; o compresie
izotermă c-d; o compresie adiabatică d-a (fig.2.12). Acest tip de proces ciclic este în
mod particular simplu dat fiind că sistemul schimbă căldură cu exteriorul doar de-a
lungul celor două izoterme. Mediul înconjurător este alcătuit din două rezervoare de
căldură, unul la temperatura T1, şi celălalt la T2, cu condiţia ca T1>T2, şi dintr-un
sistem (să zicem un piston) care să facă posibilă transmiterea energiei mecanice spre
exterior. Sistemul operează reversibil între cele două rezervoare de căldură, la fiecare
ciclu Q1 intră în sistem la temperatura T1, Q2 părăseşte sistemul la temperatura T2, iar
lucrul mecanic W este livrat către exterior.

Fig. 2.12-Procesul ciclic ideal Carnot

Substanţa de lucru din sistem poate fi gazul ideal sau oricare alt gaz, diferenţele
fiind date de forma izotermelor care va fi diferită de la un caz la altul.
Motorul Carnot operează ciclic, substanţa sa de lucru după fiecare ciclu se
întoarce la starea iniţială a caracterizată de coordonatele termodinamice Pa, Va şi T1.
După prima lege a termodinamicii vom avea că:

2-16
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

ΔU = Q1 − Q2 + (−W ) = 0 ⇒
(2.42)
⇒ Q1 − Q2 = W
Eficienţa acestui proces ciclic este dată de raportul energiei mecanice livrate
către exterior şi căldură furnizată sistemului:
W Q
η= =1− 2 (2.43)
Q1 Q1
Una dintre concluziile importante care se poate desprinde din studiul acestui
ciclu este cea de-a doua lege a termodinamicii: Este imposibil să se construiască un
sistem care să opereze după un proces ciclic care să nu facă altceva decât să transfere
căldura dinspre un corp mai rece către unul mai cald (în alte cuvinte transfer spontan
de căldură fară lucru mecanic consumat). Această definiţie aparţine lui Clausius.
Kelvin-Plank dau o definiţie echivalentă: Este imposibil să se construiasca un
sistem care să opereze ciclic şi care să nu producă alt efect decât să extragă căldura de
la un corp cald la temperatura uniformă şi doar să producă un lucru mecanic
echivalent. În alte cuvinte nu este posibil un motor cu doar o singură sursă de căldură
(fig.2.13).
O altă concluzie care se poate desprinde este teorema lui Carnot: Nici un alt
sistem care operează ciclic între două rezervoare de căldură poate fi mai eficient decât
motorul Carnot care să opereze între aceleaşi rezervoare de căldură.

Fig. 2.13-Legea a doua a termodinamicii Fig. 2.14-Teorema lui Carnot

Pentru demonstraţie se consideră ca în figura 2.14 cazul (A), un motor ipotetic


E’ care să aibe eficienţa (sau randamentul) η’ şi un motor Carnot cu eficienţa ηC ,
ambele operând între aceleaşi rezervoare de căldură, unul cald la temperatura T1, şi
celălalt rece la T2, cu condiţia ca T1>T2 .

2-17
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Dacă cele două motoare sunt astfel concepute încât ambele să livreze către
exterior acelaşi lucru mecanic W ' = W şi presupunând că η ' > η C , vom avea pe cale de
consecinţă:
W' W W
= > ⇒ Q1 > Q1 ' (2.44)
Q1 ' Q1 ' Q1
Dacă se leagă cele două motoare între ele ca in cazul (B) sistemul compozit care
rezultă va acţiona deci ca şi un refrigerator care extrage căldura ΔQ = Q1 − Q1 ' dinspre
rezervorul rece către cel cald în mod spontan, fără nici un consum de lucru mecanic dat
fiind ca în ipoteză am impus ca W ' = W . Acestă concluzie contrazice a doua lege a
termodinamicii şi prin urmare ipoteza, prin reducere la absurd, că η ' > η C este falsă.
Sistemul compozit al celor două motoare cuplate din (B) cu motorul E’
conducător si motorul Carnot condus, nu va funcţiona: fluxul de căldură între cele două
rezervoare de căldură este nul, schimbul de lucru mecanic este nul, iar motorul E’ va
avea mereu η ' < η C .
Eficienţa unui motor Carnot este independentă de substanţa de lucru. Fluxurile
de căldură Q1 şi Q2 sunt determinate doar de temperaturile T1 şi T2 .
Pentru calculul fluxurilor de căldură şi a lucrului mecanic se analizează fiecare
sub-proces în parte astfel (fig.2.12):
• Expansiunea izotermă a-b: Pentru o expansiune infinitezimală din cadrul
acestui subproces, prima lege a termodinamicii arată ca:
~
U = U (T ) ⇒ dU = d q − PdV = 0 ⇒
Vb Vb
dV ⎛V ⎞ (2.45)
⇒ Q1 = q ab = ∫ PdV = nRT1 ∫ = nRT1 ln⎜⎜ b ⎟⎟ > 0
Va Va
V ⎝ Va ⎠
Altfel spus căldura pătrunde în substanţa de lucru.
• Contracţia izotermă c-d: Pentru o expansiune infinitezimală din cadrul
acestui subproces desfăşurat la temperatura constantă T2 , vom avea că:
~
U = U (T ) ⇒ dU = d q − PdV = 0 ⇒
Vd Vd
dV ⎛V ⎞
⇒ −Q2 = q cd = ∫ PdV = nRT2 ∫ = nRT2 ln⎜⎜ d ⎟⎟ < 0 (2.46)
Vc Vc
V ⎝ Vc ⎠
Altfel spus căldura părăseşte substanţa de lucru.
Dacă se face raportul între căldura care intra şi cea care părăseşte sistemul avem
că:
⎛V ⎞ ⎛V ⎞
nRT2 ln⎜⎜ d ⎟⎟ T2 ln⎜⎜ d ⎟⎟
Q1 ⎝ Vc ⎠ ⎝ Vc ⎠ (2.47)
= =
Q2 ⎛V ⎞ ⎛V ⎞
nRT1 ln⎜⎜ b ⎟⎟ T1 ln⎜⎜ b ⎟⎟
⎝ Va ⎠ ⎝ Va ⎠

2-18
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

• Pentru adiabatele b-c şi d-a:


T1 (Vb ) = T2 (Vc ) ⎫⎪ Vb Vc
γ −1 γ −1
⎛ Vb ⎞ ⎛V ⎞
⎬ ⇒ = ⇒ ln ⎜⎜ ⎟⎟ = ln⎜⎜ c ⎟⎟
T1 (Va ) = T2 (Vd ) ⎪⎭ Va Vd
γ −1 γ −1
⎝ Va ⎠ ⎝ Vd ⎠ (2.48)

Înlocuind (2.48) în (2.47) vom avea că:


Q1 T1 (2.49)
=
Q 2 T2

2.1.9 Motorul Otto sau un motor „aproape” real

Motorul Otto simplificat prezentat în continuare porneşte de la câteva ipoteze:


• Substanţa de lucru este simplă (un gaz de pildă aerul) facându-se
abstracţie de speciile chimice precum benzina, în alte cuvinte sursa de
căldură este exterioară şi nu provine din combustie;
• Pe cale de consecinţă sunt ignorate sub-procesele de admisie şi evacuare
care au loc într-un motor real;
• Procesul ciclic este alcătuit din patru sub-procese, două adiabate şi două
izocore (la volum constant).

Fig. 2.15-Motorul Otto

Se analizează fiecare sub-proces în parte astfel (fig.2.15):


• Compresia adiabatică reversibilă a-b:
Ta (V1 ) = Tb (V2 )
γ −1 γ −1
(2.50)
• Compresia izocoră b-c la care se injectează sistemului căldura:

Q1 = CV (Tc − Tb ) (2.51)
• Expansiunea adiabatică reversibilă c-d care generează lucru mecanic
spre exterior :
Td (V1 ) = Tc (V2 ) (2.52)
γ −1 γ −1

2-19
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

• Expansiunea izocoră d-a la care elimină din sistem căldura reziduală,


aducăndu-l la coordonatele termodinamice iniţiale:
Q2 = CV (Td − Ta ) (2.53)
Randamentul motorului se va calcula ţinându-se cont de căldura injectată în
sistem şi cea eliminată din sistem la capătul ciclului:
γ −1
Q T − Ta ⎛V ⎞ 1
η =1− 2 =1− d = 1 − ⎜⎜ 2 ⎟⎟ =1− (2.54)
Q1 Tc − Tb ⎝ V1 ⎠ (r )γ −1
V1
Raportul r = este rata de compresie. Cu cât aceasta este mai mare cu atât
V2
randamentul motorului creşte.

2.1.10 Inegalitatea lui Clausius şi Entropia

Fie două refrigeratoare şi un motor de tip Carnot aşa cum se arată în figura de
mai jos:

Fig. 2.16-Schimb de căldură între trei corpuri cu refrigeratoareşî motor tip Carnot

Refrigeratorul Carnot A este astfel reglat încât livrează căldura Q1 A rezervorului


cald la temperatura T1 care este exact egală cu căldura Q1 = Q1 A cedată motorului
Carnot care o transformă în lucru mecanic W livrat spre exterior. La fel refrigeratorul
Carnot B, este astfel reglat încât livrează căldura Q2 B rezervorului cald la temperatura
T2 care este exact egală cu căldura Q2 = Q2 B cedată motorului Carnot care o
transformă de asemenea în lucru mecanic W livrat spre exterior. Rezervorul rece la

2-20
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

temperatura T0 funcţionează fără nici o restricţe, adică se poate presupune că:


Q0 ≠ Q0 A + Q0 B . Nu există tranfer de căldură între rezervoarele la temperaturile T1 şi
T2 .
Întregul ansamblu de maşini termice descris mai sus este analizat ca un întreg
(sistem compozit), astfel încât motorul Carnot antrenează cele două refrigeratoare,
adică lucrul mecanic W livrat va fi preluat de cele două refrigeratoare WA şi WB.
Întrebarea este următoarea: care este relaţia posibilă dintre lucrul mecanic livrat de
motor şi cel preluat de refrigeratoare?
Cum fluxul de căldură total trebuie să fie egal cu lucrul mecanic total al
sistemului compozit:
(Q0 A + Q0 B ) − Q0 = W − (W A + WB ) (2.55)
Dacă în ecuaţia de mai sus s-ar face presupoziţia că
W > (W A + W B ) ⇒ W − (W A + W B ) > 0 ⇒ (Q0 A + Q0 B ) − Q0 > 0 ⇒ (Q0 A + Q0 B ) > Q0 ,
acesta va fi singurul flux de căldură existent în sistemul compozit, şi deci se extrage
căldură fără lucru mecanic, ceaa ce contrazice legea a doua a termodinamicii în
formularea Kelvin-Plank. Singura ipoteza rămasă posibilă este:
W ≤ (W A + W B ) ⇒ W − (W A + W B ) ≤ 0 ⇒ (Q0 A + Q0 B ) − Q0 ≤ 0 ⇒ (Q0 A + Q0 B ) ≥ Q0
(2.56)
Pentru refrigeratorul Carnot A vom avea că:
Q1 A T1 Q T QT
= ⇒ Q0 A = 1 A 0 = 1 0
Q0 A T0 T1 T1
(2.57)
Q1 A = Q1 _ Ipoteza
Pentru refrigeratorul Carnot B vom avea la fel că:
QT
Q0 B = 2 0 (2.58)
T2
Din (2.56), (2.57) şi (2.58) se poate deduce ecuaţia fluxurilor de căldură din
sistem:
⎛ Q1 Q2 ⎞ ⎛Q Q ⎞ Q
⎜⎜ + ⎟⎟T0 − Q0 ≤ 0 ⇒ ⎜⎜ 1 + 2 ⎟⎟ − 0 ≤ 0 (2.59)
⎝ T1 T2 ⎠ ⎝ T1 T2 ⎠ T0
Dacă se ţine seama şi de cantitatea de substanţă schimbată în interiorul
sistemului atunci inecuaţia de mai sus se poate rescrie:
⎛ q1 q 2 ⎞ q 0
⎜⎜ + ⎟⎟ + ≤0 (2.60)
⎝ T1 T2 ⎠ T0
În general pentru un număr oarecare i=1, 2, ..., n, de maşini termice Carnot vom
avea că:

2-21
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

n
q
∑ Ti ≤ 0 (2.61)
i =1 i
Cum cantităţile de substanţă schimbate în interiorul sistemului pot fi
infinitezimale, atunci suma din inegaliatetea de mai sus devine integrală:
~
d qi
∫ Ti ≤ 0 (2.62)

Inegalitatea de mai sus în formă integrală este inegalitatea lui Clausius.


În plus,pentru cazul special al proceselor reversibile atunci concomitent trebuie
ca:
~
d qi (2.63)
∫ Ti ≥ 0
Relaţiile (2.62) şi (2.63) trebuiesc satisfacute concomitent pentru ciclurile
reversibile, singura posibilitate fiind ca inegalităţile sa devina egalitate:
~
d qi
∫ Ti = 0 _ Cicluri _ Re versibile (2.64)

Ţinând cont de cele arătate mai sus fie un proces reversibil ca în figură:

Fig. 2.17-Proces reversibil şi ireversibil

Procesul decurge de la starea iniţială i către cea intermediară f şi înapoi pe căile


R1 şi R2. Cum procesul este considerat reversibil vom avea că:
~ f ~ i ~
dqR dqR dqR
∫ T ∫ T ∫ T =0⇒
= +
i f
f ~ f ~ (2.65)
dqR dqR
⇒ ∫ = ∫ T
i _ CaleaR1
T i _ CaleaR 2

Cum integrala este deci independentă de drum, atunci relaţia de sub integrală
trebuie să fie diferenţiala unei anumite funcţii de stare numită entropie S:

2-22
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

f ~ f
dqR (2.66)
∫ T = ∫ dS = S f − S i = ΔS
i i
Fie acum cazul în care ramura R1 (de la i la f) este un proces ireversibil :
f ~ i ~
dqR dqR
∫ T + ∫ T ≤0⇒
i f
(2.67)
f ~ i ~ f ~
dq dq dq
⇒ ∫ R ≤ −∫ R = ∫ R = S f − S i ⇒
i
T f
T i
T
~
dQ ~
⇒ dS = ⇒ d Q = TdS
T
Într-o interpretare simplificată relaţia de mai sus arată că în procesele ireversibile
f ~
dq
schimbarea de entropie S f − S i este mai mare decât ∫ R care este contribuţia de
i
T
căldură dinspre mediul înconjurător spre system.
Dacă un sistem este izolat adiabatic nu va exista schimb de căldură cu exteriorul.
f ~
dq
Deci pentru acest sistem ∫ R = 0 şi deci rămâne ca pentru un process ireversibil
i
T
adiabatic: (2.68)
ΔS = S f − S i > 0
Pentru porcesele reversibile adiabatice nu rămâne decât:

ΔS = S f − S i = 0 (2.69)
Concluzia care rezultă este principiul creşterii entropiei din Univers privit ca
sistem adiabatic (Universul nu schimbă căldură cu exteriorul său de vreme ce în afara
lui nu există nimic): Entropia creşte în sistemele izolate termic (Univers) pentru orice
proces ireversibil şi rămâne constantă pentru orice proces reversibil.
Altfel formulat: Entropia unui macrosistem format dintr-un sistem şi mediul său
înconjurător nu scade niciodată.

2.1.11 Ecuaţia centrală a termodinamicii

Prin combinrea primei şi celei de-a doua legi a termodinamicii se poate deriva
ecuaţia centrală a termodinamicii:
~ ~ (2.70)
dU = d Q + d W ⇒ dU = TdS − PdV ⇒
⇒ TdS = dU + PdV
Cum ecuaţia de mai sus implică doar variabile de stare ea poate fi integrată
independent de drum (de curba de integrare) chiar şi când se analizează procesele

2-23
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

ireversibile. Relaţia în fapt înlocuieşte o cale de integrare a unui proces ireversibil cu


alta a unui proces reversibil echivalent astfel încât integrala se poate calcula exact.
Pentru un gaz ideal avem că U=U(T) şi deci dU=CvdT. Ecuaţia centrală pentru
dS se poate scrie pentru entropia molară (a unui mol de substanţă) ds astfel:
dT dv (2.71)
ds = c v +R ⇒
T v
⇒ s = c v ln T + R ln v + s 0
unde s0 este o constantă de integrare. În expansiunea liberă Joule a unui gaz U nu
se schimbă şi prin urmare nici T nu se schimbă. Cum însă volumul v se schimbă atunci
variaţia entropiei în acest caz între punctele i şi f, este:
⎛vf ⎞
s f − s i = c v ln T f + R ln v f + s 0 − (c v ln Ti + R ln vi + s 0 ) = R ln⎜⎜ ⎟⎟
⎝ vi ⎠
(2.72)

2.1.12 Funcţiile de potenţial termodinamic

În descrierea evoluţiei şi proceselor sistemelor termodinamice funcţiile de


potenţial termodinamic joacă un rol crucial. Acestea sunt: Energia internă U, entalpia
H, funcţia lui Helmholz F, funcţia lui Gibbs G şi relaţia de legătură a lui Maxwell
dG=0 pentru starea de echilibru (Tabelul 2.1).

Funcţia de Relaţia lui Variabilele


potenţial Diferenţiala Maxwell naturale
termodinamic
Energia internă U dU=TdS-PdV ⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂P ⎞ S,V
⎜ ⎟ = −⎜ ⎟
⎝ ∂V ⎠ S ⎝ ∂S ⎠V
Entalpia H dH=TdS+VdP ⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂V ⎞ S,P
⎜ ⎟ =⎜ ⎟
⎝ ∂P ⎠ S ⎝ ∂S ⎠ P
Funcţia lui dF=-PdV-SdT ⎛ ∂P ⎞ ⎛ ∂S ⎞ T,V
Helmholz F ⎜ ⎟ =⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ V ⎝ ∂V ⎠ T
Funcţia lui Gibbs G dG=VdP-SdT ⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂S ⎞ T,P
⎜ ⎟ = −⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ P ⎝ ∂P ⎠ T
Tabelul 2.1- Funcţiile de potenţial termodinamic

Rolul celor patru funcţii constă în determinarea condiţiilor stării de echilibru


termodinamic a unui sistem pentru diferite condiţii la frontieră şi deasemenea, foarte
important, determinarea lucrului mecanic maxim care poate fi extras dintr-un sistem
când condiţiile la frontiere se schimbă.

2-24
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Relaţiile lui Maxwell din tabelul de mai sus sunt relaţii termodinamice generale
implicând variabilele P, V, T şi S, şi au rolul de a stabili legătura dintre proprietăţile
măsurabile ale unui sistem.
Pentru Energia Internă U se porneşte de la ecuaţia centrală a termodinamicii:
6
47T48 647− P4
8
dU = TdS − PdV ⎫ ⎛ ∂U ⎞ ⎛ ∂U ⎞ (2.73)
⎬ ⇒ dU = ⎜ ⎟ dS + ⎜ ⎟ dV
U = U (S ,V ) ⎝1∂4
S ⎠V ∂V ⎠ S
⎭ 243 ⎝142 43
TdS − PdV
Dacă se consideră volumul V constant şi prin urmare nu se efectuează lucru
mecanic ( PdV = 0 ), pentru procesele reversibile dar şi ireversibile vom avea că:
ΔU = Q
dU = TdS (2.74)
În acest caz (la volum constant) vom avea capacitatea calorică:
~
d QV dU V ⎛ ∂U ⎞
CV = = =⎜ ⎟ ⇒ (2.75)
dT dT ⎝ ∂T ⎠ V
⎛ ∂ (TdS ) ⎞ ⎛ ∂S ) ⎞
⇒ CV = ⎜ ⎟ = T⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ V ⎝ ∂T ⎠V
Derivatele parţiale ale U funcţie de T şi P vor genera prima formă a relaţiei lui
Maxwell (dG=0):
⎛ ∂ 2U ⎞ ⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂P ⎞
⎜ ⎟
⎜ ∂V∂S ⎟ = ⎜⎝ ∂V ⎟⎠ = −⎜⎝ ∂S ⎟⎠ (2.76)
⎝ ⎠ S V
Pentru entalpia H se porneşte de la:
H = U + PV ⇒ dH = dU { + PdV + VdP =⎫ 6
47 T48 647 V48
TdS − PdV ⎪
⎪ ⎛ ∂H ⎞ ⎛ ∂H ⎞
= TdS − PdV + PdV + VdP = TdS + VdP ⎬ ⇒ dH = ⎜ ⎟ dS + ⎜ ⎟ dP
⎪ ∂
⎝142S ∂
⎠ P43 ⎝142 P ⎠ S43
H = H ( S , P)
⎪⎭ TdS VdP

(2.77)
Dacă se consideră presiunea Pf=Pi=P constantă şi sistemul nu execută altceva
decât lucrul mecanic W=PV, atunci:
ΔH = Q ⇒ dH = TdS (2.78)
Capacitatea calorică la presiune constantă va fi:
~
d Q P dH P ⎛ ∂H ⎞
CP = = =⎜ ⎟ ⇒
dT dT ⎝ ∂T ⎠ P (2.79)
⎛ ∂S ) ⎞
⇒ CP = T ⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ P

2-25
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Dacă se consideră derivatele parţiale funcţie de T şi V rezultă cea de-a doua


formă a relaţiei lui Maxwell:
⎛ ∂T ⎞ ⎛ ∂V ⎞ (2.80)
⎜ ⎟ =⎜ ⎟
⎝ ∂P ⎠ S ⎝ ∂S ⎠ P
Pentru funcţia lui Helmholtz F se porneşte de la:
F = U − TS ⇒ dF = dU { − TdS − SdT =⎫ 6
47 − P48 67 −S 8
TdS − PdV ⎪
⎪ ⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞
= − PdV − SdT ⎬ ⇒ dF = ⎜ ⎟ dV + ⎜ ⎟ dT
⎪ ∂V
⎝142 ⎠ T43 ⎝1∂4T ⎠V
F = F (V , T ) 243
⎪⎭ − PdV − SdT

(2.81)
Dacă se consideră derivatele parţiale funcţie de -P şi -S rezultă cea de-a treia
formă a relaţiei lui Maxwell:
⎛ ∂P ⎞ ⎛ ∂S ⎞ (2.82)
⎜ ⎟ =⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ V ⎝ ∂V ⎠ T
Pentru funcţia lui Gibbs G se porneşte de la:

G = H − TS ⇒ dG = dH
{ − TdS − SdT =⎫ 6
47V48 647− S48
dU + PdV +VdP ⎪
⎪ ⎛ ∂G ⎞ ⎛ ∂G ⎞
= VdP − SdT ⎬ ⇒ dG = ⎜ ⎟ dP + ⎜ ⎟ dT
⎪ ⎝1∂4
P ⎠T
243 ⎝142
∂T ⎠ P
G = G ( P, T ) 43
⎪⎭ VdP − SdT

(2.83)
Dacă se consideră derivatele parţiale funcţie de V şi -S rezultă cea de-a patra
formă a relaţiei lui Maxwell:
⎛ ∂V ⎞ ⎛ ∂S ⎞ (2.84)
⎜ ⎟ = −⎜ ⎟
⎝ ∂T ⎠ P ⎝ ∂P ⎠ T
Fie acum un sistem caracterizat de temperatura T şi presiunea P, în contact
diatermal (căldura trece) cu un rezervor de căldură sensibil mai voluminos decât
sistemul, aflat la temperatuta T0 şi presiunea P0 , ambele izolate de mediul înconjurător
de un perete adiabatic.
Anumite procese se desfăşoară în sisteme care evoluează deschise spre atmosferă
şi practic presiunea şi temperatura lor este constantă la frontiere. Daca sistemul din
figura de mai jos se presupune a pleca de la starea iniţială cu temperatuta T0 şi
presiunea P0 către starea finală caracterizat de temperatura T şi presiunea P sub
influenţa tranferului de căldură Q , presupusă a fi măsurabilă, atunci entropia
rezervorului de căldură se va modifica cu cantitatea:

2-26
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.18-Sistem şi rezervor de căldură

−Q
ΔS 0 = (2.85)
T0
Dacă, mai mult, sistemul se dilată atunci el va efectual lucrul mecanic
P0 ΔV asupra rezervorului.
Dacă se presupune că sistemul se întoarce înapoi la starea sa iniţială cu
temperatuta T0 şi presiunea P0 , atunci deasemenea anumite funcţii de stare se vor
schimba, de pildă funcţia Gibbs şi entropia. Schimbarea valorii funcţiei Gibbs poate fi
determinată folosindu-se principiul creşteii entropiei şi prima lege a termodinamicii.
Dacă se examinează ansamblul alcătuit din sistem şi rezervorul de căldură izlolate
adiabatic de mediul înconjurător, vom avea că:
• Principiul creşterii entropiei:
−Q
ΔS + ΔS 0 ≥ 0 ⇒ ΔS + ≥0⇒
T0 (2.86)
⇒ T0 ΔS − Q ≥ 0 ⇒ Q − T0 ΔS ≤ 0
• Prima lege a termodinamicii: (2.87)
ΔU = Q − P0 ΔV ⇒ Q = ΔU + P0 ΔV
Combinând ultimile două relaţii de mai sus:
(
Δ U + P0 Δ V − T 0 Δ S ≤ 0 ⇒ Δ U + P0 V f − V i − T 0 S ) ( f )
− Si ≤ 0
(2.88)

Cum prin ipoteză P0 =Pi= Pf şi T0 =Ti= Tf vom avea că:


( ) ( )
ΔU + Pf V f − PiVi − T f S f − Ti S i ≤ 0 ⇒ ΔU + Δ(PV ) − Δ(TS ) ≤ 0 ⇒
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⇒ Δ⎜ U + PV − TS ⎟ ≤ 0 ⇒ ΔG ≤ 0 (2.89)
⎜1 424
H
3 ⎟
⎜ 14 4244 3⎟
⎝ G ⎠

2-27
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Din relaţia de mai sus se poate concluziona astfel: Condiţia necesară şi suficientă
pentru ca un sistem termodinamic aflat în contact termic şi mecanic cu un rezervor de
căldură şi presiune să fie în echilibru este ca funcţia Gibbs să fie minimă.
În alte cuvinte cele afirmate mai sus arată că schimbările spontane ale unui
sistem aflat în contact termic şi mecanic cu un rezervor de căldură şi presiune sunt
însoţite de o scădere a valorii funcţiei lui Gibbs. Pentru schimbări infinitezimale relaţia
de mai sus devine relaţia lui Maxwell:
dG = 0 (2.90)

2.2 Transferul de căldură

Aşa cum s-a arătat în subcapitolul anterior, schimbul de căldură între sisteme
ocupă un loc central în analiza termodinamică a lor. Prima lege a termodinamicii în
absenţa lucrului mecanic (W=0) va avea forma:
dV dU
Q= p + ⇒
12dt
3 dt
W =0

⎛ dU dT (2.91)
⎜Q = = mc v _ Volum _ cons tan t ;
dt dt
⇒⎜ ;
⎜ dH dT
⎜Q = = mc p _ Pr esiune _ cons tan ta
⎝ dt dt
unde H este entalpia, cv şi cp sunt căldurile specifice la volum şi presiune
constantă, t este timpul, iar m este masa de substanţă.
Dacă substanţa supusă unui proces este incompresibilă atunci cv = cp = c şi relaţia
de mai sus devine:
dU dT (2.92)
Q= = mc _ Fluid _ Incompresibil
dt dt
Pentru procese reversibile relaţia (2.91) se scrie:
dS dV dU
T =p + (2.93)
{ dt 12 dt
3 dt
Qrev Wrev

Relaţia de mai sus ar sugera că se poate evalua cantitatea de căldură Q prin


evaluarea lui TdS. Cum majoritatea proceselor din natură sunt ireversibile atunci S nu
poate fi definită ca o funcţie de T. Aşadar dacă rata schimbului de căldură nu poate
fi descrisă cu TdS, cum poate fi ea determinată?
Răspunsul este că este nevoie de un nou set de legi care să definească schimbul
de căldură. Acestea sunt legea lui Fourier, legea lui Newton pentru răcire şi legea lui
Stefan-Boltzman.

2-28
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

2.2.1 Conductivitatea căldurii

Legea lui Fourier afirmă: Fluxul de căldură q [W/m2] rezultat ca urmare a


conducţiei de căldură este proporţional cu gradientul de temperatură şi are semn opus
acestuia. Dacă constanta de proporţionalitate se notează cu k (numită conductivitate
termică) [W/(m0K)] atunci matematic, pentru conducţia unidimensională de-a lungul
axei Ox:
dT
q = −k _ uni dim ensional ⇒
dx (2.94)
r
⇒ q = −k∇T _ Tri dim ensional
Fluxul de căldură este o mărime vectorială. El are semnul opus direcţiei care
arată sensul de la temperatura mai mare către cea mai mică, sau altfel spus fluxul de
căldură curge dinspre temperatura mai mare către cea mai mică.

Fig. 2.19-Conducţia căldurii între doi pereţi separaţi de un gaz

Legea lui Fourier implică cunoaşterea a două variabile independente şi anume T


şi q. Pentru a se vedea cum se poate elimina q din ecuaţia lui Fourier se consideră
Figura 2.20.
Dacă un element ca în figură cu densitatea ρ, cu masa ρAδx, în cuprinsul căruia
temperatura variază dupa legea T=T(x,t), de grosime δx, şi care transmite căldura dintr-
o parte a sa către cealaltă, atunci dacă se aplică legea lui Fourier pentru fiecare faţă a
elementului de conducţie, cantitatea netă de căldură condusă va fi:
⎧ ⎫
⎪ ∂T −
∂T ⎪
⎪⎪ ∂x x +δx ∂x x ⎪⎪ ∂ 2T (2.95)
Qnet = −kA⎨ ⎬ δx = − kA δx
δ
⎪1442443 ⎪ x ∂ x 2

⎪ ∂ 2T ⎪
⎩⎪ ⎭⎪
≈ 2
∂x
Dacă se scrie prima lege a termodinamicii pentru sistemul considerat avem că:

2-29
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

dU (
d T − Tref ) dT
− Qnet = = ρcA δx = ρcA δx
dt dt dt (2.96)

Dacă se combină ecuaţiile (2.95) ci (2.96) vom avea că:


∂ 2 T ρc ∂T 1 ∂T (2.97)
= ≡
∂x 2 k ∂t α ∂t

Fig. 2.20-Conducţia unidimensională a căldurii printr-un element de conducţie

Ecuaţia de mai sus reprezintă ecuaţia de difuzie (conducţie) a căldurii


(unidimensională). Această ecuaţie este importantă dat fiind că rezultă prin combinarea
legii lui Fourier cu prima lege a termodinamicii iar prin eliminarea variabilei Q s-a
obţinut o ecuaţie care descrie distribuţia temperaturii T(x,t) şi care poate fi rezolvată.
Ecuaţia conducţiei de mai sus include o nouă proprietate a materialelor care este
importantă în conducţia tranzientă a căldurii şi anume difuzivitatea termica α:
k
α= _[m 2 / s ] (2.98)
ρc

2.2.2 Convecţia căldurii

Fig. 2.21-Răcirea convectivă a unui corp cald

2-30
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fie ca în figura de mai sus un corp cald la temperatura Tcorp, scufundat într-un
lichid în miscare aflat la o temperatură mai mică T∞.
Lichidul în imediata vecinătate a corpului formează un strat limită care preia o
parte din căldura corpului şi o disipează în avalul liniilor de curent. Acest proces de
îndepărtare a căldurii dintr-un corp cald prin intermediul unui fluid în mişcare se
numeşte convecţie.
Isaac Newton sugera în 1701 că viteza de răcire a corpului ar trebui să fie
proporţională cu diferenţa temperaturilor corpului şi fluidului:
dTcorp
dt
(
≈ Cons tan ta1 ⋅ Tcorp − T∞ ) (2.99)

Afirmaţia de mai sus arată că energia corpului cald se disipează în fluid. Dacă în
corpul de mai sus există şi o sursă de căldură atunci la echilibru temperatura sa nu se
schimbă şi vom avea:
Q=
dU
dt
( ) ( )

= mc ⋅ Cons tan ta1 ⋅ Tcorp − T∞ = Cons tan ta 2 ⋅ Tcorp − T∞ ⎪

⎬⇒
Q ⎪
q=
A ⎭⎪
(
⇒ q = h Tcorp − T∞ ) (2.100)

Ecuaţia de mai sus descrie legea lui Newton de răcire unde h [W/(m2 0K)] este
coeficientul de transfer al căldurii. Acest coeficient este independent de diferenţa de
temperatură între corp şi fluid în cazul convecţiei forţate dar depinde de această
diferenţă în cazul convecţiei libere (h obişnuit variază cu pătratul diferenţei
temperaturilor). Valorile lui h se pot lua din tabele.
Fie un corp relativ mic pentru care numărul lui Biot ( h L / k b ) este mic, ca în
figura de mai jos.
Prima lege a termodinamicii poate fi scrisă astfel:
dU
{ =
Q
dt
(2.101)
h A(T −T∞ ) {
d
(ρcV (T −Tref ))
dt

unde A şi V sunt suprafaţa şi volumul corpului supus răcirii, T este temperatura


corpului variabilă în timp (T=T(t)), iar Tref este o temperatură arbitrară pentru care U
este definită a fi egală cu zero.
Vom avea aşadar:
d (T − T∞ ) hA
=− (T − T∞ ) (2.102)
dt ρcV

2-31
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.22-Răcirea unui corp mic la care numărul lui Biot ( h L / k b ) este relativ mic
unde (T − Tref ) a fost înlocuit cu (T − T∞ ) sub derivată dat fiind că derivate unei
constante precum (Tref ) sau (T∞ ) este zero. Dacă sub derivată se pune (T∞ ) în loc de
(Tref ) ecuaţia (2.102) rămâne validă.
Soluţia generală a ecuaţie (2.102) este de forma:
−t
ln(T − T∞ ) = +C (2.103)
ρ
⎛ cV ⎞
⎜ ⎟
⎝ hA ⎠
Dacă temperatura iniţială a corpului la timpul zero este T t =0 = Ti atunci
constanta de integrare C = ln(Ti − T∞ ) iar răcirea corpului este dată de relaţia:
−t
⎛ ρcV ⎞
T − T∞ ⎜ ⎟
=e ⎝ hA ⎠
(2.104)
Ti − T∞

t
Raportul poate fi interpretat astfel:
⎛ ρcV ⎞
⎜ ⎟
⎝ hA ⎠

2-32
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

t h At[ J / 0 C ] Capacitate _ convectie _ sup rafata


= = (2.105)
⎛ ρcV ⎞ ρcV [ J / 0 C ] Capacitate _ calorica _ corp
⎜ ⎟
⎝ hA ⎠
În relaţiila (2.104) se observă că lipseşte conductivitatea termică dat fiind că s-a
presupus că temperatura corpului este uniformă şi deci conducţia internă în corp nu
mai este importantă.
Dacă se notează:
Bi = h L / k b << 1 ⇒ Tb ( x, t ) ≅ T (t ) ≅ Tsup rafata (2.106)
astfel încât conductivitatea termică a corpului kb devine neimportantă pentru
procesul de răcire.

2.2.2.1 Stratul limită la convecţia căldurii

Fluidele care curg peste corpurile solide tind să adere la suprafaţa acestora
formându-se astfel o regiune a fluidului numită strat limită de grosime δ, în care fluidul
are viteză variabilă aşa cum se vede în figura de mai jos:

Fig. 2.23-Strat limită de grosime δ


Grosimea stratului limită este definită oarecum arbitrar ca fiind distanţa de la
suprafaţa corpului la care viteza fluidului atinge mărimea de 1% din viteza fluidului
u∞ .
Descrierea matematică a stratului limită a fost facută de Prandtl în 1904. Funcţia
dimensională care descrie grosimea stratului limită pentru o suprafaţa plană a unui corp
este:
δ = f n (u ∞ , ρ , μ , x) (2.107)
unde x este lungimea de-a lungul suprafeţei de curgere, ρ este densitatea în
[kg/m3], iar μ este vâscozitatea dinamică în [kg/(m sec)].
Dacă se consideră conform teoremei lui Buckingham două grupuri Pi astfel:

2-33
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

δ
= f n (Re x )
x
(2.108)
ρu x u x
Re x = ∞ = ∞
μ ν
μ
unde υ este vâscozitatea cinematică (ν = ) iar cu Rex s-a notat aşa numitul
ρ
număr Reynolds şi descrie influenţa relativă a forţelor inerţiale şi de vâscozitate în
cazul curgerii fluidelor, atunci din relaţiile (2.108) se poate deduce că pentru o
suprafaţă plană:
δ 4,92 4,92
= = (2.109)
x Re x u∞ x
ν
care arată că dacă viteza fluidului u ∞ este mare iar vâscozitatea υ este mică,
δ
atunci va fi relativ mic iar transferul de căldură prin convecţie va fi relativ mare.
x
Dacă viteza fluidului este mică atunci stratul limită va fi relativ gros şi o cantitate
mai mare de fluid va fi „stagnant” pe suprafaţa corpului împiedicând transferul de
căldură.
Numărul lui Reynolds este numit astfel dupa numele lui Osborne Reynolds care
a descoperit zona de tranziţie a curgerii laminar-turbulentă într-un tub ca în Fig. 2.24.
Reynolds a injectat cerneală într-un tub prin care curgea apă (Fig.2.24-a) şi a
observat că dacă fluidul are viteza medie peste o anumită valoare uav, liniile de lichid
marcate cu cerneală care fuseseră laminare deveneau turbulente rupându-se în
vârtejuri.
Pentru a se defini zona de tranziţie se notează cu (u av ) crit valoarea vitezei medii
la care are loc formarea zonei de tranziţie laminar-turbulentă, atunci aceasta va trebui
să depindă de diametrul ţevii D, de μ şi de ρ. Se poate forma astfel un nou grup Pi
conform teoremei lui Buckingham:
ρD(u av )crit (2.110)
Re critic =
μ
Numarul Re pentru care curgerea într-o ţeavă este mereu laminară este Re=2100
care este astfel numărul Re critic critic.
Într-un stat limită cele spuse mai sus pentru tuburi, se pot întâmpla în mod
asemănător (Fig.2.24-b). Dacă se consideră un strat limită pe o suprafaţă plană, atunci
curgerea fluidului este laminară în stratul limită până la o valoare a numărului lui
Reynolds:
u x
Re critic = ∞ crit (2.111)
ν

2-34
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

a)

b)
Fig. 2.24-Experimentul lui Reynolds

La o valoare mai mare a lui x în stratul limită apar vârtejuri sporadice şi curgere
instabilă ca după o anumită valoare a lui x curgerea să devină complet turbulentă.
Numărul lui Reynolds critic este de regulă 3,5x105, dar în realitate această
valoare depinde puternic de turbulenţa existentă în curgerea fluidului dincolo de stratul
limită, de starea suprafeţei (rugozitate), prezenţa vibraţiilor etc.
Dacă suprafaţa corpului peste care curge fluidul are o anumită temperatură Tw,
diferită de temperatura fluidului T∞ , atunci stratul limită devine strat limită termic,
având o altă grosime δ t diferită de de grosimea δ pentru curgerea la temperatură
normală. Un asemenea strat limită termic este dat în figura de mai jos:

2-35
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.25-Strat limită termic

Dacă se egalează căldura preluată de către fluid de pe suprafaţa de curgere a


peretelui cu căldura evacuată exprimată în termeni de căldură evacuată prin convecţie
vom avea că:
∂T
−kf = h(Tw − T∞ ) (2.112)
∂y y =0
14243
Conductie _ in _ fluid
unde kf este conductivitatea termică a fluidului.
Dacă se studiază ecuaţia (2.112) se pot trage câteva concluzii:
• Este legitim să se exprime evacuarea căldurii imediat lângă suprafaţă
folosindu-se legea conducţiei căldurii a lui Fourier dat fiind că prin
definiţie fluidul în stratul limită imediat lângă suprafaţă are viteza de
curgere nulă, inclusiv pe direcţia propagării fluxului de căldură,
• Ecuaţia de mai sus poate fi re-aranjată astfel:
⎛ T −T ⎞
∂⎜⎜ w ⎟⎟
⎝ Tw − T∞ ⎠ =
hL
= Nu L (2.113)
⎛ y⎞ kf
∂⎜ ⎟
⎝L⎠ y
=0
L
unde Nu L este numărul lui Nusselt iar L este dimensiunea caracteristică a
suprafeţei, de pildă lungimea suprafeţei.
Din Figura 2.25 se poate deduce că:
hx L
Nu L = = (2.114)
k f ∂t '

2-36
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

sau altfel spus numărul Nu L este invers proporţional cu grosimea stratului limită
termic.

2.2.2.2 Ecuaţiile stratului limită laminar şi incompresibil pentru o suprafaţă plană

Aşa cum s-a mai aratat deja în Partea 1, într-un spaţiu tridimensional câmpul
vitezei fluidului se poate scrie vectorial astfel:
r r r r
u = i u + jv + kw (2.115)
Dacă curgerea este laminară atunci traiectoria fiecărei particule de fluid poate fi
descrisă prin ecuaţiile liniilor de curent Ψ ( x, y ) = const. ., la care pentru fiecare
constantă se identifică o linie de curent anume, ca în figura de mai jos.
r
Direcţia vectorului viteză u este orientat de-a lungul liniilor de curent şi astfel
nu există curgere transversală peste liniile de curent. Aşadar fiecare linie de curent
seamănă cu un canal de evacuare a căldurii şi dat fiind că nu există curgere
transversală, se pot considera ca fiind canale adiabatice.

Fig. 2.26-Curgere bidimensională laminară reprezentată de linii de curent constante Ψ

Se poate scrie astfel ecuaţia conservării masei prin însumarea cantităţii de fluid
care intra şi iese prin două feţe a unui element triunghiular ca mai sus în figură:
ρvdx − ρudy = 0 (2.116)
Cum fluidul este considerat incompresibil vom avea că densitatea ρ este
constantă de-a lungul fiecărei linii de curent şi deci:
− vdx + udy = 0 (2.117)
Fucţia liniilor de curent Ψ poate deasemenea fi diferenţiată astfel:

2-37
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

∂Ψ ∂Ψ
dΨ = dx + dy = 0 (2.118)
∂x y ∂y x
Dacă se compară (2.116) cu (2.117) se poate deduce că:
∂Ψ ∂Ψ
v=− ;u = ⇒
∂x y ∂y x
∂2Ψ ∂2Ψ ∂u ∂v
⇒ = ⇒ + =0⇒ (2.119)
∂x∂y ∂y∂x ∂x ∂y
r ∂u ∂v ∂w
⇒∇⋅u = + +
∂x ∂y ∂z
Ultima ecuaţie este numită şi ecuaţie de continuitate pentru fluidele
incompresibile, în spaţiul tridimensional, şi arată că orice fenomen de curgere este
continuu.
Dacă în figura de mai jos se consideră un element de fluid situat în stratul limită
care să se rotească şi să se deformeze continuu, asupra acestui element de fluid vor
acţiona tensiuni tăietoare şi de presiune desenate cu săgeţi groase. Deasemenea
momentul fluidului care intră şi iese din elementul de fluid pe direcţiile x şi y sunt
desenate cu săgeţi subţiri.

Fig. 2.27-Forţele care acţionează în stratul limită la curgerea unui fluid incompresibil

2-38
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Cum există legea conservării momentului, vitezele fluidului în element trebuie să


se ajusteze astfel încât acest principiu să fie respectat. Altfel spus suma forţelor externe
pe direcţia x de pildă care acţionează în volumul de control a elementului A, trebuie să
fie echilibrată de rata în care elementul A pe direcţia x cedează din momentul său către
exterior.
Forţele externe sunt:
⎛ ∂τ ⎞ ∂p ⎞ ⎛ ∂τ xy ∂p ⎞
⎜τ xy + yx dy ⎟dx − τ xy dx + pdx − ⎛⎜ p + = ⎜ ⎟
⎜ ∂ y ⎟ ⎝ ∂x
dx ⎟

dy ⎜ ∂y − ∂x ⎟dxdy
⎝ ⎠ ⎝ ⎠

(2.120)
Rata în care elementul A pe direcţia x cedează din momentul său către exterior
este:
⎛ 2 ∂ρu 2 ⎞ ⎡ ∂ρuv ⎤ ⎛ ∂ρu 2 ∂ρuv ⎞
⎜ ρu + ⎟dy − ρu 2 dy + ⎢u ( ρv) + − ρ = ⎜ ⎟
⎜ ∂x
dx ⎟ ∂y
dy ⎥ dx uvdx ⎜ ∂x + ∂y ⎟dxdy
⎝ ⎠ ⎣ ⎦ ⎝ ⎠
(2.121)
Dacă se egalează relaţiile (2.120) cu (2.121) se va obţine pentru direcţia x:
∂τ yx dp ⎛ ∂ρu 2 ∂ρuv ⎞
dydx − dxdy = ⎜⎜ + ⎟dxdy (2.122)
∂y dx ⎝ ∂x ∂y ⎟⎠
Tensiunea tăietoare se poate elimina cu legea lui Newton pentru frecarea
vâscoasă:
∂u
τ yx = μ (2.123)
∂y
astfel încât ecuaţia (2.122) va deveni:
∂ ⎛ ∂u ⎞ dp ⎛ ∂ρu 2 ∂ρuv ⎞
⎜μ ⎟ − =⎜ + ⎟ (2.124)
∂y ⎜⎝ ∂y ⎟⎠ dx ⎜⎝ ∂x ∂y ⎟⎠
Dacă se consideră densitatea constantă şi temperatura fluidului rămâne în zona în
care μ=constant, atunci ecuaţia de mai sus devine:
∂ρu 2 ∂ρuv 1 dp ∂ 2u (2.125)
+ =− +ν 2
∂x ∂y ρ dx ∂y
Ecuaţia (2.125) reprezintă ecuaţia conservării momentului în stratul limită.
Deşi s-a presupus că densitatea este constantă se poate arăta că ecuaţia rămâne validă
chiar şi pentru fluidele compresibile sub forma:
∂u ∂u 1 dp ∂ 2u
u +v =− +ν 2 (2.126)
∂x ∂y ρ dx ∂y

2-39
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

ecuatie care înglobează trei ipoteze specifice stratului limită:


∂u ∂u
• << adică variaţia vitezei pe axa x este mai mică decât
∂x ∂y
perpendicular pe direcţia de curgere;
• v<<u adică componenta vitezei le axa y este mai mică decât pe x,
• p ≠ f n ( y ) adică presiunea nu depinde de y,
Dacă se scrie şi se diferenţiază ecuaţia lui Bernoulli din zona de fluid imediat
deasupra stratului limită unde nu există tensiuni tăietoare (de forfecare):
p u ∞2
+ = cons tan t ⇒
ρ 2
1 dp du
⇒ = −u ∞ ∞ (2.127)
ρ dx dx
Care împreună cu ecuaţia (2.125) va da:
∂u 2 ∂ (uv) du ∂ 2u
+ = u∞ ∞ + ν 2 (2.128)
∂x ∂y dx ∂y
Iar dacă nu există gradient de presiune (p şi du∞ sunt constante) atunci din
ecuaţiile (2.125), (2.126) şi (2.128) se poate deduce că:
∂u 2 ∂ (uv) du ∂u ∂ 2u
+ =u +ν =ν 2 (2.129)
∂x ∂y dx ∂y ∂y

2.2.2.3 Ecuaţia energiei în stratul limită

Ecuaţiile din subcapitolul anterior arată cum se mişcă fluidul în stratul limită iar
acum este necesară extinderea ecuaţiei conducţiei termice astfel încât aceasta să
permită mişcarea fluidului din stratul limită.
Legea lui Fourier este:
q k ∂T
h= =− (2.130)
Tw − T∞ Tw − T∞ ∂y y =0
Pentru a se putea găsi valorile temperaturii T se fac câteva ipoteze prealabile:
• Fluidul este incompresibil. Aceasta înseamnă că densitatea ρ este
constantă în fiecare element infinitezimal de fluid. Aceasta ipoteză este
validă pentru curgerea lichidelor şi pentru curgerea gazelor cu viteze mai
mici decât 1/3 din viteza sunetului în acel gaz. Deci presiunea p nu are
efect asupra densităţii.
• Variaţiile de presiune în cuprinsul fluidului nu sunt destul de mari ca să
afecteze proprietăţile termodinamice. Din termodinamică se ştie că
energia internă specifică û şi entalpia specifică ĥ :

2-40
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

⎛ ∂uˆ ⎞
duˆ = c v dT + ⎜⎜ ⎟⎟ dp;
⎝ ∂p ⎠ T
⎛ ∂hˆ ⎞ (2.131)
ˆ p ˆ ⎜ ⎟
h = uˆ + ⇒ dh = c p dT + dp
ρ ⎜ ∂p ⎟
⎝ ⎠T
În ecuaţiile (2.131) se neglijează contribuţia termenului dp la ambele tipurile de
energie.
• Variaţiile de temperatură în domeniul fluidului nu sunt atât de mari încât
să afecteze conductivitatea termică k,
• Energiile potenţială şi cinetică au variaţii neglijabile în raport cu
variaţiile energiei termice. Cum energia cinetică variază cu gradienţii de
presiune, aceasta impică că variaţiile de presiune nu sunt mari.
• Tensiunile de natura vâscoasă nu disipează energia cinetică într-o
asemenea măsură încât să încălzească semnificativ fluidul.

Fig. 2.28-Element de fluid infinitezimal de control aflat într-o zonă de curgere şi de


schimb de căldură
Ecuaţia conservării energiei pentru domeniul R, se poate scrie în forma
următoare:
d

dt R
ρuˆdR =− ∫
r r
ρhˆ u ⋅ n dS − ( )
14243 S
14243
Rata _ crestere _ en _ int erna _ in _ R Rata _ iesire _ en _ int erna _ si _ Lucru _ Mec _ din _ R
r
− ∫ (− k∇T ) ⋅ ndS + ∫ q&dR
S 44244
1 3 R2
1 3
Rata _ neta _ conductie _ termica _ afara _ din _ R Rata _ generare _ caldura _ R

r r (2.132)
În cea de-a doua integrală u ⋅ n dS reprezintă rata volumică de curgere printr-un
element dS a suprafeţei de control.

2-41
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Cum poziţia elementului R nu se schimbă în timp, la prima integrală din relaţia


de mai sus, derivata timpului se poate aduce sub integrală. Dacă apoi se aplică teorema
lui Gauss, vom avea în final că:
⎛ ∂uˆ r ⎞
∫ ⎜⎝ ρ ∂t + ρ∇ ⋅ (uhˆ) − ∇ ⋅ k∇T − q& ⎟⎠dR = 0 (2.133)
R
Cum k depinde prea puţin de T, vom avea deci:
⎡ ∂uˆ r ⎤
ρ⎢ + ∇ ⋅ (u hˆ) ⎥ − k∇ 2 T − q& = 0
⎢ ∂t 1 424 3⎥
⎣ u ⋅∇hˆ + hˆ∇⋅u ⎦
r r
(2.134)
rˆ r ˆ ˆ r
∇ ⋅ (uh) = u ⋅ ∇h + h∇ { ⋅ u
0
r
∇ ⋅ u = 0 _ datorita _ continuitatii
Cum sunt neglijate efectele schimbării densităţii, se pot exprima schimbările
energiei interne prin variaţiile entalpiei:
⎛ p⎞
duˆ = dhˆ − d ⎜⎜ ⎟⎟ ≈ dhˆ
ρ
1⎝23⎠ (2.135)
0

dhˆ ≈ c p dT
Astfel relaţia (2.134) va deveni:
⎡ ⎤
⎢ ∂T r ⎥
ρc p ⎢ + u1⋅2 ∇3 T ⎥= k1∇2
2
3 T + q{&
⎢ {∂ t Entalpie _ convectie ⎥ Conductie _ Caldura Generare _ Caldura
⎣ Acumulare _ Energie ⎦

(2.136)
Ecuaţia de mai sus reprezintă ecuaţia energiei în stratul limita termic pentru
curgerea unui fluid incompresibil.
Termenul din paranteza pătrată poate fi expandat astfel:
∂T r ∂T ∂T ∂T ∂T DT
+ u1⋅2∇3 T = +u +v +w ≡ (2.137)
∂t
{ Entalpie _ convectie ∂t ∂x ∂y ∂z Dt
Acumulare _ Energie

unde DT/Dt este derivata materială aşa cum s-a vazut definită în Partea 1 a cărţii.
Aceasta reprezintă rata schimbării temperaturii particulei de fluid pe măsură ce se
mişcă.
Dacă nu există sursă de căldură, atunci ecuaţia (2.136) în cazul bidimensional
poate fi scrisă astfel:

2-42
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

∂T ∂T ⎛ ∂ 2T ∂ 2T ⎞⎫
u +v = α ⎜⎜ 2 + 2 ⎟⎪

∂x ∂y ⎝ ∂x ∂y 2
⎠⎪ ⇒ u ∂T + v ∂T = α ∂ T

∂ 2T ∂ 2T ⎪ ∂x ∂y ∂y 2
<< ⎪
∂x 2 ∂y 2 ⎭

(2.138)

2.2.3 Transferul de căldură prin radiaţie termică

Toate corpurile din univers emit energie printr-un proces de radiaţie


electromagnetică. Intensitatea unui astfel de proces depinde de temperatura corpului şi
de natura corpului şi suprafeţei sale. De pildă majoritatea căldurii pe care o simţiţi
stând în faţa unui foc este de natură radiantă. De asemenea căldura simţită când faceţi
plajă este de asemenea de natură radiantă.
Cum emisia de energie termică variază cu puterea a patra a temperaturii
absolute, în procesele la temperaturi scăzute energia termică radiantă este mică şi se
poate neglija în comparaţie cu transferul de căldură prin convecţie şi conducţie. La
temperaturi înalte însă aceasta ipoteză simplificatoare nu mai poate fi validă. În general
cum procesele de ardere au loc la temperaturi mari, transferul de căldură prin radiaţie
termică este mereu luat în calcul.
Radiaţia termică are loc în spectrul de emisie al energiei electromagnetice. Cum
aceasta are proprietăţi şi se comportă ca o undă, deasemenea radiaţia termica are
proprietăţi de undă (asemeni undelor luminoase, radio etc.). Fiecare cuantă de energie
termică radiantă are lungimea de undă λ şi frecvenţa asociată ν .
Modelul ideal şi perfect al unui radiator termic este aşa numitul Corp Negru.
Acest Corp Negru se presupune a absorbi toată energia care ajunge la el nelăsând să
mai scape nimic în afară. Definiţia poate părea oarecum confuză de vreme ce astfel
definit, Corpul Negru în fapt emite energie. Dacă am privi un asemenea Corp Negru cu
dispozitive de vedere pe timp de noapte de pildă în infraroşu atunci Corpul Negru va
straluci cu o intensitate proporţională cu temperatura sa.
Se poate concepe un dispozitiv care să se comporte ca un Corp Negru ca în
Fig.2.29.
Mai întâi se consideră că există o diferenţă între noţiunea de căldură şi de
radiaţie în infraroşu. Radiaţia în infraroşu este o radiaţie electromagnetică având o
lungime de undă anumită iar căldura este dată de întregul spectru de frecvenţe ale
energiei radiante care trec de la un corp la altul.
Dacă se consideră de pildă fluxul de căldură radiant q care este incident pe o
placă semitransparentă (şi care nu este absolut neagră), atunci o fracţiune α din energia
incidentă este absorbită de placă iar alta fracţie ρ este reflectată, şi în fine o altă parte
τ va trece (va fi transmisă) prin placă mai departe.

2-43
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.29-Gaura de la intrarea dispozitivului se coporta aproape ca un Corp Negru.


Razele care intra sunt captive.

Fig. 2.30-Placă semitransparentă supusă unui flux de energie radiantă

Suma acestora este:


α + ρ +τ =1 (2.139)
Relaţia de mai sus poate fi scrisă pentru fiecare lungime de undă a spectrului de
unde care “sunt purtătoare” de energie termică la o temperatură dată:
α λ + ρλ + τ λ = 1 (2.140)
Într-un Corp Negru aşa cum s-a definit, energia reflectată şi cea transmisă este
nulă, aşadar:
α λCN = 1
ρ λCN = τ λCN = 0 (2.141)
unde indexul CN desemnează Corpul Negru.
Astfel energia emisă de un Corp Negru va atinge un maximum teoretic dat de
legea lui Stefan-Bolzmann.

2-44
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fluxul de energie care radiază de la un corp la o anumită temperatură T, este


notată cu e(T) [W/m2].
Simbolul eλ (λ , T ) este puterea de emisie monocromatică la o anumită
temperatură şi lungime de undă:
de(λ , T )
e λ (λ , T ) = ⇒

λ (2.142)
∫0
⇒ e ( λ , T ) = e ( λ , T ) dλ
λ

⇒ e(T ) ≅ E (∞, T ) = ∫ eλ (λ , T )dλ
0
Dependenţa e(T) de temperatura absolută T a unui Corp Negru a fost stabilită
experimental de Stefan în 1879 şi teoretizată de Bolzmann în 1884 pe baza unei
argumentaţii termodinamice. Legea Stefan-Bolzmann este:
eCN (T ) = σT 4 (2.143)
unde constanta σ = 5,6704 ⋅ 10 −8 [W /( m 2 K 4 )]
La o anumită temperatură T un corp anume va emite o distribuţie unică (mănunchi) de
unde având diferite lungimi de undă. Dacă de pildă se încălzeşte într-o forjă un cupon
de oţel, acesta va emite o fracţie mare de energie în spectrul de radiaţii cu lungime de
undă mare şi doar o mică parte în spectrul de radiaţie vizibil. Dacă acesta se încălzeşte
la roşu, proporţia de energie emisă prin unde în spectrul vizibil creşte (sau lungimile de
undă ale mănunchiului de unde scad). La fiecare temperatură dată a unui corp, Corpul
Negru arată care este eλ maxim pe care acel corp o poate atinge.
Lummer şi Pringsheim în 1899 au efectuat măsurători foarte precise ale spectrelor de
radiaţii ale unor Corpuri Negre rezultând graficul din Fig.2.31.
Dacă se unesc între ele maximile măsurate va rezulta o curbă numită curba lui Wein
descrisă de ecuaţia:
(λT } e = 2898[ μm 0 K ] (2.144)
λ = max

Aproape 75% din energia radiantă a unui Corp Negru este la dreapta acestei curbe.
Problema dependenţei energiei radiante a unui Corp Negru de lungimea de undă ridică
impedimente serioase, iar rezolvarea acestei probleme de către Max Planck în 1901
practic a revoluţionat fizica fiind semnat actul de naştere al mecanicii cuantice.
Planck a demonstrat că:
2πhc 02
eλCN = (2.145)
hc 0
λ [exp
5
− 1]
k B Tλ
unde c 0 = 2,997924 ⋅ 10 8 [m / sec] este viteza luminii, h = 6,626068 ⋅ 10 −34 [ Js] este
constanta lui Planck iar k B = 1,3806 ⋅ 10 −23 [ J / K ] este constanta lui Bolzmann.

2-45
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.31-Graficul lui Lummer şi Pringsheim

Fig. 2.32-Transferul net de căldură de la un obiect la altul


Acum, ca în figura de mai sus cazul a, se presupune că că în Univers există doar un
Obiect încălzit 1 radiază către un alt Obiect mai rece 2 şi dacă ambele obiecte sunt
corpuri negre, căldura netă transferată de la obiectul 1 către obiectul 2 notată cu Qnet,
este diferenţa:

2-46
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

( )
Qnet = A1 [e1 (T ) − e 2 (T )] = σA1 T14 − T24 (2.146)
Dacă Obiectul 1 „vede” şi restul universului ca în cazul b, atunci trebuie introdus un
factor de vizibilitate sau factor de formă F1-2, astfel:
(
Qnet = F1− 2σA1 T14 − T24 ) (2.147)
unde F1-2, descrie fracţiunea din totalul de energie care pleacă de la obiectul 1 şi este
interceptată de obiectul 2. Dacă cele două obiecte nu sunt corpuri negre atunci F1-2,
~
trebuie înlocuit cu un factor de transfer F1− 2 care depinde de proprietăţile suprafeţei
obiectului, dar şi de forma geometrică a suprafeţei.
Aşa cum se vede în figura de mai jos, dacă se definesc două suprafeţe oarecare (1) mai
caldă şi (2) mai rece, atunci căldura netă care se schimbă între cele două se notează cu
Qnet . Mărimea acesteia va depinde de următoarele:
• Temperaturile T1 şi T2 ale suprafeţelor,
• Ariile suprafeţelor,
• Configuraţia suprafeţelor şi distanţa dintre ele,
• Alte suprafeţe care mai există în jur,
• Mediul prin care se propagă căldura între suprafeţe (dacă este aer atunci de
regulă se neglijează influenţa).

Fig. 2.33-Radiaţia termică între două suprafeţe arbitrare

În ipoteza în care suprafeţele (1) şi (2) sunt negre, mediul de transmitere al căldurii este
aerul şi toate suprafeţele din jur sunt deasemenea negre, şi în fine nu există conducţie
sau convecţie de căldură între (1) şi (2), atunci aşa cum s-a vazut mai sus,
( )
Qnet = F1− 2 A1σ T14 − T24 . Cum aceste condiţii ideala nu sunt întâlnite în realitate,
~
factorul de transfer F1− 2 este înlocuit cu F1− 2 şi deci:

2-47
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

~
(
Qnet = F1− 2 A1σ T14 − T24 ) (2.148)

Un corp real la temperatura T nu emite la fel ca şi un corp negru care are puterea de
emisie maximă eCN (T ) = σT 4 , ci cu doar o fracţie din aceasta notată cu ε şi numită
emisivitate. Pentru o anumită lungime de undă avem emisivitatea:
ε (λ , T )
ελ = λ
ε λCN (λ , T )
(2.149)
Emisivitatea totală pentru întregul spectru de emisie va fi deci:

ε=
e(T ) ∫ eλ (λ , T )dλ
= 0 (2.150)
eCN (T ) σT 4
Emisivitatea este în întregime determinată de proprietăţile suprafeţelor şi de
temperatura corpului, fiind independentă de mediul prin care se propagă radiaţia.
Un tip particular de suprafaţă este aceea la care ε λ este independentă de lungimea de
undă λ, numită corp gri. Puterea de emisie e(T) a unui corp gri este o fracţie constantă ε
a eCN (T ) = σT 4 cum se vede în figura de mai jos:

Fig. 2.34-Comparaţie între soarele văzut prin atmosfera pamântului şi emisia unui corp negru
la aceeaşi temperatură

Deşi nu există în natură Corpuri Gri conform definiţiei, multe corpuri se comportă
asemănător cu un corp gri. Soarele însuşi după cum se vede mai sus are un

2-48
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

comportament apropiat unui corp gri, cu o emisivitate apropiată de 0,6. Dacă toate
corpurile implicate în transfer de căldură prin radiaţie sunt asimilate cu corpuri gri,
atunci se evită dificultăţile de calcul masive induse de dependenţa lui ε λ de lungimea
de undă λ. Unele materiale precum cuprul, oxidul de aluminiu şi anumite tipuri de
vopsele se comportă aproape identic cu un corp gri. Altele precum sticla are o
emisivitate mică sub lungimi de undă de 2,7 μm şi creşte abrupt peste această valoare.
Fie radiaţia emisă de o suprafaţă circulară de arie dA, ca cea dată în figura de mai jos.
Dacă elementul de suprafaţă este negru atunci radiaţia va fi aceeaşi în toate direcţiile.
În consecinţă rata cu care energia este emisă în orice direcţie este proporţională cu
proiecţia ariei dA pe un plan normal pe direcţia din care se priveşte. Astfel dacă aria
este circulară, văzută din lateral aceasta va fi sub formă de elipsă a carei arie se
diminuează cu cosinusul unghiului din care se priveşte. Dacă în jurul acestei suprafeţe
care emite se construieşte o sferă de rază unitară, din care se decupează o arie dAa,
această arie va intercepta o anumită fracţie ω din energia emisă de suprafaţa dA,
dependentă de unghiul solid dθ, dφ care subîntinde aria receptoare dAa şi unghiurile de
poziţie θ, φ.
Se defineşte intesitatea radiaţiei i [W/(m2 radian)] care este:
dq int erceptata
i= (2.151)
dϖ cos θ

Fig. 2.35-Intensitatea radiaţiei într-o sferă de rază egală cu unitatea

2-49
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

dq int erceptata reprezintă acea fracţie din energia radiantă care este emisă de către dA şi
care este interceptată de dAa . Cu cât creşte unghiul θ cu atât dq int erceptata scade. Dacă se
integrează idω peste suprafaţa întregii semisfere din figură, unde dω=sinθdθdφ:
2π π /2
q int erceptata = ∫ ∫ i cos θ (sin θ )dθdφ = πi (2.152)
φ =0 θ =0
Pentru un Corp Negru vom avea:
σT 4 eCN (2.153)
iCN = =
π π
iar pentru o lungime de undă anume:

iλ = = f n (T , λ ) (2.154)
π

Emisivitatea totală ε a unei suprafeţe este determinată în mod unic de către


caracteristicile acelei suprafeţe. Dacă se pune însă problema absorbanţei α aceasta este
dependentă nu numai de caracteristicile suprafeţei ci şi de caracteristicile mediului de
unde suprafaţa primeşte energie radiantă. Mai mult dacă temperatura corpurilor din
mediu de la care se primeşte energie se schimbă atunci şi profilul lungimilor de undă
din „pachetul” de unde radiante emise se schimbă. Aşadar absorbanţa α depinde de
temperatura tuturor corpurilor care sunt implicate într-un proces radiant de schimb de
căldură.

Fig. 2.36-Transfer de căldură între 2 plăci infinite paralele


Fie problema simplă a două placi paralele infinite între care există un tranfer de căldură
radiant (Fig.2.36).
Fluxul de căldură emis de placa 1 este format din suma fracţiei din căldura emisă de
placa 2 şi fracţia din căldura emisă de placa 1 şi reflectată înapoi de către placa 2:
q1 = (1 − α 1 )q 2 + ε 1eCN 1 (2.155)
În mod asemănător pentru placa 2 avem că:
q 2 = (1 − α 2 )q1 + ε 2 eCN 2 (2.156)
Dacă se ţine cont că ε 1eCN 1 = e1 şi ε 2 eCN 2 = e 2 de mai sus vom avea că:
e + e2 − α 1e2
q1 = 1
α 1 + α 2 − α 1α 2
e + e 2 − α 2 e1 (2.157)
q2 = 1
α 1 + α 2 − α 1α 2

2-50
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fluxul net de căldură de la placa 1 către placa 2 se calculează facând diferenţa între
fluxurile din relaţiile de mai sus:
e1 e 2

α 2 e1 − α 1e2 α1 α 2 (2.158)
q1 _ la _ 2 = =
α 1 + α 2 − α 1α 2 ⎛ 1 1 ⎞
⎜⎜ + − 1⎟⎟
⎝ α1 α 2 ⎠
Dacă T1=T2 =T atunci q1_la_2 trebuie să fie zero şi de mai sus vom avea legea lui
Kirchhoff:
e1 e 2
= = f n (T ) (2.159)
1 α α
2
O consecinţă a legii de mai sus este că dacă se presupune ca suprafaţa 2 este un corp
negru, atunci α2=1 şi e = σT 4 astfel încât legea devine:
ε 1σT 4 σT 4
= ⇒ ε 1 = α1 (2.160)
α1 1
Ecuaţia de mai sus este cumva un rezultat riscant fiind valid numai în anumite
circumstanţe foarte speciale:
• Corpul este gri
• Mediul înconjurător este negru

2.3 Tranferul de masă

În realitate multe procese de transfer de căldură sunt însoţite de situaţii de amestecuri


de mai multe substanţe chimice. În procesele de transfer de masă pot participa diferite
specii chimice de substanţe care să migreze din regiunile cu concentraţie mai mare
către cele cu concentraţie mai mică, proces întrucâtva asemănător cu migraţia căldurii
de la temperaturile mai înalte către cele mai joase.
Aşa cum se mişcă fluxul de căldură de-a lungul gradientului de temperatură tot aşa
fluxul de masă a unei specii chimice este proporţional cu gradientul concentraţiei sale
în anumite zone ale domeniului.
Aşa cum conservarea energiei şi legea lui Fourier duce la ecuaţia convecţiei căldurii,
tot aşa conservarea masei şi legea lui Fick determină ecuaţiile difuziei speciilor
chimice într-un amestec de specii.

2.3.1 Compoziţia amestecurilor şi fluxul speciilor chimice

Amestecurile sunt alcătuite în diferite proporţii de către diverşi constituenţi chimici cu


proprietăţi diverse dar care vor avea (amestecul) propria lor densitate, masă molară şi
alte proprietăţi termodinamice. Aceste proprietăţi ale amestecurilor vor depinde de
proprietăţile speciilor chimice componente. Mai mult, ele pot varia de la o zonă la alta

2-51
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

funcţie de concentraţia punctuală a fiecărei specii care prin difuzie pot migra în
amestec dinspre zonele de densitate mai mare către cele cu densitate mai mică.
Un volum dat de amestec conţine câte o anumită masă de specie chimică componentă.
Prin împărţirea acestei mase a unei specii chimice la volumul considerat se obţine
densitatea parţială a speciei chimice i notată cu ρi.
Densitatea amestecului notată cu ρ va fi dată de:
ρ = ∑ ρi (2.161)
i
Concentraţia speciei chimice i poate fi scrisă ca fiind raportul dintre densitatea speciei i
şi densitatea amestecului. Aceasta se mai numeşte şi fracţiune de masă (sau fracţiune
masică):
ρ Masa _ specia _ i ρ
mi = i = ⇒ ∑ mi = ∑ i = 1 ⇒ 0 ≤ mi ≤ 1 (2.162)
ρ Masa _ amestec i i ρ
3
Concentraţia molară a speciei i în [kmol/m ] notată cu ci, exprimă concentraţia în moli
a unei specii chimice. Dacă Mi este masa moleculară a unei specii atunci:
ρ Moli _ i
ci = i =
Mi Volum (2.163)
Concentraţia molară a amestecului va fi deci:
c = ∑ ci (2.164)
i
Fracţia molară a speciei i notată cu xi, este numărul de moli a speciei i raportat la molul
de amestec:
c Moli _ i
xi = i = ⇒
c Moli _ amestec
(2.165)
⇒ ∑ xi = 1;
i

0 ≤ xi ≤ 1
Masa molară a amestecului este:
ρ
M≅
c
(2.166)
1 m
M = ∑ xi M i ⇒ =∑ i
i M i Mi
Din relaţiile de mai sus se poate deduce că:
xi M i
mi =
∑ xk M k (2.167)
mi / M i
xi =
∑ mk / M k

2-52
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Toate relaţiile de mai sus implică densităţi şi concentraţii care pot ele însele varia
funcţie de temperatură şi presiune. Aşadar ele trebuiesc cumva combinate cu
informaţiile provenite din ecuaţiile de stare.
Dacă de pildă se combină relaţiile de mai sus cu legile gazului ideal, pentru fiecare
specie chimică vom avea:
p i = ρ i Ri T ⎫
⎪ ⎛ Ro ⎞ ⎛ p ⎞ p
R o
N AkB ⎬ ⇒ p = M c ⎜
i i⎜
⎟T = ci R o T ⇒ c = ∑ c i = ∑ ⎜ i ⎟ =
Ri = =
i ⎟ o
R oT
Mi M i ⎪⎭ ⎝ Mi ⎠ i i ⎝R T ⎠

(2.168)

unde pi este presiunea parţială exercitată de componenta i iar Ri este constanta gazului
ideal pentru specia chimică în cauză, R o =8314,472 [J/kmolK], este constanta
universală a gazelor, N A =6,02214x1026 [molecule/kmol] este numărul lui Avogrado iar
Ro
kB este constanta lui Boltzmann k B = .
NA
Din ecuaţiile de mai sus se poate deduce relaţia lui Dalton pentru presiunile parţiale ale
speciilor chimice într-un amestec:
p = ∑ pi (2.169)
i
În final pentru gazele ideale, vom avem că:
c p p
x i = i = oi = i (2.170)
c cR T p
Fiecare specie chimică dintr-un amestec în care se petrece transfer de masă, va avea o
r
viteză medie a speciei vi care de regulă este caracteristică fiecărei specii din amestec.
Pe baza acestei viteze medii se poate calcula viteza medie a masei amestecului:
r r
ρv = ∑ ρ i vi (2.171)
i
Formula de mai sus calculează momentul net local al amestecului pe unitatea de
r r
volum. Se va defini ca fiind fluxul de masă al amestecului produsul n = ρv , iar pentru
fiecare specie în parte fluxurile de masă a speciilor:
r r r r
ni = ρ i v i ⇒ n = ∑ ni (2.172)
i
Aşadar cum fiecare specie chimică are o viteză medie diferită de cea a amestecului, va
apărea un proces de difuzie caracterizat de fluxul de masă difuziv al unei specii i
relativ la fluxul mediu al amestecului:r
r r
j i = ρ i (vi − v ) (2.173)
Fluxul total de masă al unei specii anume i va include atât fluxul de masă difuziv cât şi
cel dat de convecţia amestecului:

2-53
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

r r r r r r r
ni = ρ i vi = ρ i v + ρ i (vi − v ) = ρ i v + j i =
142 r
43
ji
r r (2.174)
= mi n + j i
{ {
convectie difuzie

Deşi transportul convectiv este complet calculabil de îndată ce se ştie câmpul de viteze
şi densităţile parţiale, procesul de difuzie încă mai are nevoie de câteva clarificări.
Dacă se combină ecuaţiile (2.172) cu ecuaţia de mai sus avem că:
r r r r r r r r
n = ∑ ni = ∑ ρ i v + ∑ j i = ρv + ∑ j i = n + ∑ j i ⇒
i i i i i
r (2.175)
⇒ ∑ ji = 0
i
În consecinţă suma maselor speciilor difuzive trebuie să fie nulă dat fiind că fiecare
dintre ele se deduce din fluxul de masă mediu al amestecului.
r
Fluxul molar al amestecului N se defineşte cu viteza medie molară a amestecului
r
v * astfel:
r r r
N = cv * = ∑ ci v i (2.176)
i
Suma fluxurilor molare al speciilor chimice din amestec este:
r r r r
N = ∑ N i = cv * = ∑ c i vi (2.177)
i i
şi asemănător se defineşte fluxul difuziv molar:
r r r
J *i = ci (v i − v *) ⇒ (2.178)
r r r
⇒ N i = x i N + J *i
Din ecuaţiile (2.177) şi (2.178) rezultă:
r r r r r r r
N = ∑ N i = N ∑ xi + ∑ J *i =N + ∑ J *i ⇒∑ J *i = 0
i i i i i

(2.179)
2.3.2 Difuzia fluxurilor şi legea lui Fick

Atunci când compoziţia amestecului nu este uniformă în spaţiu (domeniul ocupat de


fluid), vor apărea gradienţi de concentraţie ale diverşelor specii chimice din amestec.
Aceşti gradienţi constituie un potenţial de difuzie al fiecărei specii dinspre regiunile cu
densitate mai înaltă către cele cu densitate mai mică.
Legea lui Fick este: r
j i = − ρDim (∇mi ) (2.180)
foarte asemănătoare cu legea lui Fourier şi unde constanta de proporţionalitate
ρDim dintre fluxul de masă difuziv al speciei i şi gradientul local al concentraţiei are în

2-54
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

componenţă un coeficient de difuzie al masei Dim pentru fiecare specie i care


difuzează în amestecul m.
În fapt legea lui Fick este strict validă doar pentru amestecul a doar două componente
(specii chimice). Dacă se alege însă potrivit Dim ea e aplicabilă şi la amestecurile
multi-specii.
Ca şi alte mărimi precum coeficientul de difuzie termic α sau vâscozitatea cinematică
(care poate fi privită ca fiind un coeficient de difuzie al momentultui în fluid) υ,
coeficientul de difuzie al masei Dim are unitatea de măsură [m2/sec].
Cei trei coeficienţi de difuzie menţionaţi mai sus pot fi legaţi între ei prin numere
adimensionale:
ν
Pr =
α
ν
Sc = (2.181)
Dim
α Sc
Le = =
Dim Pr
unde Pr este numărul lui Prandtl, Sc a lui Schmidt iar Le a lui Lewis. Aceste numere în
fapt au menirea să compare două câte două cele trei tipuri de procese de difuzie
posibile într-un amestec.
Dacă în amestec există doar două specii chimice, atunci coeficientul de difuzie al
masei Dim devine coeficientul binar de difuzie al masei D12 = D21 în care difuzivităţile
celor două specii sunt egale.

2.3.3 Modelul cinetic al difuziei

Coeficienţii de difuzie depind de compoziţia amestecului, temperatură şi de presiune.


Fie un amestec format din două specii chimice, un gaz format din moleculele A care
evoluează într-o incintă ocupată de un gaz A’ nu foarte diferit ca masă molară de A. În
această conjunctură apare procesul numit auto-difuzivitate. Fie domeniul amestecului
unidimensional ca în Fig.2.37.
Moleculele fluidului A vor difuza după gradientul concentraţiei în direcţia axei x. Se
consideră temperatura şi presiunea ca fiind uniforme iar viteza medie a amestecului ca
fiind zero.
Moleculele individuale au o anumită mişcare termică de o valoare C, care variază
aleatoriu de la o moleculă la alta. Viteza media a moleculelor este C . Rata medie prin
care moleculele traversează dreapta x=x0 în oricare direcţie, va fi proporţională cu
NC , unde N este numărul de molecule.

2-55
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Înainte de a trece prin linia x=x0 moleculele trebuie să străbată cel puţin o distanţă
aproape egală cu o traiectorie medie liberă notată cu l. Se va nota această distanţă cu
al, unde a este aproape de unitate.
Fluxul molecular care merg spre dreapta prin x0 şi care pleacă din punctul iniţial x0 –
al, va avea mărimea N A / N de la x0 –al. La fel se va întâmpla pentru moleculele care
călătoresc de la dreapta la stânga prin x0 , din puncul de plecare x0 +al.

Fig. 2.37-Difuzie unidimensională

Însumându-se cele două fluxuri rezultă fluxul net de masă pe direcţia x va fi:
⎛ M ⎞⎛ N ⎞
( )
j A x 0 = η NC ⎜⎜ A ⎟⎟⎜⎜ A
N
− A ⎟
N x 0 + al ⎟⎠ (2.182)
⎝ N A ⎠⎝ N x 0 − al
N
unde η este o constantă de proporţionalitate. Cum raportul A variază prea puţin pe o
N
distanţă egală cu două traiectorii medii libere 2l, se poate dezvolta după o serie Tylor
cu doi termeni ecuaţia de mai sus în dreptul punctului x0 , rezultând legea lui Fick:
⎛ ⎛ NA ⎞ ⎞
⎜ d⎜ ⎟ ⎟
⎛ M A ⎞⎜ ⎝ N ⎠ ⎟ ⎛ dm A ⎞
( )
j A x 0 = −2η NC l ⎜⎜ ⎟⎟⎜ ( )
⎟ = −2ηa C l ρ ⎜⎜ ⎟⇒

⎝ N A ⎠⎜ dx ⎟ ⎝ dx x 0 ⎠
⎜ ⎟ (2.183)
⎝ x0 ⎠

( )
⇒ D AA' = 2ηa C l ⇒ j A = − ρD AA'
dm A
dx
Constanta ηa poate fi definită doar după o ceva mai detaliată analiză cinetică.
Legea lui Fick a fost verificată experimental pentru gazele de densitate mică şi în
soluţiile lichide la care însă s-a găsit că coeficientul de difuzie depinde puternic de
concentraţia speciilor chimice din amestec. Acest fenomen de dependenţă a

2-56
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

coeficientului de difuzie de concentraţia speciilor implică faptul că nu doar gradientul


de concentraţie este forţa care determină difuzivitatea ci încă ceva care a fost
identificat ca fiind gradientul potenţialului chimic al speciilor, şi care la lichide nu este
chiar de neglijat.
Alegerea lui ji sau mi pentru descrierea difuziei poate fi cumva indiferentă. Deseori se
r
preferă folosirea fluxului de difuzie J *i şi fracţiunea molară xi astfel încât legea lui
Fick devine:
r (2.184)
J *i = −cDim ∇xi
Deasemenea difuzia de masă poate fi determinată şi de gradientul de temperatură caz
în care difuzia de masă devine difuzie termică sau efectul Soret. Dacă se iau în
considerare atât efectele concentraţiei cât şi a gradienţilor termici asupra difuziei de
masă a unui amestec binar, vom avea:
r ⎡ M M ⎤
j i = − ρD12 ⎢∇m1 + 1 2 2 k T ∇ ln (T )⎥ (2.185)
⎣ M ⎦
unde kT este rata de difuzie termică şi care în genere are o valoare mică.

2.3.4 Proprietăţile transportului speciilor în amestecuri

Acum aşa cum s-a vazut mai sus coeficientul de difuzie este în mod clar proprietatea
cea mai importantă care determină transferul de masă în amestecuri. În orice caz
problemele în care să apara transport de masă fără curgerea amestecului şi fară transfer
de căldură sunt extrem de rare în practică (şi mai cu seamă în fenomenele de
combustie). Aşadar pentru aceste situaţii complexe devine esenţială calcularea pe lângă
coeficientul de difuzie şi a vâscozităţii şi a conductivităţii termice.
Experimentele directe şi măsurătorile efectuate în laboratoare pentru determinarea
coeficientul de difuzie, a vâscozităţii şi a conductivităţii termice pentru anumite situaţii
concrete sunt de preferat însă nu întotdeauna proiectantul are acces la asemenea foarte
preţioase baze de date.
În acest caz se folosesc anumite aproximări teoretice care să permită calculul acestor
valori. Există multe teorii pentru calculul proprietăţilor transportului de masă pentru
amestecul de gaze şi care întorc rezultate bune din calcule, însă pentru amestecurile de
lichide aceste teorii sunt extrem de nesigure. Cum în combustie avem de-a face mai cu
seamă cu gaze, aceste modele sunt acceptabile în simulările şi calculele de ardere.

2.3.4.1 Coeficientul de difuzie pentru amestecul binar de gaze

Fie un model simplu de difuzie a unui amestec format din doua specii chimice în fază
gazoasă. Viteza media moleculară se poate calcula conform ecuaţiei lui Maxwell:
1/ 2
⎛ 8k N T ⎞
C =⎜ B A ⎟ (2.186)
⎝ πM ⎠

2-57
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Dacă forma moleculelor se presupune a fi sub formă sferică şi perfect rigide, atunci
traiectoria liberă a acestora are forma:
1 k T
l= = 2B (2.187)
πNd 2 πd p 2
2

unde d este diametrul moleculelor considerat egal la cele două specii.


Dacă se înlocuiesc aceste două relaţii de mai sus în relaţia (2.183) vom avea că:
(k B / π )3 / 2 ⎛ N A ⎞1 / 2 T 3 / 2
( )
D AA' = (2ηa ) C l = ⎜ ⎟ (2.188)
d2 ⎝ M ⎠ p
care cum se vede depinde de variaţia presiunii p şi a temperaturii T.
În realitate însă moleculele nu sunt sfere rigide iar diametrele moleculelor speciilor
poate fi diferit. Mai mult amestecul însuşi poate avea zone de presiune şi temperatură
variabilă. Ţinând cont de aceasta şi după multe calcule se poate deduce formula lui
Chapman-Enskog pentru amestecul a două specii gazoase A şi B:

D AB =
( )
1,8583 ⋅ 10 −7 T 3 / 2 1
+
1 (2.189)
ρ ⋅ Ω D (T )
AB
MA MB
unde funcţia Ω DAB (T ) descrie coliziunea dintre moleculele A şi B şi care depinde în
general de tipul de molecule din amestec şi de temperatură.
Tipul de molecule este important datorită forţelor intermoleculare de atracţie şi de
repulsie care se dezvoltă în timpul coliziunii acestora. O aproximare bună a acestor
forţe se face cu potenţialul intermolecular Lennard-Jones.

Fig. 2.38- Potenţialul intermolecular Lennard-Jones

2-58
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Acest potenţial se bazează pe doi parametri: diametrul moleculei σ şi adâncimea


puţului de potenţial ε, aceasta din urmă fiind energia necesară ca două molecule să fie
separate una de cealaltă. Ambii parametri pot fi deduşi din proprietăţile fizice ale
speciilor chimice şi sunt daţi în tabele.
Ţinându-se cont de acest potenţial se poate deduce că:
⎛k T ⎞
Ω DAB (T ) = σ AB
2
Ω D ⎜⎜ B ⎟⎟ (2.190)
⎝ ε AB ⎠
unde secţiunea transversală de coliziune σ AB poate fi interpretată ca fiind diametrul
molecular efectiv al ciocnirii dintre moleculele A şi B. Dacă σ A şi σ B sunt diametrele
moleculelor A şi B atunci:
σ +σB
σ AB = A (2.191)
2
ε AB = ε Aε B
Valoarea lui Ω D este dată tabelar deasemenea.
Aşadar vom avea că:

D AB =
( )
1,8583 ⋅ 10 −7 T 3 / 2 1
+
1
p ⋅ σ AB
2
ΩD MA MB (2.192)

2.3.4.2 Coeficientul de difuzie pentru amestecul de mai multe gaze

În cazul amestecurilor de mai mult de două gaze, coeficientul de difuzie al masei Dim
pentru fiecare specie i care difuzează în amestecul m va trebui să fie evaluat.
Dacă se presupune o specie i de concentraţie joasă care difuzează într-un amestec
omogen de alte n specii, atunci avem că:
n ⎛ x ⎞
= ∑⎜ ⎟ (2.193)
−1 j
Dim

j =1 ⎝ D ⎟
ij ⎠
j ≠i

unde Dij este coeficientul de difuzie binar pentru speciile i şi j considerate separate.
Dacă amestecul e format din specii chimice de concentraţie mică şi un gaz dominant A
atunci:
Dim ≅ DiA (2.194)

2.3.4.3 Coeficientul de difuzie pentru amestecul binar de lichide

Spre deosebire de gaze, lichidele au moleculele mereu în contact unele cu altele drept
care teoria cinetică folosită în cazul gazelor bazată pe coliziunea între două molecule
nu mai este valabilă. Majoritatea modurilor de determinare a coeficienţilor de difuzie

2-59
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

în faza lichidă se bizuie pe determinări şi măsurători experimentale aşezate într-un


cadru semi-teoretic.
Fie un amestec de substanţe lichide A şi B, atunci coeficientul de difuzie poate avea
forma:
⎛v ⎞
D AB = k B T ⎜⎜ A ⎟⎟ (2.195)
⎝ FA ⎠
unde vA este viteza medie a moleculelor substanţei lichide A relativ la moleculele B, FA
este forţa care acţionează asupra moleculelor A.
Ecuaţia de mai sus descrie difuzia moleculelor a două substanţe animate de mişcarea
browniană. Ea este dedusă din teoria cinetică şi termodinamică avansată de Einstein şi
Sutherland şi se mai numeşte şi ecuaţia Einstein-Nernst.
v
Raportul A se mai numeşte şi mobilitatea substanţei A în B. Pentru evaluarea
FA
mobilităţii se poate aplica legea lui Stokes care descrie forţa de frânare a unei molecule
de lichid sferice şi care evoluează într-o soluţie pentru numere Reynolds mai mici
decât unitatea:
⎡ ⎛ 2μ B ⎞ ⎤
⎢1 + ⎜⎜ ⎟⎥
⎢ ⎝ βR A ⎟⎠ ⎥
FA = 6πμ B v A R A (2.196)
⎢ ⎛ 3μ ⎞ ⎥
⎢1 + ⎜⎜ B
⎟⎥
⎢⎣ ⎝ βR A ⎟⎠ ⎥⎦
unde R A este raza moleculei sferice A iar β este coeficientul de “frecare” când frecarea
este proporţională cu viteza.
Din cele două relaţii de mai sus se poate deduce că:
⎡ ⎛ 3μ B ⎞ ⎤
⎢1 + ⎜ ⎟⎥
D AB μ B k B ⎢ ⎜⎝ βR A ⎟⎠ ⎥ (2.197)
=
T 6πR A ⎢ ⎛ 2μ ⎞ ⎥
⎢1 + ⎜⎜ B ⎟⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ βR A ⎠ ⎥⎦
Ecuaţia de mai sus este validă atunci când concentraţia substanţei A este atât de joasă
încât moleculele A nu interacţionează între ele.
Pentru lichidele vâscoase se presupune că nu există alunecare între molecule şi perete
drept care β → ∞ iar paranteza pătrată va deveni 1:
D AB μ B k (2.198)
= B
T 6πR A β →∞
Pentru molecule de dimensiune mică (molecula A aproape egală cu B în dimeniune)
atunci β → 0 şi vom avea:

2-60
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

D AB μ B k (2.199)
= B
T 4πR A β →0

2.3.4.4. Conductivitatea termică şi vâscozitatea gazelor în amestec

În orice transfer de masă însoţit de tranfer de căldură trebuie să fie determinate


deasemenea vâscozitatea fluidului μ precum şi conductivitatea termică kA pentru a
putea fi descris complet fenomenul.
Din teoria energiei cinetice a gazelor pentru o anumită specie chimică A se poate scrie
că:

( M T
μ A = 2,6693 ⋅ 10 −6 2 A )
σ AΩ μ
0,083228 T (2.200)
kA =
σ A2 Ω k MA
unde Ω μ şi Ω k sunt integralele de coliziune pentru vâscozitate şi conductivitate
termică. În fapt cele două sunt egale între ele dar sunt în acelaşi timp diferite de Ω D .
O formulă aproximativă pentru calculul vâscozităţii μm pentru amestecuri de gaze a
fost dezvoltată de Wilke pe baza teoriei cinetice a gazelor, cu anumite ipoteze
simplificatoare:
n

μm = ∑ n i i
i =1
∑ xiφij
j =1
2
⎡ ⎛ μ ⎞1 / 2 ⎛ M ⎞1 / 4 ⎤ (2.201)
⎢1 + ⎜ i ⎟ ⎜ j ⎟ ⎥
⎢ ⎜⎝ μ j ⎟⎠ ⎜⎝ M i ⎟⎠ ⎥
φ ij = ⎣ 1/ 2

⎡ ⎛ M ⎞⎤
2 2 ⎢1 + ⎜ i ⎟⎥
⎢⎣ ⎜⎝ M j ⎟⎠⎥⎦
În mod analog pentru calclul conductivităţii termice km la amestecurile de gaze avem
că:
n
xk
km = ∑ n i i (2.202)
i =1
∑ xiφij
j =1

2-61
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

2.3.5 Ecuaţiile conservării speciilor chimice

Ecuaţiile conservării speciilor chimice trebuie să ţină cont de difuzia şi convecţia


termică dar trebuie deasemenea să lase un anumit spaţiu de manevră pentru a se putea
descrie crearea unor specii noi şi distrugerea altor specii care dispar prin reacţiile
chimice şi care pot avea loc în interiorul amesteculului omogen (reacţii chimice
omogene). Reacţiile chimice care se petrec între amestec şi mediul înconjurător sunt
reacţii chimice eterogene, de regulă având loc la suprafeţele de frontieră.
Fie ca mai jos un volum de control oarecare R din domeniul fluidului, având o
suprafaţă de frontieră S.
Volumul de control se consideră fix în spaţiu iar fluidul amestecului va curge prin el.
În R se poate găsi/acumula/diminua specia chimică i, ea poate intra/ieşi din volumul R
prin convecţie sau prin difuzie sau poate fi creată sau distrusă prin reacţii chimice
omogene. Rata creării speciei i prin reacţii chimice omogene se notează cu
r&i [kg/(m3sec)] iar cum reacţiile chimice în fapt nu crează şi nu distrug masă ci o
conservă, vom avea că pentru amestec:
(2.203)
r& = ∑ r&i = 0

Fig. 2.39-Volum de control intr-un domeniu fluid de amestec cu difuzie şi curgere fluid

Ecuaţia de mai jos va descrie modul cum specia i evoluează în volumul R:


d r r
dt ∫R ∫
ρ i dR = − n i ⋅ dS + ∫ r&i dR =
S R (2.204)
r r r r
= − ∫ ρ i v ⋅ dS − ∫ j i ⋅ dS + ∫ r&i dR
S S R

2-62
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

d r r
dt ∫R ∫ i ⋅ dS este rata
unde ρ i dR este rata creşterii/descreşterii speciei i în R , ρ v
S
r r
convecţiei speciei i afară din R, ∫ ji ⋅ dS descrie fenomenul de difuzie a speciei i afară
S

din R, iar ∫ r&i dR ţine cont de rata creării/distrugerii speciei i prin reacţii chimice
R
omogene în interiorul domeniului R. Ecuaţia de mai sus este cumva asemănătoare cu
ecuaţia conservării energiei.
Se pot schimba integralele pe suprafaţa S în integrale pe volumul R cu teorema lui
Gauss astfel:
⎡ ∂ρi r r ⎤
∫ ⎢⎣ ∂t + ∇ ⋅ ( ρ i v ) + ∇ ⋅ ji − r&i ⎥dR = 0 (2.205)
R ⎦
Cum volumul de control R a fost ales arbitrar din domeniul fluidului, atunci cantitatea
de sub integrală trebuie sa fie egală cu zero şi deci astfel se obţine ecuaţia generală a
conservării unei specii chimice i:
∂ρ i r r
+ ∇ ⋅ (ρ i v ) = −∇ ⋅ j i + r& (2.206)
∂t
Dacă se însumează ecuaţia de mai sus pentru toate speciile existente în amestec şi se
pune condiţia că nu se crează masă prin reacţii chimice omogene, va rezulta:
⎡ ∂ρ ⎫
r⎤
[ r
]
∑ ⎢⎣ ∂ti + ∇ ⋅ (ρ i v )⎥⎦ = ∑ − ∇ ⋅ ji + r& ⎪ ⇒ ∂ρ + ∇ ⋅ (ρvr ) = 0 (2.207)
i i ⎬
⎪ ∂t
∑ r&i = 0 ⎭
r
Dacă se consideră un fluid incompresibil atunci vom avea că ∇ ⋅ v = 0 şi deci al doilea
termen al ecuaţiei (2.206) poate fi scris astfel:
r r r r
∇ ⋅ ( ρ i v ) = v ⋅ ∇ρ i + ρ ∇ { ⋅ v = v ⋅ ∇ρ i (2.208)
=0
şi vom avea că:
Dρ i ∂ρ i r r (2.209)
= + v ⋅ ∇ρ = −∇ ⋅ j i + r&
Dt ∂t r
Dacă se foloseşte relaţia lui Fick pentru a se elimina ji vom avea că:
D r&
mi = Dim ∇ 2 mi + i (2.210)
Dt ρ
Ecuaţia conservării speciilor ca oricare altă ecuaţie diferenţială se poate rezolva doar
dacă se cunosc condiţiile la frontiere. Aşadar trebuiesc specificate distribuţiile de
concentraţie ale speciei i la frontierele domeniului fluidului.
Pentru simplificare se consideră că la frontiere interfeţele sunt în echilibru
termodinamic, altfel spus dacă la interfaţa dintre două medii temperatura este continuă,
atunci mediile care mărginesc interfaţa nu pot avea alte temperaturi. Pe de altă parte

2-63
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

concentraţia nu este necesar să fie continuă imediat lângă o interfaţă chiar şi la


echilibru terodinamic.
De regulă în problemele de transfer de masă suntem interesaţi de acele situaţii în care
speciile care sunt parte ale acestui proces au o anumită solubilitate în ambele zone ale
unei interfeţe. De pildă amoniacul (NH3) în stare gazoasă este absorbit în apă şi
fracţiile de masă diferite de amoniac vor difuza diferit într-un corp adiacent mediului
cu apa ca în figura de mai jos.
Pentru a caracteriza condiţiile existente într-o asemenea interfaţă se introduc două
suprafaţe imaginare s şi u foarte apropiate de interfaţă unde în procesul absorbţiei
amoniacului avem o fracţie de masă mNH3,s pe partea de gaz şi o fracţie de masă diferită
mNH3,u pe partea cu lichid.
În multe probleme de transfer de masă trebuie găsită distribuţia speciilor într-un mediu
dacă se ştie doar concentraţia la interfaţa cu un mediu învecinat.

Fig. 2.40-Absorbţia NH3 în apa

De pildă în cazul nostru am putea fi interesaţi de distribuţia concentraţiei amoniacului


în apă cunoscându-se doar concentraţia NH3 în interfaţa pe partea cu gaz. Altfel spus
trebuie să calculăm mNH3,u cunoscându-se mNH3,s . Aşadar va trebui să fie cunoscute nu
doar la frontieră concentraţia speciei chimice i ci şi solubilitatea speciei i dintr-un
mediu în altul. Solubilitatea depinde de natura mediilor în chestiune, de temperatură şi
de presiune şi de concentraţia speciei i în mediul adiacent mediului de interes precum
şi de solubilitatea speciei i dintr-un mediu în altul.
Transferul de masă poate afecta câmpurile de viteze existent în cazurile de curgere a
r r
fluidului. Considerându-se ecuaţia (2.171) ρv = ∑ ρ i vi se poate deduce că speciile cu
i
viteze diferite şi densităţi parţiale diferite afectează viteza medie a amestecului.

2-64
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Transferul de masă poate determina anumite specii să se mişte „împotriva curentului”


fluidului determinat de gradientul de presiune de pildă.
Fluxul de masă e dat de contribuţia a convecţiei şi difuziei:
r r r
ni = ρ i v + j i (2.211)
Fie de pildă stratul limită a unei plăci peste care se consideră o curgere laminară a unui
fluid şi unde există un transport de masă a speciei i dinspre peretele plăcii către fluid
(Fig.2.41).
Dacă diferenţa de concentraţie mi , s − mi ,e este mică (valorile fluxului de fluid la
marginea stratului limită au indexul e) atunci fluxul speciei i prin perete notat cu
ni , s este mic în comparaţie cu transferul de masă general n, în direcţia curentului. Deci
este de aşteptat ca şi câmpul de viteze să fie afectat doar infinitezimal de către
r
transferul de masă dinspre perete deci v rămâne neschimbată. În acest caz modelul
stratului limită continuă să fie valid iar ecuaţia speciilor se va reduce la:
∂m ∂m ∂ 2 mi
u i + v i = Dim u (2.212)
∂x ∂y ∂y 2

Fig. 2.41-Stratul limită supus la transfer de masă


Condiţiile la frontieră vor fi:
mi y →∞ = m i ,e ; mi x =0
= mi , e ; m i y →0
= mi , s (2.213)

2.4 Transferul simultan de masă şi căldură

Cele mai multe procese de transfer de masă care sunt de interes în industrie sunt acelea
insoţite şi de transfer de căldură. Câteva exemple ar fi turnurile de răcire de la
centralele termo-electrice, camerele de combustie ale turbinelor cu gaze, motoarele cu
ardere internă, echipamentele de uscare etc.
În curgerea cu transfer de masă a unui fluid, transportul de entalpie produs de fiecare
specie chimică trebuie contorizat în echilibrul general al energiei sistemului, împreună
cu conducţia de căldură care se petrece în amestec. Fiecare specie transportă entalpia
notată cu hi. Pentru curgerea laminară fără generarea internă de căldură, ecuaţia de
echilibru al energiei sistemului se poate scrie astfel:
r ⎛ r ⎞ r
− ∫ (− k∇T ) ⋅ dS − ∫ ⎜⎜ ∑ ρ i hi v i ⎟⎟ ⋅ dS = 0 (2.214)
S 42443 S
14 ⎝
144 i
42444 ⎠ 3
Conductie _ caldura
Entalpie _ specii

2-65
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

unde al doilea termen cuantifică transportul de entalpie al fiecărei specii în cadrul


amestecului. Dacă se aplica procedura deja clasică prin transformarea integralelor pe
suprafaţă cu teorema lui Gauss vom avea în final:
⎛ r ⎞ (2.215)
∇ ⋅ ⎜⎜ − k∇T + ∑ ρ i hi v i ⎟⎟ = 0
⎝ i ⎠
Ecuaţia de mai sus exprimă conservarea energiei totale a fluxului de amestec, adică
suma conducţiei de căldură şi entalpia totală a speciilor din amestec este nulă.
Fie o specie chimică i care traversează zona unui strat limită (Fig.2.42). În acest caz
ecuaţia (2.215) se poate scrie astfel:

Fig. 2.42-Transportul de energie printr-un strat limită

d ⎛ dT ⎞ (2.216)
⎜⎜ − k + ρ i hi vi ⎟⎟ = 0
dy ⎝ dy ⎠
În cazul transferului de masă continuu, neînsoţit de reacţii chimice, avem că:
r dn
∇ ⋅ ni = 0 ⇒ i = 0 ⇒
dy
dn d
⇒ i = (ρ i vi ) = 0 ⇒ ni = Cons tan t = ni ,s (2.217)
dy dy
Dacă se neglijează variaţa presiunii, entalpia unei specii i este dată mai jos, care
înlocuită apoi în ecuaţia (2.216) va da:
(
hi = c p ,i T − Tref ⇒ )
(2.218)
d ⎛ dT ⎞
⇒ ⎜⎜ − k + ni , s c p ,i T ⎟⎟ = 0
dy ⎝ dy ⎠
Dacă se integrează ecuaţia de două ori şi se aplică condiţiile la frontiere:
T y =0 = Ts ; T y =δ = Te (2.219)
t

se va obţine profilul temperaturilor într-un strat limită:


⎡ ⎛ ni , s c p , i ⎞ ⎤
⎢ ⎜⎜ y ⎟⎟ −1⎥
T − Ts ⎣⎢ ⎝ k ⎠ ⎦⎥
e
= (2.220)
Te − Ts ⎡ ⎛ ni , s c p , i ⎞ ⎤
⎢ ⎜⎜ δ t ⎟⎟ −1⎥
k
e ⎣⎢⎝ ⎠ ⎦⎥

2-66
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Distribuţia temperaturilor dată mai sus poate ajuta la calcularea coeficientului de


transfer de căldură:
dT
−k
dy s n i , s c p ,i
h≡ =
Ts − Te ⎡ ⎛ ni , s c p , i ⎞ ⎤ (2.221)
⎢ ⎜⎜ δ t ⎟⎟ −1⎥
k
e ⎣⎢⎝ ⎠ ⎦⎥

2.5 Aplicaţii numerice rezolvate de transfer de căldură şi masă

2.5.1 Aplicaţia 2.1-Conducţia căldurii printr-o placă de plumb (analiză cu


elemente finite)

Fie o placă de plumb cu conductivitatea termică de k=35 W/m-K care are una din feţe
la temperatura de 110 0C şi cealaltă la 50 0C. Placa are aria de 0,4 m2 şi grosimea de
0,03 m aşa cum se dă în figură. Să se calculeze fluxul q de căldură prin placă.
Dacă se presupune că dT/dx este constant avem:
dT Tspate _ placa − T fata _ placa
= ⇒
dx L
ΔT ⎛ 50 − 110 ⎞ (A2.1-1)
⇒ q = −k = −35⎜⎜ ⎟⎟ = 70.000W / m 2 ⇒
L ⎝ 0,03 ⎠
⇒ Q = qA = 70.000 ⋅ 0,4 = 28.000W
unde Q este rata de transfer căldură.

Fig. 2.43-Aplicaţia 2.1

2-67
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

La placa de plumb generată geometric şi discretizată ca în figura de mai sus (cu


elemente finite fiind vorba de un corp solid) se impun condiţiile la frontiere de
temperatură ca în figura de mai jos. Deasmenea se poate vedea distribuţia câmpurilor
de temperaturi care variază de la 110 0C la partea din faţă, până la 50 0C în spatele
plăcii. Fluxul de căldură este dat în figura 2.44 şi este de 70.000 W identic cu cel
calculat teoretic.

Fig. 2.43-Condiţiile la frontiere şi distribuţia câmpurilor de temperatură

Fig. 2.44-Fluxul de căldură q=70.000 W/m2

2-68
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

2.5.2 Aplicaţia 2.2-Încalzitor plat


Fie un încălzitor plat peste care curge apa cu viteza de uapa=2 m/s. Încălzitorul are
lungimea de L=0,06 m, apa are temperatura de Tapa=3000C iar încălzitorul temperatura
de Tperete =3150C. Sa se determine fluxul de căldură mediu la nivelul peretelui
încălzitorului.
Un calcul aproximativ se poate face considerănd ipoteza simplificatoare că:
α = ν = 0,124 ⋅ 10 −6 [ m 2 / s] (A2.2-1)
Dacă se calculează temperatura medie dintre apă şi peretele încălzitorului avem:
T perete + Tapa 315 + 300 (A2.2-2)
Tmed = = = 307 0 C
2 2
Acum se poate calcula fluxul mediu de căldură q astfel:
ΔT ≡ T perete − Tapa

1 L kΔT L 1 kΔT L u apa


q=
L ∫0
hΔTdx =
L ∫0 x
Nu x dx = 0,332
L ∫0 νx
dx ⇒

⎛ k ⎞
⇒ q = 2ΔT ⎜ 0,332 Re L ⎟ = 2q x = L
⎝ L ⎠
(A2.2-3)
0,52 2 ⋅ 0,06
h = 2h x = L = 0,664 = 5661[W / m 2 K ]
0,06 0,124 ⋅ 10 −6
q = h ΔT = 5661(315 − 300 ) = 84.915[W / m 2 ]

Fig. 2.45-Aplicaţia 2.2

Pentru tratamentul numeric se consideră că grosimea stratului de apă este de 0,06 m cu


condiţie de frontieră de simetrie la partea superioară. Reţeaua de volume finite este
dată în figura 2.46 unde s-au definit la intrarea din stânga a domeniului condiţia de
frontieră de viteză a fluidului (2 m/s), cu temperatura impusă de 3000C, la dreapta
ieşire cu presiune zero, deasupra condiţie de simetrie iar la partea de jos condiţie de
frontieră tip perete la care s-a impus temperatura fixă de 3150C.
Pentru apa s-au impus următoarele proprietăţile fizice: densitate 998,3 [kg/m3],
cp=4182[J/kg-K], conductivitate termică 0,6 [W/m-K], vâscozitate 0,001003[kg/m-s].

2-69
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, criterii de


relaxare standard şi criterii de convergenţă a soluţiilor standard.
După rularea simulării şi atingerea convergenţei, s-au calculat presiunea totală şi viteza
fluidului ca în figura de mai jos.
Simularea numerică permite calculul mult mai precis al temperaturilor şi fluxurilor de
căldură, de pildă se poate vedea din figura de mai sus şi 2.49 că fluxul de căldură creşte
pe măsură ce ne apropiem de limita din dreapta a domeniului de calcul, iar media
calculată este de 146.000 W/m2. Aşadar ipoteza teoretică simplificatoare că
α = ν = 0,124 ⋅ 10 −6 [m 2 / s] introduce o eroare de calcul de 41%.

Fig. 2.46-Reţa de volume finite

Fig. 2.47-Presiunea totală şi viteza

2-70
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.48-Temperatura în domeniu şi fluxul de căldură total la nivel perete

Fig. 2.49-Variaţie flux căldură total de-a lungul peretelui

2.5.3 Aplicaţia 2.3-Încalzitor de amoniac lichid

Fie un încălzitor de amoniac gazos (NH3 vaporizat) de formă paralelipipedică la care


doar un perete are rol de încălzitor iar acesta are lungimea de L=1,6m. Restul de 3
pereţi ai încălzitorului sunt răciţi de aer prin convecţie naturală, aerul având 200C şi
fiind static. Dacă amoniacul are temperatura de 1000C şi peretele cald de 2000C iar
amoniacul curge cu o viteza de 15 m/s, să se calculeze coeficientul transferului de
căldură mediu h de la nivelul peretelui.
Se poate încerca mai întâi un calcul teoretic.
Proprietăţile amoniacului la temperatura medie:
T perete + Tamoniac 100 + 200 (A2.3-1)
Tmed = = = 150 0 C
2 2
sunt:

2-71
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

k = 0,0391[W / mK ];
ν = 2,97 ⋅ 10 −5 [m 2 / s ];
Pr = 0,87;
(A2.3-2)
1,6 ⋅ 15
Re L = = 808 ⇒ curgere _ turbulenta
2,97 ⋅ 10 −5
Re tranzitie = 400.000
Se poate calcula numărul mediu a lui Nusselt folosindu-se Re tranzitie astfel:
[ ]
Nu L = 0,037 ⋅ 0,871 / 3 808 0,8 − 400.000 0,8 + 17,95 ⋅ 400.000 0,5 = 1209 ⇒
1209k (A2.3-3)
⇒h = = 29,5[W / m 2 K ]
L
Dacă se foloseşte ecuaţia lui Whitaker:
[ ]
Nu L = 0,036 ⋅ 0,87 0, 43 8080,8 − 9200 = 1492 ⇒
1492k (A2.3-4)
⇒h = = 36,5[W / m 2 K ]
L
Diferenţa dintre cele două abordări teoretice este de 19%.

Fig. 2.50-Aplicaţia 2.3

Pentru tratamentul numeric se consideră că reţeaua de volume finite are la intrarea din
stânga a domeniului condiţia de frontieră de viteză a fluidului (15 m/s) cu temperatura
impusă de 1000C, la dreapta ieşire cu presiune zero, pe laterale s-a simulat convecţia
aerului static cu coeficientul de transfer de căldură de 5 [W/m2K], iar la partea de jos
condiţie de frontieră tip perete la care s-a impus temperatura fixă de 2000C.
Pentru amoniacul gazos s-au impus următoarele proprietăţile fizice constante: densitate
0,6894 [kg/m3], cp=2158[J/kg-K], conductivitate termică 0,0247 [W/m-K], vâscozitate
1,015e-5[kg/m-s].
Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, criterii de
relaxare standard şi criterii de convergenţă a soluţiilor standard.
După rularea simulării şi atingerea convergenţei, s-au calculat presiunea totală şi viteza
fluidului ca în figura de mai jos.

2-72
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Aşa cum se vede în Figura 2.53 distribuţia coeficientului de transfer de căldură de-a
lungul peretelui cald al încălzitorului are mai întâi o alură crescătoare ca apoi să scadă.
O valoare medie ar fi de 27,5 [W / m 2 K ] . Prin compararea cu valorile obţinute
theoretic se poate concluziona că mai aproape de realitate este calculul cu Re tranzitie
decât cu ecuaţia lui Whitaker.

Fig. 2.51-Presiunea totală şi viteza

2-73
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.52-Temperatura în domeniu şi fluxul de căldură total la nivel perete

2-74
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.53-Variaţie coeficient transfer căldură total de-a lungul peretelui cald

2.5.4 Aplicaţia 2.4-Convecţia naturală într-un rezervor cu un perete cald şi


modelarea transferului de căldură prin radiaţie

Fie un rezervor dat ca în figura de mai jos la care o cupolă este caldă la 7000C şi celaltă
cupolă la temperatura camerei 200C. Peretele lateral se consideră izolat (adiabatic). În
interiorul rezervorului se află un fluid la care densitate 1000 [kg/m3], cp=1,103e4[J/kg-
K], conductivitate termică 15,309 [W/m-K], vâscozitate 1 e-3[kg/m-s]. Fluidul se află
sub influenţa gravitaţiei. Deasemenea fluidul se consideră absorbant-emiţător pentru
radiaţiile calorice, astfel încât radiaţiile de la peretele cald sunt absorbite de fluid şi
răspândite mai apoi în mediu fluidului.
În vederea reducerii puterii de calcul necesare, simularea domeniului tridimensional al
fluidului se face considerând doar o pătrime din domeniul fluidului, acesta fiind
considerat simetric. Deci se discretizează ¼ din domeniu, la feţele generate prin
„taierea” domeniului impunându-se condiţii de simetrie la frontiere.
Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, modelul de
tranfer al căldurii P-1 (vezi Partea 4 pentru detalii), criterii de relaxare standard şi
criterii de convergenţă a soluţiilor standard. S-a impus acceleraţia gravitaţională asupra
fluidului din domeniu ca şi condiţie de operare.
După rularea simulării şi atingerea convergenţei, s-au calculat presiunea totală şi viteza
fluidului ca în figurile de mai jos.

2-75
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.54-Aplicaţia 2.4

Fig. 2.55-Presiunea totală şi viteza


Deşi procesul de amestecare a straturilor de fluid cald şi rece se face cu viteze mici
(0,027 m/s) fenomenul de convecţie naturală dă naştere la două vârtejuri în partea de
sus şi de jos a rezervorului datorat migrării ascendente a fluidului cald şi coborârii
celui rece sub influenţa diferenţei de densitate şi a greutăţii.
În figura 2.56 se poate vedea distribuţia câmpurilor de temperaturi total şi a celui
provenit din radiaţie. Temparatura radiaţiei are un maxim mai mare cu 100C iar
curbele izoterme au o curbură mai puţin accentuată ca şi formă în distribuţia lor
spaţială. Deasemena radiaţia incidentă are mărimi maxime deloc de neglijat (78,8
kW/m2) ceea ce indică faptul că fenomenul de transfer al căldurii prin radiaţie în acest
caz specifica joacă un rol de prim ordin.

2-76
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.56-Temparatura totală şi a radiaţiei

Fig. 2.57-Distribuţie radiaţie incidentă

2.5.5 Aplicaţia 2.5-Rezervor de diluare acetilenă (C2H2 )

Fie un rezervor de diluare acetilenă cu aer ca în figura de mai jos. Aerul intră în
rezervor cu viteza de 1 m/s, având Oxigen în proporţie de 23% şi umiditate 10%, la
temperatura de 1000C. Acetilena intră în rezervor cu viteza de 0,5 m/s, având în
compoziţie 90% acetilenă, 5% Oxigen, 4% dioxid de carbon şi 1% umiditate la
temperatura de 200C. Rezervorul este situat în aer staţionar care disipează căldura din
rezervor prin convecţie aerul având coeficientul de transfer de căldură de 5 [W/m2K].
Să se calculeze principalii parametri de dinamică a fluidului (incluzănd transferul de

2-77
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

căldură prin radiaţie) şi fracţiile masice şi concentraţiile molare ale fiecărei specii
chimice. Se vor implica în model şi efectele gravitaţiei.

Fig. 2.58-Aplicaţia 2.5

Problema de această dată este ceva mai complexă cuprinzând fenomene de dinamica
fluidelor, de convecţie, de radiaţie de căldură şi difuzie a speciilor.
Aşa cum se vede din figura de mai sus domeniul fluidului este generat în
bidimensional, fiind impuse la intrarea celor două specii condiţii la frontiere de viteze
constante, specificându-se compoziţia chimică a fluidului care intră în domeniul de
calcul precum şi temperaturile lor. La ieşire se impune condiţia la frontieră de presiune
constantă (nulă). La nivelul pereţilor se impune condiţia la frontieră de convectie cu
aerul staţionar. Întregului model i se impune ca şi condiţie de operare efectele
gravitaţiei.
Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, modelul de
tranfer al căldurii prin radiaţie P-1, criterii de relaxare standard şi criterii de
convergenţă a soluţiilor standard, amestecarea speciilor se face fără a se impune nici un
mecanism de reacţie.
După rularea simulării şi atingerea convergenţei, s-au calculat presiunea totală şi viteza
fluidului ca în Figura 2.59.
Presiunea în incintă nu este mare, o mai mare presiune fiind calculată la intrarea
aerului care are o viteză dublă faţă de acetilenă. Viteza maximă la ieşirea din rezervor
este 1,2 m/s.
Radiaţia nu aduce un aport important în balanţa finală a fenomenului studiat de vreme
ce maximumul acesteia este 2770 W/m2 , aproape neglijabilă, dat fiind că temperatura
la care se petrece amestecarea este mică.

2-78
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.59-Presiunea totală şi viteza

Fig. 2.60-Temperatura totală şi radiaţia incidentă

În Figura 2.61 se poate vedea distribuţia fracţiunilor masice şi molare ale C2H2. La
ieşirea din sistem la fiecare kilogram de amestec doar 350 grame vor fi acetilenă.
În Figura 2.62 se poate vedea distribuţia fracţiunilor masice şi molare ale O2. La ieşirea
din sistem la fiecare mol de amestec doar 0,145 moli vor fi de oxigen.
În Figura 2.63 se poate vedea distribuţia fracţiunilor masice ale apei, azotului şi
dioxidului de carbon.

2-79
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.61-Fracţia masică şi molară de acetilenă

2-80
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.62-Fracţia masică şi molară de oxigen

Fig. 2.63-Fracţiile masice ale azotului, apei şi dioxidului de carbon

2-81
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

2.5.6 Aplicaţia 2.6-Unitate de precombinare-preîncălzire propan-aer, de mare


eficienţă
Fie o unitate de preîncălzire-combinare a propanului şi aerului. Se dau dimensiunile
instalaţiei ca în figura de mai jos. Se ştie că propanul şi aerul intră în incintă cu
presiunea de 2 MPa cu temperatura de 200C, elemenţii de încalzire în număr de trei au
o temperatură constantă reglată automat la 5000C. Să se facă o analiză de dinamica
fluidelor şi termică a instalaţiei şi să se studieze dacă oriunde în domeniul acesteia se
atinge temperatura fluidului de 1500C care este socotită periculoasă în termeni
tehnologici. Se va ţine cont de convecţia pereţilor instalaţiei cu aerul atmosferic
staţionar, având coeficientul de transfer de căldură de 5 [W/m2K].

Fig. 2.59-Aplicaţia 2.6

2-82
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Domeniul fluidului odată generat geometric este populat cu reţeaua de volume finite.
Se definesc materialele care participă la amestec, cu proprietăţi derivate din legile
difuziei, mai puţin conductivitatea termică care se ia 0,0454 W/mK, vâscozitatea 1,72 e-
5
kg/ms, difuzivitatea masică 2,88 e-5 m2/s şi coeficientul de absorbţie al radiaţiei
termice de 0,2 m-1.
Se impun următoarele condiţii la frontiere în model:
• La intrarea din stânga modelului se consideră că intră propan pur (100%
C3H8) la temperatura de 20 grd C şi presiune de 2 MPa.
• La intrarea din dreapta modelului se consideră că intră aer (23% O2, 2%Co2,
1% H2O şi restul Azot) la temperatura de 20 grd C şi presiune de 2 MPa.
• Ieşirea din sistem este modelată ca având presiunea (relativă) zero.
• Pereţii care mărginesc elemenţii de incălzire sunt definiţi ca având o
temperatură constantă de 5000C.
• Restul pereţilor se presupun a schimba căldură prin convecţie cu aerul staţionar
din mediul înconjurător având coeficientul de transfer de căldură de 5
[W/m2K].
Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, modelul de
tranfer al căldurii prin radiaţie P-1, criterii de relaxare standard şi criterii de
convergenţă a soluţiilor standard, amestecarea speciilor se face fără a se impune nici un
mecanism de reacţie.

Analiza dinamicii fluidului

Mai întâi pentru trasarea graficelor în zona de ieşire se defineşte chiar prin mijlocul
acestei zone o suprafaţă de control 1, cum se vede în Figura 2.60. La alte mărimi se
stabileşte pentru ridicarea graficelor Suprafaţa de control 2 (ieşirea din domeniu) ca în
Figura 2.62.
Câmpurile de distribuţie ale presiunii totale şi a vitezelor (Fig.2.60-61) sunt aproape
simetrice pentru cele două tipuri de fluide, condiţiile la intrarea în domeniu şi
geometria acestuia fiind identice.
Vorticitatea are valori mai mari la intrarea-ieşirea din domeniu şi în zonele de
schimbare de direcţie de curgere (Fig.2.62).
În ceea ce priveşte turbulenţa cele două fluide se comportă oarecum diferit, aerul fiind
mai turbulent în mişcarea sa decât propanul care are o masă molară mai mare
(Fig.2.63). Acest lucru devine evident dacă se observă distribuţia densităţii (Fig.2.64)
unde se vede că zona propanului are o densitate mai mare şi prin urmare
comportamentul la turbulenţă este mai liniştit în această zonă.

Analiza termică

Aşa cum se vede în Fig.2.65 temperatura gazelor creşte progresiv de la intrarea în


domeniu către ieşirea din acesta. Temperaturile maxime calculate sunt 1190C, deci se

2-83
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

poate afirma că se respectă condiţia ca aceasta să fie sub 1500C care este socotită
periculoasă în termeni tehnologici, evident cu condiţia ca parametrii curgerii în
termeni de presiune de intrare fluide şi implicit viteză, să rămână constante. La ieşirea
din unitate temperatura medie a amestecului este calculată a fi 720C.
În Fig.2.66 se observă distribuţia entalpiei, cu valori mai mari în partea propanului,
ducând la aceeaşi concluzi, cu cât masa molară e mai mare cu atât entalpia
înmagazinată este mai mare. Acelaşi raţionament se aplică şi enlapiei (Fig.2.67).

Fig. 2.60-Presiunea totală şi graficul ei la suprafaţa de control

Fig. 2.61-Viteza şi graficul ei la suprafaţa de control

Fig. 2.62-Vorticitatea şi graficul ei la suprafaţa de control 2

2-84
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.63-Energia cinetică de turbulenţă şi graficul ei la suprafaţa de control 2

Fig. 2.64-Densitatea şi graficul ei la suprafaţa de control 2

Fig. 2.65-Temperatura şi graficul ei la suprafaţa de control 2

În Figura 2.68 se observă deasemenea că propanul acumulează în proces o energie


totală mai mare dar în grafic se vede că la ieşire energiile celor două specii se
contopesc într-o distribuţie cu maxim pe centrul orificiului de ieşire.

2-85
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

În Fig.2.69 se observă că cel mai intens proces de radiaţie calorică se petrece între
elementele de încălzire. Acelaşi lucru rezultă dacă se analizează Fig.2.70 care arată
mărimea radiaţiei incidente.

Fig. 2.66-Entalpia şi graficul ei la suprafaţa de control 2

Fig. 2.67-Entropia şi graficul ei la suprafaţa de control 2

Fig. 2.68-Energia totală şi graficul ei la suprafaţa de control 2

2-86
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

Fig. 2.69-Temperatura radiaţiei şi graficul ei la suprafaţa de control 1

Fig. 2.70-Radiaţia incidentăi şi graficul ei la suprafaţa de control 1

Analiza difuzivitaţii

Fig. 2.71-Fracţia masică de propan şi graficul ei la suprafaţa de control 2

Dacă se analizează figura de mai sus se poate concluziona că la ieşirea din unitate cele
două specii nu sut complet combinate şi ca atare pentru combinarea competă este

2-87
Partea 2-Procese Termodinamice şi Transferul de Căldură şi de Masă

nevoie de o unitate separată. Acelaşi lucru se deduce prin analiza figurii de mai jos
care arată distribuţia oxigenului:

Fig. 2.72-Fracţia masică de oxigen şi graficul ei la suprafaţa de control 2

Fig. 2.73-Coeficient efectiv de difuzie şi graficul lui la suprafaţa de control 2

Coeficientul efectiv de difuzie este dat în figura de mai sus, maximile se ating pe
partea aerului unde componentele au masă molară mai mică.

Fig. 2.74-Umiditate relativă


Umiditatea relativă este mai mare în zona de intrare aer dar se diminuează pe măsură
ce creşte temperatura şi umiditatea se transformă în vapori.

2-88
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

CUPRINS

3.0 PARTEA 3-FUNDAMENTELE MATEMATICE ALE ANALIZEI NUMERICE


A DINAMICII FLUIDELOR _________________________________________________ 2
3.1 RESCRIEREA LEGILOR DE CONSERVARE ŞI A ECUAŢIILOR ACESTORA ÎN VEDEREA
TRATAMENTULUI NUMERIC __________________________________________________ 2
3.1.1 Legile de conservare rescrise în formă matricială_______________________ 2
3.1.2 Ecuaţia convecţiei liniare ____________________________________________ 6
3.1.3 Ecuaţia difuziei ____________________________________________________ 8
3.1.4 Sistemele hiperbolice liniare __________________________________________ 9
3.2 METODA VOLUMULUI FINIT (DISCRETIZAREA SPAŢIALĂ) ________________________ 10
3.2.1 Scrierea ecuţiilor în formă integrală ___________________________________ 12
3.2.1.1 Ecuaţia convecţiei liniare în formă integrală ___________________________ 12
3.2.1.2 Ecuaţia difuziei în formă integrală ___________________________________ 13
3.2.2 Exemple în spaţiul unidimensional ____________________________________ 13
3.2.2.1 Aproximaţia de ordin doi a ecuaţiei convecţiei _________________________ 15
3.2.2.2 Aproximaţia de ordin patru a ecuaţiei convecţiei________________________ 16
3.2.2.3 Aproximarea de ordin doi a ecuaţiei difuziei ___________________________ 16
3.2.3 Exemplu în spaţiul bidimensional _____________________________________ 18
3.3 SCHEME DE AVANS TEMPORAL (DISCRETIZAREA ÎN TIMP) _______________________ 21
3.3.1 Soluţiile ecuaţiilor cu diferenţe finite liniare cu coeficienţi constanţi __________ 23
3.3.2 Cazul special al ecuaţiilor de prim ordin cuplate _________________________ 24
3.3.3 Soluţiile unor ecuaţii cu diferenţe finite reprezentative_____________________ 25
3.3.3.1 Forma operaţională si soluţiile ei____________________________________ 25
3.3.3.2 Exemple de rezolvare a ecuaţiilor cu diferenţe finite prin scheme de avans
temporal _____________________________________________________________ 26
3.3.4 Relaţia dintre λ şi σ ________________________________________________ 27
3.3.4 Precizia schemelor de avans temporal _________________________________ 29
3.3.4.1 Precizia locală a schemei de avans temporal___________________________ 29
3.3.4.2 Precizia globală a schemei de avans temporal__________________________ 30
3.3.5 Schemele de avans temporal Predictor-Corector _________________________ 31
3.3.5.1 Metoda Runge-Kutta______________________________________________ 32
3.3.6 Scheme implicite de avans temporal ___________________________________ 34
3.3.6.1 Liniarizarea locală pentru ecuaţiile scalare____________________________ 35
3.3.6.2 Liniarizarea locală a seturilor de ecuaţii neliniare cuplate ________________ 36
3.4 STABILITATEA SISTEMELOR LINIARE _______________________________________ 37
3.4.1 Dependenţa de valorile proprii _______________________________________ 37
3.4.2 Stabilitatea EDO __________________________________________________ 38
3.4.3 Stabilitatea EDF __________________________________________________ 39
3.4.4 Stabilitatea spaţio-temporală şi convergenţa EDF ________________________ 40
3.5 METODE DE RELAXARE _________________________________________________ 41
3.5.1 Precondiţionarea matricii de bază ____________________________________ 42
3.5.2 Ecuaţiile modelului ________________________________________________ 44
3.5.3 Soluţia care converge, reziduul şi eroarea ______________________________ 45
3.5.4 Metode clasice de relaxare __________________________________________ 46

3-1
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.0 Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a


Dinamicii Fluidelor

3.1 Rescrierea legilor de conservare şi a ecuaţiilor acestora în vederea


tratamentului numeric

3.1.1 Legile de conservare rescrise în formă matricială

În cele ce urmează simbolurile folosite vor fi întru-câtva diferite de cele folosite în


capitolele anterioare, tocmai pentru a se permite deducerea de metode numerice
generalizate. Între paranteze drepte de pildă sau cu o săgeată deasupra sunt desemnaţi
vectorii sau matricile care pot fi bidimensionale în spatiul bidimensional 2D şi
tridimensionale în 3D.
Simbolul u este folosit ca o coordonată scalară generalizată a cărui semnificaţie diferă
de context, de pildă u în ecuaţia Navier-Stokes este o componentă a vitezei sau
reprezintă o cantitate scalară în convecţia liniară şi difuzie, putând fi un simplu scalar
în spaţiul unidimensional sau o matrice scalară în bidimensional şi tridimensional.
Oricum semnificaţia simbolurilor se va defini de fiecare dată în fiecare context.
Legile de conservare ale lui Euler şi Navier-Stokes aşa cum au fost ele deduse în
capitolele anterioare, pot fi rescrise în următoarea formă integrală:
[Q]dV − [Q]dV + 2 nr[ F ]dSdt = 2 [ P]dVdt
t t
∫V (t )
2
∫V (t )
1
∫t ∫
1
∫t ∫V (t )
1
(3.1)
S (t )

unde [Q] este un vector care conţine setul de variabile care sunt conservate (de pildă
masa, momentul sau energia pe unitatea de volum). Ecuaţia generală de mai sus arată
că într-un element de volum finit V(t) şi care are o suprafaţă exterioară S(t), într-un
anumit interval de timp t2-t1, masa, momentul sau energia pe unitatea de volum se
conservă.
r
Vectorul n este vectorul unitate normal pe suprafaţa S(t) a elementului de volum, [F]
este tensorul care conţine fluxul de fluid [Q] pe unitatea de arie şi de timp iar [P] este
rata de producere a fluxului [Q] pe unitatea de volum şi timp.
Dacă variabilele arătate mai sus sunt constante în timp atunci ecuaţia (3.1) poate fi
rescrisă astfel:
d
∫ [Q ]dV + ∫ nr[ F ]dS = ∫V (t ) [ P]dV (3.2)
dt V ( t )
S (t )

Toate metodele numerice care determină soluţiile aproximative ale ecuaţiilor (3.1) şi
(3.2) sunt numite Metode Volum Finit (Finite-Volume Methods). Cele mai importante

3-2
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

programe de calcul pentru analiza numerică a curgerii fluidelor folosesc aceasta


metodă.
Dacă se aplică teorema lui Gauss ecuaţiei de mai sus în spaţiul tridimensional Oxyz,
vom avea că:
∂[Q]
+ ∇ ⋅ [ F ] = [ P]
dt
(3.3)
⎛r ∂ r ∂ r ∂ ⎞
∇ ≡ ⎜⎜ i + j + k ⎟⎟
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
r r r
unde i ; j ; k sunt vectorii unitate pe direcţiile axelor Ox, Oy şi Oz. Metodele numerice
care aproximează soluţiile ecuaţiei de mai sus sunt denumite metode prin diferenţe
finite şi nu formează obiectul studiului de faţă.
Ecuaţiile lui Navier-Stokes formează un sistem de ecuaţii cu diferenţiale parţiale
cuplate prin care se descrie conservarea masei, momentului şi energiei în curgerea
fluidelor.
În cazul unidimensional acestea pot fi scrise astfel:
∂[Q] ∂[ E ]
+ =0 (3.4)
∂t ∂x
unde:
⎡ ⎤
⎡ρ⎤ ⎡ ρu ⎤ ⎢ 0 ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ 3 ∂u ⎥
[Q] = ⎢ ρu ⎥; [ E ] = ⎢ ρu + p ⎥ − ⎢
2
μ ⎥
⎢ 4 ∂x ⎥
⎢⎣ e ⎥⎦ ⎢⎣u (e + p ) ⎥⎦
⎢ 3 μu ∂u + k ∂T ⎥ (3.5)
⎣⎢ 4 ∂x ∂x ⎦⎥
ρu 2
e = ρε +
2
în care ρ este densitatea fluidului, u este viteza acestuia, e este energia totală pe
unitatea de volum, p este presiunea, T este temperatura, μ este vâscozitatea, k este
conductivitatea termică.
Energia totală e cuprinde energia internă pe unitatea de volum ρε (unde ε este energia
internă pe unitatea de masă) dar şi energia cinetică pe unitatea de volum ρu2/2 .
Ecuaţiile de mai sus trebuiesc suplimentate cu relaţiile care există între vâscozitatea μ
şi conductivitatea termică k precum şi ecuaţia de stare a fluidului care de pildă poate fi
legea gazului ideal.
Se va observa de mai sus că fluxurile convective de căldură implică derivate de ordinul
întâi în raport cu spaţiul iar conducţia căldurii implică derivate de ordin doi.
Ecuaţiile de mai sus reprezintă forma conservativă a ecuatiilor. Se pot obţine şi forme
ne-conservative ale lor prin dezvoltarea produselor derivatelor sau prin introducerea
unor variabile dependente precum u şi p. Deşi formele ne-conservative sunt analitic
identice cu formele conservative, rezultatele obţinute prin rezolvarea numerică a

3-3
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

acestora în tratarea de pildă a şocului supersonic diferă consistent. În consecinţă pentru


problemele asociate şocului supersonic forma conservativă este de preferat.
În practică multe probleme de curgere a fluidelor implică curgerea laminară care este
independentă de timp.
Pentru asemenea probleme suntem interesaţi de partea staţionară a soluţiei ecuaţiilor
fără a da prea mare atenţie părţii tranziente a acestora.
Partea staţionară a soluţiilor trebuie să satisfacă condiţia:
∂[ E ]
=0 (3.6)
∂x
Dacă se neglijează vâscozitatea şi conducţia de căldură, se obţin ecuaţiile lui Euler care
în spaţiul bi-dimensional sunt:
∂[Q] ∂[ E ] ∂[ F ] (3.7)
+ + =0
∂t ∂x ∂y
unde avem că:
⎡ ρv ⎤
⎡ q1 ⎤ ⎡ ρ ⎤ ⎡ ρu ⎤ ⎢ ρuv ⎥
⎢q ⎥ ⎢ ρu ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
ρ u 2
+ p
[Q] = ⎢ 2 ⎥ = ⎢ ⎥; [ E ] = ⎢ ⎥; [ F ] = ⎢ ρv 2 + p ⎥ (3.8)
⎢ q 3 ⎥ ⎢ ρv ⎥ ⎢ ρuv ⎥ ⎢ v(e + p )⎥
⎢ ⎥ ⎢e⎥ ⎢⎣u (e + p ) ⎥⎦ ⎢ ⎥
⎣q 4 ⎦ ⎣ ⎦
⎣⎢ ⎦⎥
unde u şi v sunt vitezele fluidului în spaţiul cartezian bi-dimensional. Ecuaţia de mai
sus poate fi rescrisă astfel:
∂[Q] ∂[Q ] ∂[Q ]
+ [ A] + [ B] =0
∂t ∂x ∂y
(3.9)
∂[ E ] ∂[ F ]
[ A] = ; [ B] =
∂[Q ] ∂[Q]
[A] şi [B] sunt cunoscute ca fiind fluxurile Jacobiene care sunt date în termenii
variabilelor numite „primitive” ρ, u, v, p.
Pentru a se deduce fluxurile Jacobiene mai întâi trebuiesc rescrişi vectorii [E] şi [F] în
termenii variabilelor conservative q1 ,...,q4 ai vectorului [Q].
⎡ q3 ⎤
⎡ q2 ⎤ ⎢ ⎥
⎢ 3 − γ q 22 γ − 1 q 32 ⎥ ⎢ q3 q 2 ⎥
⎡ E1 ⎤ ⎢(γ − 1)q 4 + − ⎥ ⎡ F1 ⎤ ⎢ q ⎥
⎢E ⎥ ⎢ 2 q1 2 q1 ⎥ ⎢F ⎥ ⎢ 1
2 ⎥
(γ − 1)q 4 + 3 − γ 3 − γ − 1 q 2 ⎥⎥
2
[ E ] = ⎢ 2 ⎥ = ⎢⎢ ⎥; [ F ] = ⎢ 2 ⎥ = ⎢
q3 q 2 q
⎢ E3 ⎥ ⎥ ⎢ F3 ⎥ ⎢ 2 q1 2 q1
⎢ ⎥ ⎢ q1 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
⎣ 4 ⎦ ⎢ γ q 4 q 3 − γ − 1 ⎜ q 3 + q 2 q 3 ⎞⎟ ⎥
⎛ 3 2
E
⎣ 4 ⎦ ⎢ q 3 q 2 γ − 1 ⎛ q 23 q 32 q 2 ⎞ ⎥ F
⎢ γ − ⎜ + 2 ⎟⎟ ⎥
2 ⎜⎝ q12
⎢ q1 2 ⎜⎝ q12 q12 ⎟⎠ ⎥
⎢⎣ q1 q1 ⎠ ⎥⎦ ⎢ ⎥
⎣ ⎦
(3.10)

3-4
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

Dacă se presupune că presiunea satisface:


⎡ u2 + v2 ⎤
p = {γ − 1) ⎢e − ρ ⎥
⎣ 2 ⎦
(3.11)
cp
γ=
cv
care provine din legea gazului ideal unde γ este raportul căldurilor specifice la presiune
şi volum constant, se poate deduce ca Jacobianul [A] poate fi rescris astfel:

⎡ 0 1 0 0 ⎤
⎢ q ⎥
⎢ a12 (3 − γ ) q 2 (1 − γ ) 3 γ − 1⎥
q1 q1
∂[ E ] ⎢ q 2 q3 q3 q2

[ A] = =⎢ 0 ⎥
∂q j ⎢− q1 q1 q1 q1 ⎥
⎢ q ⎥
⎢ a 41 a 42 a 43 γ 2⎥
⎣⎢ q1 ⎦⎥

γ − 1 ⎛ q3 ⎞
2
3−γ ⎛ q2 ⎞
2
⎡⎛ q 3
⎞ ⎛ q2 ⎞⎛ q 3 ⎞
2
⎤ ⎛q ⎞⎛ q 4 ⎞
a12 = ⎜ ⎟ − ⎜⎜ ⎟⎟ ; a 41 = (γ − 1)⎢⎜⎜ 2 ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ − γ ⎜⎜ 2 ⎟⎟⎜⎜ ⎟⎟
2 ⎜⎝ q1 ⎟⎠ 2 ⎝ q1 ⎠ ⎢⎣⎝ q1 ⎠ ⎝ q1 ⎠⎝ q1 ⎠ ⎥⎦ ⎝ q1 ⎠⎝ q1 ⎠

− (γ − 1) ⎡ ⎛ q 2 ⎛ q3 ⎞ ⎤
2 2
⎞ ⎛q ⎞ ⎛ q ⎞⎛ q ⎞
a 42 = ⎢3⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ + γ ⎜⎜ 4 ⎟⎟; a 43 = −(γ − 1)⎜⎜ 2 ⎟⎟⎜⎜ 3 ⎟⎟
2 ⎢⎣ ⎝ q1 ⎠ ⎝ q1 ⎠ ⎥⎦ ⎝ q1 ⎠ ⎝ q1 ⎠⎝ q1 ⎠

(3.12)
iar în termenii variabilelor primitive relaţiile de mai sus devin:
⎡ 0 1 0 0 ⎤
⎢a (3 − γ )u (1 − γ )v γ − 1⎥⎥
[ A] = ⎢ 12
⎢− uv v u 0 ⎥
⎢ ⎥
⎣ a 41 a 42 a 43 γu ⎦

a12 =
γ −1 2 3 − γ
2
(v ) −
2
[
(u )2 ; a 41 = (γ − 1)(u )3 + (u )(v )2 − γ ue
ρ
]
− (γ − 1)
a 42 = [ ⎛e⎞
]
3(u ) + (v ) + γ ⎜⎜ ⎟⎟; a 43 = −(γ − 1)(u )(v )
2 2

2 ⎝ρ⎠

(3.13)

3-5
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

∂[ F ]
În mod absolut similar se obţine [ B] = . Valorile modurilor proprii ale matricilor
∂[Q]
Jacobiene sunt strict reale.
Ecuaţiile Navier-Stokes cuprind atât fluxurile convective cât şi difuzive. Anumite
aspecte ale fenomenelor de convecţie asociate sistemelor cuplate de ecuaţii (cum sunt
ecuaţiile lui Euler) sunt importante în dezvoltarea metodelor numerice de rezolvare şi a
tratamentului condiţiilor la frontiere.

3.1.2 Ecuaţia convecţiei liniare

Cel mai simplu model matematic al convecţiei (şi al propagării undelor) este cel al
ecuaţiei convecţiei liniare în spaţiul unidimensional, dat de următoarea ecuaţie cu
diferenţiale parţiale:
∂u ∂u
+a =0 (3.14)
∂t ∂x
u = u ( x, t )
unde u = u ( x, t ) este o cantitate scalară care se propagă cu viteza a reală şi constantă şi
care poate fi pozitivă sau negativă. După modul cum sunt specificate condiţiile la
frontiere se identifică două fenomene diferite dar care sunt descrise în egală măsură de
ecuaţia de mai sus:
• Primul fenomen este acela în care cantitatea u = u ( x, t ) este dată la una dintre
frontierele în care o undă (care transmite o anumită formă de energie,
mecanică, termică etc.) intră în domeniul fluid ca şi condiţie la frontiera de
intrare, dar la frontiera de ieşire diametral opusă în domeniul ocupat de fluid,
nu se specifică nimic . Aşadar unda părăseşte domeniul prin frontiera de ieşire
din domeniu absolut neafectată. Acest tip de abordare caracterizează
fenomenele de convecţie.
• Al doilea fenomen descris de ecuaţia de mai sus este curgerea periodică. La un
anumit moment în timp cantitatea care intră în domeniul fluidului trebuie să fie
egală cu cantitatea care iese drept care fenomenul se mai numeşte şi bi-
convecţie. Acest fenomen este foarte simplu de studiat şi poate fi folosit ca
banc de încercare pentru oricare metode numerice de rezolvare dezvoltate.
Dacă se consideră situaţia în care condiţia iniţială este u(x,0)=u0(x), iar domeniul
fluidului este infinit, se poate arăta că soluţia exactă a ecuaţiei (3.14) este:
u ( x, t ) = u 0 ( x − at ) (3.15)
Unda iniţială se propagă nealterată cu viteza a spre dreapta axei reale dacă a este
pozitivă şi spre stânga dacă este negativă. Dacă se impun condiţii la frontiere periodice
atunci unda părăseşte domeniul printr-o frontieră de ieşire pentru a reapărea la frontiera
de intrare. Astfel procesul continuă la infinit fără nici o modificare a formei soluţiei.

3-6
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

Fie problema bi-convecţiei. Dacă domeniul fluidului este 0 ≤ x ≤ 2π atunci se impune


următoarea condiţie iniţială:
u ( x,0) = f (0)e iκx (3.16)
unde f(0) este o funcţie complexă iar κ este un număr întreg care reprezintă numărul de
lungimi de undă (numit şi număr de undă) din domeniul considerat. Cu o asemenea
condiţie iniţială soluţia este de forma:
u ( x, t ) = f (t )e iκx (3.17)
în care dependenţa de timp este conţinută de funcţia complexă f(t). Înlocuindu-se
soluţia în ecuaţia (3.14) se poate deduce că funcţia f(t) trebuie să satisfacă ecuaţia
diferenţială ordinară:
df (3.18)
= −iaκf
dt
care va avea soluţia de forma:
f (t ) = f (0)e − iaκt (3.19)
Dacă se substituie încă o dată ecuaţia de mai sus în (3.17) vom avea că:
u ( x, t ) = f (0)e −iκ ( x − at ) = f (0)e −i (κx −ϖt ) (3.20)
κa = ϖ
unde ω este frecvenţa egală cu produsul dintre numărul undei κ şi viteza fazei a.
Ralaţia care există între frecvenţă şi numărul undei se numeşte relaţia de dispersie.
Dacă relaţia este liniară ca mai sus atunci propagarea undei se face într-un mediu
nedispersiv ceea ce înseamnă că viteza fazei este aceeaşi pentru oricare număr de undă.
Metodele numerice introduc o anumită dispersie adică undele cu numere de undă
diferite vor avea viteze diferite.
O undă iniţială arbitrară poate fi modelată prin însumarea unor condiţii iniţiale de
forma relaţiei (3.16) pentru M moduri:
M
u ( x,0) = ∑ f m (0)e iκ m x (3.21)
m =1
unde numerele de undă sunt ordonate astfel:
κ 1 ≤ κ 2 ≤ ... ≤ κ M (3.22)
Soluţia este alcătuită din suma soluţiilor de forma (3.20):
M
u ( x, t ) = ∑ f m (0)e −iκ m ( x − at ) (3.23)
m =1
În soluţiile numerice dispersia şi disiparea vor determina forma soluţiilor să se
îndepărteze de forma soluţiei iniţiale.

3-7
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.1.3 Ecuaţia difuziei

Aşa cum s-a vazut deja fluxurile difuzive sunt asociate mişcărilor moleculelor în
interiorul continuu al fluidului. Un model matematic simplu care să descrie procesul
difuziei este dat de ecuaţia:
∂u ∂ 2u
=ν 2 (3.24)
∂t ∂x
unde υ este o constantă reală pozitivă. Dacă de exemplu u reprezintă temperatura
atunci ecuaţia modelează difuzia căldurii în spaţiul unidimensional la care condiţiile la
frontiere pot fi periodice de tip Dirichlet (cu u specificat) sau Newmann
( ∂u specificat) sau mixt Dirichlet-Newmann.
∂x
Spre deosebire de ecuaţia convecţiei, ecuaţia difuziei are o soluţie staţionară diferită
de soluţia ordinară care satisface condiţia:
∂ 2u
=0 (3.25)
∂x 2
Aşadar u trebuie să depindă liniar de x în soluţia staţionară pentru a putea fi astfel
satisfăcute condiţiile la frontiere. Dacă la ecuaţia (3.24) se mai adaugă un termen
suplimentar g(x) care să modeleze un termen sursă (de pildă o sursă de căldură), atunci
avem că:
∂u ⎡ ∂ 2u ⎤
= ν ⎢ 2 − g ( x)⎥ (3.26)
∂t ⎣ ∂x ⎦
la care soluţia staţionară trebuie să satisfacă asemănător cu ce s-a arătat mai sus:
∂ 2u (3.27)
− g ( x) = 0
∂x 2
În spaţiul bidimensional ecuaţia (3.26) este:
∂u ⎡ ∂ 2u ∂ 2u ⎤
= ν ⎢ 2 + 2 − g ( x, y ) ⎥ ⇒
∂t (3.28)
⎣ ∂x ∂y ⎦
∂ 2u ∂ 2u
⇒ + − g ( x, y ) = 0
∂x 2 ∂y 2
Ambele ecuaţii de mai sus descriu nişte elipse, ecuaţia (3.28) este cunoscută ca fiind
ecuaţia lui Poisson dacă g este diferită de zero şi ecuaţia lui Laplace dacă g este zero.
Dacă se consideră ecuaţia (3.24) pe domeniul fluidului unidimensional 0 ≤ x ≤ π şi cu
condiţiile la frontiere u (0) = u a ; u (π ) = u b atunci soluţia staţionară va fi o funcţie liniară
care să satisfacă aceste condiţii la frontiere, ca de pildă:
x (3.29)
h( x) = u a + (u b − u a )
π
Fie condiţiile iniţiale ale undei care intră în domeniu de forma:

3-8
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

⎡M ⎤
u ( x,0) = ⎢∑ f m (0) sin (κ m x )⎥ + h( x) (3.30)
⎣ m =1 ⎦
unde κ este un număr întreg astfel încât să fie satisfăcute condiţiile la frontiere. O
soluţie de forma de mai jos va satisface aceste condiţii:
⎡M ⎤
u ( x, t ) = ⎢∑ f m (t ) sin (κ m x )⎥ + h( x) (3.31)
⎣ m =1 ⎦
Dacă se substituie (3.31) în (3.24) vom avea că:
df m 2
= −κ m2νf m ⇒ f m (t ) = f m (0)e −κ mνt (3.32)
dt
Combinând relaţia de mai sus cu (3.31) avem că:
⎡M ⎤
u ( x, t ) = ⎢∑ f m (0)e −κ mνt sin (κ m x )⎥ + h( x)
2
(3.33)
⎣ m =1 ⎦
Pentru obţinerea soluţiei staţionare se face t → ∞ (deci f m (0)e −κ mνt sin (κ m x ) → 0 ) şi
2

aceasta va fi h(x).
Relaţia de mai sus arată că cu cât numărul de undă este mai mare (κm mare) soluţia se
va degrada mai rapid decât pentru numere mai mici, ceea ce este în concordanţă cu
cercetările din fizica difuziei.

3.1.4 Sistemele hiperbolice liniare

Aşa cum s-a vazut ecuaţia lui Euler în formă matricială este:
∂[Q] ∂[ E ] ∂[ F ]
+ + =0
∂t ∂x ∂y
Această ecuaţie matricială în fapt formează un sistem de ecuaţii diferenţiale cu derivate
parţiale de tip hiperbolic. Deasemenea şi alte tipuri de ecuaţii ca de pildă cele ale
convecţiei sau cele ale lui Maxwell care descriu propagarea undelor electromagnetice
sunt de tip hiperbolic. Multe din aspectele analizei numerice a unor astfel de sisteme se
pot studia pe o ecuaţie de forma:
∂[u ] ∂[u ]
+ [ A] =0 (3.34)
∂t ∂x
unde [u]=[u(x)] este un vector de lungime m iat [A] este o matrice reală de dimensiune
m×m .
Pentru descrierea legilor de conservare această ecuaţie poate fi scrisă şi în forma:
∂[u ] ∂[ f ]
+ =0
∂t ∂x (3.35)
∂[ f ]
unde [f] este un vector flux iar [ A] = este Jacobianul matricei fluxului care are ca
∂u
elemente:

3-9
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

∂f i
a ij = (3.36)
∂u j
Un sistem de ecuaţii este hiperbolic dacă matricea [A] poate fi trnasformată într-o
matrice diagonală cu ajutorul valorilor proprii reale ale sale astfel încât să existe
relaţia:
[Λ ] = [ X ] −1 [ A][ X ] (3.37)
unde [Λ ] este matricea diagonală care conţine valorile proprii ale matricei [A] iar [X]
este o matrice presupus a fi alcătuită din valori proprii. Dacă se multiplică la stânga
relaţia (3.34) cu [ X ]−1 apoi la dreapta lui [A] cu [ X ] [ X ]−1 vom avea că:
⎧647 [Λ]
48 ⎫
⎪ −1 −1 ⎪
∂⎨[ X ] [ A][X ][X ] [u]⎬
(3.38)
{
∂ [ X ]−1[u]}+



⎭ =0
∂t ∂x
şi notând [ω]= [ X ]−1 u relaţia de mai sus va fi:
∂[ϖ ] ∂[ϖ ] (3.39)
+ [Λ] =0
∂t ∂x
Sistemul de ecuaţii a fost astfel decuplat, fiind transformat în m ecuaţii scalare
independente de forma:
∂ϖ i ∂ϖ i
+ λi =0 (3.40)
∂t ∂x
Variabilele din vectorul [ω] se mai numesc şi variabile caracteristice. Fiecare din
elementele acestui vector satisface şi ecuaţia convecţiei liniare la care vitezele sunt
date prin matricea valorilor proprii [A].
Pe baza rezultatelor de mai sus se poate afirma că ecuaţia (3.34) are ca soluţie
superpoziţia liniară a unor unde care se transmit în sens pozitiv sau negativ la viteze
diferite.

3.2 Metoda volumului finit (discretizarea spaţială)

În rezolvarea numerică aproximativă a ecuaţiilor prezentate mai sus pot fi implicate


diverse metode precum metoda aproximărilor cu diferenţe finite, metoda formelor
semi-discrete şi metoda volumului finit.
Această din urmă metodă a căpătat o mare popularitate în rezolvarea numerică
aproximativă a ecuaţiilor curgerii fluidelor datorită în principal a două mari avantaje:
• Mai întâi ea asigură o discretizare conservativă a domeniului fluidului adică
masa, momentul şi energia sunt conservate chiar şi la nivelul volumului finit
discret;

3-10
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

• Metoda volumului finit nu cere o transformare de coordonate pentru a putea fi


aplicată la reţelele de volume finite neregulate. Consecinţa e că poate fi
aplicată cu succes şi pe reţelele nestructurate alcătuită din poliedre arbitare în
spaţiul tridimensional sau poligoane arbitrare în bidimensional. Acest avantaj
face să poată fi aplicată la geometrii ale domeniului fluidului complet
neregulate.
Metoda volumului finit se aplică pe sistemul de ecuaţii (3.2):
d r
∫ [Q ]dV + ∫ n[ F ]dS = ∫ [ P]dV (3.41)
dt V (t ) S (t )
V (t )

Ideea de bază a metodei volumului finit este să se găsească acele soluţii la forma
integrală a legilor de conservare care să le satisfacă aproximativ pentru toate
volumele de control învecinate şi care formează o reţea de celule ce populează
domeniul fluidului.
Astfel volumul V din (3.41) va deveni volumul acelui volum de control.
Pentru rezolvarea aproximativă a ecuaţiei de mai sus se pot face următoarele ipoteze:
• Se consideră doar varianta în care aceste volume de control nu se modifică în
timp ca şi formă V ≠ V (t ) .
• Frontierele volumului de control sunt închise (în bidimensional 2D conturul
este închis, în tridimensional 3D suprafaţa frontierei este închisă). La nivelul
acestor frontiere trebuie specificat fluxul care va trebui integrat pentru a se găsi
fluxul de-a lungul întregii frontiere;
• În mod asemănător sursa [P] trebuie integrată în volumul de control;
• O schemă de avans temporal (discutată în sub-capitolele următoare) trebuie să
fie adoptată astfel încât să se poată determina ∫V (t ) [Q]dV pentru pasul de timp
următor.
Se consideră o valoare medie a [Q] în interiorul celulei de volum V astfel:
1
[Q ] ≡ ∫ [Q ]dV ⇒
V V
d r (3.42)
V [Q ] + ∫ n[ F ]dS = ∫ [ P]dV
dt S V

Aplicând schema de avans temporal la ecuaţia de mai sus va trebui să fie găsită pentru
fiecare pas de timp matricea medie [Q ] pentru fiecare volum de control (celulă). Cum
fluxurile de la frontiere sunt dependente de [Q] , matricea [Q] poate fi reprezentată în
interiorul unei celule printr-o aproximare discretă care să dea valoarea corectă a [Q ] .
Acest proces este un proces de interpolare numit şi reconstrucţie. Fiecare celulă va
avea un tip propriu de interpolare aproximativă a lui [Q].
Când aceste interpolări se folosesc la calculul lui [F([Q])] (sau altfel spus fluxul
funcţie de [Q]) de regulă se vor calcula aproximări diferite ale fluxului la frontiera

3-11
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

dintre două celule (volume de control) aşa că fluxul va fi discontinuu. Pentru a se găsi
media fluxurilor calculate se foloseşte o schemă de calcul nedisipativă.
Metoda volumelor finite are deci următoarele caracteristici de bază:
• Fiind dată o valoare medie [Q ] pentru fiecare celulă (volum de control) se
construieşte o aproximare a [Q(x,y,z)] în fiecare celulă. Cu această aproximare
se găseşte [Q] la frontierele volumului de control. Se evaluează apoi [F([Q])]
la frontiere. Cum pentru fiecare celulă există o aproximare specifică a [Q], la
frontiera dintre celule vom avea valori ale acesteia uşor diferite.
• Se rezolvă problema discontinuitătii fluxului la frontierele volumelor de
control pentru a se produce o valoare unică [F([Q])] pentru fiecare punct al
fronierei dintre două celule.
• Se integrează fluxul pentru a se afla fluxul net de-a lungul frontierelor
celulelor folosindu-se o anumită cuadratură.
• Se avansează soluţia în timp printr-o anumită schemă de avans temporal pentru
a se obţine noile valori [Q ] .
Precizia metodei este dependentă de precizia fiecărei aproximaţii în parte.
Pentru a se include fluxurile difuzive se poate folosi următoarea relaţie dintre ∇[Q] şi
[Q]:
r
∫V ∇[Q]dV = ∫S n[Q]dS _ pentru _ 3D (3.43)
r
∫ ∇[Q]dA = ∫ n[Q]dl _ pentru _ 2D
A C

3.2.1 Scrierea ecuţiilor în formă integrală

3.2.1.1 Ecuaţia convecţiei liniare în formă integrală

Ecuaţia convecţiei liniare pentru spaţiul bidimensional poate fi scrisă ca mai jos:
∂[u ] ∂[u ] ∂[u ]
+ a cos(θ ) + a sin (θ ) =0 (3.44)
∂t ∂x ∂y
Acest tip de ecuaţii cu diferenţiale parţiale guvernează comportamentul unei unde
plane convective care transportă scalarul u(x,y,z) cu viteza a în linie dreaptă făcând
unghiul θ faţă de axa Ox. Dacă se face θ=0 se deduce ecuaţia pentru spaţiul
unidimensional.
Ecuaţia de mai sus se obţine din ecuaţia generală (3.3):
∂[Q]
+ ∇ ⋅ [ F ] = [ P]
dt (3.44’)
⎛r ∂ r ∂ r ∂ ⎞
∇ ≡ ⎜⎜ i + j + k ⎟⎟
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
unde s-au notat cu:

3-12
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

[Q] = [u ]
r r (3.45)
[ F ] = i [u ] cos(θ ) + j [u ] sin(θ )
[ P] = 0
Dacă se substituie expresiile de mai sus în ecuaţia (3.2):
d r
∫ [Q ]dV + ∫ n[ F ]dS = ∫ [ P]dV
dt V S
V

vom avea că:


d
dt ∫A)
[u ]dA + ∫
rr
n i (
[u ] cos(θ ) +
r
)
j [u ] sin(θ ) ds =0 (3.46)
C
unde aria A este aria unei celule care este mărginită de un contur închis C.

3.2.1.2 Ecuaţia difuziei în formă integrală

Forma integrală a ecuaţiei difuziei pentru spaţiul bidimensional fără termen sursă şi cu
coeficient de difuzie υ se obţine din ecuaţia generală (3.2) făcând:
[Q] = [u ]
⎛ r ∂[u ] r ∂[u ] ⎞ (3.47)
[ F ] = −∇[u ] = −⎜⎜ i + j ⎟
⎝ ∂x ∂y ⎟⎠
[ P] = 0
Cu aceste substituţii se obţine forma integrală:

[u ]dA = ∫ nr⎛⎜⎜ i ∂[u ] + j ∂[u ] ⎞⎟⎟ds


d r r
dt ∫ ∂x ∂y ⎠
(3.48)
C ⎝
A )

3.2.2 Exemple în spaţiul unidimensional

Vom restrânge cercetarea noastră pentru a simplifica problema, la un scalar cu rol de


variabilă dependentă u şi un flux f în spaţiul unidimensional.
Se consideră spaţiul unidimensional materializat în axa Ox, pe care se defineşte o reţea
de celule unidimensionale echidistante având mărimea Δx .
Cu L s-a notat partea din stânga frontierei (Left) celulei şi cu R cea din dreapta (Right).
Nodurile reţelei sunt localizate la distanţa x j = jΔx . Volumul de control (celula) j se
Δx Δx
extinde de la punctul x j − la x j + care reprezintă frontierele celulei. Pentru a
2 2
se desemna aceste puncte se va folosi notaţia:

3-13
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

Δx
x j −1 / 2 = x j −
2 (3.49)
Δx
x j +1 / 2 = xj +
2

Fig.3.1-Reţea de celule unidimensionale


Valorile scalarului u şi fluxului f la frontiere vor avea notaţia:
u j ±1 / 2 = u ( x j ±1 / 2 ); f j ±1 / 2 = f (u j ±1 / 2 )
(3.50)
Cu aceste notaţii valoarea scalarului u mediată peste celula j la momentul t, va fi:
1 x j +1 / 2
Δx ∫x j −1 / 2
u j (t ) ≡ u ( x, t )dx (3.51)
iar forma integrală a ecuaţiei pentru celula j, devine:
d
dt
( )
Δxu j + f j +1 / 2 − f j −1 / 2 = ∫
x j +1 / 2

x j −1 / 2
Pdx (3.52)

Dacă se notează ξ = x − x j , se poate dezvolta u(x) din ecuaţia (3.51) în serie Taylor
peste x j şi având timpul t fix:

1 Δx / 2 ⎡ ⎛ ∂u ⎞ ξ 2 ⎛⎜ ∂ 2 u ⎞⎟ ξ 3 ⎛⎜ ∂ 3 u ⎞⎟ ⎤
Δx ∫− Δx / 2 ⎢
uj ≡ ⎢u + ξ ⎜ ⎟ + + + ...⎥ dξ =
2 ⎜⎝ dx 2 ⎟⎠ j 6 ⎜⎝ dx 3 ⎟⎠ j
j
⎣ ⎝ dx ⎠ j ⎥⎦

Δx 2 ⎛ ∂ 2 u ⎞ Δx 4 ⎛ ∂ 4 u ⎞
=uj + ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ + O (Δx 6 ) ⇒
⎜ 2 ⎟
24 ⎝ dx ⎠ j 1920 ⎝ dx ⎠ j ⎜ 4 ⎟
(3.53)
⇒ u j = u j + O (Δx 2 )
unde u j este valoarea scalarului în centrul celulei. Din relaţia de mai sus se poate trage
concluzia că valoarea scalarului în centrul celulei diferă de valoarea medie cu un
termen la puterea a doua (aproximaţie de ordin doi).

3-14
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.2.2.1 Aproximaţia de ordin doi a ecuaţiei convecţiei

În spaţiul unidimensional descris mai sus, forma integrală a ecuaţiei (3.46) devine:
Δx
d
dt
( )
u j + f j +1 / 2 − f j −1 / 2 = 0 (3.54)
unde se consideră f=u.
Se alege o discretizare constantă a lui u(x) la nivelul fiecărei celule astfel încât:
u ( x) = u j ;
x j −1 / 2 ≤ x ≤ x j +1 / 2 (3.55)
Dacă se face evaluarea la frontiera j+1/2, vom avea că:
f jL+1 / 2 = f (u Lj+1 / 2 ) = u Lj+1 / 2 = u j (3.56)
unde cu „exponentul” L se arată că f j +1 / 2 s-a obţinut din aproximarea lui u(x) din
interiorul celulei j către stânga frontierei x j +1 / 2 (v.Fig.3.1). Pentru dreapta acestei
frontiere vom avea valori generate de celula vecina j+1 astfel:
f jR+1 / 2 = u j +1 (3.57)

Dacă se face evaluarea la frontiera j-1/2, vom avea că:


f jR−1 / 2 = u j (3.58)
unde cu „exponentul” R se arată că f j −1 / 2 s-a obţinut din aproximarea lui u(x) din
interiorul celulei j către dreapta frontierei x j −1 / 2 (v.Fig.3.1). Pentru stânga acestei
frontiere vom avea valori generate de celula vecina j-1 astfel:
f jL−1 / 2 = u j −1 (3.59)

Acum trebuiesc calculate valorile fluxurilor la frontierele celulei în termenii valorilor


medii date. În acest exemplu discontinuitatea fluxului la frontierele celulelor se rezolvă
prin considerarea mediei fluxurilor care intersectează frontiera din ambele direcţii,
stânga şi dreapta:
1
2
( 1
) (
fˆ j +1 / 2 = f jL+1 / 2 + f jR+1 / 2 = u j + u j +1
2
)
(3.60)
1
2
( 1
) (
fˆ j −1 / 2 = f jL−1 / 2 + f jR−1 / 2 = u j −1 + u j
2
)
unde fˆ desemnează un flux numeric care este doar o aproximaţie a fluxului real.
Înlocuindu-se relaţiile de mai sus în (3.54) vom avea:
Δx
d
dt
( ) 1
2
( 1
) (
u j + u j + u j +1 − u j −1 + u j = Δx
2
d
dt
1
) ( )
u j + u j +1 + u j −1 = 0
2
( )
(3.61)

3-15
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.2.2.2 Aproximaţia de ordin patru a ecuaţiei convecţiei

Dacă scalarul u este aproximat printr-o formă pătratică:


u (ξ ) = aξ 2 + bξ + c
(3.62)
ξ = x − xj
atunci coeficienţii a, b şi c trebuiesc aleşi astfel încât să fie satisfacute relaţiile:
1 − Δx / 2 1 Δx / 2 1 3Δx / 2
∫ u (ξ ) dξ = u j −1 ; ∫ u (ξ ) dξ = u j ; ∫ u (ξ )dξ = u j +1 (3.63)
Δx − 3 Δx / 2 Δx − Δx / 2 Δx Δ x / 2

Aceste constrângeri duc la:


u j +1 − 2u j + u j −1 − u j +1 − u j −1 − u j +1 + 26u j − u j −1 (3.64)
a= ; b = ; c =
2Δx 2 2Δx 24
Odată calculate valorile coeficienţilor a, b şi c discretizarea prin aproximare pătratică
produce următoarele valori la frontierele celulei:
(
1
u Lj+1 / 2 = 2u j +1 + 5u j − u j −1
6
)
1
(
u Rj−1 / 2 = − u j +1 + 5u j + 2u j −1
6
)
(3.65)
(
1
u Rj+1 / 2 = − u j + 2 + 5u j +1 + 2u j
6
)
1
(
u Lj−1 / 2 = 2u j + 5u j −1 − u j − 2
6
)
Ca şi mai sus se impune ca f=u, drept care media fluxurilor care intersectează o
frontieră din ambele direcţii este:
1
[ ]
fˆ j +1 / 2 = f (u Lj+1 / 2 ) + f (u Rj+1 / 2 ) =
2
1
12
(
− u j + 2 + 7u j +1 + 7u j − u j −1 )
(3.66)
ˆf
j −1 / 2 =
1
2
[ L R
]
f (u j −1 / 2 ) + f (u j −1 / 2 ) =
1
12
(
− u j +1 + 7u j + 7u j −1 − u j −2 )
Dacă se înlocuiesc relaţiile de mai sus în (3.54) vom avea:
Δx
d
dt
( )
1
(
u j + ( − u j + 2 + 8u j +1 − 8u j −1 + u j − 2 ) = 0
12
) (3.67)

3.2.2.3 Aproximarea de ordin doi a ecuaţiei difuziei

În cazul ecuaţiei difuziei sunt posibile două abordări:

3-16
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

• prima abordare este ceva mai simplă şi aplicabilă în metodele la care domeniul
fluidului este rafinat cu celule din ce în ce mai mici pentru mărirea preciziei
(metoda h);
• a doua este aplicabilă atunci când mărirea preciziei se face prin mărirea
ordinului interpolării (metoda p).

Pentru prima abordare, ecuatia difuziei în fomă integrală pentru celula j este:

[u ]dA = ∫ nr⎛⎜⎜ i ∂[u ] + j ∂[u ] ⎞⎟⎟ds ⇒ Δx d u j + f j +1 / 2 − f j −1 / 2 = 0;


( )
d r r
dt ∫ ∂x ∂y ⎠ dt
C ⎝
A )

∂u (3.68)
f = −∇u = −
∂x
Ecuaţia (3.42) devine:
b ∂u
∫a ∂x dx = u(b) −u(a) (3.69)
Se poate scrie expresia de mai sus pentru valoarea medie a gradientului lui u în
intervalul x j ≤ x ≤ x j +1 :
1 x j +1 ∂u 1

Δx j ∂x
x
dx =
Δx
(u j +1 −u j ) (3.70)
S-a aratat deja că valoarea unei funcţii continue în centrul unui interval dat este egală
cu media valorilor funcţiei peste interval cu o precizie de ordinul doi. Astfel se poate
scrie:
⎛ ∂u ⎞
fˆ j +1 / 2 = −⎜ ⎟ =−
1
( )
u j +1 − u j (3.71)
⎝ ∂x ⎠ j +1 / 2 Δx
şi în mod asemănător:
fˆ j −1 / 2 = −
1
Δx
( )
u j − u j −1 (3.72)

Dacă se substituie cele două relaţii de mai sus în (3.68) avem:


Δx
d
dt
( )
uj =
1
Δx
( )
u j −1 − 2u j + u j +1 (3.73)
În cazul celei de-a doua abordări se consideră discretizarea:
∂u ∂u (3.74)
= = 2aξ + b
∂x ∂ξ
∂u
unde a şi b s-au dat în (3.64). Dacă se scrie fluxul ca fiind f = − vom avea că:
∂x

3-17
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

f jR+1 / 2 = f jL+1 / 2 = − (1
Δx
)
u j +1 − u j
(3.75)
R L
f j −1 / 2 = f j −1 / 2 = − (1
Δx
)
u j − u j −1
În relaţia de mai sus se poate observa că nu există discontinuitate între valorile
fluxurilor la stânga şi la dreapta frontierelor. De mai sus se deduce:
Δx
d
dt
( ) uj =
Δx
1
( )
u j −1 − 2u j + u j +1
care este identică cu (3.73).

3.2.3 Exemplu în spaţiul bidimensional

Exemplul de mai sus în spaţiul unidimensional nu face foarte vizibile câteva aspecte
practice ale metodei volumelor finite. În următorul exemplu se consideră în spaţiul
bidimensional Oxy, un domeniu de curgere al fluidului populat cu o reţea de celule
triunghiulare regulate echilaterale ca mai jos:

Fig.3.2-Reţea de celule bidimensionale triunghiulare

Ca şi în exemplele anterioare se va folosi o discretizare şi aproximare pe fiecare celulă


a fluxului la frontiera a două celule ca fiind media fluxurilor calculate dinspre centrul
fiecărei celule către frontieră. Nodurile sunt formate din vârfurile comune ale celulelor
învecinate. Fiecare celulă este un triunghi echilateral cu latura de lungime Δ .
„Volumul” de control (care în fapt este o arie de control) se consideră a fi un hexagoan
de arie A şi latură l poziţionat ca în figura de mai sus astfel încât între Δ , A şi l să
avem relaţiile:

3-18
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

1 3 3 2 l 2
l= Δ; A = l ; = (3.76)
3 2 A 3Δ
Pentru spaţiul bidimensional legea de conservare (cu ignorarea termenului sursă), este:
d r
dt ∫ A
[Q]dA + ∫ n ⋅ [ F ]dl = 0
C (3.77)
Conturul pe care se calculează integrala curbilinie este alcătuită din laturile volumului
r
de control şi cum aceste laturi sunt drepte normalele n se pot scoate în afara integralei
rezultând:
5
d r
dt ∫A
[Q ]dA + ∑ nυ ⋅ ∫ [ F ]dl = 0
υ
(3.78)
υ =0
unde υ este indexul fiecărei laturi a hexagonului de control. Pentru fiecare latură ele
sunt calculate ca în tabelul de mai jos:

Latura υ r r r
Normala orientată spre exterior nυ , i şi j sunt vectorii unitate
pe axele Ox şi Oy.
0 1 r r
2
i − j 3 ( )
r
1 i
2 1 r r
2
i + j 3 ( )
3 1 r r
2
−i + j 3 ( )
r
4 −i
5 1 r r
2
−i − j 3 ( )
Tabelul 5.1-Normalele calculate pentru laturile hexagonului de control

Fie ecuaţia (3.46) a convecţiei liniare în spaţiul bidimensional:


d

dt A)
[ rr
( r
u ]dA + ∫ n i [u ] cos(θ ) + j [u ] sin(θ ) ds =0 )
C
Putem rescrie această ecuaţie pentru fiecare latură υ a hexagonului de control astfel:
r r
( )
r r l/2
nυ ⋅ ∫ [ F ]dl =nυ ⋅ i cos θ + j sin θ ∫ uυ (ξ )dξ (3.79)
υ −l / 2
unde variabila ξ este lungimea măsurată pornind de la mijlocul fiecărei laturi υ a
hexagonului de control. Se face schimbarea de variabilă z = ξ l şi vom avea :
l/2 l/2
∫−l / 2 u (ξ )dξ = l ∫
−l / 2
u ( z ) dz (3.80)

3-19
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

Ţinând cont de schimbarea de variabilă, relaţia (3.79) se poate rescrie în termenii


varabilei scalare [u] şi ariei A:
r r
( r
)
5
d
[u ]dA + ∑ nυ ⋅ i cos θ + j sin θ ⎡l ∫ u ( z ) dz ⎤ = 0
1/ 2

dt A υ =0
⎢⎣ −1 / 2 ⎥⎦ υ
(3.81)
r r
( r
)
Valorile calculate ale nυ ⋅ i cosθ + j sin θ sunt date mai jos:

Latura υ r r
( r
nυ ⋅ i cosθ + j sin θ )
0 1
2
(
cos θ − 3 sin θ )
1 cosθ
2 1
2
(
cos θ + 3 sin θ )
3 1
2
(
− cos θ + 3 sin θ )
4 - cosθ
5 1
2
(
− cos θ − 3 sin θ )
Tabelul 5.2-Ponderile integralei fluxurilor

Dacă se introduce media pentru fiecare celulă:


∫A [u]dA = Au p (3.82)
şi aproximarea discretă u = u p (p este punctul din centrul domeniului) pentru întregul
hexagon de control se poate calcula media fluxului la fiecare latură a domeniului.
Pentru latura numărul 1 vom avea:
u p + ua 1/ 2 u p + ua (3.83)
∫1u( z )dz = 2 ∫−1 / 2dz = 2
La fel pentru toate celelelte laturi:
u p + ub u p + uc u p + ud
∫2u ( z )dz = 2 ; ∫3u ( z )dz = 2 ; ∫4u( z )dz = 2 ;
u p + ue up + u f (3.84)
∫5u ( z )dz = 2 ; ∫0u ( z )dz = 2
Acum dacă se înlocuiesc relaţiile de mai sus în (3.81) împreună cu valorila calculate în
tabelul 3.2, vom avea că:

A
du p l
dt
[ ]
+ (2 cos θ )(u a − u d ) + (cos θ + 3 sin θ )(u b − u e ) + (− cos θ + 3 sin θ )(u c − u f ) = 0
2
(3.85)
sau:

3-20
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

du p
dt
+
1

[ ]
(2 cos θ )(u a − u d ) + (cos θ + 3 sin θ )(u b − u e ) + (− cos θ + 3 sin θ )(u c − u f ) = 0

(3.86)

3.3 Scheme de avans temporal (discretizarea în timp)

După discretizarea spaţială a derivatelor din ecuaţiile cu derivate parţiale (de ex.
Navier-Stokes), se obţine un sistem de ecuaţii neliniare ordinare cuplate de forma:
r
du r r (3.87)
= F (u , t )
dt
Acest sistem de ecuaţii poate fi integrat funcţie de variabila timp t folosindu-se anumite
scheme/metode de avans temporal cu scopul de a se obţine cu un anumit grad de
precizie partea nestaţionară/tranzientă a soluţiilor la curgerea nestaţionară a fluidului.
În cazul curgerii staţionare discretizarea spaţială duce la un sistem de ecuaţii cuplate
neliniare algebrice de forma:
r r (3.88)
F (u ) = 0
Neliniaritatea acestor sisteme de ecuaţii reclamă, pentru rezolvare, dezvoltarea
anumitor metode specifice; de pildă se poate considera folosirea metodei lui Newton
folosită des în rezolvarea sistemelor de ecuaţii algebrice neliniare. Această metodă se
bazează pe un algoritm iterativ în care sistemul de ecuaţii progresează de la o iteraţie la
alta, sistemul următor fiind dezvoltat pe baza soluţiilor sistemului de la iteraţia
anterioră, rezolvat.
Alternativ se poate considera rezolvarea părţii staţionare prin metode dependente de
timp şi apoi găsirea soluţiilor la partea tranzientă prin metode de integrare cu avans
temporal până când soluţia tranzientă se apropie suficient de mult de cea staţionară.
Când se folosesc metodele de avans temporal la calcularea caracteristicilor curgerii
staţionare, scopul este să se elimine partea tranzientă a soluţiei cât mai repede, precizia
de la o iteraţie la alta nefiind importantă. Acest lucru necesită studii de stabilitate şi
rigiditate.
Fie ecuaţia scalară matricială următoare, la care trebuiesc aplicate schemele de avans
temporal:
d [u ]
= [u ' ] = [ F (u , t )] (3.89)
dt
Prima operaţie care trebuie facută este să se găsească acele aproximaţii numerice ale
ecuaţiei care să poată fi folosită în integrarea funcţie de timp cu o anumită precizie care
să poată fi măsurată atât în coordonate locale cât şi globale.
Se face convenţia că indexul n sau superscriptul (n) simbolizează punctele în care
timpul are o anumită valoare discretă, iar h reprezintă intervalul de timp Δt = h .
Ecuaţia de mai sus va deveni cu aceste notaţii:
[u ' n ] = [ Fn ] = [ F (u n , t n )]; t n = nh (3.90)

3-21
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

Deseori este necesară o notaţie ceva mai sofisticată pentru simbolizarea paşilor
intermediari în timp şi care presupun calculul lui u~ şi u . Pentru acestea folosim:

[u ' n +α ] = [ Fn +α ] = [ F (u n +α , t n + αh)] (3.91)

Notă: Mai departe, pentru simplificarea simbolizării care deja a devenit foarte
stufoasă, se va renunţa la scrierea între paranteze care semnifică vectori sau matrici,
dar ea va trebui să fie subînţeleasă.

Deşi aceste metode de avans temporal sunt aplicate la sisteme de ecuaţii cu diferenţiale
parţiale liniare sau neliniare, metodele însele sunt construite cu combinaţii liniare de
variabile dependente şi derivatele lor la diferite intervale de timp. Conceptual ele au
forma:
u n +1 = f ( β1u ' n +1 , β 0 u ' n , β −1u ' n −1 ,..., α 0 u n , α −1u n −1 ,...) (3.92)

Dacă coeficienţii α şi β se aleg potrivit, aceste metode pot fi construite astfel încât să
genereze o precizie gen serie Taylor de orice ordin se doreşte. Aceste metode se
numesc metode explicite dacă β 1 = 0 şi metode implicite în oricare altă situaţie.
Metodelele explicite sunt acelea în care noile soluţii calculate la pasul n+1 sunt funcţie
doar de datele deja cunoscute de la pasul n şi n-1, de exemplu:
u n +1 = f ( β 0 u ' n , β −1u ' n −1 ,..., α 0 u n , α −1u n −1 ,...) (3.93)

La metodele implicite se presupune existenţa unei soluţii „aproximative” şi care e


funcţie de noua derivată funcţie de timp u ' n +1 . Aceste metode necesită strategii de
rezolvare mult mai complicate decât metodele explicite.
Câteva exemple de metode foarte comune de avans temporal sunt:
u n +1 = u n + hu ' n _ Explicita _ Euler
u n +1 = u n + hu ' n +1 _ Im plicita _ Euler _ Inversa
(3.94)
u~n +1 = u n + hu ' n _ Explicita _ MacCormack
1
(u n + u~n +1 + hu~' n +1 ) _ Im plicita
u n +1 =
2
Prima şi a treia metodă de mai sus sunt explicite (Euler şi MacCormack) iar cea de-a
doua este implicită numită şi Euler inversă. Aceste metode aşa cum sunt descrise mai
sus sunt nişte simple reţete de avans temporal date în termenii valorilor variabilei
dependente şi a derivatei ei la anumite intervale de timp. Se poate scrie o ecuaţie
reprezentativă pentru asemenea metode:
du (3.95)
= u ' = λu + ae μt
dt
scrisă funcţie de variabila dependentă u. Valoarea practică a acestei ecuaţii
caracteristice rezidă în faptul că aplicând-o la o anumită schemă de avans temporal se

(3.96)

3-22
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

poate converti analitic o ecuaţie cu diferenţiale parţiale într-o ecuaţie cu diferenţe


finite. De pildă dacă se aplică schema explicită simplă a lui Euler la relaţia de mai sus
avem:
( )
u n +1 = u n + h λu n + ae μhn ⇒ u n +1 − u n (1 + λh) = hae μhn
Ecuaţia de mai sus este o ecuaţie cu diferenţe finite liniare cu coeficienţi constanţi
exprimată în termenii variabilei dependente u n şi a variabilei independente n.
Alt exemplu este tratarea metodei lui Euler implicite prin (3.95):
( )
u n +1 = u n + h λu n +1 + ae μh ( n +1) ⇒ u n +1 (1 + λh) − u n = he μh ⋅ ae μhn (3.97)

3.3.1 Soluţiile ecuaţiilor cu diferenţe finite liniare cu coeficienţi constanţi

Cea mai simplă ecuaţie cu diferenţe liniare neomogenă şi coeficienţi constanţi este
ecuaţia de prim ordin:
u n +1 = σu n + ab n (3.98)
unde σ, a şi b sunt în general parametri complecşi. Variabila independentă este n (care
înlocuieşte variabila timp t) şi cum ecuaţia este liniară cu coeficienţi constanţi, σ este
idependentă de n şi/sau u.
Soluţia exactă a ecuaţiei de mai sus este:
ab n (3.99)
u n = c1σ n +
b −σ
unde c1 este o constantă determinată de condiţiile iniţiale. În termenii valorii iniţiale ale
lui u (u(t=0)= u0 ), relaţia de mai sus se poate scrie:

un = u0σ n +
(
a bn − σ n ) (3.100)
b −σ
Se poate arăta că pentru cazul în care b= σ:
[
u n +1 = σu n + aσ n ⇒ u n = u 0 + anσ −1 σ n] (3.101)
Ecuaţia cu diferenţe finite de ordin secund poate arăta ca mai jos:
u n + 2 + a1u n +1 + a 0 u n = 0 (3.102)
d
În locul operatorului diferenţial D ≡ care apare în ecuaţiile diferenţiale ordinare
dt
apare operatorul diferenţă E (care se mai numeşte şi operator deplasare sau operator de
modificare) definit astfel:
u n +1 = E 1u n ,..., u n + k = E k u n ,... (3.103)
Operatorul deplasare se aplică şi exponenţilor:
bα ⋅ b n = bα +n = E α ⋅ b n (3.104)
unde α poate fi o fracţie sau un număr iraţional.
Rolurile lui D şi E sunt asemănătoareele producând o factorizare a variabilelor
dependente u(t) şi un. Aşadar ecuaţia (3.102) poate fi scrisă astfel:

3-23
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

(E 2
+ aa E + a0 u n = 0 ) (3.105)
care va trebui să fie zero pentru oricare un.
Ecuaţia de mai sus se mai numeşte şi formă operaţională a ecuaţiei originale (3.102),
fiind alcătuită din polinomul caracteristic P(E) care joacă acelaşi rol ca P(D), adică
rădăcinile acestuia sunt de asemenea rădăcini pentru ecuaţia cu diferenţe finite. Aceste
rădăcini comune se notează cu σ 1,σ 2,σ 3, ... şi sunt cunoscute ca fiind „rădăcinile
sigma”. Ele se determină rezolvând ecuaţia polinomială P (σ ) = 0 .
În exemplul de mai sus vom avea doar două rădăcini sigma funcţie de care soluţia
ecuaţiei cu diferenţe finite se scrie:
u n = c1 (σ 1 ) n + c 2 (σ 2 ) n (3.106)

3.3.2 Cazul special al ecuaţiilor de prim ordin cuplate

Sistemele de ecuaţii de prim ordin cuplate liniare şi omogene au forma:


⎧⎪u 1( n +1) = c11 u 1( n ) + c12 u 2( n )
⎨ ( n + 1) (3.107)
⎪⎩u 2 = c 21 u 1( n ) + c 22 u 2( n )
care pot fi scrise matricial:
r r
u n +1 = [C ]u n
r
[
u n = u1( n ) u 2( n ) ] T
(3.108)
⎡c c ⎤
[C ] = ⎢ 11 12 ⎥
⎣c21 c22 ⎦
Forma operaţională matricială pentru sistemul (3.107) va fi:
( n)
⎡(c11 − E ) c12 ⎤ ⎡ u1 ⎤ r
⎢ c ⎥ ⎢ ⎥ = 0 ⇒ ([C ] − [ E ][ I ])u n = 0
⎣ 211 (c 22 − E )⎦ ⎣u 2 ⎦ (3.109)
care trebuie să fie nulă pentru oricare u1 sau u 2 drept care polinomul matricial
caracteristic va avea rădăcinile sigma date de determinantul:
(c − σ ) c12
P (σ ) = 11 = (c − σ )(c 22 − σ ) − c 21c12 = 0 (3.110)
c 21 (c 22 − σ ) 11
În mod evident radăcinile sigma σ k sunt valorile proprii ale lui [C]. Dacă se notează
r
aceste valori proprii x atunci soluţiile sistemului (3.107) sunt:
2 n
v r
u n = ∑ c k (σ k ) x k (3.111)
k =1
unde constantele ck se determină pe baza condiţiilor iniţiale.

3-24
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.3.3 Soluţiile unor ecuaţii cu diferenţe finite reprezentative

3.3.3.1 Forma operaţională si soluţiile ei

Scrise în formă operaţională anumite tipuri de ecuaţii neomogene, liniare cu diferenţe


finite de prim ordin şi care vor fi explicitate şi exemplificate ceva mai târziu, şi
folosindu-se operatorul E , pot apărea în forma:
[E − (1 + λh )] ⋅ u n = h ⋅ ae μhn (3.112)
sau:
[E (1 − λh ) − 1] ⋅ u n = h ⋅ E ⋅ ae μhn (3.113)
sau:
⎡ E − (1 + λh)⎤ ⎡u~ ⎤ ⎡ 1 ⎤
⎢ 1 1 ⎥ ⋅ ⎢ ⎥ = h ⋅ ⎢ 1 ⎥ ⋅ ae μhn (3.114)
⎢− (1 + λh) E E− ⎥ ⎣u ⎦ n ⎢
⎣2 ⎦
E⎥
⎣ 2 2 ⎦
unde ultima ecuaţie se mai numeşte ecuaţiea cu predictor-corector.
Toate aceste forme operaţionale de mai sus provin din ecuaţia cu diferenţe finite
reprezentativă:
P ( E )u n = Q( E ) ⋅ ae μhn (3.115)
care poate fi produsă prin diverse scheme de avans temporal aplicate unor ecuaţii cu
diferenţe parţiale reprezentative. Toate tipurile de scheme de avans temporal vor avea
deci ca rezultat o expresie ca mai sus unde P(E) şi Q(E) sunt polinoame depinzătoare
de E numite polinom caracteristic (P(E)) şi respectiv polinom particular Q(E).
Soluţia generală a ecuaţiei de mai sus are forma:
n
K ⎡ Q(e μh ) ⎤
u n = ∑ c k (σ k ) + ⎢ μh ⎥
⋅ ae μhn (3.116)
k =1 ⎣ P (e ) ⎦
unde σ k sunt cele K radăcini sigma ale polinomului caracteristic P(σ)=0.
Dacă polinoamele caracteristice şi particulare sunt polinoame matriciale (cazul ecuaţiei
QE )
(3.114)), raportul poate fi găsit cu regula lui Kramer. Soluţiile ecuaţiilor de tipul
P( E )
(3.114) sunt multiple ( u~n şi u n ) de interes fiind doar u n . Dacă μ = 0 se poate calcula
un subset de soluţii care sunt soluţiile curgerii staţionare la care:
n
K
⎡ Q(1) ⎤
u n = ∑ c k (σ k ) + ⎢ ⎥⋅a (3.117)
k =1 ⎣ P (1) ⎦

3-25
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.3.3.2 Exemple de rezolvare a ecuaţiilor cu diferenţe finite prin scheme de avans


temporal

Fie ecuaţia (3.112) la care se aplică schema explicită de avans temporal Euler:
P ( E ) = E − 1 − λh (3.118)
Q( E ) = h
iar folosindu-se (3.116) se obţine imediat soluţia ecuaţiei reprezentative astfel:
h
u n = c1 (1 + λh ) + ae μhn ⋅ μh
n
(3.119)
e − 1 − λh
Pentru ecuaţia (3.113) avem similar:
P ( E ) = E (1 − λh) − 1 (3.120)
Q ( E ) = hE
iar folosindu-se (3.116) se obţine imediat soluţia ecuaţiei reprezentative astfel:
n
⎛ 1 ⎞ μhn he μh (3.121)
u n = c1 ⎜ ⎟ + ae ⋅
⎝ 1 − λh ⎠ (1 − λh )e μh − 1
În cazul ecuaţiei cu predictor-corector (3.114) aceasta se poate rezolva pentru o familie
finală de rezultate un astfel:
E − (1 + λh)
⎛ 1 ⎞
P( E ) = 1 1 = E ⎜ E − 1 − λh − λ 2 h 2 ⎟
− (1 + λh) E E− ⎝ 2 ⎠
2 2
E h 1
Q( E ) = 1 1 = hE (E + 1 + λh ) (3.122)
− (1 + λh) E hE 2
2 2
Rădăcina sigma va fi dată de:
⎛ 1 ⎞
P(σ ) = σ ⎜ σ − 1 − λh − λ2 h 2 ⎟ = 0 ⇒
⎝ 2 ⎠
(3.123)
1 2 2
⇒ σ = 1 + λh + λ h
2
Soluţia banală σ = 0 produce doar o schimbare a indexului de referinţă.
Soluţia completă se poate scrie deci ca:

⎛ 1 2 2⎞
n (1
2
)
h e μh + 1 + λh
u n = c1 ⎜1 + λh + λ h ⎟ + ae μhn ⋅
⎝ 2 ⎠ ⎛ μh 1 2 2⎞
⎜ e − 1 − λh − λ h ⎟
⎝ 2 ⎠
(3.124)

3-26
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.3.4 Relaţia dintre λ şi σ

Aşa cum s-a văzut rădăcinile sigma sunt valorile proprii ale matricii [A] determinată
din ecuaţiile cu diferenţiale ordinare obţinute prin diferenţierea spaţială a ecuaţiilor cu
diferenţiale parţiale iniţiale. Rădăcinile lambda λ sunt acele rădăcini ale polinomului
caracteristic care se determină din ecuaţiile cu diferenţe finite găsite prin aplicarea
schemelor de avans temporal ecuaţiilor cu diferenţiale ordinare.
Exiată o relaţie fundamentală între rădăcinile sigma şi lambda care determină câteva
caracteristici esenţiale ale metodelor de avans temporal.
Se caută mai întâi aceasta relaţie folosindu-se ca banc de încercare metoda explicită a
lui Euler. Dacă se face o dezvoltare semi-discretă a ecuaţiilor cu diferenţiale parţiale
iniţiale şi dacă se face t=nh, avem:
( ) λ h n r
( ) λ h n r
( )
λ h n r
u (t ) = c1 e 11 x1 + ... + c m e 1m x m + ... + c M e 1M x M + S .P. (3.125)
unde S.P. reprezintă soluţiile particulare care pentru moment nu ne interesează.
Metoda explicită a lui Euler va produce pentru fiecare rădăcină lambda o singură
rădăcină sigma astfel încât σ = 1 + λh . Astfel relaţia de mai sus devine:
n r n r n r
u n = c1 (σ 1 ) x1 + ... + c m (σ m ) x m + ... + c M (σ M ) x M + S .P. (3.126)
r
În ambele relaţii cm şi xm sunt identice şi ca atare σ m = 1 + λ m h .
Dacă se compară (3.126) cu (3.125) se poate detecta o corespondenţă între σ m şi e λm h
Cantitatea e λh poate fi dezvoltată în serie de puteri astfel:
1 1 1
e λh = 1 + λh + λ2 h 2 + λ3 h 3 + ... + λn h n + ... (3.127)
2 6 n!
Pentru valori mici ale lui λh dezvoltarea de mai sus poate fi aproximată cu σ = 1 + λh .
Dacă, altfel, în loc de metoda explicită a lui Euler se foloseşte schema de avans
temporal în „săritură de broască” definită mai jos:
u n +1 = u n −1 + 2hu ' n (3.128)
şi dacă se aplică relaţia (3.95) la metoda de mai sus vom avea polinomul caracteristic:
P ( E ) = E 2 − 2λhE − 1 (3.129)
astfel încât pentru fiecare lambda şi sigma va exista relaţia:
σ m2 − 2λ m hσ m − 1 = 0 (3.130)
Acum se vede că fiecare lambda va produce două rădăcini sigma dinstincte. Fie
dezvoltarea uneia dintre acestea:
1 1 (3.131)
σ m = λ m h + 1 + λ 2m h 2 = 1 + λ m h + λ 2m h 2 + λ 4m h 4 + ...
2 8
care este o aproximare a e λm h cu o eroare de magnitudinea O( λ3 h 3 )
Pe baza observaţiilor de mai sus se poate arăta că aplicarea aceleiaşi scheme de avans
temporal la toate tipurile de ecuaţii liniare diferenţiale ordinare cuplate, va produce o
relaţie între radăcinile sigma şi lambda ca cea descrisă mai jos:

3-27
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

1 1
σ = 1 + λh + λ 2 h 2 + λ3 h 3 + ... +
2 6
1 k k
k!
( )
λ h + O h k +1 (3.132)
Rădăcina sigma care satisface proprietatea de mai sus se mai numeşte şi rădăcină
sigma principală şi va fi notată cu (σ m )1 .
S-a vazut că la metoda „săritură de broască” fiecare rădăcină lambda produce două
radăcini sigma asociate dintre care doar una satisface proprietatea (3.132) şi deci va fi
principală. Cealaltă nu satisface relaţia şi va fi deci radăcină sigma falsă şi va fi
desemnată cu (σ m )2 .
În general dacă există mai multe rădăcini sigma pentru o radăcină lambda, doar una va
fi principală iar toate celelalte vor fi false. Toate rădăcinile false se vor nota cu
(σ m )k ; k = 2;3;...
Dacă o schemă de avans temporal produce şi rădăcini sigma false atunci relaţia (3.126)
trebuie modificată astfel încât să contabilizeze şi contribuţia rădăcinilor sigma false:
n r n r n r
u n = c11 (σ 1 )1 x1 + ... + c m1 (σ m1 )1 x m + ... + c M 1 (σ M )1 x M + S .P. +
n r n r n r
+ c12 (σ 1 )2 x1 + ... + c m 2 (σ m1 )2 x m + ... + c M 2 (σ M )2 x M +
(3.133)
n r n r n r
+ c13 (σ 1 )3 x1 + ... + c m3 (σ m1 )3 x m + ... + c M 3 (σ M )3 x M + etc
Rădăcinile false iau naştere de fiecare dată când schema de avans temporal foloseşte
datele de la nivelul de timp n-1 (sau şi mai de devreme ca n-2 etc.) pentru avansul
calculelor soluţiilor de la nivelul n şi n+1. Aceste rădăcini false se nasc datorită
aproximărilor numerice care sunt organic înglobate în definiţia schemele de avans
temporal şi care n-au cu nimic de-a face cu ecuaţiile diferenţiale ordinare originare
supuse avansului temporal.
Generarea de rădăcini false nu este un indicator al calităţii schemei de avans, în fapt
multe scheme de avans foarte bune generează mai mult de o rădăcina falsă.
Se poate arăta că prezenţa rădăcinilor false nu contaminează decisiv rezultatul final, dat
fiind că dupa câţiva paşi în timp acestea descresc ca amplitudine devenind din ce în ce
mai mici. În orice caz prezenţa rădăcinilor false trebuie considerată în analiza
stabilităţii metodelor de avans temporal şi a preciziei rezultatului final.
Există câteva scheme de avans temporal care produc doar o singură rădăcină sigma
pentru fiecare rădăcină lambda. Aceste scheme se numesc scheme cu o singură
rădăcină sau scheme cu un singur pas.
Aceste scheme au un avantaj esenţial şi anume acela de a fi „auto-iniţiate” şi care
determină o foarte utilă proprietate în practică, aceea de a se putea schimba mărimea
pasului timpului oricând e nevoie în timpul avansului temporal.
O metodă populară care are această proprietate este metoda teta (metoda θ) definită
astfel:
u n +1 = u n + h[(1 − θ )u ' n +θ ⋅ u ' n +1 ] (3.134)
Dacă θ = 0 atunci relaţia de mai sus este metoda explicită a lui Euler, dacă θ = 1 / 2 se
defineşte metoda trapezoidală iar dacă θ = 1 avem metoda implicită a lui Euler.

3-28
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

La această/aceste metode relaţia dintre lambda şi sigma este:


1 + (1 − θ )λh
σ= (3.135)
1 − θλh

3.3.4 Precizia schemelor de avans temporal

În ceea ce priveşte precizia schemelor de avans temporal, ea poate fi categorisită astfel:


• Precizia locală a schemei determinată de erorile locale care se produc la
avansul soluţiilor de la un pas de timp la altul;
• Precizia globală determinată de erorile globale înregistrate la sfârşitul
avansului temporal cănd se calculează soluţia finală.
Mărimea erorii este dată de diferenţa care există între soluţia exactă a ecuaţiei
diferenţiale ordinare dată de relaţia:
ae μt
u (t ) = ce λt + (3.136)
μ −λ
şi soluţia ecuaţiei cu diferenţe finite reprezentative care include doar contribuţia
rădăcinii principale:
Q (e μh )
u n = c1 (σ 1 ) + ae μhn ⋅ (3.137)
n

P(e μh )

3.3.4.1 Precizia locală a schemei de avans temporal

Alegerea unei anumite metode de măsurare a mărimii erorii atât globale cât şi locale
este până la un anumit punct arbitrară şi subiectivă. O condiţie necesară este ca oricare
ar fi ca metoda, ea să poată fi aplicată consistent pentru toate schemele de avans
temporal în vederea comparării acestora.
Aşa cum s-a văzut toate metodele de avans temporal produc câte o radăcină sigma
principală pentru fiecare rădăcină lambda pentru un anumit set de ecuaţii diferenţiale
liniare ordinare. În mod natural o măsură a erorii locale pentru soluţiile tranziente
poate fi valoarea diferenţei dintre soluţiile generate de aceste rădăcini. Dacă se notează
această diferenţă cu erλ , prin definiţie ea este:
erλ ≡ e λh − σ 1 (3.138)
Componenta principală a erorii se poate găsi prin dezvoltarea în serie Taylor şi
selectarea acelor termeni care sunt destul de mari ca să nu tindă spre zero.
Fie o rădăcină λ care să fie imaginară. Un asemenea caz se poate întâmpla când se
studiază de pildă ecuaţiile care guvernează fenomenul de convecţie periodică ce
produce o mişcare armonică a fluidului.
În asemenea cazuri este bine să se exprime eroarea în termeni de amplitudine şi fază.
Fie λ = iϖ unde ω este un număr real care reprezintă frecvenţa. Metodele numerice în
acest caz vor produce o rădăcină principală sigma care este complexă:

3-29
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

σ 1 = σ r + iσ i ≅ e i ϖ h (3.139)
unde indicii r şi i desemnează partea reală şi respectiv imaginară a rădăcinii. Eroarea
locală a amplitudinii este măsurată prin devierea pe care o are modulul rădăcinii sigma
faţă de unitate:
era = 1 − σ 1 = 1 − (σ 1 ) + (σ 1 ) (3.140)
2 2
r i
iar eroarea locală a fazei va fi:
1 (3.141)
erϖ ≡ ϖh −
⎛ (σ 1 )i ⎞
tan ⎜ ⎟
⎜ (σ ) ⎟
⎝ 1 r⎠
Eroarea soluţiilor numerice pentru o soluţie particulară în general, se obţine prin
compararea soluţiei particulare (simbolizată cu S.P.) a ecuaţiei diferenţiale ordinare
(prescurtat EDO) cu cea a ecuaţiei cu diferenţe finite (prescurtat EDF). Astfel de soluţii
sunt date mai jos:
1
S . P . ( EDO ) = ae μ t ⋅
μ+λ (3.142)
Q ( e μh )
S . P . ( EDF ) = ae μ t ⋅
P ( e μh )
Pentru măsurarea erorii prin definiţie se introduce, prin definiţie:
⎛ S .P.( EDF ) ⎞
erμ ≡ h⎜ − 1⎟
⎜ S .P.( EDO ) ⎟ (3.143)
⎝ ⎠
Multiplicarea parantezei cu h converteşte eroarea măsurată global în eroare locală.
Relaţia de mai sus se poate rescrie în termenii polinoamelor caracteristic şi particular
astfel:
c
(
erμ ≡ 0 (μ − λ )Q(e μh ) − P(e μh )
μ −λ
)
(3.144)
h(μ − λ )
c 0 = lim
h →0 P (e μh )

Valoarea lui c0 va depinde de meoda de avans temporal, deseori ea fiind egală cu


unitatea.

3.3.4.2 Precizia globală a schemei de avans temporal

Precizia globală este folositoare atunci când schemele de avans temporal sunt aplicate
în mod specific la o anumită situaţie.
Să presupunem că pe un interval de timp dat se doreşte rezolvarea unor fenomene
folosindu-se o schemă de avans temporal cu pas fix. Numim aceste calcule ca fiind un

3-30
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

„eveniment”. Fie T intervalul de timp de calcul şi fie h pasul constant de timp. Deci
numărul necesar de paşi de calcul N al evenimentului va fi:
T (3.145)
N=
h
O extensie naturală a erorii erλ pentru a se acoperi eroarea globală a evenimentului
este:
(3.146)
Erλ ≡ e λT − [σ 1 )λh)]
N

Dacă evenimentu este periodic (în sensul arătat mai sus) se poate defini eroarea globală
a amplitudinii şi fazei astfel:
N
Era = 1 − ⎛⎜ (σ 1 )2r + (σ 1 )i2 ⎞⎟
⎝ ⎠
⎡ ⎤ (3.147)
⎢ ⎥
⎢ 1 ⎥ N
Erϖ ≡ N ⎢ϖh − ⎥ = ϖT −
⎢ ⎛ (σ 1 )i ⎞ ⎥ ⎛ (σ 1 )i ⎞
tan ⎜ ⎟ tan ⎜ ⎟
⎢ ⎜ (σ ) ⎟ ⎥ ⎜ (σ ) ⎟
⎢⎣ ⎝ 1 r ⎠ ⎥⎦ ⎝ 1 r⎠
Eroarea globală pentru o soluţie particulară aşa cum s-a aratat mai sus este:
Q (e μh )
Erμ ≡ (μ − λ ) −1 (3.148)
P(e μh )

3.3.5 Schemele de avans temporal Predictor-Corector

Există multe scheme de avans temporat predictor-corector create şi folosite într-o mare
varietate de situaţii.
Aceste metode aplicate la rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale ordinare liniare sau
neliniare sunt alcătuite dintr-o înlănţuire de secvenţe. O metodă simplă de acest gen
este de forma:
u~n +α = u n + αhu ' n
u = u + h(βu~ ' +γu ' )
n +1 n n +α n
(3.149)

unde α, β şi γ sunt parametri care trebuiesc determinaţi.


Se poate analiza această secvenţă la o ecuaţie reprezentativă precum (3.124):

⎛ 1 2 2⎞
n
μhn
1
2
(
h e μh + 1 + λh )
u n = c1 ⎜1 + λh + λ h ⎟ + ae ⋅
⎝ 2 ⎠ ⎛ μh 1 2 2⎞
⎜ e − 1 − λh − λ h ⎟
⎝ 2 ⎠
şi aplicând tehnicile operaţionale explicitate în subcapitolul 3.3.3, pentru care vom
avea:

3-31
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

[
P ( E ) = E α E − 1 − (γ + β )λh − αβλ 2 h 2 ]
α
[ α
Q( E ) = E h βE + γ + αβλ h ] (3.150)

Metoda prezentată în termeni de precizie pentru a fi de ordin doi atunci ambele erori
globale erμ şi erλ trebuie să fie O(h3). Pentru a se îndeplini această condiţie pentru erλ
trebuie ca:
1
γ + β = 1; αβ = (3.151)
2
şi deci vom avea două ecuaţii pentru determinarea a trei necunoscute.
Punându-se aceaşi condiţie pentru erμ se poate arăta în final că secvenţa predictor-
corector de forma:
u~n +α = u n + αhu ' n
1 ⎛1 ~ 2α − 1 ⎞ (3.152)
u n +1 = u n +
h⎜ u ' n +α + u' n ⎟
2 ⎝α α ⎠
are mereu o precizie de ordin doi indiferent de alegerea lui α.

3.3.5.1 Metoda Runge-Kutta

O metodă extrem de populară şi făcând parte din familia metodelor predictor-corector


este metoda Runge-Kutta. Această metodă generează doar o singură rădăcină sigma
pentru fiecare rădăcină lambda astfel încât σ (λh) corespunde unei dezvoltări în serie
Taylor a e λh . Astfel pentru această metodă de ordin k (ordinul k maxim este 4),
rădăcina sigma principală este:
1 1 (3.154)
σ = 1 + λh + λ2 h 2 + ... + λk h k
2 k!
k = 1,...,4
Pentru a se asigura precizia de ordin patru în plus trebuie să fie satisfăcută condiţia:
erμ = O( h k +1 ) (3.155)
Schema Runge-Kutta în simbolizarea consacrată în bibliografie, care satisface o
asemenea condiţionare este:
k1 = hF (u n , t n )
k 2 = hF (u n + βk1 , t n + αh)
(3.156)
k 3 = hF (u n + β1 k1 + γ 1 k 2 , t n + α 1 h)
k 4 = hF (u n + β 2 k1 + γ 2 k 2 + δ 2 k 3 , t n + α 2 h)
u (t n + h) − u (t n ) = μ1 k1 + μ 2 k 2 + μ 3 k 3 + μ 4 k 4

3-32
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

Folosindu-se notaţia predictor-corector introdusă mai sus, forma echivalentă a (3.156)


este:
uˆ n +α = u n + βhu ' n
u~n +α 1 = u n + β 1 hu ' n +γ 1 huˆ ' n +α
(3.157)
u n +α 2 = u n + β 2 hu ' n +γ 2 huˆ ' n +α +δ 2 hu~ ' n +α 1
u n +1 = u n + μ1 hu ' n + μ 2 huˆ ' n +α + μ 3 hu~n +α 1 + μ 3 hu n +α 2
În schema de mai sus apar un număr de 13 parametri care trebuiesc să fie determinaţi
astfel încât metoda să aibe precizie de ordin patru.
Mai întâi alegerea lui α , α 1 , α 2 nu este arbitrară ci trebuie să îndeplinească condiţia:
α =β
(3.158)
α 1 = β1 + γ 1
α 12 = β 2 + γ 2 + δ 2
Dacă se determină P(E) şi Q(E) ecuaţiile care rezultă prin impunerea condiţiilor
(3.154) şi (3.155) duc la:
μ1 + μ 2 + μ 3 + μ 4 = 1 _ Ordin1
μ 2α + μ 3α 1 + μ 4α 2 = 1 / 2 _ Ordin2
μ 3αγ 1 + μ 4 (αγ 2 + α 1δ 2 ) = 1 / 6 _ Ordin3 (3.159)
μ 4αγ 1δ 2 = 1 / 24 _ Ordin4
Cele patru relaţii de mai sus garantează că cei cinci termeni ai rădăcinii sigma sunt
identici cu primii cinci termeni ai dezvoltării în serie Taylor a e λh .
Pentru a se satisface suplimentar ca erμ = O (h 5 ) mai trebuiesc îndeplinite încă patru
condiţii:
μ 2α 2 + μ 3 (α 1 )2 + μ 4 (α 2 )2 = 1 / 3 _ Ordin3
μ 2α 3 + μ 3 (α 1 )3 + μ 4 (α 2 )3 = 1 / 4 _ Ordin 4 (3.160)
2
( 2 2
)
μ 3α γ 1 + μ 4 α γ 2 + (α 1 ) δ 2 = 1 / 12 _ Ordin 4
μ 3αα 1γ 1 + μ 4α 2 (αγ 2 + (α 1 )δ 2 ) = 1 / 8 _ Ordin 4
Pentru fiecare relaţie este precizat şi ordinul de precizie pentru care trebuie satisfacută
relaţia (de pildă dacă toate relaţiile (3.159) şi prima relaţie din (3.160) sunt satisfăcute
atunci precizia garantată a metodei este de ordin 3).
În final avem opt ecuaţii care au 10 necunoscute. În consecinţă doi dintre parametri pot
fi aleşi în mod arbitrar.
Există câteva moduri de alegere a parametrilor arbitrari dar cea mai cunoscută duce la
schema Runge-Kutta clasică:

3-33
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

1
uˆ n +1 / 2 = u n + hu ' n
2
1 (3.161)
u~n +1 / 2 = u n + huˆ ' n +1 / 2
2
~
u n +1 = u n + hu ' n +1 / 2
1
u n +1 = u n + h[u ' n +2uˆ ' n +1 / 2 +2u~n +1 / 2 + u n +1 ]
6

3.3.6 Scheme implicite de avans temporal

De regulă schemele implicite de avans temporal sunt utile în rezolvarea sistemelor de


ecuaţii diferenţiale neliniare.
Fie prima soluţie numerică a unei ecuaţii diferenţiale ordinare liniare reprezentative
astfel:
u ' = λu + ae μt (3.162)

obţinută prin metoda Euler implicită şi urmând paşii descrişi în subcapitolele


precedente. Astfel avem că:
(1 − λh )u n +1 − u n = he μh ⋅ ae μhn ⇒
(3.163)
⇒ u n +1 =
1
(1 − λh )
(
u n + he μh ⋅ ae μhn )
Acum fie un sistem general de ecuaţii sub forma:
r r r
u ' = [ Au ] − f (t ) (3.164)
r r r
unde u şi f (t ) sunt vectori şi se face presupunerea că [A] nu este funcţie de u sau t.
Soluţia obţinută prin metoda Euler implicită (şi urmând paşii descrişi în subcapitolele
precedente), echivalentă cu soluţia (3.163), este:
r
([ I ] − h[ A])urn +1 − urn = −hf (t + h) ⇒
r −1 r
[ r
⇒ u n +1 = ([ I ] − h[ A]) u n − hf (t + h)
(3.165)
]
Fie acum o ecuaţie diferenţială ordinară neliniară (scalară) astfel:
du
= F (u , t ) (3.166)
dt
la care dacă i se aplică metoda implicită a lui Euler generează:
u n +1 = u n + hF (u n +1 , t n +1 ) (3.167)
care cum se vede este neliniară.
Se consideră pentru exemplificare un exemplu practic ( o ecuaţie cu derivate ordinare
neliniară):

3-34
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

du 1 2 (3.168)
+ u =0
dt 2
Rezolvându-se cu metoda implicită a lui Euler avem:
1
u n +1 + h u n2+1 = u n (3.169)
2
care necesită o abordare specială pentru rezolvare dat fiind că relaţia este neliniară.

3.3.6.1 Liniarizarea locală pentru ecuaţiile scalare

du
Fie ecuaţia (3.166) = F (u , t ) . Pentru a se implementa liniarizarea locală se dezvoltă
dt
F(u,t) în anumite momente de referinţă în timp notate cu tn şi şi pentru anumite valori
ale variabilei dependente un. Dezvoltarea în serie Taylor în aceste puncte este:
⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞
F (u , t ) = F (u n , t n ) + ⎜ ⎟ (u − u n ) + ⎜ ⎟ (t − t n ) +
⎝ ∂u ⎠ n ⎝ ∂t ⎠ n
1 ⎛ ∂2F ⎞ 1 ⎛ ∂2F ⎞ ⎛ ∂2F ⎞
+ ⎜ ⎟ (u − u n ) 2 + ⎜ ⎟ (t − t n ) 2 + ⎜ ⎟
2 ⎜⎝ ∂u 2 ⎟⎠ n 2 ⎜⎝ ∂t 2 ⎟⎠ n ⎜ ∂u∂t ⎟ (u − u n )(t − t n ) + ...
⎝ ⎠n
(3.170)
Pe de altă parte dezvoltarea lui u(t) în funcţie de variabila independentă t este:
⎛ ∂u ⎞ 1 ⎛ ∂ 2u ⎞
u (t ) = u n + ⎜ ⎟ (t − t n ) + ⎜⎜ 2 ⎟⎟ (t − t n ) 2 + ...
⎝ ∂t ⎠ n 2 ⎝ ∂t ⎠ n (3.171)
Dacă variabila t este cuprins în intervalul h definit în jurul momentului tn atunci ambele
diferenţe (u − u n ) k şi (t − t n ) k sunt de clasă de precizie O(hk) şi relaţia (3.170) se
scrie:
⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞ 2
F (u , t ) = Fn + ⎜ ⎟ (u − u n ) + ⎜ ⎟ (t − t n ) + O (h ) (3.172)
⎝ ∂u ⎠ n ⎝ ∂t ⎠ n
Aşadar dezvoltarea de mai sus are o precizie de ordin doi dacă dezvoltarea se face în
vecinătatea unor anumite momente de referinţă în timp notate cu tn şi şi pentru anumite
valori ale variabilei dependente un =u(tn ).
Astfel în această vecinătate se poate scrie ecuaţia (3.166) astfel:
du ⎛ ∂F ⎞ ⎡ ⎛ ∂F ⎞ ⎤ ⎛ ∂F ⎞ 2
=⎜ ⎟ u + ⎢ Fn − ⎜ ⎟ (u n )⎥ + ⎜ ⎟ (t − t n ) + O (h ) (3.173)
dt ⎝ ∂u ⎠ n ⎣ ⎝ ∂ u ⎠n ⎦ ⎝ ∂ t ⎠n
Se ştie că metoda Euler implicită este de forma:
u n +1 = u n + hFn +1 (3.174)
care dacă se introduce în ecuaţia (3.173), dacă se re-aranjează termenii şi se
îndepărtează dependenţa explicită de timp:

3-35
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

⎡ ⎛ ∂F ⎞ ⎤
⎢1 − h⎜ ⎟ ⎥ Δu n = hFn (3.175)
⎣ ⎝ ∂u ⎠ n ⎦

3.3.6.2 Liniarizarea locală a seturilor de ecuaţii neliniare cuplate

Pentru a se ilustra metoda se consideră exemplul ecuaţiilor unui strat limită (ecuaţia
Falkner-Skan) din teoria clasică a stratului limită:
d3 f d2 f ⎡ ⎛ df ⎞ 2 ⎤
+ f + β ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = 0 (3.176)
dt 3 dt 2 ⎢⎣ ⎝ dt ⎠ ⎥⎦
unde f este funcţia de curent adimensională iar β un factor de scală.
Mai întâi se reduce setul de ecuaţii de mai sus la un set neliniar de ordin întâi cu
transformările:
d2 f df
u1 = 2 ; u 2 = ; u3 = f (3.177)
dt dt
care va genera un set cuplat de ecuaţii neliniare:
(
u '1 = F1 = −u1u 3 − β 1 − u 22 )
u ' 2 = F2 = u1 (3.178)
u ' 3 = F3 = u 2
care se poate scrie vectorial compact:
r
du r r (3.179)
= F (u )
dt
Se evaluează matricea Jacobiană notată cu [A]:
⎡ ∂F1 ∂F1 ∂F1 ⎤
⎢ ⎥
⎢ ∂u1 ∂u 2 ∂u 3 ⎥
⎡ ∂F ⎤ ⎢ ∂F ∂F2 ∂F2 ⎥
[ A] = [ aij ] = ⎢ i ⎥ ⇒ [ A] = ⎢ 2 (3.180)
⎣⎢ ∂u j ⎦⎥ ∂u1 ∂u 2 ∂u 3 ⎥
⎢ ⎥
⎢ ∂F3 ∂F3 ∂F3 ⎥
⎢⎣ ∂u1 ∂u 2 ∂u 3 ⎥⎦
r r r
Dezvoltarea vectorului F (u ) peste punctele de referinţă u n se face similar cu relaţia
(3.170) şi omitând dependenţa explicită de timp avem:
r r r
Fn = F (u n )
r r r r r
F (u ) = Fn + An (u − u n ) + O (h 2 ) (3.181)
Cu relaţia de mai sus ecuaţia (3.179) poate fi scrisă:
r
du
dt
r r
[r r
1 424 43
r
4
]
= F (u ) = An u + Fn − An (u n ) + O (h 2 ) (3.182)
Cons tan t

3-36
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

care este o aproximaţie liniară locală de precizie de ordin doi a setului de ecuaţii iniţial,
validă doar pentru t ≤ t n + h .
Pentru rezolvare se pot apela la oricare scheme de avans temporal fără riscul pierderii
ordinului de precizie.
Dacă ne întoarcem înapoi la ecuaţia (3.176) luată ca exemplu avem Jacobianul:
⎡ − u 3 2 β u 2 − u1 ⎤
[ A] = ⎢⎢ 1 0 0 ⎥⎥ (3.183)
⎢⎣ 0 1 0 ⎥⎦

3.4 Stabilitatea sistemelor liniare

O definiţie generală a stabilităţii sistemelor liniare nu este nici simplă şi nici


universală, depinzând de fenomenele particulare investigate.
În cazul ecuaţiilor diferenţiale ordinare neliniare care sunt de regulă investigate în
dinamica fluidelor, stabilitatea se defineşte în termeni precum puncte fixe sau puncte
de atracţie.
În aceşti termeni un sistem se defineşte ca fiind stabil pe un anumit domeniu dacă
soluţiile sale sunt „atrase” spre anumite puncte fixe.
Ecuaţiile diferenţiale ordinare (EDO) şi cu diferenţe finite (prescurtat EDF) dependente
de timp şi care au coeficienţii matriciali independenţi atât de u cât şi de t se numesc
staţionare.
În capitolele anterioare s-a văzut cum plecând de la ecuaţiile cu derivate parţiale s-au
generat EDO ca mai apoi cu ajutorul schemelor de avans temporal s-au obţinul EDF.
Generic aceste ecuaţii sunt de forma:
r
du r r
= [ A]u − f (t ) _ EDO
dt (3.184)
r r r
u n +1 = [C ]u n − g n _ EDF

3.4.1 Dependenţa de valorile proprii

Definiţia stabilităţii se bazează pe comportamentul părţii omogene a ecuaţiilor de mai


sus. Stabilitatea EDO depinde în întregime de valorile proprii ale matricii [A] iar
stabilitatea EDF se poate raporta la valorile proprii ale matricilor sale. Stabilitatea
ecuaţiilor cu derivate parţiale de la care s-a plecat în mecanica fluidelor sunt de regulă
hiperbolice şi va depinde atât de diferenţierea în timp cât şi de diferenţierea în spaţiu.
Analiza valorilor proprii are avantajul că estimează rata cu care soluţiile se apropie de
soluţiile staţionare daca sistemul este stabil.
Dacă [A] şi [C] sunt staţionare se poate, cel puţin teoretic, face o estimare a
proprietăţilor lor.
Astfel:

3-37
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

• Pentru curgerea dominată de fenomenul de difuzie valorile proprii λ tind să


migreze spre numere reale negative;
• Pentru curgerea dominată de convecţie periodică valorile proprii λ tind să
migreze spre partea imaginară.
În multe investigaţii valorile proprii ale ecuaţiilor de mai sus s-au dovedit suficiente
pentru a se investiga stabilitatea. Valorile proprii s-au notat cu λ m şi σ m şi vom vedea
că stabilitatea este util să se cerceteze în planul complex ale λ şi σ .

3.4.2 Stabilitatea EDO

Criteriul standard de stabilitate a EDO este:


• Pentru o matrice [A] staţionară, ecuaţia EDO (3.184) este stabilă inerent dacă
r r
atunci când f este constantă vectorul u este mărginit când t → ∞ . Stabilitatea
EDO depinde numai de soluţiile tranziente ale sale.
Dacă o matrice are un sistem complet de valori proprii toţi aceşti vectorii proprii ai săi
sunt liniar independeţi reciproc iar matricea poate fi diagonalizată printr-o transformare
de similaritate. Din această proprietate rezultă că o EDO este stabilă dacă şi numai
dacă:
ℜ(λ m ) ≤ 0; (∀)m (3.185)
adică partea reală a numărului complex λ trebuie să fie negativă. Relaţia de mai sus
arată că toate valorile proprii λ trebuie să se situeze în stânga axei imaginare a
planului complex λ . Acest criteriu este satisfăcut chiar dacă λ = ±i (adică valorile sunt
r
pe axa imaginară) pentru curgerea fluidelor dominată de convecţie în care caz u nu se
degradează şi nu creşte pe măsură ce t → ∞ .
Pentru a se înţelege noţiunea de stabilitate trebuie să se cerceteze cum se comportă un
sistem nestabil.
Forma unei ecuaţii reprezentative instabile se schimbă de la o singură ecuaţie (forma
stabilă) la un bloc Jordan. De exemplu ecuaţia:
du
= λu + ae μt (3.186)
dt
1424 3
Parte _ Omogena

va avea partea omogenă (în cazul unei ecuaţii instabile) de forma:


⎡ u '1 ⎤ ⎡λ 0 0 ⎤ ⎡ u1 ⎤ ⎡ u '1 ⎤ ⎡λ 0 0 ⎤ ⎡ u1 ⎤
⎢u ' ⎥ = ⎢ 1 λ 0 ⎥ ⎢u ⎥ ⇒ ⎢u ' ⎥ = ⎢ 1 λ 0 ⎥ ⎢u ⎥ + [ A]e μt (3.187)
⎢ 2⎥ ⎢ ⎥⎢ 2 ⎥ ⎢ 2 ⎥ ⎢ ⎥⎢ 2 ⎥
⎢⎣u ' 3 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 1 λ ⎥⎦ ⎢⎣u 3 ⎥⎦ ⎢⎣u ' 3 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 1 λ ⎥⎦ ⎢⎣u 3 ⎥⎦
1444424444 3 144444 42444444 3
Parte _ Omogena Ecuatie _ instabila
pentru care se pot determina soluţiile părţii omogene astfel:

3-38
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

u1 (t ) = u1 (0)e λt
u 2 (t ) = [u 2 (0) + u1 (0)t ]e λt (3.188)
⎡ 1 ⎤
u 3 (t ) = ⎢u 3 (0) + u 2 (0)t + u1 (0)t 2 ⎥ e λt
⎣ 2 ⎦
Dacă se inspectează soluţia de mai sus se poate vedea că condiţia (3.185) trebuie să fie
rescrisă astfel:
ℜ(λ m ) < 0; (∀)m (3.189)
dat fiind că pentru soluţii pur imaginare λ vom avea u 2 şi u 3 crescătoare şi nemărginite
dacă u 2 (0) ≠ 0 şi u1 (0) ≠ 0 . În teorie această condiţie este suficientă pentru asigurarea
stabilităţii de vreme ce:
−ε t
t → ∞ ⇒ tke → 0; (∀)ε ≠ 0 (3.190)
Oricum în practică criteriul (3.189) poate fi fără nici o valoare de vreme ce e posibilă o
1
creştere mare a părţii polinomiale a soluţiilor (de ex. u3 (0) + u 2 (0)t + u1 (0)t 2 ) chiar
2
înainte ca partea exponenţială ( e λt ) să „decoleze” şi să determine astfel degradarea
accentuată a soluţiei. Pe un computer acest proces poate distruge soluţia chiar înainte
de terminarea iteraţiilor. Se va observa că criteriul (3.189) exclude axa imaginară
λ = ±i care de obicei tinde să fie ocupată de valorile proprii ale problemelor de bi-
convecţie. Acest criteriu nu este util de vreme ce disiparea soluţiei este foarte
accentuată.

3.4.3 Stabilitatea EDF

Criteriul de stabilitate în cazul EDF este:


• Pentru o matrice staţionară [C] a ecuaţiei EDF (3.184), această ecuaţie este
r r
stabilă numeric dacă atunci când g este constantă vectorul u n este mărginit
când n → ∞ . Stabilitatea EDF depinde numai de soluţiile tranziente ale sale.
Acest tip de stabilitate se mai numeşte şi stabilitate asimptotică sau stabilitate în timp.
Fie o ecuaţie EDF guvernată de un sistem de valori proprii complet. Criteriul de
stabilitate de mai sus orice schemă de avans temporal este stabilă numeric dacă şi
numai dacă:
(σ m )k ≤ 1; (∀)m; (∀)k (3.191)
Această condiţia afirmă că pentru a exista stabilitate numerică toate valorile proprii ale
lui σ (atât cea principală cât şi cele false) trebuie să fie situate în interiorul unui cerc
cu raza unitate din planul complex a lui σ . Stabilitatea EDF este compatibilă cu
stabilitatea EDO.
Dacă se studiază stabilitatea numerică a unui sistem EDF instabil numeric precum:

3-39
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

⎡u n +1 ⎤ ⎡σ 0 0 ⎤ ⎡u n ⎤
⎢uˆ ⎥ = ⎢ 1 σ 0 ⎥ ⎢uˆ ⎥ (3.192)
⎢ n +1 ⎥ ⎢ ⎥⎢ n ⎥
⎢⎣u n +1 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 1 σ ⎥⎦ ⎢⎣u n ⎥⎦
cu soluţiile:
u n = u 0σ n
[ ]
uˆ n = u 0 + u 0 nσ −1 σ n (3.193)
⎡ n(n − 1) − 2 ⎤ n
u n = ⎢u 0 + uˆ 0 nσ −1 + u 0 σ ⎥σ
⎣ 2 ⎦

se vede că pentru un asemenea sistem schema de avans temporal este stabilă dacă:
(σ m )k < 1; (∀)m; (∀)k (3.194)

3.4.4 Stabilitatea spaţio-temporală şi convergenţa EDF

Conceptul de stabilitate poate fi formulat şi altfel. În formularea anterioară s-au făcut


ipotezele:
• Ecuaţiile cu derivate parţiale au fost convertite în EDO prin discretizare
spaţială în care domeniul fluidului a fost populat cu celule de volum finit,
• Stabilitatea soluţiilor acestor EDO este garantată dacă ℜ(λ ) ≤ 0 ,
• Se transformă EDO în EDF prin anumite scheme de avans temporal iar
stabilitatea soluţiilor EDF este garantată dacă (σ m )k ≤ 1; (∀)m; (∀)k .
Aceşti trei paşi de mai sus garantează că un sistem staţionar generat dintr-o ecuaţie cu
derivate parţiale pe o reţea fixă de volume finite, va avea soluţia numerică mărginită
când t = nh → ∞ . Însă cele de mai sus nu garantează generarea soluţiilor dorite pe
măsură ce intervalul/mărimea reţelei de celule şi discretizarea temporală tinde la zero
(reţeaua spaţială devine mai densă şi pasul de timp mai mic).
Pentru a se defini stabilitatea spaţio-temporală se consideră mai întâi un domeniu timp-
spaţiu astfel:
0≤ x≤ L
(3.195)
0≤t ≤T
Dacă se populează acest domeniu cu o reţea echidistantă de celule în spaţiu si momente
în timp echidistante, vom avea raţia acestei discretizări spaţio-temporale caracterizată
de:
Δt
cn = (3.196)
Δx
Fie discretizarea:

3-40
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

r r r
u n +1 = [C ]u n − g n (3.197)
care va avea partea omogenă:
r r
u n +1 = [C ]u (3.198)
r
Ecuaţia de mai sus se spune că este stabilă dacă orice vector iniţial mărginit u 0 produce
r
un vector al soluţiei mărginit u n pe măsură ce reţeaua se micşorează pentru o rată cn
care rămâne constantă. Acest criteriu de stabilitate se mai numeşte şi criteriul Lax-
Richtmyer.
Este evident că pe măsură ce intervalul reţelei merge spre zero, numărul de paşi de
timp N trebuie să meargă spre infinit aşadar (σ m )k ≤ 1; (∀)m; (∀)k este o condiţie
necesară.
• Dacă un sistem este stabil în sensul teoremei lui Lax-Richtmyer şi consistent,
atunci sistemul este convergent.
O anumită metodă este consistentă dacă nu produce erori în sensul dezvoltării lui
Taylor pe măsură ce reţeaua spaţială şi intervalul de timp tind spre zero pentru o rată cn
care rămâne constantă. Altfel spus, o metodă este convergentă dacă soluţiile produse
converg spre soluţiile exacte pe măsură ce reţeaua spaţială şi intervalul de timp tind
spre zero pentru o rată cn care rămâne constantă.

3.5 Metode de relaxare

Până acum s-au arătat metode de rezolvare numerică cu o anumită precizie a unor
ecuaţii liniare sau neliniare diferenţiale ordinare având forma generală:
r
du r r
= F (u , t ) (3.199)
dt
care în genere se obţin după discretizarea spaţială a ecuaţiilor cu derivate parţiale ce
guvernează fenomenele care apar în curgerea fluidelor.
În altă abordare metodele de rezolvare pot fi aplicate mai întâi la rezolvarea sistemului
de mai sus în vederea obţinerii soluţiei staţionare care satisface sistemul algebric
neliniar de ecuaţii cuplate:
r r
F (u ) = 0 (3.200)
În acest caz ecuaţiile (3.199) sunt apoi integrate până soluţiile lor converg către
soluţiile staţionare determinate cu (3.200).
Deasemenea schemele de avans temporal pot fi aplicate la rezolvarea unui sistem liniar
de ecuaţi algebrice de forma:
r r (3.201)
[ A]x = b
Ca să poată fi rezolvat la sistemul de mai sus i se adaugă o derivată de timp:
r
dx r r
= [ A]x − b
dt (3.202)

3-41
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

şi sistemul este apoi integrat numeric funcţie de timp până partea tranzientă a soluţiei
decade la un nivel suficient de mic. Acest proces este posibil doar dacă toate valorile
proprii ale matricii [A] (sau –[A]) au partea reală în semiplanul stâng al planului
numerelor complexe.
O trăsătură comună a tuturor schemelor de avans temporal este că ele sunt cel puţin ca
şi clasă de precizie de ordin unu. Dacă nu se urmăreşte acest nivel minimal şi se
acceptă clase de precizie mai mici, atunci se pot invoca metodele de relaxare.
Deşi metodele de relaxare sunt aplicabile sistemelor de tipul (3.200) ele pot fi aplicate
cu succes şi la sistemele mari (cu milioane de ecuaţii) de tipul:
r r (3.203)
[ Ab ]u − f b = 0
unde indicele b se va explicita mai jos iar matricea de bază [ Ab ] este nesingulară.
Acest tip de sisteme de ecuaţii pot apărea de pildă la fiecare pas al unei scheme de
avans temporal implicite la fiecare iteraţie când se foloseşte schema lui Newton.
Prin folosirea metodelor iterative explicitate mai jos, se urmăreşte obţinerea rapidă a
unor soluţii care sunt arbitrar de apropiate de soluţia exactă a ecuaţiei de mai sus şi
care este:
r r
u ∞ = [ Ab ] −1 f b _ Solutia _ Exacta (3.204)

3.5.1 Precondiţionarea matricii de bază

Există practica standard a aplicării procedurilor de relaxare la ecuaţiile de bază


precondiţionate.
Precondiţionarea are efectul multiplicării ecuaţiei (3.203) la stânga cu o anumită
matrice nesingulară. În cel mai simplu caz posibil această matrice de condiţionare este
o matrice diagonală formată din elemente constante. Dacă se notează această matrice
cu [C] ecuaţia matricială se rescrie astfel:
r r
[C ][ Ab ]u − [C ] f b = 0 (3.205)
care rezolvată ar avea soluţia:
r r r
u = {[C ][ Ab ]} [C ] f b = [C ] −1 [ Ab ] −1 [C ] f b =
−1

r r (3.206)
= [ Ab ] −1 [C ] −1 [C ] f b = [ Ab ] −1 f b
care este identică cu soluţia exactă (3.204), cu condiţia ca [C ]−1 să existe.
Vom vedea că soluţiile la nouă ecuaţie (3.205) depind hotărâtor de valorile proprii şi
structura vectorului valorilor proprii ale produsului matricial [C ][ Ab ] şi, la fel de
important, nu depind de valorile proprii ale matricii de bază [ Ab ] .
Una din opţiunile de alegere ale matricii [C] ar fi ca aceasta să fie transpusa negativă a
[ Ab ] .
De pildă se consideră discretizarea spaţială (prin metoda diferenţelor finite şi cu
condiţii Dirichlet la stânga şi neconstrânsă la dreapta-această metodă n-a fost

3-42
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

prezentată în acest volum) a ecuaţiei liniare de convecţie se poate aproxima aceasta


astfel:
⎧⎡ 0 1 0 0 0⎤ ⎡− u a ⎤ ⎫
⎪⎢ ⎥ ⎢ 0 ⎥⎪
−1 0 1 0 0⎥
r 1 ⎪⎪ ⎢ r ⎢ ⎥ ⎪⎪ (3.207)
δ xu = ⎨⎢ 0 − 1 0 1 0 ⎥ u + ⎢ 0 ⎥⎬
2Δx ⎪ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥⎪
0 0 −1 0 1⎥ ⎢ 0 ⎥⎪
⎪⎢
⎪⎩ ⎢⎣ 0 0 0 −2 2 ⎥⎦ ⎢⎣ 0 ⎥⎦ ⎪

Prima matrice de mai sus are valori proprii la care partea imaginară este mult mai mare
decât partea reală. Ea poate fi condiţionată astfel încât modulul fiecărui element să fie
egal cu 1. Se poate face acest lucru folosindu-se o matrice de precondiţionare
diagonală astfel:
⎡1 0 0 0 0 ⎤
⎢0 1 0 0 0 ⎥
⎢ ⎥
[ D] = 2Δx ⎢0 0 1 0 0 ⎥ ⇒ (3.208)
⎢ ⎥
⎢0 0 0 1 0 ⎥
⎢0 0 0 0 1 ⎥
⎣⎢ 2 ⎦⎥
⎡0 1 0 0 0⎤ ⎡1 0 0 0 0⎤ ⎡ 0 1 0 0 0⎤
⎢− 1 0 ⎢0 0 ⎥⎥ ⎢− 1 0
1 0 0⎥⎥ ⎢ 1 0 0 1 0 0⎥⎥
1 ⎢ ⎢
⇒ ⎢ 0 −1 0 1 0⎥ 2Δx ⎢0 0 1 0 0⎥ = ⎢ 0 −1 0 1 0⎥
2Δx ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
0 −1 0 ⎢0 0 0 1 0⎥ ⎢ 0 0 − 1 0 1⎥

⎢0 1⎥
1⎥ ⎢
⎢⎣ 0 ⎢0
0 0 −2 2⎥⎦ 0 0 0 ⎢0 0 0 − 1 1⎥⎦
⎣⎢ 2 ⎦⎥ ⎣1444424444 3
[ A1 ]
Apoi dacă matricea [A1] se înmulţeşte la stânga cu matrica sa transpusă negativă
− [ A1 ] vom avea că:

3-43
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

⎡0 1 0 0 0 ⎤⎡ 0 1 0 0 0⎤
⎢− 1 0 1 0 ⎥ ⎢
0 ⎥ ⎢− 1 0 1 0 0⎥⎥

[ A2 ] = −[ A1 ] [ A1 ] = ⎢ 0 − 1 0
T
1 0 ⎥⎢ 0 − 1 0 1 0⎥ =
⎢ ⎥⎢ ⎥
⎢0 0 −1 0 1 ⎥⎢ 0 0 −1 0 1⎥
⎢⎣ 0 0 ⎥ ⎢
0 − 1 − 1⎦ ⎣ 0 0 0 −1 1⎥⎦
⎡− 1 0 1 0 0 ⎤
⎢ 0 −2 0 1 0 ⎥⎥

=⎢1 0 −2 0 1 ⎥ (3.209)
⎢ ⎥
⎢0 1 0 −2 1 ⎥
⎢⎣ 0 0 1 1 − 2⎥⎦
Acum se poate defini o matrice de permutare matricială [P]1 care prin înmulţire la
stânga (cu transpusa sa) şi la dreapta matricii de mai sus reordonează elementele fără a
altera valorile proprii astfel:

⎡0 1 0 0 0 ⎤ ⎡ − 1 0 1 0 0 ⎤ ⎡0 0 0 0 1 ⎤
⎢0 0 0 1 0 ⎥ ⎢ 0 − 2 0 1 0 ⎥⎥ ⎢⎢1 0 0 0 0⎥⎥
⎢ ⎥⎢
[ P]T [ A2 ][ P] = ⎢0 0 0 0 1⎥ ⎢ 1 0 −2 0 1 ⎥ ⎢0 0 0 1 0 ⎥ =
⎢ ⎥⎢ ⎥⎢ ⎥
⎢0 0 1 0 1 ⎥ ⎢ 0 1 0 − 2 1 ⎥ ⎢0 1 0 0 0 ⎥
⎢⎣1 0 0 0 0⎥⎦ ⎢⎣ 0 0 1 1 − 2⎥⎦ ⎢⎣0 0 1 0 0⎥⎦
144 424443 14444 4244444 3 144 424443
[ P ]T [ A2 ] [P]

⎡− 2 1 0 0 0⎤
⎢ 1 −2 1 0 0 ⎥⎥

=⎢ 0 1 −2 1 0⎥ (3.210)
⎢ ⎥
⎢ 0 0 1 −2 1 ⎥
⎢⎣ 0 0 0 1 − 1⎥⎦
Această din urmă matrice are toate valorile proprii reale şi negative şi la care acum
se pot aplica metodele clasice de relaxare.

3.5.2 Ecuaţiile modelului

Procesul de precondiţionare ne permite în continuare să pregătim în avans ecuaţiile


algebrice astfel încât anumite valori proprii să fie garantate.
Fie astfel sistemul de ecuaţii precondiţionat:
r r
[ A]φ − f = 0 (3.211)

3-44
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

unde [A] este o matrice simetrică. Simbolul variabilei dependente s-a schimbat de la u
la φ tocmai pentru a se sublinia că se pierde acurateţea soluţiilor în timp.
r r
Soluţia ecuaţiilor de mai sus φ = [ A] −1 f există garantat de vreme ce [A] este
nesingulară dat fiind că (v.ec.(3.205)):
r r
[ A] = [C ][ Ab ]; f = [C ] f b (3.212)
Se vor considera acele metode de relaxare care pot fi scrise în rmătoarea formă (forma
delta):
( )
r r r r
[ H ] φ n +1 − φ n = [ A]φ n − f (3.213)
unde [H] este o matrice nesingulară şi care depinde de procesul iterativ. Matricea [H]
este independentă de n pentru procesele staţionare şi dependentă pentru cele
nestaţionare.
Contorul de iteraţie este notat cu n la indice sau intre paranteze (n) la exponent.
Soluţia care converge se notează astfel:
r r
φ ∞ = [ A] −1 f (3.214)

3.5.3 Soluţia care converge, reziduul şi eroarea

Dacă se rezolvă ecuaţia (3.213) vom avea că:


{ }
r r r r r
φ n +1 = [ I ] + [ H ] −1 [ A] φ n − [ H ] −1 f = [G ]φ n − [ H ] −1 f (3.215)
−1
[G ] = [ I ] + [ H ] [ A]
Cercetând soluţia de mai sus se poate concluziona că [H] trebuie să conducă la un
sistem de ecuaţii care să fie uşor de rezolvat sau, cel puţin măcar, să fie mai uşor de
rezolvat decât sistemul originar.
Eroarea la iteraţia numărul n este definită ca (v.(3.214)):
r r r r r
e n ≡ φ n − φ ∞ = φ n − [ A] −1 f (3.216)
Reziduul la iteraţia numărul n este definit ca:
r r r
rn ≡ [ A]φ n − f (3.217)
Din ecuaţiile de mai sus se poate deduce:
r r (3.218)
[ A]e n − rn = 0
r r
e n +1 = [G ]e n
În consecinţa [G] va fi matricea de bază pentru iteraţie iar valorile sale proprii care se
vor nota cu σ m determină rata de convergenţă a metodei.

3-45
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

3.5.4 Metode clasice de relaxare


Fie ecuaţia:
⎡− 2 1 0 ⎤
⎢ 1 − 2 1 ⎥φr − fr = 0
⎢ ⎥ (3.219)
⎢⎣ 0 1 − 2⎥⎦
O metodă clasică de relaxare este metoda Point-Jacobi care pentru cazul
unidimensional are forma:
1
[ ]
φ (j n +1) = φ (j −n1) + φ (j +n1) − f i
2
(3.220)

Expresia de mai sus descrie alegerea unui operator φ (j n +1) care împreună cu valorile
sale mai “vechi” φ j −1 şi φ j +1 , va satisface ecuaţia numărul j al sistemului (3.219).
Altă metodă este metoda Gauss-Seidel:
1
[ ]
φ (j n +1) = φ (j −n1+1) + φ (j +n1) − f i
2
(3.221)

care este în fapt o extensie a meodei anterioare şi foloseşte cele mai noi valori ale
φ j −1 astfel încât ecuaţia numărul j al sistemului (3.219) este satisfăcută folosind noile
valori φ j şi φ j −1 şi vechile valori ale lui φ j +1 .
Forma generală a metodelor clasice de relaxare se obţine prin divizarea matricii [A] a
ecuaţiei (3.211) în matricea diagonală a sa [D], plus partea din matricea [A] cu
elemente aflate sub diagonală [L] şi partea din matricea [A] cu elemente aflate
deasupra diagonalei [U]:
[ A] = [ L] + [ D] + [U ] (3.222)
Dacă se face [H]=-[D] atunci avem metoda Point-Jacobi iar dacă [H]=-[L]-[D] avem
Gauss-Seidel.
( )
r r r r
Forma delta (3.213) [ H ] φ n +1 − φ n = [ A]φ n − f poate duce la o anumită interpretare a
metodelor de relaxare prin prisma tehnicilor de obţinere a soluţiilor ecuaţiilor
diferenţiale ordinare despre care s-a tot discutat în subcapitolele anterioare.
Se poate deduce cu uşurinţă că forma delta (3.213) rezultă din aplicarea metodei
explicite a lui Euler cu h=1 la următorul sistem de ecuaţii:
v
dφ v r
[H ] = [ A]φ − f (3.223)
dt
care este echivalent cu:v

dt
{ v r
} { v r
}
= [ H ] −1 [C ] [ Ab ]φ − f b = [ H ] −1 [ A]φ − f (3.223)

În cazul special în care:


r
• [ H ] −1 [ A] nu depinde de u sau t, şi
r
• [ H ] −1 f este deasemenea independent de t, şi

3-46
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

• valorile proprii ale produsului [ H ] −1 [ A] sunt liniar independente,


atunci soluţia la ecuaţia de mai sus poate fi scrisă astfel:
r r r r
φ = c1e λ1t t x1 + ... + c M e λ1M t x M + φ ∞ (3.224)
14444244443
Eroarea
astfel încât ceea ce se numea soluţie tranzientă în schemele de avans temporal acum
este botezată ca fiind eroare. Dacă toate valorile proprii ale produsului [ H ] −1 [ A] au
partea reală negativă (şi deci [ H ] −1 [ A] este nesingular) atunci sistemul de ecuaţii
diferenţiale ordinare are o soluţie stabilă care se poate atinge pe măsură ce timpul
avansează către infinit:
r r
φ ∞ = [ A] −1 f (3.225)
r r
care este şi soluţia ecuaţiei (3.211) [ A]φ − f = 0 .
După cum se vede scopul metodelor de relaxare este îndepărtarea soluţiilor
tranziente din soluţia generală în cel mai eficient mod posibil.
Dacă se foloseşte schema de avans temporal explicită a lui Euler vom avea că
σ m = 1 + λ m h şi deci soluţia numerică după n paşi după aplicarea unei metode
staţionare de relaxare va fi:
r r r r
φ n = c1e λ1t t x1 (1 + λ1 h) n + ... + c M e λ1M t x M (1 + λ M h) n + φ ∞
144444444 42444444444 3 (3.226)
Eroarea
Ampliudinea iniţială a valorilor proprii este dată de mărimea c m ;1 ≤ m ≤ M . În
consecinţă c m ;1 ≤ m ≤ M va trebui ales iniţial astfel încât majoritatea (dacă nu toţi)
vectorilor proprii să nu primească o „excitare iniţială” prea mare.
Dacă se presupune că [ H ] −1 [ A] a fost deja ales (adică procesul de iteraţie a fost deja
stabilit), singura cale rămasă de a accelera eliminarea termenilor erorii este alegerea lui
h. Există metode care leagă alegerea lui [H] de un h=1 considerat optim într-un proces
de iteraţie staţionar.
Procedurile de iteraţie Point-Jacobi şi Gauss-Seidel definite mai sus par a nu respecta
un anumit calapod şi par a nu avea alt avantaj decât uşurinţa cu care se pot implementa
în procedurile software de pe computer.
Dacă se introduce ecuaţia (3.219):
⎡− 2 1 0 ⎤
⎢ 1 − 2 1 ⎥φr − fr = 0
⎢ ⎥
⎢⎣ 0 1 − 2⎥⎦
în ecuaţia (3.223): v
dφ v r
[H ] = [ A]φ − f
dt
vom avea:

3-47
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

v ⎡− 2 1 0 ⎤
dφ ⎢ v r
[H ] = ⎢ 1 − 2 1 ⎥⎥φ − f (3.227)
dt
⎢⎣ 0 1 − 2⎥⎦
la care se aplică pentru integrare numerică metoda explicită a lui Euler:
φ n +1 = φ n + hφ ' n (3.228)
şi unde mărimea pasului h=1. Vom avea că:
⎡− 2 1 0 ⎤
( )
r r v r
[ H ] φ n +1 − φ n = ⎢ 1 − 2 1 ⎥⎥φ n − f
⎢ (3.229)
⎢⎣ 0 1 − 2⎥⎦
Acum se vede destul de limpede că din punctul de vedere al algebrei matricilor cea mai
bună alegere a lui [H] este dată în (3.230) de vreme ce prin multiplicare la stânga cu –
[H]-1 primul pas de iteraţie va da imediat răspunsul corect. În genere matricea [H]
trebuie să aibe elementele de deasupra diagonalei egale cu zero.
⎡− 2 1 0 ⎤
[ H ] = − ⎢ 1 − 2 1 ⎥⎥
⎢ (3.230)
⎢⎣ 0 1 − 2⎥⎦
Dacă se impune această condiţie plus condiţia ca matricea să fie de tip bandă tri-
diagonală, cu o singură constantă pe fiecare din cele trei diagonale, vom avea că:
⎡ 2 ⎤
⎢ϖ 0 0⎥
⎢ ⎥ r ⎡− 2 1 0 ⎤
( )
2 r v r
⎢− β 0 ⎥ φ n +1 − φ n = ⎢ 1 − 2 1 ⎥⎥φ n − f

(3.231)
⎢ ϖ ⎥
⎢ 2⎥ ⎢
⎣ 0 1 − 2 ⎥

⎢⎣ 0 − β ϖ ⎥⎦

unde β şi ω sunt arbitrare depinzând de metoda de iteraţie. Aceasta este o formulare


generală. Dacă β = 0;ϖ = 1 avem metoda Point-Jacobi şi dacă β = 1;ϖ = 1 metoda
Gauss-Seidel.
Cele două metode clasice de relaxare aşadar sunt cuprinse în următorul set de ecuaţii
diferenţiale ordinare:
−1
⎡ 2 ⎤
0 0⎥
v ⎢⎢ ϖ ⎥
⎧⎡− 2 1 0 ⎤ ⎫
dφ 2 ⎪⎢ ⎥v r⎪
= ⎢− β 0⎥ ⎨⎢ 1 − 2 1 ⎥φ − f⎬ (3.232)
dt ⎢ ϖ ⎥ ⎪⎢ 0 ⎪
⎢ 2⎥ ⎩⎣ 1 − 2⎥⎦ ⎭
⎢⎣ 0 − β ϖ ⎥⎦
Operatorul care rezultă astfel:

3-48
Partea 3-Fundamentele Matematice ale Analizei Numerice a Dinamicii Fluidelor

⎛ ϖβ ( n +1) ϖ
φ (j n +1) = ⎜

( ) ⎛ ϖh ⎞ ϖh
φ j −1 + (h − β )φ (j −n1) ⎟ − (ϖh − 1)φ (j n ) + ⎜ φ (j +n1) ⎟ − fj
⎝ 2 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 2
(3.233)
şi care astfel reprezintă o generalizare a metodelor de relaxare clasice pentru schema
explicită a lui Euler.

3-49
Partea 4-Combustia

CUPRINS

4.0 PARTEA 4-COMBUSTIA ____________________________________________ 2


4.1. MODELELE TURBULENŢEI ________________________________________________ 2
4.1.1. Modelul turbulenţei Spalart-Allmaras __________________________________ 4
4.1..2 Modelele turbulenţei Standard k-ε şi RNG k-ε ____________________________ 6
4.2 MODELAREA TRANSFERULUI DE CALDURA___________________________________ 10
4..2.1 Modelele transferului de căldură prin convecţie şi conducţie _______________ 10
4.2.2 Modelul transferului de căldură prin radiaţie____________________________ 12
4.2.2.1 Modelul discret al transferului de radiaţii (DTRM) ___________________________ 13
4.2.2.2 Modelul transferului de radiaţii P-1 _______________________________________ 15
4.3 MODELAREA TRANSPORTULUI SPECIILOR CHIMICE ŞI CHIMIA REACŢIILOR CU RATĂ FINITĂ
_______________________________________________________________________ 17
4.3.1 Reacţiile la suprafaţa peretelui a gazelor şi depunerea de vapori chimici ______ 19
4.3.2 Reacţiile la suprafaţa particulelor (fazei discrete) ________________________ 21
4.4 MODELAREA COMBUSTIEI NE-PREMIXATE ___________________________________ 23
4.4.1 Modelul flăcării în cazul combustiei amestecurilor ne-premixate_____________ 28
4.5 MODELUL COMBUSTIEI CU AMESTEC PREMIXAT ______________________________ 32
4.6 MODELUL PICĂTURILOR DE COMBUSTIBIL (FAZA DISCRETĂ) ____________________ 35
4.6.1 Pierderile prin volatilizarea particulei _________________________________ 41
4.6.2 Combustia la suprafaţa particulei ____________________________________ 41
4.7 MODELAREA SPRAY-ULUI DE COMBUSTIBIL __________________________________ 42
4.7.1 Modele de coliziune a picăturilor _____________________________________ 46
4.7.2 Modele de rupere a spray-ului de combustibil ___________________________ 48
4.7.3 Modelarea frecării/frânarii dinamice __________________________________ 51
4.7.4 Cuplarea fazei lichide de cea gazoasă__________________________________ 51
4.7.5 Condiţiile la frontiere pentru faza discretă ______________________________ 53
4.8 MODELAREA FORMĂRII SPECIILOR CHIMICE POLUANTE _________________________ 55
4.8.1 Modelarea numerică a formarii oxizilor de azot NOx ______________________ 55
4.8.1.1 Modelarea formării termice a NOx _________________________________________ 56
4.8.1.2 Modelarea formării prompte a NOx ________________________________________ 59
4.8.1.3 Modelarea formării NOx din combustibil____________________________________ 61
4.8.1.4 Modelarea formării NOx din recombustie ___________________________________ 63
4.8.2 Modelarea numerică a formarii cenuşii ________________________________ 64
4.9 APLICAŢII REZOLVATE __________________________________________________ 64
4.9.1 Aplicaţia 4.1-Analiza unui Combustor de metan __________________________ 64
4.9.2 Aplicaţia 4.2-Analiza numerică a unui combustor cu praf de cărbune pentru
termocentrală _________________________________________________________ 70
4.9.3 Aplicaţia 4.3-Analiza unei turbine cu gaz metan (CH4) ____________________ 79
4.9.4 Aplicaţia 4.4-Analiza arderii într-un injector cu vârtej de oxigen lichid-hidrogen
gazos al unui motor de rachetă cu combustibil lichid __________________________ 85
ANEXA 1-ELEMENTE DE TEORIA ARDERII _____________________________________ 96

4-1
Partea 4-Combustia

4.0 Partea 4-Combustia

4.1. Modelele turbulenţei

Procesul de combustie aproape întotdeauna este însoţit de turbulenţă. Turbulenţa şi


modelele folosite/implicate în orice simulare numerică a curgerii/combustiei fluidelor,
joacă un rol crucial în precizia şi veridicitatea rezultatelor finale.
Curgerea turbulentă (cu numere Reynolds mari) a unui fluid combustibil este
caracterizată de câmpuri de viteze variabile în timp. Aceste fluctuaţii determină
amestecarea cantităţilor/mărimilor transportate de fluid precum moment, energie sau
speciile chimice şi determină astfel variaţia acestor cantităţi. Dacă variaţiile au
amplitudine mică şi frecvenţă mare atunci costul implicat de modelarea numerică
exactă este mult prea mare pentru a simula turbulenţă.
Se pot folosi în schimb seturi de ecuaţii uşor modificate şi mediate care să modeleze
fenomenul de turbulenţă cu costuri de calcul mai mici. În orice caz modelele
turbulenţei introduc noi variabile care trebuiesc calculate de programele de simulare,
funcţie de variabilele deja cunoscute.
Există multe modele matematice ale turbulenţei dar nici unul nu poate fi acceptat ca
aplicabil general pentru toate clasele de probleme. Alegerea modelului potrivit depinde
de fenomenele fizice care apar în problema de curgere studiată, tipul fluidului, precizia
cerută, resursele de calcul disponibile, timpul disponibil pentru simulare etc.
O soluţie completă funcţie de timp a ecuaţiilor Navier-Stokes pentru numere Reynolds
mari care caracterizează curgerea turbulentă în geometrii complexe nu este fezabilă cel
puţin pentru stadiul actual al tehnologiei şi puterii de calcul. Există însă două metode
alternative care transformă ecuaţiile Navier-Stokes astfel încât fluctuaţiile mici
determinate de turbulenţă să poată fi simulate: Medierea Reynolds şi Filtrarea. Ambele
metode introduc termeni noi în ecuaţile curgerii şi sistemele de ecuaţii trebuiesc astfel
scrise încât să existe un număr egal de ecuaţii cu numărul de necunoscute ca să fie
determinat/rezolvabil.
Medierea Reynolds au generat modele practice larg utilizate precum modelul Spalart-
Allmaras, modelul k-ε, modelul k-ω, modelul Reynolds de tensiune (Reynolds Stress
Model (RSM)) etc.
Filtrarea reprezintă o manipulare a ecuaţiilor Navier-Stokes exacte pentru a se elimina
acele vârtejuri în fluid care sunt mai mici de un prag prestabilit şi care de obicei este
egal cu mărimea celulei volumului finit al reţelei cu care se face discretizarea spaţială.
Şi această metodă crează termeni adiţionali iar sistemul de ecuaţii trebuie deasemenea

4-2
Partea 4-Combustia

“îmbogăţit” pentru a putea fi determinat. Un model care se bazează pe această metodă


este Simularea cu vârtejuri mari (Large Eddy Simulation (LES)). Această metodă deşi
atractivă, în aplicaţiile industriale este însă abia la început, aplicabilă doar pentru
geometrii simple şi ca atare rar folosită.
În Medierea Reynolds soluţiile ecuaţiilor exacte ale lui Navier-Stokes sunt descompuse
în două componente: valoarea medie care poate fi calculată ca medie peste domeniul
fluidului (mediere spaţială) sau peste timp (mediere temporală).
Pentru componentele vectorului vitezei local în spaţiul tridimensional:
u i = u~i + u ' i ; i = 1;2;3 (4.1)
~
unde u i ; u ' i sunt componentele medii (în spaţiu sau timp) şi respectiv fluctuante ale
vectorului viteză în fiecare celulă de volum finit.
În genere toate ecuaţiile care urmează fac referinţă la celula de volum finit i la care
toate mărimile caracteristice au indicele i.
La fel pentru presiune şi alte mărimi scalare precum energie sau concentraţia speciilor
chimice notate generic cu φ :
~ (4.2)
φ = φ + φ'
Dacă expresiile de mai sus sunt înlocuite în ecuaţiile de continuitate şi a momentului
deduse în Patrea 1 a volumului avem :
∂ρ ∂
+ (ρu~i ) = 0
∂t ∂xi (4.3)
~
∂ ~ ∂ ∂~ ∂ ⎡ ⎛⎜ ∂u~i ∂u j 2 ∂u~ ⎞⎤ ∂
∂t
(ρu i ) + (
∂x j
~ )
~
ρu i u j = −
p
+ ⎢μ

∂xi ∂x j ⎢⎣ ⎝ ∂x j ∂xi 3
+ − δ ij l ⎟⎥ +

(
∂x l ⎠⎥⎦ ∂x j
( ))
− ρ ⋅ u'i u ' j

Ecuaţiile de mai sus sunt cunoscute drept ecuaţiile Navier-Stokes mediate Reynolds
unde vitezele şi alte mărimi sunt mediate în spaţiu sau timp. Apare un termen
( )
suplimentar − ρ u ' i u ' j care este tensiunea Reynolds şi care trebuie modelat astfel ca
sistemul să devină determinat.
O metodă comună de modelare a acestui termen suplimentar este folosindu-se ipoteza
Boussinesq care leagă tensiunile Reynolds de gradienţii vitezei medii:
⎛ ∂u~ ∂u~ j ⎞ 2 ⎛ ~ ⎞
( )
− ρ u 'i u ' j = μ t ⎜ i + ⎟ − δ ij ⎜ ρk + μ t ∂u i ⎟ (4.4)
⎜ ∂x j ∂xi ⎟ 3 ⎜ ∂x ⎟
⎝ ⎠ ⎝ i ⎠

Această ipoteză este implicată în modelele Spalart-Allmaras, modelul k-ε şi modelul k-


ω.
Avantajul acestei ipoteze este un cost redus de resurse de calcul implicate în calculul
vâscozităţii turbulente μ t . În modelul Spalart-Allmaras se calculează doar μ t în vreme
ce în modelele k-ε şi modelul k-ω se calculează suplimentar şi energia cinetică k, rata
de disipare turbulentă ε sau rata specifică de disipare turbulentă ω.
Dezavantajul ipotezei lui Boussinesq este că se presupune că μ t este o cantitate scalară
izotropică ceea ce nu este strict adevărat.

4-3
Partea 4-Combustia

În termeni de efort de calcul cea mai economică modelare este modelul Spalart-
Allmaras în vreme ce modelele k-ε şi modelul k-ω necesită cu 10-15% mai multă
putere de calcul şi memorie RAM.

4.1.1. Modelul turbulenţei Spalart-Allmaras

Ca şi celelalte modele care implică ipoteza lui Boussinesq problema principală este
calculul vâscozităţii vârtejurilor. Variabila în acest model este ν~ care este identică cu
vâscozitatea cinetică turbulentă cu excepţia comportamentului în regiunea învecinată
frontierei domeniului (la perete-near wall). Ecuaţia de transport pentru ν~ pentru spaţiul
bidimensional (în celula cu coordonatele locale xi şi x j ) este:
⎡ ⎛ ∂ν~ ⎞ ⎛ ∂ν~ ⎞ ⎤
2
∂ ~
(ρν ) + ∂ (ρν~u~i ) = Gν + 1 ⎢ ∂ ⎜
⎜ ∂x j
(μ + ρν )⎟ + C b 2 ρ ⎜ ⎟ ⎥ − Yν + Sν~
~ ⎟ ⎜ ⎟
∂t ∂xi σ ν~ ⎢ ∂x j ⎝ ⎠ ⎝ ∂x j ⎠ ⎥⎦

(4.5)
Această ecuaţie suplimentară vine să completeze setul iniţial de ecuaţii şi în care
Gν este rata de producere a vâscozităţii turbulente, Yν este rata de distrugere a
vâscozităţii turbulente care are loc în zona învecinată peretelui (amortizare vâscoasă),
σ ν~ şi Cb 2 sunt constante, variabila ν~ este vâscozitatea moleculară cinematică, Sν~ este
un termen sursă de producere a vâscozităţii turbulente care este lăsat la voia
utilizatorului s-o definească. După cum se vede termenul din ecuaţia (4.4) care conţine
energia cinetică k este ignorat.
Vâscozitatea turbulentă μ t se calculează astfel:
μ t = ρν~f v1 (4.6)
unde funcţia de amortizare vâscoasă f v1 este:
χ3
f v1 =
χ 3 + Cv31
ν~ (4.7)
χ≡
ν
Gν care este rata de producere a vâscozităţii turbulente se calculează astfel:
~
G = C ρS ν~
ν b1 (4.8)
unde avem:
~ ν~
S ≡ S + 2 2 f v2
κ d
χ (4.9)
f v2 = 1 −
f v1 χ + 1

4-4
Partea 4-Combustia

unde Cb1 şi κ sunt constante, d este distanţa de la perete şi S este un scalar care
măsoară tensorul deformaţie. S se poate calcula conform ipotezei lui Spalart funcţie de
mărimea vorticităţii:
S ≡ 2Ω ij Ω ij
~
1 ⎛⎜ ∂u~i ∂u j⎞

(4.10)
Ω ij = −
2 ⎜⎝ ∂x j ∂xi ⎟

unde Ω ij ste tensorul ratei de rotaţie mediu. Justificarea ecuaţiei/ipotezei de mai sus a
fost la vremea elaborării ei, că pentru curgerea în domenii de fluid mărginită de pereţi,
turbulenţa se va petrece numai dacă se generează vorticitate lângă perete. Între timp
ştiinţa dinamicii fluidelor a făcut progrese şi se ştie că deasemenea trebuie luat în
considerare efectul deformaţiei medii asupra ratei de producere a turbulenţei. Unele
variante mai noi ale acestui model iau în considerare şi acest aspect.
Termenul distrugerii turbulenţei este:
⎛ ν~ ⎞
2
Yν = Cϖ 1 ρfϖ ⎜ ⎟
⎝d⎠
⎡ ⎡ 1 + (Cϖ 3 )6 ⎤ ⎤
fϖ = g ⎢6 ⎢ 6 6 ⎥


⎣ ⎢⎣ g + (Cϖ 3 ) ⎥⎦ ⎥⎦
(4.11)
(
g = r + Cϖ 2 r 6 − r )
ν~
r≡ ~ 2 2
Sκ d
unde Cϖ 1 , Cϖ 2 , Cϖ 3 sunt constante.
Valorile obişnuite pentru toate constantele enumerate mai sus sunt:

C b1 Cb2 C v1 Cϖ 1 Cϖ 2 Cϖ 3 κ σ ν~
0,135 0,622 7,1 C b1 1 + Cb2 0,3 2 0,418 2/3
+
κ2 σ ν~
Tabelul 4.1-Valorile obişnuite ale constantelor modelului Spalart-Allmaras

La nivelul frontierei (perete) vâscozitatea cinematică turbulentă modificată ν~ perete


=0
devine zero. Dacă reţeaua de volume finite este destul de fină în zona pereţilor se poate
calcula tensiunea de forfecare la nivelul peretelui din relaţia laminară pentru stratul
limită:
u ρu r y (4.12)
=
ur μ

4-5
Partea 4-Combustia

Dacă reţeaua este prea grosolană pentru modelarea stratului limită se face ipoteza că
centrul geometric al celulei care mărgineşte peretele este în regiunea logaritmică a
stratului limită şi se poate folosi relaţia:
u 1 ⎛ ρu y ⎞ (4.13)
= ln E ⋅ ⎜⎜ r ⎟⎟
ur κ ⎝ μ ⎠
unde u este viteza paralelă cu peretele, ur este viteza de forfecare, y este distanţa de la
perete iar κ = 0,4187 este constanta lui Karaman, iar constanta E=9,793.
În cazul modelului de turbulenţă Spalart-Allmaras modelarea transportului de căldură
este făcută prin analogie cu transferul de moment turbulent. Ecuaţie energiei
“recondiţionată” în acest sens este:
∂ ⎡⎛ c μ ⎞ ⎤
(ρE ) + ∂ (u~i (ρE + p )) = ∂ ⎢⎜⎜ k + p t ⎟⎟ ∂T + u i (τ ij ) ef ⎥ + S h
∂t ∂xi ∂x j ⎣⎢⎝ Prt ⎠ ∂x j ⎦⎥
(4.14)
unde k este conductivitatea termică, E este energia totală iar (τ ij ) ef este tensorul de
tensiune deviatorică definit astfel:
⎛ ∂u j ∂u i ⎞ 2
(τ ij ) ef = μ ef ⎜ + ⎟ − μ ef ∂u i δ ij (4.15)
⎜ ∂x i ∂x j ⎟ 3 ∂x j
⎝ ⎠
Termenul din ecuaţia (4.14) care conţine tensorul de tensiune deviatorică (τ ij ) ef este în
fapt încâlzirea datorită vâscozităţii.
Prt este numărul lui Prandtl pentru curgerea vâscoasă şi în genere are valoarea de 0,85.

4.1..2 Modelele turbulenţei Standard k-ε şi RNG k-ε

Se poate spune fără a greşi că modelul standard al turbulenţei k-ε este unul dintre cele
mai populare modele foarte des implicat în simulările numerice.
Acest model este un model semi-empiric care se bazează pe energia cinetică a
turbulenţei k şi rata de disipare ε.
Modelarea ecuaţiei de transport pentru k este derivată din ecuaţia exactă împreună cu
rata sa de disipare ε , şi pot fi calculate cu ecuaţiile:
∂ ⎛ ⎛ μ ⎞⎞
(ρk ) + ∂ (ρku~i ) = ∂ ⎜⎜ ∂k ⎜⎜ μ + t ⎟⎟ ⎟⎟ + Gk + Gb − ρε − YM + S k
∂t ∂xi ∂x j ⎝ ∂x j ⎝ σ k ⎠⎠
⎛ ⎛ μ ⎞⎞

(ρε ) + ∂ (ρεu~i ) = ∂ ⎜⎜ ∂ε ⎜⎜ μ + t
ε
⎟⎟ ⎟ + G1e (G k + G3e Gb ) − G 2e ρ

ε2
+ Se
∂t ∂xi ∂x j ⎝ ∂x j ⎝ σe ⎠⎠ k k

(4.16)

4-6
Partea 4-Combustia

unde Gk este rata de generare a energiei cinetice de turbulenţă datorate gradienţilor


medii ai vitezei, Gb este rata de generare a energiei cinetice de turbulenţă datorată
flotabilităţii, YM este contribuţia fluctuaţiilor dilatării/compresiei ale fluidele
compresibile la rata generală de disipare, G1e , G 2 e , G3e sunt constante, σ k şi σ e sunt
numerele lui Prandtl pentru k şi ε , iar S k şi S e termeni sursă la dispoziţia
utilizatorului.
Vâscozitatea turbulentă μ t se calculează ţinând cont de nergia cinetică a turbulenţei k şi
rata de disipare ε astfel:
k2
μ t = ρC μ (4.17)
ε
unde C μ este constantă. Constantele modelului sunt date în tabelul de mai jos:
C1ε C 2ε Cμ σk σε
1,44 1,92 0,09 1 1,3
Tabelul 4.2-Valorile obişnuite ale constantelor modelului standard k-ε

O varietate a modelului standard este modelul RNG k-ε derivat din ecuaţiile
instantanee Navier-Stokes folosindu-se tehnica numită “grup de renormalizare” (Re-
Normalization Group-RNG). Rezultatele obţinute aplicând această tehnică au
constantele diferite de cele ale modelului standard plus câţiva termeni adiţionali în
ecuaţia de transport. Forma modelului RNG k-ε este:
∂ ⎛ ⎞
(ρk ) + ∂ (ρku~i ) = ∂ ⎜⎜ ∂k σ k μ ef ⎟⎟ + Gk + Gb − ρε − YM + S k
( )
∂t ∂xi ∂x j ⎝ ∂x j ⎠
∂ ⎛ ∂ε ⎞ ε ε2
(ρε ) + ∂ (ρεu~i ) = ∂ ⎜ (
σ μ
⎜ ∂x j ε ef
)⎟⎟ + G 1e (G k + G 3e G b ) − G 2 e ρ − Rε + S e
∂t ∂xi ∂x j ⎝ ⎠ k k
(4.18)
Procedura de eliminare RNG duce la o ecuaţie diferenţială pentru vâscozitatea
turbulentă astfel:
⎛ ρ 2k ⎞ νˆ
d⎜ ⎟ = 1,72 dνˆ
⎜ εμ ⎟
⎝ ⎠ νˆ 3
− 1 + Cν (4.19)
μ ef
νˆ = ; Cν ≈ 100
μ
Dacă se integrează ecuaţia de mai sus se obţine o relaţie care leagă foarte precis modul
de variaţie a turbulenţei efective de numărul efectiv a lui Reynolds, ceea ce e avantajos
în tratamentul curgerii la numere Reynolds mici şi a condiţiilor curgerii în vecinătatea
pereţilor.

4-7
Partea 4-Combustia

Pentru numere mari ale lui Reynolds ecuaţia de mai sus devine:
k2
μ t = ρC μ
ε (4.20)
C μ = 0,084
Principala diferenţă între modelul RNG şi cel standard constă în noul termen Rε din
ce-a de-a doua ecuaţie care se calculează astfel:
⎛ η ⎞ 2
C μ ρη 3 ⎜⎜1 − ⎟ε
⎝ η 0 ⎟⎠
Rε =
(
k 1 + βη 3 ) (4.21)
Sk
η = ;η 0 = 4,38; β = 0,012
ε
Prin acest nou termen modelul RNG este mai capabil să cuantifice efectele variaţiei
rapide a deformaţiilor şi a curburii liniilor de curent faţă de modelul standard.
C1ε C 2ε
1,42 1,68
Tabelul 4.3-Valorile obişnuite ale constantelor modelului RNG k-ε
În modelele k-ε (standard şi RNG) generarea de energie cinetică de turbulenţă Gk se
calculează considerând ecuaţiile exacte astfel:
∂u j
(
Gk = − ρ u 'i u ' j
∂xi
) (4.22)

Dacă se consideră ipoteza lui Boussinesq avem:


Gk = μ t S 2
(4.23)
S ≡ 2S ij S ij
Dacă simularea numerică ia în considerare şi efectele gravitaţiei şi ale gradientului de
temperatură, aceste două fenomene influenţează generarea de k datorită flotabilităţii.
Termenul care contabilizează acest efect este Gb , rata de generare a energiei cinetice
de turbulenţă datorată flotabilităţii. Calculul acestui termen se face cu relaţia:
μ ∂T
Gb = β g i t (4.24)
Prt ∂xi
unde Prt este numărul lui Prandtl pentru producerea de energie turbulentă iar g i este
componenta acceleraţiei gravitaţionale pe direcţia i. Pentru modelul standard
1
Prt = 0,85 iar pentru RNG avem Prt = unde α e dat de relaţia:
α

4-8
Partea 4-Combustia

0 , 632 0 , 367
α − 1,392 α + 2,392 μ mol
=
α 0 − 1,392 α 0 + 2,392 μ ef (4.25)
1 k
α0 = =
Pr μc p
Coeficientul de expansiune termică este:
1 ⎛ ∂ρ ⎞ (4.26)
β =− ⎜ ⎟
ρ ⎝ ∂T ⎠ p
Pentru curgerea cu numere Mach mari compresibilitatea afectează turbulenţă prin aşa
numitul fenomen de “dilatare disipativă” care de regulă este neglijabil la fluidele
incompresibile. Dilatarea disipativă are ca efect scăderea ratei de dispersie a
amestecurilor de gaze odată cu creşterea numărului lui Mach. Pentru a ţine cont de
acest fenomen în ecuaţiile de mai sus apare termenul YM care este contribuţia
fluctuaţiilor dilatării/compresiei ale fluidele compresibile la rata generală de disipare.
El se poate calcula astfel :
YM = 2 ρεM t2
k
Mt = (4.27)
α2
α = γRT
unde M t este numărul lui Mach la curgerea turbulentă iar α este viteza sunetului în
fluidul modelat.
Transportul de căldură turbulent în modelele k-ε poate fi modelat prin analogie cu
transferul turbulent de moment folosind ecuaţia :
∂ ⎛ ⎞
(ρE ) + ∂ (u~i (ρE + p )) = ∂ ⎜⎜ k ef ∂T + u i (τ ij ) ef ⎟⎟ + S h (4.28)
∂t ∂xi ∂x j ⎝ ∂x j ⎠
unde kef este conductivitatea termică efectivă, E este energia totală iar (τ ij ) ef este
tensorul de tensiune deviatorică definit astfel:
⎛ ∂u j ∂u i ⎞ 2
(τ ij ) ef = μ ef ⎜ + ⎟ − μ ∂u i δ (4.29)
⎜ ∂x i ∂x j ⎟ 3 ef ∂x j ij
⎝ ⎠
kef sau conductivitatea termică efectivă se poate calcula pentru modelul standard astfel:
c p μt
k ef = k +
Prt (4.30)
Prt = 0,85
Pentru modelul RNG :

4-9
Partea 4-Combustia

k ef = αc p μ ef
0 , 632 0 , 367
α − 1,392 α + 2,392 μ mol
=
α 0 − 1,392 α 0 + 2,392 μ ef (4.31)
1 k
α0 = =
Pr μc p

4.2 Modelarea transferului de căldură

Fenomenul de combustie produce căldură iar aceasta trebuie modelată corespunzător în


fiecare celulă de volum finit al reţelei care populează domeniul fluidului combustibil.
Fenomenul de transfer al energiei termice dintr-o regiune în alta a domeniului fluidului
se poate face prin conducţie, convecţie şi radiaţie.

4..2.1 Modelele transferului de căldură prin convecţie şi conducţie

Modelele tranferului de căldură prin conducţie şi convecţie sunt derivate din ecuaţia
energiei dată mai jos:
∂ ⎡ r ⎤
∂t
(ρE ) + ∇ ⋅ [vr(ρE + p )] = ∇ ⋅ ⎢k ef ∇T − ∑ h j J j + τ ef ⋅ vr ⎥ + S h ( )
⎣⎢ j ⎦⎥
2 (4.32)
p v
E=h− +
ρ 2
unde k ef este conductivitatea termică efectivă (egală cu k+kt, unde kt este
conductivitatea termică turbulentă şi care depinde de modelul de turbulenţă ales),
r ⎡ r r⎤
J j este fluxul difuziv al speciei chimice j. Termenul ∇ ⋅ ⎢k ef ∇T − ∑ h j J j + τ ef ⋅ v ⎥ ( )
⎢⎣ j ⎥⎦
este transferul de energie datorat conducţiei, difuziei speciilor şi disipaţiei vâscoase, iar
S h conţine căldura provenită din reactiile chimice sau alte surse de căldură volumetrice
definite de utilizator.
Entalpia h este definită astfel (Yj este fracţia de masă a speciei j şi hj entalpia speciei j):
h = ∑ Y j h j _ Gaz _ Ideal
j

p
h = ∑Y j h j + _ Fluid _ Incompresibil
j ρ (4.33)
T
hj = ∫ c p , j dT
Tref = 298,15

4-10
Partea 4-Combustia

Când se modelează curgerea unui fluid combustibil nepremixat şi neadiabatic se poate


folosi ecuaţia etalpiei totale în locul celei a energiei:
∂ ⎡ ⎤
(ρH ) + ∇ ⋅ [(ρvrH )] = ∇ ⋅ ⎢ k t ∇H ⎥ + S h
∂t ⎣⎢ c p ⎦⎥
(4.34)

H= Y H j j
j
T
Hj =∫ c p , j dT + h 0j (Tref , j )
Tref , j

Sub ipoteza că numărul lui Lewis este unitar (Le=1) conducţia căldurii şi difuzia
⎡k ⎤
speciilor se combină ca fenomene astfel încât termenul ∇ ⋅ ⎢ t ∇H ⎥ , le descrie în
⎣⎢ c p ⎦⎥
egală măsură. h 0j (Tref , j ) este formarea entalpiei speciei j la temperatura de referinţă
(Tref , j ) .
Ecuaţia (4.32) cuprinde lucrul mecanic efectuat de presiune şi un termen al energiei
cinetice ce în general sunt neglijate pentru curgerea fluidelor incompresibile.
Ecuaţia (4.32) şi (4.34) includ un termen care contabilizează disipaţia vâscoasă care
descrie generarea de căldură în fluid prin frecarea vâscoasă. În genere acest termen este
neglijat dar devine important când numărul lui Brinkman Br se apropie de unitate:
μU2
Br = e (4.35)
kΔT
unde ΔT este diferenţă de temperatură din sistem.
Ecuaţia (4.32) şi (4.34) includ efectul transportului de entalpie datorat difuziei speciilor
chimice.
Sursele de energie S h pot include energia provenită din reacţiile chimice:
⎛ h 0j T ⎞
S h , rxn = −∑ ⎜ + ∫ c p , j dT ⎟R j (4.36)

j ⎝ M Tref , j ⎟
j ⎠
0
unde Rj este rata volumetrică de creare a peciei j, h j este entalpia de formare a speciei
j. S h poate deasemenea include transferal de căldură dintre faza contiună şi faza
discretă a amestecului combustibil.
Domeniul fluidului poate conţine şi regiuni solide la care ecuaţia transportului de
energie este:

(ρh ) + ∇ ⋅ [(ρvrh )] = ∇ ⋅ [k∇T ] + S h (4.37)
∂t
T
h=∫ c p dT
Tref

4-11
Partea 4-Combustia

r
unde mărimile din ecuaţie se referă la faza solidă. Termenul ∇ ⋅ [(ρv h )] contabilizează
transferul de energie convectivă datorat mişcării de translaţie şi rotaţie a solidului.
Exemple de solide din domeniul fluid sunt paletele rotorului unui compresor care
evoluează într-un gaz sau suprafaţa unui piston care comprimă amestecul carburant
într-un motor cu ardere internă.

4.2.2 Modelul transferului de căldură prin radiaţie

Există ca şi în cazul modelării turbulenţei, multe modele ale tranferului de căldură prin
radiaţie, fiecare cu avantajele şi limitările sale, precum Modelul discret al transferului
de radiaţii (DTRM), Modelul P-1, Modelul Rosseland, Modelul Suprafată la suprafată
(S2S). Pentru combustie foarte util este modelul Suma ponderată a gazelor gri
(Wheighted-Sum-of-Gray-Gases-WSGGM).
Ecuaţia transferului de căldură prin radiaţie într-un mediu care emite-absoarbe-
r r
împrăştie radiaţia, pentru un vector de poziţie r şi calculată în direcţia s este:
r r
dI ( r , s ) r r σT 4 σ s 4π r r r r
ds
+ (a + σ s ) I (r , s ) = an 2
π
+
4π ∫0
I ( r , s ) Φ ( s , s ' ) dΩ '

(4.38)
r
unde s ' este direcţia vectorului de împrăştiere a radiaţiei, s este lungimea drumului
parcurs, a coeficient de absorbţie, n indice de refracţie, σ s coeficient de împrăştiere a
radiaţiei, σ = 5,672 ⋅ 10 −8 [W /(m 2 K 4 )] este constanta lui Bolzmann, I este intensitatea
radiaţiei, T temperatura locală, Φ funcţia de fază şi Ω' unghiul solid iar (a + σ s ) este
grosimea optică sau opacitatea mediului.
Coeficientul de refracţie n este important când radiaţia are loc prin medii semi-
transparente. Procesul de transfer de căldură radiativ este ilustrat în figura de mai jos.
Transferul de căldură radiativ se include în simularea numerică dacă fluxul radiant de
(
căldură Qrad = σ Tmax4 4
− Tmin )este mare în comparaţie cu rata de transfer de căldură
datorat convecţiei-conducţiei. Acest fenomen se petrece la temperaturi înalte şi cu
siguranţă se petrece în fenomenele de combustie, unde transferul radiativ tinde să
devină predominant.
În continuare se vor discuta modelele DTRM, şi P-1. Pentru celelalte modele se poate
consulta literatura de specialitate.
Modelul DTRM are trei avantaje principale: este un model relativ simplu, precizia se
poate mări dacă se măreşte numărul de raze şi se aplică la o gamă largă de grosimi
optice.
Modelul P-1 are avantajul ca ecuaţia (4.38) este rescrisă în termeni de difuzie şi astfel
puterea de calcul implicată este mai mică, modelul include efectele de împrăştiere şi
modelul operează rezonabil de acurat în fenomenele de combustie. Modelul P-1 este
prima opţiune în modelarea unor asemenea fenomene.

4-12
Partea 4-Combustia

Fig.4.1-Transferul de căldură prin radiaţie

4.2.2.1 Modelul discret al transferului de radiaţii (DTRM)

La modelul DTRM principala ipoteză simplificatoare care se face este că radiaţiile care
părăsesc elementul de suprafaţă şi care acoperă un anumit unghi solid pot fi aproximate
cu o singură rază.
Ecuaţia variaţiei intensităţii radiante dI de-a lungul unui drum/traiectorie parcurs ds
poate fi scrisă ca:
dI aσT 4
+ aI = (4.39)
ds π
în care indicele de refracţie s-a presupus a fi unitar. Dacă se integrează ecuaţia de mai
sus de-a lungul unei serii de raze care emană dinspre feţele frontierei avem:

I (s) =
σT 4
π
( )
1 − e − as + I 0 e − as (4.40)

unde I0 este intensitatea radiaţiei iniţială determinată de condiţiile la frontiere. Sursa de


energie care provine din radiaţie termică în fluid se obţine prin însumarea variaţiei
intesităţii de-a lungul drumului fiecărei raze şi care este considerată ca acţionând în
interiorul fluidului (tehnica urmăririi traiectoriei razelor-ray tracing). Această tehnică
de ” ray tracing” permite calculul transferului radiant de căldură între suprafeţe fără a
mai fi nevoie de calcului factorului de vizibilitate. Cu cât mai multe raze sunt definite
în model cu atât precizia modelului creşte.
La această modelare, drumul (traiectoria) razelor sunt calculate înainte chiar de a se
face alte calcule privind fenomenele din fluid. Dinspre fiecare suprafaţă radiantă sunt
proiectate raze la anumite unghiuri discrete polare şi azimutale ca în figură:

4-13
Partea 4-Combustia

Fig.4.2-Unghiurile θ şi φ care determină unghiul solid cu vârful în punctul P de unde sunt


proiectate raze
Pentru a se acoperi o semisferă avem că:
π (4.41)
0 ≤θ ≤ ;0 ≤ φ ≤ 2π
2
Fiecare rază apoi este urmărită de programul software pentru a se determina care sunt
celulele de volum finit interceptate în drumul ei precum şi calcularea lungimii ei în
fiecare dintre celule. Aceste date geometrice sunt memorate într-un fişier al calcului
radiaţiei înainte de a se efectua orice alte calcule ale parametrilor curgerii.
Tehnica Ray-Tracing deşi simplă pentru modelele cu puţine suprafeţe radiante creşte în
complexitate exponenţial când numărul de suprafeţe creşte, necesitând resurse de
calcul mari. Pentru a se reduce efortul de calcul numărul de suprafeţe radiante şi celule
care absorb sunt reduse prin aglomerarea acestora în “ciorchini” de suprafeţe şi celule.
Formarea ciorchinilor se face simplu, prin adiţionarea a noi şi noi suprafeţe şi celule la
o celulă/suprafaţă iniţială până se atinge un anumit număr de celule impus printr-o
condiţie iniţială. Fluxul radiant şi sursele volumice sunt calculate apoi pentru aceşti
ciorchini.
Intensitatea radiaţiei care este incidentă într-un anumit punct al unei suprafeţe este apoi
integrată pentru a se determina fluxul de căldură radiantă incident:
r r
q in = ∫r r I in s ⋅ n dΩ (4.42)
s ⋅n < 0
r
unde Ω este unghiul solid semisferic, I in este intensitatea razei incidente, n este
normala care are sensul spre afara domeniului fluidului. Fluxul radiant net dinspre
suprafaţa care emite q out va fi calculată ca sumă a unei fracţii a radiaţiei incidente q in şi
puterea de emisie a suprafeţei:
q out = (1 − ε ϖ )q in + ε ϖ σTϖ4 (4.43)
unde Tϖ este temperatura suprafeţei în punctul P şi εϖ este emisivitatea peretelui care
este definită ca şi condiţie iniţială la frontieră.
Din ecuaţia de mai sus se deduce şi condiţia la frontieră a intesităţii radiaţiei:
q
I 0 = out (4.44)
π

4-14
Partea 4-Combustia

4.2.2.2 Modelul transferului de radiaţii P-1

Modelul P-1 se bizuie pe dezvoltarea intensităţii radiaţiei I într-o serie ortogonală de


armonice semisferice. Dacă se folosesc doar primii patru termeni ai unei astfel de serii
fluxul radiant calculat este:
1
qr = − ∇G (4.45)
3(a + σ s ) − Cσ s
unde G este radiaţia incidentă, C este coeficientul liniar-anizotropic al funcţiei fază.
Dacă se defineşte parametrul:
1
Γ= ⇒ q r = − Γ ∇G (4.46)
3(a + σ s ) − Cσ s
atunci ecuaţia de transport pentru G este:
∇(Γ∇G ) − aG + 4aσT 4 = S G (4.47)
unde S G este un termen sursă de radiaţie definită de utilizator.
Combinând cele două ecuaţii de mai sus :
− ∇(q r ) = aG − 4aσT 4 (4.48)
iar acum astfel calculată − ∇(qr ) poate fi intordusă direct în ecuaţia energiei pentru a
se cuantifica aportul surselor de căldură datorat radiaţiei.
Modelul P-1 are capabilitatea de a modela dispersia anizotropică a radiaţiei cu ajutorul
funcţiei de fază: r r r r
Φ ( s '⋅s ) = 1 + Cs '⋅s (4.49)
r r
unde s este un vector unitate care determină direcţia dispersiei şi s ' este vecorul unitate
al direcţiei radiaţiei incidente, C este un coeficient care depinde de material având
valori între -1 şi 1. O valoare pozitivă a acestuia arată că mai multă energie radiantă
este dispersată înspre înainte decât înspre înapoi iar o valoare negativă arată viceversa.
Valoarea zero C=0 arată dispersia izotropică egală în toate direcţiile.
Deseori modelele combustiei au nevoie de o fază secundară de particule combustibile
care pot fi lichide sau solide, pulverizate într-un mediu de dispersie gazos. Modelul P-1
permite deasemenea să se cuantifice efectele prezenţei acestor particule în domeniul
fluidului.
Pentru un mediu gri, care absoarbe-emite-dispersează radiaţiile şi în care evoluează
particule discrete, ecuaţia de transport pentru radiaţia incidentă este :
⎛ σT 4 ⎞
∇ ⋅ (Γ∇G ) + 4π ⎜⎜ a
π
( )
+ E p ⎟⎟ − a + a p G = 0 (4.50)
⎝ ⎠
unde E p este emisia echivalentă a particulelor discrete şi a p este coeficientul de
absorbţie echivalent al lor. Aceste mărimi se definesc astfel:

4-15
Partea 4-Combustia

N σT pn4
E p = lim ∑ ε pn A pn
V →0
n =1 πV
N A pn (4.51)
a p = lim ∑ ε pn
V →0
n =1 V
π 2
d pn
A pn =
4
În ecuaţiile de mai sus ε pn este emisivitatea particulei n, A pn aria proiectată a particulei
de diametru d pn iar T pn este temperature acesteia. Suma se face peste toate cele N
particule din volumul V al domeniului.
În ecuaţia (4.50) apare cantitatea:
1
Γ=
a + ap +σ p (4.52)
A pn
σ p = lim ∑ (1 − ε pn )(1 − f pn )
N

V →0
n =1 V
unde σ p este factorul echivalent de disipare a particulei iar f pn este factorul de disipare
asociat particulei n.
Sursele de căldură radiante provenite de la particule, vor fi incluse în ecuaţia energiei
astfel :
⎛ σT 4 ⎞
− ∇q r = 4π ⎜⎜ a + E p ⎟⎟ + (a + a p )G (4.53)
⎝ π ⎠
Tratamentul condiţiilor la frontiere necesită evaluarea vectorului normal pe suprafaţa
peretelui astfel :
r r
q r ⋅ n = − Γ∇ G ⋅ n
∂G (4.54)
q r ,ϖ = −Γ
∂n
deci fluxul radiaţiei incidente G în dreptul peretelui este − q r ,ϖ . Fluxul căldurii
radiante se calculează impunându-se următoarele condiţii la frontiere:
r r r r
I w (r , s ) = f w (r , s )
(4.55)
r r σTw4 r r
f w (r , s ) = ε w + ρ w I ( r ,− s )
π
unde indicele w face referinţă la perete iar ρ w este reflectivitatea peretelui. Pentru a se
elimina dependenţa de unghi se impune următoarea condiţie:
2π r r r r 2π r r r r (4.56)
∫ 0
I w ( r , s ) n ⋅ s d Ω = ∫ f w ( r , s ) n ⋅ s dΩ
0
Combinându-se cele două relaţii de mai sus şi integrând:

4-16
Partea 4-Combustia

σTw4 ⎫

q r ,w = −
4πε w
π
− (1 − ρ w )G w ⎪

⇒ q =
(

)
4σTw4 − G w ε w (4.57)
2(1 + ρ w ) ⎬ r ,w
⎪ 2( 2 − ε w )
ρw =1 − ε w ⎪⎭
astfel încât qr , w poate participa la ecuaţia generală a energiei.

4.3 Modelarea transportului speciilor chimice şi chimia reacţiilor cu rată finită

Pentru câteva elemente esenţiale privind teoria arderii se poate consulta Anexa 1 la
această Parte a volumului.
Compuşii chimici care intră în reacţii chimice în procesul arderii au proprietăţi
chimice şi fizice diferite şi de aceea amestecul şi reacţiile care au loc pot fi tratate
prin conceptul Speciilor chimice.
Programele dedicate pot calcula fracţiunile masice Yi ale fiecărei specii din amestec,
prin rezolvarea ecuaţiei de convecţie-difuzie pentru specia chimică i. Forma generală a
acestei ecuaţii este:
∂ r r (4.58)
( ρYi ) + ∇( ρv Yi ) = −∇J i + Ri + S i
∂t
unde Ri este rata netă de producere a speciei i prin reacţie chimică şi Si este rata de
producere prin adiţia de faze disperse.
O astfel de ecuaţie se rezolvă pentru N-1 specii unde N este numărul de specii
chimice în fază fluidă prezente în sistem. De vreme ce suma fracţiilor de masă ale
speciilor trebuie să fie egală cu unitatea, a N-a fracţie masică se determină ca fiind
unitatea minus cele N-1 fracţii masice rezolvate prin iteraţie.
r
În ecuaţia (4.172) J i este fluxul de difuzie al speciei i datorat gradienţilor de
concentraţie:
r
J i = − ρDi ,m ∇Yi (4.59)
unde Di,m este coeficientul de difuzie al speciei i în amestec.
În curgerea turbulentă difuzia masică se calculează astfel:
r ⎛ μ ⎞
J i = −⎜ ρDi ,m + t ⎟∇Yi (4.60)
⎜ S ⎟
⎝ ct ⎠
unde Sct (luat de regulă egal cu 0,7) este numărul lui Schmidt care descrie
turbulenţa, μt este vâscozitatea turbulentă şi Dt este difuzivitatea la turbulenţă.
⎡ n r⎤
Transportul de entalpie în cazul curgerii amestecurilor de specii ∇ ⎢ ∑ i i ⎥⎦
⎣ i =1
h J

poate avea un impact semnificativ asupra câmpurilor de entalpie şi nu poate fi neglijat.


În particular când numărul lui Lewis:

4-17
Partea 4-Combustia

k (4.61)
Lei =
ρc p Di ,m
are pentru fiecare specie valori depărtate de unitate, acest termen poate induce
erori semnificative.
Ri , care este rata netă de producere a speciei i prin reacţie chimică, poate fi
calculată prin mai multe modele (Modelul ratei laminare finite, EDC), dar e regulă se
preferă modelul disipării turbulenţei la care ratele de reacţie se presupune a fi
controlate de către turbulenţă.
Majoritatea combustibililor arde rapid şi deci rata totală de reacţie este
controlată de amestecarea turbulentă dintre specii. Rata netă de producere a speciei i
(Ri ) datorită reacţiei r, este dată de cea mai mică (ca valoare) dintre expresiile:
ε ⎛ YR ⎞
Ri ,r = υ ' i ,r M w,i Aρ min⎜ ⎟
k R ⎜⎝ υ ' i ,r M w, R ⎟⎠
⎛ ⎞
ε


∑ YP ⎟

(4.62)
Ri ,r = υ ' i ,r M w,i ABρ min⎜ N P

k R ⎜
⎜∑
υ ' M ⎟
j ,r w, j ⎟
⎝ j ⎠
unde YP este fracţia masică a oricărei specii produse (P) în urma reacţiei, YR
este fracţiunea masică a unui reactant R, A este o constantă empirică egală cu 4 iar B
este egală cu 0,5.
În ecuaţiile de mai sus rata de reacţie chimică este guvernată de scala de
amestec turbulent k/ε>0. Prin aceasta se face ipoteza ca dacă k/ε>0, deci dacă există
un comportament turbulent al fluidului, nu este nevoie de nici o sursă de aprindere
pentru a se iniţia combustia.
În cazul analizei cu specii multiple, proprietăţile fluidului mixt care intră în
ecuaţia de moment, sunt calculate folosindu-se proprietăţile fiecărei specii de fluid şi
fracţiunea masică cu care intră fiecare în amestec.
Dacă, în general, numărul de specii este i=1,…,n-1 (unde n este numărul de
specii), atunci:
∂ ( ρYi )
+ ∇( ρYi v) − ∇( ρDmi ∇Yi ) = 0 (4.63)
∂ (t )
unde Yi este fracţiunea masică a speciei i, ρ este densitatea, v este vectorul
vitezei iar Dmi este coeficientul de difuzie masică [m2/sec].
Fracţiunea masică pentru n specii, la fiecare nod al reţelei de celule se va
calcula după relaţia:
n
Yn = 1 − ∑ Yi (4.64)
i −1

4-18
Partea 4-Combustia

Informaţia despre difuzia speciilor din amestec este dată de numărul lui
Schmidt care are expresia de mai jos:
μ (4.65)
Sci =
ρDmi
unde μ şi ρ este vâscozitatea şi respectiv, densitatea amestecului de specii.
Efectul turbulenţei asupra amestecului este de a mări difuzia speciilor. În cazul
laminar ecuaţia de moment a amestecului este:
⎛ μ ⎞
∇( ρDmi ∇Yi ) = ∇⎜⎜ ∇Yi ⎟⎟ (4.66)
⎝ Sci ⎠
ia pentru cazul turbulent ecuaţia de mai sus devine:
⎛⎛ μ μ ⎞ ⎞ (4.67)
∇( ρDmi ∇Yi ) = ∇⎜ ⎜⎜ + t ⎟⎟∇Yi ⎟
⎜ Sc ⎟
⎝ ⎝ i ScTi ⎠ ⎠
unde μt este vâscozitatea în regim turbulent iar ScTi este numărul lui Schmidt
pentru curgerea turbulentă. Proprietăţile amestecului se calculează astfel:
n
ψ amestec = ∑ Yiψ i
i =1
(4.68)
unde ψamestec este o notaţie generică care desemnează densitatea, vâscozitatea,
conductivitatea termică şi căldura specifică a amestecului iar ψi este o notaţie generică
care desemnează densitatea, vâscozitatea, conductivitatea termică şi căldura specifică a
fiecărei specii de fluid.
În reacţiile de ardere cu mai multe trepte prin acest model în mod inevitabil se
neglijează speciile produse intermediar şi deci aceasta poate duce la supra-estimarea
temperaturii de reacţie. Valori mai aproape de realitate se pot obţine prin creşterea
căldurii specifice pentru fiecare specie în parte. Astfel acestea se pot calcula cu relaţia
de aproximare:
m
(4.69)
p ∑
c (T ) = a T k k
k =0

4.3.1 Reacţiile la suprafaţa peretelui a gazelor şi depunerea de vapori chimici

Reacţiile chimice în fază gazoasă au rata de reacţie definită funcţie de volum. Rata de
creare şi distrugere a unei specii chimice devine termen sursă în ecuaţia de conservare
a speciilor. Rata de depozitare este guvernată de atât de cinetica reacţiilor chimice cât
şi de rata de difuzie dinspre fluid către suprafaţă. Reacţiile la suprafaţa peretelui sunt
surse de creare/distrugere a unor specii şi determină rata de depunere pe suprafaţă a
speciilor.
Reacţiile chimice care implică depunerea pe suprafaţă sunt tratate diferit faţă de
reacţiile din volumul domeniului. Rata de reacţie se calculează funcţie de aria
suprafeţei spre deosebire de reacţiile prezentate anterior care erau volumetrice.

4-19
Partea 4-Combustia

Dacă se consideră reacţia r la suprafaţa unui perete avem:


Ng Nb Ns Kr N g Nb Ns

∑ g ' i , r G i + ∑ b ' i , r Bi + ∑ s ' i , r S i →∑ g ' ' i , r G i + ∑ b ' ' i , r Bi + ∑ s ' ' i , r S i


i =1 i =1 i =1 i =1 i =1 i =1

(4.70)
unde Gi , Bi , Si sunt speciile în fază gazoasă, solidă şi respectiv cele absorbite de
suprafaţă. Ng , Nb, Ns sunt numărul total al acestor tipuri de specii iar g 'i ,r , b' i ,r
, s ' i , r sunt coeficienţii stoichiometrici pentru fiecare specie reactantă i, g ' ' i ,r , b' ' i , r
, s ' ' i , r sunt coeficienţii stoichiometrici pentru fiecare specie produs de reacţie i. Kr este
constanta generală a reacţiei.
Rata reacţiei de ordin r este:
Ng
Rr = k f , r ∏ [Gi ] perete
g' s'
i ,r
[ S i ] perete
i,r

i =1
(4.71)
k f ,r = Ar T β r e − Er / RT
unde [...] perete este concentraţia molară în dreptul peretelui, Ar este factor pre-
exponenţial, βr este exponent al temperaturii, Er este energia de activare a reacţiei şi R
constanta universală a gazelor. Se face ipoteza că rata de reacţie nu depinde de
concentraţia speciei solide. Rata netă molară de producere a speciei i este deci:
N rxn
Rˆ i , gaz = ∑ ( g ' ' i ,r −g ' i ,r ) Rr ; i = 1,2,3..., N g
r =1
N rxn
Rˆ i , solid = ∑ (b' ' i ,r −b' i ,r ) Rr ; i = 1,2,3..., N b (4.72)
r =1
N rxn
Rˆ i ,sup r = ∑ ( s ' ' i ,r −s ' i , r ) Rr ; i = 1,2,3..., N s
r =1
Dacă se presupune că pe suprafaţa de reacţie fluxul masic al fiecărei specii gazoase
este echilibrat de rata de producere/distrugere atunci:
∂Yi , perete
ρ perete Di − m& dep Yi , perete = M w,i Rˆ i , gaz ; i = 1,2,3...N g
∂n
(4.73)
∂[ S i ] perete
ˆ
= Ri ,sup r ; i = 1,2,3...N s
∂n
Fracţia masică Yi , perete este legată de concentraţie astfel:
ρ pereteYi , perete
[Gi ] perete = (4.74)
M w,i
m& dep este rata netă de depozitare ca urmare a reacţiilor chimice:

4-20
Partea 4-Combustia

Nb
m& dep = ∑ M w,i Rˆ i , solid (4.75)
i =1
[ S i ] perete este concentraţia speciilor la perete şi este calculată funcţie de densitate şi
acoperire zi:
[ S i ] perete = ρ sup r z i (4.76)

4.3.2 Reacţiile la suprafaţa particulelor (fazei discrete)

Relaţia pentru calculul ratei de reacţie a particulelor este:


R = D0 (C g − C s ) = Rc (C s ) N (4.77)

unde D0 este coeficientul de difuzie a fazei solide, C g este concentraţia medie a


speciilor gazoase reactante, C s este concentraţia medie a speciilor gazoase la suprafaţa
particulei, Rc este coeficientul ratei de reacţie chimică şi N ordinul aparent al reacţiei.
În ecuaţia de mai sus C s concentraţia la suprafaţa particulei este greu de determinat,
ca atare se poate rescrie:
N
⎛ R ⎞
R = Rc ⎜⎜ C g − ⎟ (4.78)
⎝ D0 ⎟⎠
care poate fi rezolvată printr-o procedură iterativă. Pentru cazul special când N=1
avem:
⎛ D0 ⎞
R = Rc C g ⎜⎜ ⎟⎟ (4.79)
D
⎝ 0 + R c ⎠
iar dacă N=0 rezultă că există o concentraţie finită de reactant la suprafaţa particulei
la care rata epuizării solidului este egală cu rata reacţiei chimice.
O particulă care participă la o reacţie chimică exotermă cu o fază gazoasă se poate
schematiza ca în figură:

Fig.4.3-Particula reactantă în modelul suprafeţelor de reacţie multiple

4-21
Partea 4-Combustia

Pentru a se descrie rata de reacţie r la suprafaţa unei particule j cu o specie gazoasă


n, avem relaţia de principiu:
Specia _ Particula _ j ( s ) + Specia _ Faza _ Gaz _ n → Pr odusi _ reactie
(4.80)
iar rata de reacţie este:
R j , r = A pη r Y j R j , r
Nr
⎛ R j ,r ⎞ (4.81)
R j , r = Rcin, r ⎜ p n − ⎟
⎜ D0,r ⎟⎠

unde R j ,r este rata de epuizare la suprafaţa particulei, Ap este aria suprafeţei
particulei, Y j este fracţiunea masică a speciei j a particulei, η r este factor de eficacitate,
R j ,r este rata de reacţie a speciei particulei la suprafaţă pe unitatea de arie, pn este
presiunea speciei în fază gazoasă, Rcin,r este rata cinetică a reacţiei r, Nr este ordinul
aparent al reacţiei r, D0,r este coeficientul ratei de difuzie pentru reacţia r.
Factorul de eficacitate η r este legat de aria suprafeţei.
Coeficientul ratei de difuzie pentru reacţia r D0,r este dat de:
0 , 74
⎛ T p − T∞ ⎞
⎜ ⎟
⎜ 2 ⎟
D0, r = C1,r ⎝ ⎠ (4.82)
dp
Rcin,r rata cinetică a reacţiei se calculează astfel:
Rcin, r = Ar T β r e − ( Er / RT )
Pentru Nr=1 avem:
Rcin ,r D0, r
R j , r = A pη r Y j p n (4.83)
D0,r + Rcin,r
Pentru Nr=0 avem:
R j , r = A pη r Y j Rcin,r (4.84)
Pe baza celor de mai sus se poate extinde calculul către reacţiile cu reactanţi gazoşi
multipli astfel:
Specia _ Particula _ j ( s ) + Specia _ Faza _ Gaz _ 1 + (4.85)
+ Specia _ Faza _ Gaz _ 2 + ... → Pr odusi _ reactie
Pentru a se descrie rata de reacţie r la suprafaţa unei specii solide/particule j în
prezenţa a nmax specii gazoase n, este necesar să se definească ce specie este limitată
difuziv în specia solidă adică să se definească ce specie are gradientul cel mai mare al

4-22
Partea 4-Combustia

concentraţiei între volumul domeniului de calcul şi suprafaţa particulei. Pentru restul


speciilor concentraţia din volum va fi considerată egală cu cea de la suprafaţă.
Concentraţia speciei limitate difuziv este notată C d ,b şi C d , s iar toate celelalte vor
avea concentraţia C k . Presiunea parţială pn din (4.81) devine presiunea parţială a
speciei limitată difuziv p r , d pentru reacţia r.
În aceste condiţii:
A T β r e − ( Er / RT ) nmax N r , n
Rcin, r = r N
( p r ,d ) r , d
∏ pn (4.86)
n =1

unde Nr,n este ordinul reacţiei r.

4.4 Modelarea combustiei ne-premixate

La modelarea combustiei ne-permixate combustibilul şi oxidantul intră în zona


de reacţie în două fluxuri distincte unde cele două se amestecă la nivel molecular
înainte de a se aprinde. Majoritatea fenomenelor de combustie reale poate fi modelată
în acest mod: arderea în motoarele cu combustie internă, arderea din centralele pe gaz
etc.
În anumite circumstanţe termochimia acestui model se poate limita la un
singur parametru: fracţia de amestec notată cu f care este fracţiunea masică de
elemente chimice arse şi nearse care sunt în compoziţia locală a fluxului de
combustibil (C, H etc.)din toate speciile (CO2, H2O,O2 etc). Această abordare este
elegantă de vreme ce elementele atomice se conservă în timpul reacţiilor chimice.
Astfel combustia se simplifică până la a deveni doar o problemă de amestecare a
speciilor. Odată amestecate speciile chimia se poate descrie ca şi chimia unor reacţii la
echilibru sau lângă echilibru cu anumite modele de flacără.
Modelarea cu amestecuri ne-premixate a fost dezvoltată conceptul tocmai
pentru simularea arderii turbulente cu chimie rapidă, metoda permiţând predicţia
generării speciilor intermediare, efectelor de disociere şi a cuplării riguroase dintre
turbulenţă şi chimia arderii.
Fracţiunea masică de amestec poate fi exprimată sub forma:
Z i − Z i ,ox
f = (4.87)
Z −Z
i , fuel i ,ox

unde Z i este fracţiunea masică elementară a unui anumit element i, indicele ox


desemnând valoarea acesteia în componenţa curentului de substanţă oxidantă, iar fuel,
acelaşi lucru pentru combustibil.
Dacă coeficienţii de difuzie pentru toate speciile sunt egali, atunci ecuaţia de
mai sus este aceeaşi pentru toate elementele şi fracţiunea amestecului este comună
tuturora, fiind deci fracţiunea masică de amestec care se originează în curentul de

4-23
Partea 4-Combustia

material oxidant. Curentul oxidant include şi speciile inerte precum N2 şi oricare specii
oxidante care se regăsesc în combustibil (O2 din combustibil de pildă).
Programele de simulare permite modelarea şi a unui curent secundar de
combustibil/oxidant/inert (notat cu indicele sec), suma fracţiunilor de amestec ale
acestora fiind egală cu unitatea:
f fuel + f ox + f sec = 1 (4.88)
Această relaţie descrie un plan astfel încât doar amestecurile aparţinând
acestuia sunt valide pentru simulare:

Fig.4.4 Relaţia dintre fracţiile de amestec

În esenţă fracţia amestecului ffuel poate varia între zero şi unitatea iar fracţia de
amestec secundară este descrisă de :
f sec = p sec × (1 − f fuel ) (4.89)
unde psec este fracţiunea secundară normalizată şi este valoarea la intersecţia
liniei cu axa fracţiei secundare de amestec. psec se presupune că statistic este
independentă de f fuel dar spre deosebire de acesta nu se conservă.
În ipoteza simplificatoare a difuzivităţii egale a elementelor, ecuaţiile de
transport ale speciilor pot fi reduse la o singură ecuaţie a fracţiei de amestec f. Ipoteza
difuzivităţii egale nu este validă în regimurile de curgere laminară dar este general
acceptat că în regimurile turbulente de curgere difuzia elementelor provocată de
turbulenţă este mult mai intensă decât difuzia moleculară. Astfel ecuaţia fracţiilor de
amestec medii (mediate în timp) este:
∂ r ⎛μ ⎞
( ρf ) + ∇( ρv f ) = ∇⎜⎜ t ∇f ⎟⎟ + S m (4.90)
∂t σ
⎝ t ⎠
unde S m se datorează transferului de masă dinspre faza lichidă spre faza
gazoasă a picăturilor de combustibil.

4-24
Partea 4-Combustia

Ecuaţia de conservare pentru varianţa fracţiunii medii de amestec ( f '2 ), este:


∂ r ⎛μ ⎞ ε
( ρf ' 2 ) + ∇( ρv f ' 2 ) = ∇⎜⎜ t ∇f ' 2 ⎟⎟ + C g μ t (∇ 2 f ) − C d ρ f ' 2
∂t ⎝σt ⎠ k
f '+ f − f
(4.91)
unde constantele σ t =0,85; C g =2,86; Cd =2.
Conceptul fracţiei de amestec poate fi definit prin analogie cu reacţiile chimice
de combustie. Fie un sistem de combustie simplu format dintr-un curent de combustibil
(F), unul de oxidant (O) şi un al treilea al produşilor de reacţie (P), care în reprezentare
stoichiometrică are forma:
F + rO → (1 − r ) P (4.92)
unde r este raportul masic aer/combustibl. Dacă se defineşte raportul de
echivalenţă:
(combustibil / aer ) factic (4.93)
φ=
(combustibil / aer ) stoicchiometric
atunci reacţia (4.92) poate fi scrisă astfel:
φF + rO → (φ + r ) P (4.94)
Dacă se analizează termenul din stânga al reacţiei de mai sus, fracţia de
amestec a întregului sistem ca întreg se poate scrie ca fiind:
φ
f = (4.95)
φ+r
Această ecuaţie este importantă tocmai pentru că permite calculul fracţiilor de
amestec la condiţii de echilibru stoichiometric ( φ =1) dar şi pentru amestecuri bogate
în combustibil ( φ ≥ 1).
Prin această abordare întreaga chimie a combustiei este redusă la fracţiile de
amestec, scalarii termo-chimici precum fracţia de masă a speciilor, densitatea,
temperaturile, sunt legate în mod univoc de fracţiile de amestec. Dacă, mai mult,
sistemul este adiabatic, valorile instantanee ale fracţiilor de masă, densitate şi
temperatura depind unic doar de fracţia de amestec:
φ =φ ( f ) (4.96)
i i

unde φi este fracţia instantanee de masă a speciei i.


Pentru sistemele neadiabatice vom avea că:
φi = φi ( f , H *) (4.97)
unde H* este entalpia instantanee:
⎡ T ⎤
H * = ∑ m j H j = ∑ m j ⎢ ∫ c p , j dT + h 0j (Tref . j )⎥ (4.98)
⎢T ⎥
j j
⎣ ref , j ⎦

4-25
Partea 4-Combustia

Ecuaţiile (4.96-4.98) descriu relaţiile instantanee dintre fracţiile de amestec şi


fracţiile de masă ale speciilor, densitate şi temperatură. Calcularea fluxului turbulent de
reacţie este legată de calcularea valorilor medii a acestor scalari. Valorile lor medii,
cum este şi firesc, sunt legate de valorile lor instantanee care depind la rândul lor de
modelul chimiei şi interacţiei turbulente. Pentru aceste calcule se presupune existenţa
unei funcţii de densitate a probabilităţii (Probability Density Function-PDF)
Predicţia fluxului de reacţie turbulent este legată de calcularea valorilor medii
a unor scalari care sunt fluctuanţi în timp. Media în timp a acestora este determinată de
o anumită funcţie de densitate de probabilitate notată cu p(f).

Fig.4.5- Funcţia de densitate a probabilităţii p(f)

Funcţia de densitate a probabilităţii poate fi judecată ca fiind acea fracţiune de


timp în care fluidul îl petrece în starea f. Valorile fluctuante ale lui f din dreapta figurii
de sus, se „petrec” într-o anumită perioadă de timp în domeniul Δf, astfel încât rezultă
o anumită densitate de probabilitate p(f) desenată în stânga figurii. Matematic expresia
acesteia este:
1
p ( f )Δf = lim
T →∞ T
∑τi
i
(4.99)

unde T este scara timpului iar τ i este timpul pe care f îl petrece în domeniul
Δf.
Forma funcţiei p(f) depinde de natura fluctuaţiilor turbulente, în practică fiind
folosite acele funcţii care se potrivesc cel mai bine observaţiilor experimentale.
Funcţia de densitate a probabilităţii p(f) are proprietatea că permite calculul
valorilor mediate în timp ale scalarilor care depind de f.
De pildă fracţiunile molare ale speciilor pentru sistemele adiabatice sunt date
de:
1
φ i = ∫ p ( f )φ i ( f )df (4.100)
0
Deasemenea densitatea mediată în timp:

4-26
Partea 4-Combustia

1
1 p( f )
=∫ df (4.101)
ρ 0
ρ( f )
Cele mai folosite funcţii pentru descrierea lui p(f) sunt Funcţia Delta dublă şi
Funcţia β.
Funcţia Delta dublă conferă anumite facilităţi la calcul deloc de neglijat dar
cea mai apropiată de cercetările experimentale este Funcţia β.
Funcţia dubla delta este dată de relaţia:
⎧0,5 _ pentru _ f = f − f ' 2

⎪ (4.102)
p ( f ) = ⎨0,5 _ pentru _ f = f + f ' 2
⎪0 _ oricare _ alte _ valori
⎪⎩

Fig.4.6- Funcţia dublă delta

Funcţia β este dată de relaţia de mai jos:


f α −1 (1 − f ) β −1
p( f ) =
∫ f (1 − f ) df
α −1 β −1

⎡ f (1 − f ) ⎤ (4.103)
α= f⎢ 2
− 1⎥
⎣ f ⎦
⎡ f (1 − f ) ⎤
β = (1 − f ) ⎢ 2
− 1⎥
⎣ f ⎦
Deci, aşa cum se vede mai sus, p(f) poate fi calculată cunoscându-se valorile
medii f şi varianţa f 2 .
Un exemplu de funcţie β calculată de program pentru f = 0,3 şi varianţa
f = 0,005 este dat mai jos:
2

4-27
Partea 4-Combustia

Fig.4.7- Funcţia β
Majoritatea sistemelor de combustie presupun schimbul de căldură cu pereţii,
între sistem şi picăturile de combustibil etc. prin procese de convecţie şi de radiaţie. În
aceste cazuri sistemele nu mai pot fi socotite ca fiind adiabatice, starea locală
termochimică pentru fiecare punct din sistem depinzând pe lângă f şi de entalpia H*,
care va influenţa echilibrele chimice şi temperaturile reacţiei.
În consecinţă schimbările survenite în entalpie datorate pierderilor de căldură
trebuiesc considerate în calculul scalarilor din fracţiile de amestec, conform ecuaţiei
(4.97) şi (4.98). Deci în sistemele neadiabatice calculul fluctiaţiilor turbulenţei va ţine
cont de o funcţie de densitate de forma p(f,H*). Calculul acestei funcţii este complicat
dar problema se poate simplifica presupunându-se că fluctuaţiile de entalpie sunt
independente de nivelul entalpiei totale şi practic p=p(f).
Vom avea că:
1
i ∫
φ = φ ( f , H *) p ( f )df
0
i
(4.104)

Determinarea fracţiunilor molare a speciilor φi în sistemele neadiabatice


necesită rezolvarea ecuaţiei de transport pentru entalpia mediată în timp:
∂ r ⎛k ⎞
( ρH *) + ∇( ρv H *) = ∇⎜ t ∇H * ⎟ (4.105)
∂t ⎜ ⎟
⎝ cp ⎠

4.4.1 Modelul flăcării în cazul combustiei amestecurilor ne-premixate

Modelul flăcării în cazul combustiei amestecurilor ne-premixate pleacă de la


ipoteza că flacăra turbulentă generată în timpul combustiei (flame) este compusă dintr-
un ansamblu de flăcări mici laminare (flamelet) (v.fig.4.8). Aceste flăcări mai mici se
pot calcula folosind concepte ale mecanismelor chimice detaliate cuplate cu o bază

4-28
Partea 4-Combustia

experimentală şi, în final, sunt ansamblate în flacăra turbulentă prin metode statistice.
Acest concept prezintă avantajul că translatează cinetica chimiei studiată bine la
nivelul arderii laminare în arderea turbulentă. Procedeul este însă limitat la combustia
rapidă şi nu poate surprinde detaliat reacţiile chimice lente (formarea NOx de pildă).
În flacăra difuzivă, la nivel molecular, combustibilul şi oxidantul difuzează în
zona de reacţie unde există temperaturi înalte şi specii de radicali liberi, şi se aprind.
Ca urmare rezultă mai multă căldură şi alţi radicali în zona de reacţie. La flacăra
dezvoltată aproape de echilibru, rata de reacţie este mai mare decât rata de difuzie, dar
pe măsură ce aceasta creşte datorită turbulenţei şi pe măsură ce creşte gradientul de
temperatură, radicalii şi căldura va difuza din ce în ce mai repede afară din flacără.
Speciile ca atare vor avea mai puţin timp să atingă echilibrul chimic şi starea de
dezechilibru a ansamblului va creşte.
Modelul laminar de flacără din figura de mai jos reprezintă un concept comun
de reprezentare a unei flacări mai mici laminare din cuprinsul flăcării turbulente ca
luând naştere la intersecţia a două curente/fluxuri opuse, simetrice faţa de axă,
combustibil-oxidand. Pe măsură ce distanţa dintre fluxuri scade sau/şi viteza jeturilor
creşte, flacăra se întinde şi se îndepărtează de la echilibrul chimic sfârşind prin a se
stinge. În acest tip de flacără laminară fracţia de amestec f scade monoton de la
valoarea 1 corespunzând jetului de combustibil la valoarea 0 corespunzător curentului
de oxidant. Dacă fracţia de masă a speciilor şi temperatura de-a lungul axei se
translatează de la spaţiul fizic către spaţiul fracţiilor de amestec, acestea pot fi descrise
de doar doi parametri: fracţia amestecului f şi rata de întindere as .
Rata de întindere poate fi definită ca fiind:
v
as = (4.106)
2d
unde v este viteza jetului de combustibil sau oxidant şi d este distanţa dintre
acestea.

Fig.4.8- Flacără laminară la intersecţia de fluxuri combustibil-oxidant opuse

4-29
Partea 4-Combustia

În locul acesteia însă este mai convenabil să se folosească disiparea scalară:


2
χ = 2 D ∇f (4.107)
unde D este coeficientul de difuzie.
Pentru modelul din figura 4.8, rata de întindere şi disiparea scalară stau în
relaţia de mai jos:
a s exp( −2(erfc −1 (2 f st )) 2 ) (4.108)
χ st =
π
unde χ st este disiparea scalară la f= f st ( f st este fracţia de amestec
stoichiometrică), iar erfc-1 este inversa complementului funcţiei de eroare.
Fizic, pe măsură ce flacăra se întinde, mărimea zonei de reacţie se micşorează
şi gradientul lui f scade. Astfel χ st devine un descriptor al stării de dezechilibru şi
poate fi interpretat ca fiind inversul caracteristicii de difuzie în timp [s-1].
Stingerea locală a flăcării laminare se petrece atunci când χ st atinge o anumită
valoare critică.
Aşadar, flacăra turbulentă fiind compusă dintr-o multitudine de flăcări
laminare mai mici, atunci fracţiile de masă a speciilor pot fi determinate după relaţia:
φ = ∫∫ φ ( f , χ st ) p( f , χ st )dfdχ st (4.109)
Aceaşi dependenţă poate fi scrisă pentru temperatură sau densitate.
Făcându-se presupunerea că f şi χ st sunt independente statistic, atunci se
poate scrie:
p ( f , χ st ) = p f ( f ) p χ ( χ st ) (4.110)
Forma funcţiei de densitate p χ ( χ st ) se presupune a fi o funcţie dublă delta,
iar disiparea scalară medie va fi:
C χ εf ' 2
χ= (4.111)
k
Cχ = 2
Ecuaţiile difuziei flăcării laminare mici pot fi translatate din spatiul fizic
(descris cu variabilă independentă x) către spaţiul fracţiilor de amestec (descris de
variabila independentă f).
Vor rezulta i=N ecuaţii pentru fracţiile masei speciilor Yi şi una pentru
temperaturi:

4-30
Partea 4-Combustia

⎡ ⎛ ∂ ( k ⎞⎟⎤
∂Y 1 1 ∂ 2Yi 1 ∂Yi ⎡ 1 ∂Lei ⎤ 1 ∂Yi ⎢ 1 ⎛⎜ 1 ⎞⎟⎜ ∂ρχ cp cp ⎥
ρ i = ρχ + Si − ⎢ ρχ ⎥− ⎢ 2 ⎜1 − 2 ⎟⎜
+ ρχ ⎟
∂t 2 Lei ∂f 2
2 ∂f ⎣⎢ Lei 2 ∂f ⎥⎦ 2 ∂f ⎢ ⎝ Lei ⎠⎜ ∂f k ∂f ⎟⎥⎥
⎣ ⎝ ⎠⎦
∂T 1 ∂ 2T 1 1 ⎡ ∂c p 1 ∂Yi ⎤ ∂T 1 ⎡ ⎤
ρ = ρχ 2 − ∑ H *i S i + ρχ ⎢ +∑ c p ,i ⎥ − ⎢4σp ∑ X i ai (T 4 − Tb4 ⎥
∂t 2 ∂f cp i 2c p ⎣ ∂f i Lei ∂f ⎦ ∂f c p ⎣ i ⎦

(4.112)

unde Lei =1 este numărul lui Lewis pentru fiecare specie i, k este
conductivitatea termică, Si este rata de reacţie a speciei i, σ este constanta Stefan-
Boltzman, p este presiunea, ai sunt coeficienţi polinomiali pentru coeficienţii Planck
de absorbţie medie, Tb este temperatura de fundal.
Disiparea scalară poate fi scrisă în raport cu densitatea variabilă astfel:
2
⎛ ρ∞ ⎞
3a s ⎜ + 1⎟ exp(−2(erfc −1 (2 f st )) 2 )
⎜ ρ ⎟
⎝ ⎠
χ( f ) = (4.113)
⎛ ρ∞ ⎞
8π ⎜ + 1⎟
⎜ ρ ⎟
⎝ ⎠
La echilibru limitele de temperatură sunt constante: Tmin şi Tmax.
Pentru sistemele neadiabatice aceste limite de temperatură sunt în fapt funcţii
de fracţiile de amestec şi disiparea scalară. Temperatura minimă se calculează ca mai
jos: (4.114)
Tmin ( f , χ ) = max(TMIN , min[(Tad ( f ) − ΔT − ), T fl ( f , χ )])
unde TMIN este cea mai mică temperatură globală calculată în flacăra laminară.
Temperatura maximă:
T max ( f , χ ) = max( T MAX , (T ad ( f ) + Δ T + ), T fl ( f , χ )]) (4.115)

unde TMAX este temperatura maximă la frontiere (perete, zona intrare jet etc.)
din domeniu, ΔT − este căderea maximă de temperatură datorată pierderilor de
căldură, ΔT + este creşterea de temperatură peste curba adiabatică de temperaturi, T fl
este temperatura din flacăra laminară iar Tad ( f ) este temperatura adiabatică a făcării
la echilibru.

4-31
Partea 4-Combustia

4.5 Modelul combustiei cu amestec premixat

În mecanismele de combustie cu amestec premixat, combustibilul şi oxidantul


sunt amestecate la nivel molecular înainte de aprindere.
Combustia are loc când frontul de flacără se propagă în masa de reactanţi
nearşi. Pe măsură ce frontul de flacără se mişcă reactanţii preamestecaţi sunt
transformaţi în produşi de ardere. Astfel, un model acceptabil al chimiei arderii care să
presupună divizarea domeniului în regiuni de produşi de ardere şi reactanţi nearşi poate
fi acceptabil. Progresul reacţiei va urmări progresul frontului de flacără.
Propagarea frontului de flacără se poate modela prin rezolvarea ecuaţiei de
transport pentru cantitatea scalară c care este variabila de progres a reacţiei (Favre):
∂ r ⎛μ ⎞
( ρc) + ∇( ρv c) = ∇⎜ t ∇c ⎟ + ρS c (4.116)
∂t ⎜ Sc ⎟
⎝ t ⎠
unde Sc este termenul sursă de progres al reacţiei.
Variabila de progres c se poate defini astfel:
n

∑ Yi
i =1
c= n (4.117)
∑ Yi,ad
i =1
unde n este numărul de produşi de ardere şi Yi,ad este fracţiunea masică a
speciei i dupa arderea completă adiabatică. Variabila de progres c=0 pentru amestecul
nears şi c=1 pentru cel ars.
Variabila c se poate astfel defini ca o condiţie la frontieră pentru toate fluxurile
de intrare de reactanţi în sistem.
Rata medie de reacţie este dată de relaţia:
ρS c = ρ uU t ∇c (4.118)
unde ρu este densitatea amestecului combustibil nears şi Ut viteza flacării în
regim turbulent.
Predicţia vitezei normale pe suprafaţa frontului de flacără, Ut , joacă un rol
crucial în modelare. Această viteză este determinată de viteza flăcării în regim laminar
(care e la rândul ei determinată de concentraţia de combustibil, temperatură şi
proprietăţile de difuzie moleculară).
O formula acceptabilă de calcul este:

3 −1 1 1/ 4
1 ⎛τ ⎞
U t = A(u ' ) 4 U l 2 α 4 l 4
t = Au ' ⎜⎜ t ⎟⎟ (4.119)
⎝τ c ⎠

4-32
Partea 4-Combustia

unde A este o constantă empirică, u’ este viteza medie pătratică, Ul este viteza
de propagare laminară, α=k/ρc difuzivitatea termică a amestecului combustibil nears,l t
este scara de lungime a turbulenţei care se poate calcula cu formula:
(u ' ) 3 (4.120)
lt = C D
ε
unde ε este rata de disipare a turbulenţei. Pentru A se recomandă valoarea de
0,52 şi 0,37 pentru CD..
Acest model este bazat pe ipoteza echilibrului la scara mică a turbulenţei în
interiorul flăcării. El se aplică dacă se consideră vârtejuri turbulente mici în amestec
care să fie mai mici decât grosimea frontului de flacără. Această condiţie se poate
cuantifica prin numărul lui Karlovitz (care trebuie să fie supraunitar):
tl vη2
Ka = = (4.121)
tη U l2
unde tl este scara de timp caracteristică, tη este scara cea mai mică Kolmogorov
de timp a turbulenţei, v=(vε)1/4 este viteza Kolmogorov şi υ este vâscozitatea
cinematică.
Întinderea flăcării influenţează intensitatea medie de eliberare turbulentă a
căldurii. Pentru a se considera acest efect termenul sursei a variabilei de progres (ρSc)
este multiplicat printr-un factor de întindere G care reprezintă probabilitatea ca
întinderea să nu ducă la stingerea flăcării, de exemplu dacă G=1 probabilitatea ca
flacăra să nu fie stinsă este de 100%. Factorul de întindere se obţine prin integrarea
unei distribuţii log-normale a ratei de disipare a turbulenţei ε:
1 ⎧⎪ 1 ⎡ ⎛ ε cr ⎞ σ ⎤ ⎫⎪
G = erfc ⎨− ⎢ln⎜ ⎟ + ⎥⎬ (4.122)
2 ⎪⎩ 2σ ⎣ ⎝ ε ⎠ 2 ⎦ ⎪⎭
unde erfc este funcţia complementară de eroare, σ este deviaţia standard a
distribuţiei lui ε:
⎛L⎞ (4.123)
σ = μ str ln⎜⎜ ⎟⎟
⎝η ⎠
unde μstr =0,26 este coeficientul factorului de întindere a disipării, L este
integrala scării de lungime a turbulenţei.
εcr este rata de disipare a turbulenţei la rata critică de întindere:
ε cr = 15νg cr2 (4.124)
unde gcr este rata critică de întindere care poate fi calculată empiric:

U l2
g cr = (4.125)

unde α este difuzivitatea termică.
Difuzia preferenţială cuantifică efectele variaţiei coeficienţilor de difuzie
moleculară din combustibil asupra intensităţii eliberării căldurii în amestecurile

4-33
Partea 4-Combustia

combustibile premixate. Includerea acestui efect în analiză este importantă pentru


simularea combustiei fluidelor uşoare (ex. hidrogen) sau grele (ex. păcură).
Conceptul difuziei preferenţiale se bazează pe conceptul punctelor
conducătoare. Formulele care consideră schimbările compoziţiei amestecului
combustibil din zona de combustie datorate diferenţelor de difuzivitate moleculară a
combustibilului (Dfuel) şi a oxidantului (Dox ) sunt date mai jos:

⎧ λ0 (1 + C st ) d + d − 1
⎪ _ pentru _ λlp ≥ 1
⎪ d + C st
λlp = ⎨
⎪ λ0 (d + C st )
_ pentru _ λlp < 1 (4.126)
⎪⎩1 + λ0 C st + C st (1 − λ0 d )
Dox
d=
D fuel
unde C st este coeficientul stoichiometric masic, λ0 este raţia stoichiometrică
a compoziţiei amestecului nears iar λlp este raţia stoichiometrică a compoziţiei
punctului conducător.
Expansiunea volumică a frontului flăcării poate cauza un contra-gradient de
difuzie. Acest efect devine mai accentuat când raţia densităţii reactanţilor faţă de
densitatea produşilor de reacţie se măreşte şi intensitatea turbulenţei se micşorează.
Calculul temperaturii se face în ipotezele arderii adiabatice sau neadiabatice.
Pentru modelele de ardere adiabatice, temperatura variază liniar între temperatura
amestecului nears ( Tu ) şi temperatura produşilor de ardere ( Tad ):
(4.127)
T = (1 − c)Tu + cTad
Pentru ipoteza arderii neadiabatice se rezolvă ecuaţia de transport a energiei
care să ţină cont de pierderile/aporturile de căldură din cadrul sistemului.
Aceste pierderi/aporturi de căldură includ sursele de căldură datorate reacţiilor
chimice şi pierderile datorate radiaţiei. Ecuaţia energiei scrisă în termenii entaliei h
este:
∂ r ⎛ k + kt ⎞
( ρh ) + ∇ ( ρv h ) = ∇ ⎜ ∇h ⎟ + S h ,chem + S h ,rad (4.128)
∂t ⎜ cp ⎟
⎝ ⎠
unde S h ,rad reprezintă pierderile de căldură datorate radiaţiei iar S h ,chem
reprezintă aportul de căldură datorat reacţiilor chimice:
S h ,chem = ρS c H combY fuel (4.129)
unde S c este rata medie normalizată a formarii produşilor de reacţie, H comb
este căldura degajată de arderea unui kilogram de combustibil [J/kg] iar Y fuel este
fracţiunea masică de amestec combustibil nears.

4-34
Partea 4-Combustia

Calculul densităţii se poate face folosind legea gazelor ideale. Pentru modelul
adiabatic variaţiile presiunii sunt neglijate iar masa moleculară medie se consideră a fi
constantă. Densitatea gazului ars va fi:
ρ bTb = ρ u Tu (4.130)
unde indicele u face referinţă la amestecul combustibil nears ia b la cel ars, ρ şi
T fiind densitatea şi, respectiv, temperatura.
Pentru modelul neadiabatic formula de mai sus devine:
ρT = ρ u Tu (4.131)
unde T este calculată din ecuaţia de transport a energiei.

4.6 Modelul picăturilor de combustibil (faza discretă)

Faza discretă (picăturile de combustibil) sunt modelate în sistemul Lagrangian


de referinţă spre deosebire de toate fenomenele descrise până acum care s-au analizat
în sistemul Eulerian (v.Partea 1 pentru detalii).
Picăturile au o formă sferică şi se dispersează în faza continuă (mediul
oxidant) fiind calculate apoi traiectoriile acestora şi schimbul de masă şi căldură cu
faza continuă. În curgerea turbulentă dispersia picăturilor în faza continuă poate fi
simulată folosindu-se un model stochastic sau modelul nor. Pentru aceasta este nevoie
de definirea poziţiei iniţiale, a vitezei şi temperaturii picăturilor individuale.
Procedura de bază pentru rezolvarea problemei fazei discrete constă în
rezolvarea parametrilor curgerii fazei continue, crearea parametrilor de injecţie pentru
faza discretă, rezolvarea curgerii cuplate şi rezolvarea traiectoriei fazei discrete.
Calculul traiectoriei picăturilor se face integrând echilibrul de forţe pentru ele
(picături), scris în sistemul de referinţă Lagrangian, fiind considerate forţele de inerţie
care acţionează asupra picăturii:
du p g z (ρ p − ρ )
= FD (u − u p ) + + Fx
dt ρp
18μC D Re
FD =
24 ρ p d p2 (4.132)
ρ pd p u − u p
Re ≅
μ

a2 a
C D = a1 + + 22 (4.133)
Re Re
ρd d
Fx = (u − u p )
2 ρ p dt

4-35
Partea 4-Combustia

unde FD (u − u p ) este forţa de rezistenţă la înaintare per unitatea de masă a


picăturii, u este viteza fazei fluide, u p este viteza picăturii, μ este vâscozitatea
moleculară a fluidului, ρ este densitatea fluidului, ρ p este densitatea picăturii, Re este
numărul lui Reynolds relativ, a1..3 constantele lui Morsi şi Alexander şi d p este
diametrul picăturii. Fx este o forţă „virtuală” care va fi explicitată mai jos.
Pentru particule submicronice se poate utilize o formă a legii lui Stokes după
care FD se poate calcula astfel:
18μ
FD = 2 (4.134)
d p ρ p Cc
în care Cc este factorul de corecţie a lui Cunningham care are forma:
Cc = 1 +

dp
[
1,257 + 0,4e ]
− (1,1d p / 2 λ )
(4.135)

şi unde λ este traiectoria medie liberă a moleculei.


Forţa “virtuală” Fx se poate calcula:
1 ρ d
Fx =
2 ρ p dt
( )
u − up ;ρ > ρp (4.136)

O forţa suplimentară poate apărea datorită gradientului de presiune în fluid:


ρ ∂u
Fx = up (4.137)
ρp ∂x
Fx poate contabiliza şi forţele care apar în particulă datorită rotaţiei planului
de referinţă. Această forţă apare când se simulează curgerea în plane de referinţă care
se rotesc. Dacă de pildă planul de referinţă se roteşte în jurul axei z, forţele care apar în
planul cartezian Oxy se scriu ca:
⎛ ρ ⎞⎟ 2 ⎛ ρ ⎞
Fx = ⎜ 1 − Ω x + 2 Ω⎜ u y , p − uy ⎟
⎜ ρ p ⎟⎠ ⎜ ρ p ⎟⎠
⎝ ⎝
(4.138)
⎛ ρ ⎞ 2 ⎛ ρ ⎞
Fx = ⎜ 1 − ⎟Ω y + 2Ω⎜ u x , p − ux ⎟
⎜ ρ ⎟ ⎜ ρ ⎟
⎝ p ⎠ ⎝ p ⎠
şi unde u y , p şi u y sunt vitezele particulei şi fluidului pe direcţia y şi la fel (cu
indicele x în loc de y) pe direcţia x.
Particulele mici suspendate într-un gaz în care se manifestă un gradient de
temperatură sunt supuse la o forţă în direcţia opusă a gradientului şi care se numeşte
forţă termoforetică. Aşadar Fx poate cuantifica şi efectele acestei forţe astfel:

4-36
Partea 4-Combustia

1 ∂T (4.139)
Fx = − DT , p
m p T ∂x
unde DT , p este coeficientul termoforetic. O expresia a acestuia a fost propusă
de Talbot astfel:
⎛ k 2λ ⎞⎟
1,17 ⋅ 6πd p μ 2 ⎜ + 2,18
⎜ kp d p ⎟⎠
DT , p = ⎝ (4.140)
⎛ 2λ ⎞⎛ k 2λ ⎞⎟
ρ ⎜1 + 3 ⋅ 1,14 ⎟⎜1 + 2 + 2 ⋅ 2.18
⎜ ⎟⎜
d p ⎠⎝ kp d p ⎟⎠

15μR
unde k = este conductivitatea termică a fluidului bazată doar pe energia
4
de translaţie a sa, kp este conductivitatea termică a particulei, mp este masa sa, T
temperatura locală a fluidului si μ vâscozitatea.
Ecuaţiile traiectoriilor picăturilor şi ecuaţiile auxiliare care descriu transferul
de masă şi căldură de la/spre picătură şi fluid sunt rezolvate prin integrarea peste paşi
discreţi de timp, rezultând ecuaţiile vitezelor:
dx
= up (4.141)
dt
Dacă se presupune că termenul conţinând forţele rămâne constant pentru
fiecare pas mic de timp şi liniarizând oricare alte forţe care acţionează asupra
particulei, ecuaţia traiectoriei poate fi re-scrisă simplificat astfel:
du p 1
= (u − u p ) (4.142)
dt τp
unde τ p o constantă de relaxare temporală. Se poate folosi o schemă de avans
temporal trapezoidală de pildă astfel:
u np+1 − u np 1
= (u * −u np+1 ) + ...
Δt τ
1
(
u* = u n + u n +1
2
) (4.143)

n +1
u = u n + Δtu np ⋅ ∇u n
la care n este numărul iteraţiei.
Mărimea diametrelor picăturilor poate fi descrisă printr-o distribuţie Rosin-
Rammler care presupune existenţa unei relaţii exponenţiale dintre diametrul picăturii d
şi fracţia masică a picăturii cu diametrul mai mare decât d:

4-37
Partea 4-Combustia

n
−⎛⎜ d ⎞⎟
Yd = e ⎝ d⎠
(4.144)
ln(− ln Yd )
n=
ln⎛⎜ d ⎞⎟
⎝ d⎠
unde d este diametrul mediu şi n este coeficientul de împraştiere.
În abordarea dispersiei turbulente a picăturilor se poate calcula dispersia
turbulentă a picăturilor prin integrarea ecuaţiilor traiectoriilor picăturilor individuale
folosindu-se vitezele instantanee ale fluidului de-a lungul traiectoriei picăturii.
Calculându-se astfel traiectoriile pentru un număr semnificativ de picături, efectele
aleatorice ale turbulenţei pot fi în final cuantificate.
Predicţia dispersiei picăturilor foloseşte conceptul de scară a timpului de
integrare T care descrie timpul petrecut în mişcare turbulentă a particulei de-a lungul
traiectoriei sale ds:
∞ u p ' (t )u p ' (t + s ) (4.145)
T =∫ ds
0 (u ' )
p
2

Timpul integral este proportional cu rata de dispersie a picăturii, valorile mai


mari arătând mişcări turbulente mai mari în fluid.
Pentru picăturile care se mişcă cu fluidul, timpul integral devine timp
Lagrangian:
k (4.146)
TL ≅ 0,15
ε
pentru modelul de turbulenţă k-ε.
Dacă temperatura picăturii este mai mică decât temperatura de vaporizare,
picătura se va încălzi/răci, transferul de căldură fiind descris de ecuaţiile:
T p ≤ Tvap
m p ≤ (1 − f v ,0 )m p , 0 (4.147)
unde Tvap este temperatura de vaporizare, T p este temperatura picăturii, m p
este masa curentă a picăturii şi m p , 0 este masa iniţială a picăturii. Relaţia care leagă
temperatura picăturii de transferul convectiv/radiant la suprafaţa acesteia este:
dT p
mpcp = hA p (T∞ − T p ) + ε p A p σ (θ R4 − T p4 )
dt
1
⎛ G ⎞ 4 (4.148)
θR = ⎜ ⎟
⎝ 4σ ⎠

4-38
Partea 4-Combustia

unde Ap este aria suprafeţei picăturii, T∞ este temperatura locală a fazei


continue, h este coeficientul de transfer căldură convectiv, ε p emisivitatea
adimensională a picăturii şi θ R este temperatura radiaţiei.
Ecuaţia de mai sus presupune că rezistenţa internă la transferul de căldură este
neglijabil.
G este radiaţia incidentă:
G = ∫ IdΩ (4.149)
Ω = 4π
unde I este intensitatea radiaţiei şi Ω este unghiul solid.
Transferul de căldură este modelat aşa cum s-a aratat deja foarte bine folosind
modelul P-1 care rămâne un model “standard” pentru analiza arderii cu particule
discrete.
Ecuaţia (4.148) se poate integra în timp folosind diverse scheme dar care toate
vor presupune că temperatura particulei se modifică încet în timp de la o valoare la
alta:
mpcp
dT p
dt
{( ) }
= A p − h + ε p σT p3 T p + (hT∞ + ε p σθ R4 )
(4.150)

Pe măsură ce traiectoria particulei este calculată se poate calcula în paralel şi


temperatura ei de la un pas la altul astfel :
[ ]
− β Δt
T p (t + Δt ) = α p + T p (t ) − α p e p
hT∞ + ε p σθ R4
αp =
h + ε p σT p3 (t ) (4.151)
A p (h + ε σ 3
p T p (t ))
βp =
mpc p
Coeficientul de transfer căldură este evaluat folosindu-se legea lui Marshall-
Ranz:
hd p (4.152)
1 1
Nu = = 2 + 0,6 Re d 2 Pr
3
k∞
unde Pr este numărul lui Prandtl pentru faza continuă.
Vaporizarea picăturii se iniţiază când temperatura acesteia depăşeşte
temperatura de vaporizare şi continuă până la punctul de fierbere:
T p ≤ Tbp
(4.153)
m p ≤ (1 − f v ,0 )m p , 0
unde cu Tbp s-a notat temperatura de fierbere a picăturii.
Acest fenomen este guvernat de gradientul de difuzie după legea:

4-39
Partea 4-Combustia

N i = k c (C i , s − C i ,∞ )
p sat (T p )
Ci,s = (4.154)
RT p
p op
C i ,∞ = X i
RT∞
unde N i este fluxul molar de vapori, kc coeficientul de transfer de masă, Ci , s
este concentraţia de vapori la suprafaţa picăturii , p sat este presiunea vaporilor saturaţi,
R constanta universală a gazelor , X i este fracţia molară a speciei i şi Ci ,∞ este
concentraţia de vapori din fluid.
Coeficientul de transfer de masă se poate calcula din legea lui Nusselt:
kc d p 1 1
Nu AB = = 2 + 0,6 Re d 2 Sc 3
Di , m
μ (4.155)
Sc =
ρDi ,m
Reducerea masei picăturii se face după ecuaţia:
m p (t + Δt ) = m p (t ) − N i A p M w,i Δt (4.156)
unde M w,i este masa molară a speciei i.
În fine, temperatura picăturii poate fi variată ţinând cont de echilibrul
schimburilor convective şi căldura latentă dintre aceasta şi fluid:
dT p dm p
mpcp = hA p (T∞ − T p ) + h fg + ε p A p σ (θ R4 − T p4 )
dt dt
1 (4.157)
⎛ I ⎞ 4
θR = ⎜ ⎟
⎝ 4σ ⎠
unde h fg este căldura latentă.
Fierberea picăturii se produce atunci când temperatura acesteia trece peste
temperatura de fierbere Tbp :
T p ≥ Tbp
m p ≥ (1 − f v ,0 )m p ,0 (4.158)

Acest fenomen este descris de ecuaţia:


d (d p ) 4k∞ ⎡ c p ,∞ (T∞ − T p ) ⎤
= (1 + 0,23 Re d ) ln ⎢1 + ⎥
dt ρ p c p ,∞ d p ⎢⎣ h fg ⎥⎦

(4.159)

4-40
Partea 4-Combustia

unde c p ,∞ este capacitatea termică a gazului.

4.6.1 Pierderile prin volatilizarea particulei

Pierderile prin volatilizare la nivelul particulei este un fenomen care poate apare când
temperatura acesteia egalează temperatura de vaporizare Tvap şi durează atâta timp cât
masa particulei m p rămâne mai mare decât masa particulei fără componenţi volatili.
T p ≥ Tvap
T p ≥ Tbp (4.160)
m p ≥ (1 − f v ,0 )(1 − f w,0 )m p , 0
unde f w, 0 este acea fracţie din materialul particulei care se evaporă/fierbe.
Există mai multe modele care pot simula procesul de pierdere prin volatilizare.
Un model simplu este cel cu rată de pierdere prin volatilizare constantă la care legea
este:
1 dm p
− = A0 (4.161)
f v , 0 (1 − f w, 0 )m p ,0 dt
O valoare des folosită pentru particulele de cărbune de pildă este A0 = 12[ s −1 ] la
temperature de vaporizare de 6000K.
Procesul de volatilizare pentru a avea loc “fură” căldură din bilanţul general al energiei
din sistem. Căldura consumată se poate calcula astfel:

mpc p
dT p
dt
= hA p (T∞ − T p ) +
dm p
dt
(
h fg + A p ε p σ θ R4 − T p4 )
(4.162)
Rezolvarea prin scheme de avans temporal se face presupunând că temperatura şi masa
particulei nu se schimbă semnificativ între doi paşi succesivi :
[
T p (t + Δt ) = α p + T p (t ) − α p e ] − β p Δt

dm p
hA p T∞ + h fg + A p ε p σθ R4
αp = dt
hA p + ε p A p σT p3 (4.163)

A p (h + ε p σT p3 )
βp =
mpcp

4.6.2 Combustia la suprafaţa particulei

După ce componenta volatilă din particulă s-a evaporat complet, poate începe o reacţie
de suprafaţă care să consume fracţiunea combustibilă din particulă fcomb.

4-41
Partea 4-Combustia

Aşadar masa particulei care a rămas disponibilă este dată de relaţia (4.160)
m p ≥ (1 − f v ,0 )(1 − f w,0 )m p , 0 înainte de combustie, iar la sfârşitul reacţiei avem că:
m p ≥ (1 − f v , 0 − f comb )(1 − f w, 0 ) m p ,0 (4.164)
După ardere din particulă mai rămâne doar cenuşa care se socoteşte a fi poluant.
Combustia la suprafaţa particulei va consuma conţinutul de specii reactive după reacţia
stoichiometrică următoare:
combustibil ( s ) + S b ox( g ) → produsi ( g ) (4.165)
unde S b este coeficientul stroichiometric definit în termeni de masă de oxidant
necesară raportat la masa de combustibil.
Există mai multe tipuri de modele ale reacţiilor la suprafaţa particulei precum modelul
cu suprafaţă de difuzie limitată, modelul cinetic cu difuzie limitată, modelul intrinsec,
modelul suprafeţelor multiple de reacţie etc.
Modelul cu suprafaţă de difuzie limitată este cel mai des folsit şi presupune că reacţiile
de suprafaţă au loc la o anumită rată de reacţie determinată de difuzia gazului oxidant
în suprafaţa particulei (Baum-Street):
dm p Yox T∞ ρ
= −4πd p Di , m (4.166)
dt S b (T p + T∞ )
unde Di , m este coeficientul de difuzie al oxidantului, Yox este fracţia locală a
oxidantului în gaz.
Reacţiile la suprafaţa particulei consumă speciile oxidante din faza gazoasă şi astfel în
ecuaţia de transport a speciilor acest aspect contribuie cu un termen negativ.
Deasemenea reacţia de oxidare produce alte specii în stare gazoasă şi deci contribuie
cu un termen pozitiv. În acelaşi timp în această reacţie se produce şi se consumă o
anumită cantitate de energie.
Ecuaţia de echilibru a căldurii la nivel de particulă în timpul reacţiilor la suprafaţă este:

mpc p
dT p
dt
= hA p (T∞ − T p ) − f h
dm p
dt
( )
H reac + A p ε p σ θ R4 − T p4 (4.167)

unde H reac este căldura generată de reacţia la suprafaţă. Se va ţine cont că doar o
anumită fracţie 1 − f h din energia produsă de reacţie este sursă de căldură în ecuaţia
fazei gazoase a energiei particula absorbind fracţia f h din propria energie produsă.

4.7 Modelarea spray-ului de combustibil

Există multe modele ale spray-urilor de combustibil şi la majoritatea trebuiesc definite


ca date de intrare diametrele, poziţia şi viteza particulelor. Suplimentar particulele
însele pot fi supuse la rupere şi coliziune dar se poate defini şi un coeficient de frecare
funcţie de mărimea/forma particulei.

4-42
Partea 4-Combustia

Toate modelele tip atomizor au nevoie de definirea anumitor parametri specifici cum ar
fi diametrul orificiului atomizorului, poziţia sa şi rata fluxului masic de combustibil
pentru a se calcula mărimea iniţială a picăturii de combustibil, viteza şi poziţia.
Deasemenea pentru a fi cât mai realistică simularea picăturile trebuie distribuite
aleatoriu atât cât priveşte unghiul de plecare din atomizor cât şi timpul la care sunt
proiectate în camera de ardere. Picăturile se consideră că parcurg traiectorii fixe şi sunt
eliberate în camera de ardere la începutul fiecărei iteraţii de calcul.
Modelul de atomizor cu orificiu plan este un model simplu în care lichidul este
accelerat printr-un orificiu mai întâi sub formă lichidă care apoi se pulverizează în
picături.
Modele disponibile de astfel de atomizoare sunt cel cu curgere într-o singură fază,
modelul cu cavitaţie şi cel basculant. Regimurile de curgere şi atomizare (starea
atomizorului) între cele trei modele sunt abrupt diferite obţinându-se rezultate dramatic
diferite în termeni de viteze ale picăturilor, diametrul lor iniţial, unghiul de dispersie.
Modelul adecvat al stării atomizorului trebuie ales cu grijă neexistând teorii valide
deocamdată ci doar date experimentale. Starea atomizorului este guvernată de cateva
variabile precum diametrul orificiului d, lungimea sa L, presiunea din camera de ardere
p1, presiunea cu care este împins lichidul p2, vâscozitatea μ, densitatea combustibilului
ρ l , presiunea vaporilor pv , raza la ieşirea din atomizor r.

Fig.4.9-Atomizor
Aceste valori pot fi combinate în mărimi adimensionale conform legii lui Buckigham
precum numărul lui Reynolds funcţie de presiune şi un parametru K care descrie
cavitaţia:
dρ 2( p1 − p 2 )
Re h = l
μ ρl
(4.168)
p − pv
K= 1
p1 − p 2

4-43
Partea 4-Combustia

Deseori combustibilul se contractă în interiorul atomizorului drept care se defineşte un


coeficient de contracţie care este raportul dintre aria vânei de fluid faţă de aria totală a
orificiului:
1
Cc = (4.169)
1 11,4r

(0,16) 2 d
Alt parametru important pentru a se descrie starea orificiului este coeficientul de
descărcare ce este raportul dintre rata fluxului masic şi rata masică maximă teroretică:
m&
Cd = (4.170)
A 2 ρ l ( p1 − p 2 )
Fenomenul de cavitaţie are o influenţă hotărâtoare asupra funcţionării atomizorului.
Cavitaţia începe de regulă la valori a K=0,9 pentru orificiile fără rază de racordare la
vârf şi este funcţie şi de vâscozitate. Dacă se ţine cont de aceasta atunci:
2
⎛ r⎞ 1000
K inceput _ cavitatie = 1,9⎜1 − ⎟ − (4.171)
⎝ d⎠ Re h
Deasemenea se poate stabili o stare critică a lui K la care atomizorul se poate
caracteriza ca fiind „basculant”(adică funcţionând intermitent când în cavitaţie când în
faza unică), astfel:
1
K crit = 1 + 70 r
⎛ L ⎞⎛ 2000 ⎞ d (4.172)
⎜1 + ⎟⎜1 + ⎟e
⎝ 4d ⎠⎜⎝ Re h ⎟⎠
Dacă r/d>0,05 atunci se consideră o asemenea stare basculantă a atomizorului este
imposibilă şi K=1.
Aceste variabile sunt folosite pentru a se putea decide asupra stării atomizorului
folosind un arbore decizionale ca în figura de mai jos:

Fig.4.10-Arbore decizional pentru analiza stării atomizorului


În funcţie de starea atomizorului se calculează următoarele:
• Atomizor într-o singură fază:

4-44
Partea 4-Combustia

L
C du = 0,827 − 0,0085
d
1 (4.173)
Cd =
⎛ L⎞
⎜1 + 2,25 ⎟
1 d
+ 20 ⎝ ⎠
C du Re h
unde C du este coeficientul de descărcare maxim iar Cd este coeficientul de descărcare
corectat cu efectele vâscozităţii.
• Pentru atomizorul în cavitaţie:
Cd = Cc K (4.174)
• Pentru atomizorul basculant:
C d = C ct (4.175)
Starea atomizorului se poate schimba după cum se schimbă presiunea în incinta de
ardere p1 şi presiunea de propulsie a combustibilului p2.
Odată ce s-a determinat starea atomizorului, se poate stabili viteza la ieşire a
combustibilului şi se pot determina unghiul de împrăştiere (a spray-ului) şi mărimea-
distribuţia iniţială a picăturilor de combustibil în spray.
Viteza la ieşirea din atomizor u se poate estima în cazul stării de fază unică a acestuia,
din legea conservării masei astfel:
m&
u= (4.176)
ρl A
Pentru atomizoarele în cavitaţie se poate deduce o expresie precum cea a lui Schmidt-
Corradini:
2C c p1 − p 2 + (1 − 2C c ) p v
u= (4.177)
C c 2 ρ l ( p1 − p v )
În cazul atomizoarelor basculante se poate deduce că:
m&
u= (4.178)
ρ l C ct A
Calculul unghiului spray-ului pentru orificiile în fază unică şi în cavitaţie, se poate face
cu relaţia lui Ranz:
2
θ=
⎛ 4π 3ρ g ⎞ (4.179)
tan ⎜ ⎟
⎜ 6C A ρl ⎟
⎝ ⎠
Pentru atomizorul basculant θ = 0,02 = cons tan t .
C A este o constantă care depinde de geometria orificiului astfel:

4-45
Partea 4-Combustia

L
CA = 3 + (4.180)
3,6d
Modul de distribuţie a diametrelor picăturilor de combustibil ejectate de atomizor este
strâns legat de starea atomizorului.
Pentru atomizorul într-o singură fază se poate folosi corelaţia lui Wu dintre mărimea
iniţială a picăturii şi turbulenţa estimată a combustibilului:
d 23 = 133λWe −0, 74 (4.181)
unde d23 este diametrul mediu Sauter, λ este scara distanţei iar We este numărul lui
Weber:
ρl u 2λ
We =
σ
d (4.182)
λ=
8
unde σ este tensiunea superficială a picăturii.
Pentru atomizoarele în cavitaţie se poate folosi relaţia de mai sus uşor modificată cu
raportul dintre aria efectivă a orificiului şi aria vânei de lichid efectivă:
d ef
λ=
8
4m& (4.183)
d ef =
πρ l u
Pentru atomizorul basculant diametrul iniţial este iametrul jetului de lichid:
d 0 = d C ct (4.184)

Valorile factorului de împrăştiere s se aleg din studii experimentale astfel: pentru fază
unică s=3,5, pentru cavitaţie s=1,5 şi basculant s = ∞ .
Dacă de pildă se consideră faza unică atunci cuoscând diametrul mediu Sauter şi
factorul de împrăştiere s=3,5 se poate determina diametrul cel mai probabil al picăturii
corespunzător unei distribuţii Rosin-Rammler:
1
⎛ 1⎞s
d 0 = 1,2726d 23 ⎜1 − ⎟ (4.185)
⎝ s⎠

4.7.1 Modele de coliziune a picăturilor

Dificultatea principală a simulării coliziunii a N picături este că o picătură se poate lovi


de N-1 alte picături. Deci numărul de perechi de picături care pot intra în coliziune este
N 2 / 2 . În consecinţă orice algoritm de calcul trebuie să calculeze N 2 / 2 posibile
coliziuni la fiecare pas de timp. Cum un spray poate conţine câteva milioane de

4-46
Partea 4-Combustia

picături se poate deduce uşor că un asemenea volum uriaş de calcule este peste puterea
actuală a tehnologiei de calcul.
Pentru a se rezolva această problemă în termenii unei precizii acceptabile, se folosesc
„pachete” de picături care sunt alcătuite din populaţii reprezentative statistic.
Un asemenea „pachet” este compus cam din 1000 de picături alese pe baze statistice şi
care să poată descrie comportamentul întregii populaţii de picături, un concept
matematic foarte asemănător conceptului de „eşantion statistic reprezentativ” folosit în,
de pildă, analiza intenţiilor de vot ale populaţiei înainte de alegeri.
Dacă se folosesc doar 1000 de picături atunci efortul de calcul se micşorează de un
milion de ori.
În acelaşi sens al simplificării se poate folosi algoritmul lui O’Rourke care în loc să
calculeze traiectoriile picăturilor reprezentative din pachetul statistic, foloseşte o
metodă stohastică de estimare a posibilităţii coliziunii. Aceasta reprezintă încă o
simplificare ce face ca modelul să devină posibil a fi rezolvat în termeni de putere de
calcul.
Ca tipuri de coliziune între două pachete se pot considera doar două: după coliziune
picăturile se unesc într-o picătură mai mare şi ricoşarea. Probabilitatea oricărei dintre
aceste două posibilităţi e dată de numărul lui Weber.
Ipoteza de bază a algoritmului lui O’Rourke este că două picături pot intra în coliziune
doar dacă se află în la un anumit moment în aceeaşi celulă a reţelei de volume finite.
Ca urmare picăturile care chiar dacă sunt foarte apropiate fizic dar nu sunt în aceeaşi
celulă nu vor fi luate în considerare pentru coliziune. Precizia schemei va fi deci de
ordin doi în spaţiu.
Probabilitatea coliziunii se calculează din punctul de vedere al picăturii mai mari care
se numeşte picătură colectoare şi va avea indicele 1 în timp ce picătura mai mică va
avea indicele 2. Calculul se face în sistemul de referinţă al al picăturii colectoare 1 şi
deci viteza acesteia este zero de vreme ce nu se deformează înainte de coliziune. În
model doar distanţa dintre cele două picături este importantă. De pildă dacă picătura
mică 2 este pe o traiectorie de coliziune cu cea colectoare 1, centrul picăturii mai mici
va trece pe lângă ce mare la o distanţă egală sau mai mică decât diferenţa razelor lor
r1 − r2 . Sau altfel spus dacă picătura mai mică 2 are traiectoria centrului care
intersectează un disc de arie π (r2 + r1 ) centrat pe particula 1, va avea loc coliziunea.
2

Acest disc defineşte un „volum” de coliziune care este în fapt aria discului înmulţită cu
distanţa părcursă de picătura mică la un pas de timp de calcul: π (r2 + r1 ) v rel Δt .
2

Pe baza acestui volum de coliziune se poate calcula probabilitatea de coliziune. Dacă


se notează cu V volumul celulei reţelei de volume finite, atunci probabilitatea ca
colectorul 1 să se ciocnească cu particula 2 este:
π (r2 + r1 )2 v rel Δt
P1 = (4.186)
V

4-47
Partea 4-Combustia

Dacă se generalizează relaţia de mai sus pentru două pachete de picături în care n1 este
pachetul collector şi n2 cu picături mai mici în pachetul care intră în coliziune, atunci
pachetul colector poate experimenta un număr mediu de coliziuni egal cu:
n π (r + r ) v Δt
2
n = 2 2 1 rel (4.187)
V
În fapt pachetul colector nu suferă exact numărul mediu de coliziuni ci se modelează o
distribuţie Poisson astfel:
nn
P ( n) = e − n (4.188)
n!
unde cu n s-a notat numărul de coliziuni dintre colector şi celelalte picături.
Odată determinată această probabilitate trebuie văzut care sunt consecinţele
coliziunilor. Ca regulă generală picăturile de combustibil în urma coliziunii tind să se
unească dacă se lovesc frontal, dar dacă unghiul de coliziune este ceva mai oblic ele
vor ricoşa. Există o distanţa critică de excentricitate dintre traiectoria centrului picaturii
1 şi cea a colectorului 2 care duce la ricoşare:
⎛ 2,4 f ⎞ ⎫
bcrit = (r2 + r1 ) min⎜1; ⎟ ⎪
⎝ We ⎠ ⎪ (4.189)
3 2 ⎪
⎛r ⎞ ⎛r ⎞ ⎛ r ⎞⎪
f = ⎜⎜ 1 ⎟⎟ − 2,4⎜⎜ 1 ⎟⎟ + 2,7⎜⎜ 1 ⎟⎟⎬ ⇒ Daca _ b < bcrit ⇒ Unire _ Picaturi
⎝ r2 ⎠ ⎝ r2 ⎠ ⎝ r2 ⎠⎪

b = (r2 + r1 ) Y ⎪


unde b este parametrul de coliziune iar Y este deviaţia.
Mai apoi proprietăţile picăturii care rezultă în urma coalescenţei (unirii) se pota calcula
din ecuaţiile de bază ale conservării.
Picăturile care ricoşează vor avea proprietăţile deduse din conservarea momentului şi
energiei cinetice. Se presupune că o fracţiune a energiei cinetice a picăturii se pierde
prin disipare vâscoasă astfel că noua viteză a picăturii mai mici va fi:
m v + m 2 v 2 + m 2 (v1 − v 2 ) ⎛ b − bcrit ⎞
v'1 = 1 1 ⎜⎜ ⎟⎟ (4.190)
m1 + m 2 ⎝ r1 + r2 − bcrit ⎠

4.7.2 Modele de rupere a spray-ului de combustibil

Unul dintre modelele care poate simula ruperea spray-ului este Analogia Taylor de
Rupere care în genere este recomandat la numere Weber mici adică la incinte de ardere
cu presiune atmosferică în interior. Modelul Undă de Rupere este aplicabil în genere la
numere Weber mai mari de 100 şi e popular în modelarea injecţiei la viteză-presiune
mare.

4-48
Partea 4-Combustia

Modelul de rupere Undă consideră ruperea unui lichid injectat sub presiune într-o
incintă în care se află un gaz ca fiind determinată de viteza relativă dintre faza lichidă
şi cea gazoasă.
Stabilitatea jetului de combustibil se analizează pornind de la modelul jetului care se
consideră geometric a fi un cilindru de lichid vâscos de rază a, şi care iese dintr-un
orificiu circular cu o viteză v pentru a pătrunde într-o incintă de ardere unde se află un
gaz (oxidant) stagnant, incompresibil, fără vâscozitate de densitate ρ 2 . Lichidul are
densitate ρ1 , vâscozitate μ1 . Sistemul de referinţă pentru analiză se consideră a fi un
sistem cilindric-polar, solidar cu cilindrul jetului şi care se mişcă odată cu acesta.
Se consideră o deplasare arbitrară, infinitezimală, a suprafeţei cilindrului jetului astfel:
η = η 0 e ikz +ϖt (4.191)
care se impune asupra mişcării considerată iniţial constantă şi se doreşte să se
determine relaţia de dispersie ϖ = ϖ (k ) care să lege partea reală a ratei de creştere
ϖ de numărul său de undă k = 2π / λ .
Se consideră pentru aceasta ecuaţiile hidrodinamice liniarizate ale lichidului ale căror
soluţii în formă ondulatorie sunt:
φ1 = C1 I 0 ( kr )e ikz +ϖt
ψ 1 = C 2 I 1 ( Lr )e ikz +ϖt (4.192)
ϖ
L = k2 +
ν1
unde φ1 şi ψ 1 sunt viteza şi funcţia de curent iar C1 şi C2 sunt constante de integrare,
I 0 şi I1 sunt funcţii Bessel modificate, de prim ordin, iar ν 1 este vâscozitatea
cinematică.
Presiunea lichidului se calculează din formularea iviscidă (fără vâscozitate) a
ecuaţiilor lichidului. Deasemenea se pot rezolva ecuaţiile în formulare iviscidă a
gazului şi se obţine presiunea fluctuantă a gazului la r=a:
K (ka) (4.193)
− p 21 = − ρ 2 (U − iϖk ) 2 kη 0
K 1 (ka)
unde K 0,1 sunt funcţii Bessel modificate de ordin secund. Dacă se notează cu u viteza
relativă dintre lichid şi gaz, atunci condiţiile la frontiere liniarizate vor fi:
∂η
v1 =
∂t
∂u1 ∂v
=− 1 (4.194)
∂r ∂z
σ ⎛ ∂ 2η ⎞
− p1 + 2μ1 − 2 ⎜⎜η + a 2 2 ⎟⎟ + p 2 = 0
a ⎝ ∂z ⎠

4-49
Partea 4-Combustia

Cele de mai sus descriu cinematica suprafeţei libere, continuitatea tensiunii de


forfecare şi continuitatea tensiunii normale. Cu u1 s-a notat perturbaţia axială a vitezei
lichidului şi v1 cea radială iar σ este tensiunea superficială.
Se poate arăta că folosind primele două relaţii de mai sus se pot elimina constantele de
integrare din ecuaţiile (4.192) şi apoi introducând în ultima relaţie din(4.194) avem:
⎡ I ' (ka) 2kL I 1 (ka) I '1 ( La ) ⎤
ϖ 2 + 2v1 k 2ϖ ⎢ 1 − 2 ⎥
⎣ I 0 ( ka) k 2 + L I 0 (ka) I 1 ( La ) ⎦
σk
( )⎛⎜⎜ L ⎞ I 1 (ka) ρ 2 ⎛ ϖ⎞
2
− a2 (4.195)
1 − k 2a2 ⎟
ρ1 a 2 2 2 ⎟ I (ka) + ρ ⎜⎝U − i k ⎟⎠ ⋅
⎝L +a ⎠ 0 1

⎛ L2 − a 2 ⎞ I 1 (ka) K 0 (ka)
⋅ ⎜⎜ 2 ⎟
2 ⎟
⎝ L + a ⎠ I 0 (ka) K 1 (ka)
care relaţii pot prezice rata maximă de creştere (sau altfel spus cea mai instabilă dintre
unde) care există pentru setul dat al condiţiilor de curgere.
S-a demonstrat prin modelare numerică (Reitz) faptul că pentru o rată maximă de
creştere Ω şi o lungime corespunzătoare de undă Λ avem:
Λ
= 9,02
( )(
1 + 0,45Oh 0,5 1 + 0,4Ta 0, 7 )
a (
1 + 0,87We1,67
0, 6
2 )
⎛ ρ a3 ⎞ 0,34 + 0,38We12,5
Ω⎜⎜ 1 ⎟⎟ =
⎝ σ ⎠ (1 + Oh)(1 + 1,4Ta )
0, 6

(4.196)
We1 ρ U 2a
Oh = ; We1 = 1
Re1 σ
ρ 2U 2 a
Ta = Oh We2 ; We2 =
σ
Ua
Re1 =
ν1
În modelul de rupere tip Undă pachetul iniţial de picături este supus ruperii rezultând
alte picături de rază a şi prin considerarea că raza picăturii r este proporţională cu
lungimea de undă a celei mai rapid-crescătoare suprafeţe instabile date de ecuaţia de
mai sus.
Altfel spus:
r = B0 Λ (4.197)
unde B0 este o constantă a modelului egală de regulă cu 0,61 conform lui Reitz. Rata
schimbării razei picăturii într-un pachet este dată de:
da a−r (4.198)
=− ;r ≤ a
dt r

4-50
Partea 4-Combustia

şi timpul de rupere este:


3,726 B1 a (4.199)
τ=
ΛΩ

4.7.3 Modelarea frecării/frânarii dinamice

Modelarea frecării/frânării dinamice a picăturii este extrem de importantă în modelarea


cât mai realistică a spray-ului de combustibil.
Multe modele implicate în simularea frecării dinamice consideră forma picăturii ca
fiind sferică şi că îşi păstrează forma în cursul evoluţiei sale în timp. Cu această
presupunere frânarea gazo-dinamică este:
⎧0,424; Daca _ Re > 1000
⎪ (4.200)
C d , sfera = ⎨ 24 ⎛ 1 ⎞ 2 / 3
⎪ Re ⎜ 1 + ⎟ Re ; Daca _ Re ≤ 1000
⎩ ⎝ 6⎠
Cum insă picătura se mişcă printr-un gaz şi dacă numărul lui Weber este mare, atunci
forma sa se alterează semnificativ. La limită forma acesteia poate să fie asemănătoare
cu un disc. Frânarea gazodinamică a unui disc în mişcare este semnificativ mai mare
decât în cazul unei sfere şi astfel modelul picăturii în formă sferică devine
nesatisfăcător.
Pentru a ţine cont de distorsiunea picăturii se poate folosi relaţia:
C d = C d , sfera (1 + 2,632 y ) (4.201)
unde y este distorsiunea picăturii dată de soluţia ecuaţiei:
d 2 y CF ρ g u 2 Ckσ C μ dy (4.202)
= − y − d 2l
dt 2
Cb ρ l r 2
ρl r 3
ρ l r dt
0 ≤ y ≤1

4.7.4 Cuplarea fazei lichide de cea gazoasă

Pe măsură ce traiectoria particulei (faza discretă) este calculată va trebui să se


cuantifice interacţiunea dintre aceasta şi faza continuă (gaz oxidant) în termeni de
transfer de căldură, masă, şi moment. Aşa cum particula discretă este influenţată de
faza continuă la fel de valabilă trebuie să fie şi viceversa.
Modul de rezolvare al acestei interacţiuni în abordare numerică, se poate face prin
rezolvarea alternativă a ecuaţiilor fazei discrete şi continue până când soluţiile la
ambele seturi de ecuaţii devin stabile. În termeni cantitativi interacţiunea picătură-gaz
se poate ilustra ca în Figura 4.11.
Transferul momentului între faza continuă şi discretă se face pentru fiecare element de
volum finit din reţeaua de volume finite care populează domeniul, astfel:

4-51
Partea 4-Combustia

⎛ 18μC D Re ⎞
F = ∑⎜
⎜ 24 ρ p d p
2
( )
u p − u + Faltele ⎟m& p Δt

(4.203)
⎝ ⎠
unde cu indicii p sunt desemnate valorile particulei, C D este coeficientul de frânare
calculat mai sus iar Faltele alte forţe de interacţiune. Restul notaţiilor sunt deja
cunoscute.

Fig.4.11-Transfer de căldură, masă, moment între particulă şi fază gazoasă


Transferul de căldură se calculează la fel în fiecare volum finit astfel:
⎡ mp Δm p ⎛ Tp ⎞⎤
Q=⎢ c p ΔT p + ⎜ − h fg + h pirol + ∫T c p ,i dT ⎟⎥ m& p ,0 (4.204)
⎣⎢ m p ,0 m p,0 ⎝ ref ⎠⎦⎥
unde m p este masa medie a particulei în volumul de control, m p , 0 este masa iniţială a
particulei când intră în volumul finit, c p este capacitatea calorică a particulei, ΔT p este
variaţia temperaturii particulei în volumul finit de la intrare la ieşire, Δm p este variaţia
masei acesteia în volum de la intrare la ieşire, h fg căldura latentă a substanţelor
volatile, h pirol căldura de piroliză a elementelor volatile, c p ,i capacitatea calorică a
elementelor volatile, T p temperatura particulei la ieşirea din volumul finit,
Tref temperatura de referinţă.
Transferul de masă dinspre particulă spre faza continuă se calculează la nivelul fiecărui
volum finit:
Δm p
M= m& p ,0 (4.205)
m p ,0
Transferul de masă poate fi interpretat fie ca o sursă de masă pur şi simplu fie ca sursă
de o anumită/anumite specii chimice definite de utilizator.
Pentru a se evita complicaţii numerice masive se foloseşte o schemă de avans temporal
supra-relaxată în calculul de la un pas de timp la altul astfel:

4-52
Partea 4-Combustia

Fnou = Fvechi + α (Fcalculat − Fvechi )


Qnou = Qvechi + α (Qcalculat − Qvechi ) (4.206)
M nou = M vechi + α (M calculat − M vechi )
unde cu indicii „nou” şi „vechi” s-au notat valorile de la pasul următor şi respectiv,
anterior de timp. Valoarea lui α = 0,5 dar poate fi micşorată de către utilizator pentru
mărirea stabilităţii soluţiilor ecuaţiilor cuplate, dar cu costuri importante în termeni de
putere de calcul şi duratei simulării.
În general calculul numeric al cuplării dintre faza discretă şi cea gazoasă se face
parcurgând următorii paşi:
• Se rezolvă numeric ecuaţiile fazei gazoase până la „injectarea” în domeniul de
calcul al particulelor discrete,
• De injectează particulele discrete la care se calculează traiectoriile
• Se recalculează soluţiile fazei gazoase folosind ecuaţiile de cuplare (4.206),
• Se repetă cei doi paşi anteriori până când se atinge convergenţa soluţiilor în
care soluţiile ecuaţiilor fazei continue şi discrete nu se mai modifică de la un
pas de timp la altul.

4.7.5 Condiţiile la frontiere pentru faza discretă

Pentru a se determina „soarta” fiecărei particule discrete în dreptul pereţilor şi


frontierelor, din punct de vedere matematic trebuiesc definite anumite situaţii precum:
• situaţia de „ricoşare” a particulei discrete în care particula discretă este deviată
sub un anumit unghi ca în figura de mai jos:

Fig.4.12-Reflectarea particulei de perete prin ricoşare


Se poate defini un coeficient de restituire a momentului particulei în direcţie normală
(indice n) şi tangenţială (indice t) după impactul cu peretele astfel:
v 2, n
en =
v1,n
v 2 ,t (4.207)
et =
v1,t
unde indicii 1 şi 2 se referă la viteza normală vn a particulei înainte de ciocnire şi
respectiv după ciocnirea cu peretele. Asemănator pentru vitezele tangenţiale.

4-53
Partea 4-Combustia

Dacă ambii coeficienţi de mai sus sunt unitari se implică faptul că avem de-a face cu o
ciocnire elastică şi momentul normal şi tangenţial se conservă în totalitate. Dacă ei sunt
egali cu zero atunci particlua se „lipeşte” de perete, vitezele ei tangenţiale şi normale
fiind nule după ciocnire. După „lipire”particula dispare din domeniul de calcul şi
dispariţia ei ramâne fără consecinţe.
• situaţia de „capcană” pune capăt brusc calculului numeric al traiectoriei
particulei, la fel ca în cazul „lipirii” particulei de perete dar, spre deosebire,
particula se transformă instantaneu în vapori care devine astfel fază gazoasă ce
se răspândeşte în volumele finite adiacente punctului de impact.
• situaţia de „evadare” la care după ciocnire particula se consideră că parăseşte
domeniul de calcul,
• situaţia de „jet din perete” ca în figura de mai jos. Direcţia şi viteza particulei
sunte determinate de fluxul de moment rezultant care la rândul său este funcţie
de unghiul de incidenţă φ şi de numărul lui Weber.

a. Vedere din lateral b. Vedere de sus


Fig.4.13-Condiţie la frontieră tip „jet din perete”

Situaţia de mai sus este cumva asemănătoare cu cea a unui jet de fluid inviscid care se
ciocneşte de un perete solid. În zona de impact se formează o „suprafaţă” de lichid la o
distanţă H de perete care depinde de unghiul Ψ sub care jetul este reflectat de perete.
Calculul acestei înălţimi se face astfel:
⎛ Ψ⎞
β ⎜ 1− ⎟
π ⎠
H (Ψ ) = H π e ⎝ (4.208)
unde H π este înălţimea acestei suprafeţe când Ψ = π iar β este o constantă determinată
din condiţia conservării masei şi momentului. Probabilitatea ca o picătură de fluid să
fie ricoşată de perete sub unghiul (Ψ , Ψ + δΨ ) este dată de integrala expresiei de mai
sus:
Ψ=−
π
β
[ (
ln 1 − P 1 − e − β )] (4.209)

unde P este un număr aleatoriu subunitar.


Constanta β se poate deduce din relaţia Neiber-Reitz de mai jos:

4-54
Partea 4-Combustia

eβ +1
sin φ =
⎛ ⎛π 2
⎞ (4.210)
( )
e β − 1 ⎜1 + ⎜⎜
⎜ ⎝β

⎟⎟ ⎟

⎝ ⎠ ⎠

4.8 Modelarea formării speciilor chimice poluante

Speciile chimice poluante în procesele de combustie sunt compuşii oxidului de azot şi


cenuşa.

4.8.1 Modelarea numerică a formarii oxizilor de azot NOx

Emisia de NOx este în majoritate constituită din oxid de azot NO. Mai puţin
semnificativă este formarea dioxidului de azot NO2. Acestea specii chimice fiind
generic notate cu NOx , ele contribuie la formarea ploilor acide şi afectează stratul de
ozon, ca atare emisia de asemenea specii chimice poluante trebuie cuantificată şi
controlată în procesul de combustie.
Pentru calcularea emisiei NOx se porneşte de la o ecuaţie de transport pentru specia
NO. Odată rezolvată concentraţia NOx se pot calcula şi alte specii chimice precum
HCN şi NH3.
Procesul de calcul a concentraţiei NOx este un proces post-calcul al combustiei, adică
trebuiesc definite cu precizie elementele simulării combustiei pentru a se putea simula
cinetica formării NOx. Acest mod de abordare este necesar pentru că de exemplu
formarea NOx se dublează la fiecare creştere a temperaturii unei flăcări cu 900K dacă
temperatura flăcării depăşeşte 22000K. Erorile de calcul în acest domeniu de
temperaturi produc rezultate ale concentraţiilor de NOx foarte departe de realitate.
Deasemenea trebuiesc calculate cu precizie mare turbulenţa, chimia şi starea de radiaţii
din domeniul de calcul.
Pentru anumite simulări numerice este posibilă doar evaluarea calitativă a trendurilor
formării NOx , nemaifiind vorba de evaluari cantitative în termenii preciziei inginereşti
acceptabile.
Determinarea cu acurateţe a cantităţii de NOx din procesul de ardere rămâne până la
urmă o chestiune ce ţine de cercetarea experimentală şi de laborator.
La flăcările laminare şi la nivel molecular în flăcările turbulente formarea NOx poate
fi rezultatul a patru procese:
• formarea termica a NOx prin oxidarea azotului atmosferic adus în faza gazoasă
de catre amestecul gazos oxidant (aer),
• formarea promptă a NOx prin reacţii de înaltă viteză la nivelul frontului de
avans al flăcării,
• formarea din combustibil, adică din azotul prezent în combustibil,

4-55
Partea 4-Combustia

• recombustia care reduce cantitatea finală de NOx prin reacţiile NO cu alte


specii chimice din hidrocarburi.
Ecuaţiile de transport pentru speciile chimice poluante NOx se pot scrie ţinând cont de
convecţie, difuzie, producere şi consum a NO şi a speciilor înrudite. Aceste ecuaţii de
transport sunt generale ţinând cont doar de legea conservării masei. Pentru includerea
mecanismelor chimiei NOx se face apel la sistemul de referinţă Lagrangian. Pentru
formarea termică şi promptă a NOx se cuantifică doar specia chimică NO astfel:

(ρYNO ) + ∇ ⋅ (ρvrYNO ) = ∇ ⋅ (ρvD∇YNO ) + S NO (4.211)
∂t
Pentru formarea din combustibil sunt necesare şi ecuaţiile de transport al speciilor
chimice intermediare care conţin azot precum HNC şi NH3:

(ρYHCN ) + ∇ ⋅ (ρvrYHCN ) = ∇ ⋅ (ρvD∇YHCN ) + S HCN
∂t
(4.212)

(ρYNH 3 ) + ∇ ⋅ (ρvrYNH 3 ) = ∇ ⋅ (ρvD∇YNH 3 ) + S NH 3
∂t
unde cu Y... s-au notat fracţiunile masice de NO, HCN şi NH3.

4.8.1.1 Modelarea formării termice a NOx

Formarea termică a NOx este determinată de reacţii chimice care depind foarte mult de
temperatură, mecanism de reacţie chimică cunoscut drept mecanismul Zeldovici.
Aşa cum s-a arătat deja principalele reacţii reversibile care au loc pornesc de la azotul
molecular astfel:
k +1
O + N 2 ↔ N + NO
k +2 (4.213)
N + O2 ↔ O + NO
O a treia reacţie care poate apare în condiţii de amestecuri de ardere bogate în
combustibil este:
k +3
(4.214)
N + OH ↔ H + NO
Constantele de reacţie ale celor trei reacţii de mai sus au fost studiate intens în
numeroase cercetări experimentale, mai jos fiind date rezultatele cercetărilor lui
Hanson-Salimian:

4-56
Partea 4-Combustia

k1 = 1,8 ⋅ 10 8 e −38370 / T
k −1 = 3,8 ⋅ 10 7 e − 425 / T
k 2 = 1,8 ⋅ 10 4 e − 4680 / T
(4.215)
k − 2 = 3,8 ⋅ 10 3 e − 20820 / T
k 3 = 7,1 ⋅ 10 7 e − 450 / T
k −3 = 1,7 ⋅ 10 8 e − 24560 / T
unde cu k1 s-a notat sunt ratele constante de reacţie în sensul direct al primei reacţii şi
k −1 în sensul invers. Aceste rate de reacţie au unitatea de măsură în [m3/(gmol-s)].
Rata netă de formare a NO prin cele trei ecuaţii de mai sus va fi aşadar:
d [ NO ]
= k1 [O][ N 2 ] + k 2 [ N ][O2 ] + k 3 [ N ][OH ] − k −1 [ NO][ N ] − k − 2 [ NO][O] − k −3 [ NO][ H ]
dt
(4.216)

cu toate concentraţiile în [gmol/m3] (mărimile din ecuaţie între paranteze drepte


desemnează concentraţia).
Pentru calcul concentraţiilor de NO, N trebuiesc cunoscute concentraţiile de O, H, OH.
Rata formării de NOx devine semnificativă doar la temperaturi mai mari de 18000K
datorită faptului că transformarea moleculei de N2 în atomi de N necesită ruperea
legăturii covalente intermoleculare triple care este foarte puternică şi are nevoie de o
energie de disociere de 941 [kJ/gmol] şi care prin urmare mecanismul de reacţie descris
mai sus poate fi activat doar la energii mari.
Mai departe energia de oxidare a N în stare atomică este mică. Dacă este prezent
suficient oxigen rata formării şi consumării în reacţii a azotului atomic (liber) sunt
egale şi deci mecanismul de reacţie poate fi definit ca fiind semi-static. Regimul semi-
static este valid pentru majoritatea reacţiilor de ardere mai puţin pentru arderea bogată
în combustibil.
Rata formării NO în ipoteza semistatică este:
⎛ k k [ NO ] 2 ⎞
⎜1 − −1 − 2 ⎟
⎜ k1 [ N 2 ]k 2 [O 2 ] ⎟⎠
d [ NO ] ⎝
= 2k1 [O][ N 2 ] (4.217)
dt ⎛ k −1 [ NO ] ⎞
⎜1 + ⎟
⎜ k [OH ] + k [O ] ⎟
⎝ 3 2 2 ⎠

Din ecuaţia de mai sus devine evident că rata de formare a NO creşte dacă concentraţia
de oxigen creşte. Deasemenea este evident că formarea NO termic este foarte
dependentă de temperatură dar este independentă de tipul de combustibil folosit.
Aşa cum deja s-a afirmat, formarea NOx se dublează la fiecare creştere a
temperaturii zonei de ardere cu 900K dacă temperatura în incintă depăşeşte 22000K.
Rezolvarea ecuaţiei de mai sus cere cunoaşterea concentraţiei atomilor de O şi radicali
liberi OH pe lângă cunoaşterea speciilor stabile de O2 şi N2. Conform abordării lui

4-57
Partea 4-Combustia

Zeldovici se poate decupla mecanismul formării NOx termic de procesul general al


combustiei prin ipoteza că arderea se petrece la o temperatură de echilibru şi speciile
de O şi radicali liberi OH sunt stabile.
În realitate s-a observat că concentraţia de O şi OH este mai mare decât la echilibru
aşadar cercetările experimentale arată că prin asumarea acestor ipoteze (şi în special
ipoteza concentraţiei de atomi de O egală cu cea de la echilibru), emisia de NOx poate
fi subestimată cu 28%.
Din păcate literatura de specialitate nu prezintă prea multe detalii pentru concentraţia
radicalilor liberi (O şi OH) în flacăra cu difuzie turbulentă. Peters şi Donnerhack
sugerează că radicalii din echilibrul parţial contează doar pentru 25% din rata de
creştere a concentraţiei NOx termic şi că restul ar fi influenţat dinamica fluidelor în
combustie.
Pentru a se ieşi din această zonă de incertitudine în termeni onorabili privind precizia
simulării se poate cupla mecanismul de reacţie Zeldovici descris mai sus cu un
mecanism de modelare a reacţiilor hidrocarburilor cu multe specii chimice şi multe
trepte de reacţie. Dar aceasta soluţie este extrem de costisitoare în termeni de putere de
calcul necesară şi în general neeconomică şi neatractivă.
În genere softurile de simulare a combustiei folosesc trei modele: Modelul la echilibru,
Modelul la echilibru parţial şi Modelul concentraţiilor predictibile.

Modelul la echilibru

Modelul la echilibru consideră că cinetica formării NOx termic este mult mai mică
decât rata de oxidare a hidrocarburilor drept care formarea NOx are loc după terminarea
combustiei. În acest caz cele două procese pot fi complet decuplate şi calculul ratei
formării NOx se face presupunând că reacţiile de combustie sunt la echilibru. După
Westemberg concentraţia de atomi de oxigen la echilibru este dată de:
5 −1 / 2 −31090 / T
[O] = k p [O2 ]1 / 2 = 31 4⋅4
,97 104
4T24e444 3[O2 ]
1/ 2
(4.218)
kp

În ceea ce priveşte calculul concentraţiei de OH, cea de-a treia ecuaţie a mecanismului
lui Zeldovici se consideră a fi neglijabilă dat fiind că:
k 2 [O2 ] echilibru >> k 3 [OH ] echilibru
(4.219)

Modelul la echilibru parţial

O abordare mai realistă decât metoda anterioară este prin considerarea unei reacţii
mediate de o specie intermediară în disocierea oxigenului molecular:
O2 + M ↔ O + O + M (4.220)
drept care concentraţia de atomi de oxigen este dată de:
[O] = 36,64 ⋅ 10 5 T −1 / 2 e −27123 / T [O2 ]1 / 2 (4.221)
care duce la valori calculate mai mari decât (3.218).

4-58
Partea 4-Combustia

În această abordare concentraţia [OH] este dată de relaţia:


[OH ] = 2,129 ⋅ 10 2 T −0,57 e −4595 / T [O]1 / 2 [ H 2 O]1 / 2 (4.222)
Modelul concentraţiilor predictibile

Când concentraţia de atomi de oxigen şi OH este modelată precis de pildă prin modelul
flăcării arătat în simularea cu amestecuri nepremixate, concentraţia de atomi de oxigen
se ia din fracţiile de masă de [O] şi [OH] calculate local în simulare.

4.8.1.2 Modelarea formării prompte a NOx

Există cercetări experimentale care arată că formarea promptă a NOx produce o


cantitate deloc de neglijat de compuşi de reacţie în anumite condiţii de ardere precum
în arzătoarele în trepte sau turbinele pe gaz în amestecurile bogate în combustibil. În
arzătoarele normale staţionare contribuţia mecanismului prompt de formare este
neglijabilă.
Mecanismul de formare prompt implică existenţa unei serii de reacţii chimice şi de
specii chimice intermediare date mai jos:
CH + N 2 ↔ HCN + N
N + O2 ↔ NO + O (4.223)
HCN + OH ↔ CN + H 2 O
CN + O2 ↔ NO + CO
Un anumit număr de specii chimice care rezultă în urma fragmentării combustibilului
pot fi sursa producerii de NOx prompt ca de exemplu CH, CH2, C, C2H etc. Contribuţia
cea mai mare o are însă CH şi CH2 astfel:
CH + N 2 ↔ HCN + N (4.224)
CH 2 + N 2 ↔ HCN + NH
Formarea de NOx prompt este direct proporţională cu numărul atomilor de carbon
prezenţi pe unitatea de volum şi este independentă de felul combustibilului. Cantitatea
de HCN creşte cu concentraţia radicalilor de hidrocarburi din zona de reacţie. Într-o
anumită zonă locală de reacţie concentraţia de NOx prompt creşte în timp, atinge un
vârf/maxim apoi descreşte pe măsură ce zona devine săracă în oxigen.
În studii recente se arată că probabilitatea distribuţiei maximelor locale de NOx prompt
ţinând cont de prima reacţie din (4.224) şi deci de concentraţia de CH, arată o
corespondenţă clară între aceste mărimi ceea ce duce la concluzia că majoritatea de
NOx prompt se formează din CH. Dacă se presupune adevărată această afirmaţie
atunci:
d [ NO ]
= k 0 [CH ][ N 2 ] (4.225)
dt
Aplicarea practică a ecuaţiei de mai sus ridică o problemă însă.. Din reacţiile (4.223-
224) se poate trage concluzia că predicţia formării NOx prompt în flacără cere cuplarea

4-59
Partea 4-Combustia

cineticii NOx cu mecanismul de combustie al hidrocarburilor. Acest mecanism implică


mulţi paşi şi este foarte complex iar includerea cineticii NOx duce la o şi mai mare
complicare a lor şi implicit la costuri în termeni de putere de calcul exagerate.
Un model simplificat datorat lui De Soete bazat pe compararea datelor experimentale
cu simularea numerică arată ca mai jos:
d [ NO ]
= (Rata _ Formare _ NOx _ Pr ompt ) − (Rata _ Formare _ N 2 _ Pr ompt )
dt
(4.226)
În stadiile iniţiale ale formării flăcării şi cand concentraţia de combustibil e mare şi cea
de oxigen este deasemenea mare, apar condiţii de formare a NOx prompt prin radicalii
de N. Deci rata de formare a NOx prompt locală este egală cu cea generală:
d [ NO]
= k pr [O2 ] a [ N 2 ][Combustibil ]e − Ea / RT
dt
a +1 (4.227)
7 ⎛ RT ⎞
k pr = 1,2 ⋅ 10 ⎜⎜ ⎟⎟ ; E a = 60kcal / gmol
⎝ p ⎠
unde mai sus k pr şi Ea sunt date pentru C2H4 (etilenă) şi unde a este ordinul de reacţie
care este determinat experimental, şi p este presiunea.
Ecuaţia de mai sus a fost comparată cu cercetările experimentale şi s-a arătat că
precizia acesteia descreşte cu cât amestecul este mai bogat în combustibil.
Pentru reducerea acestui tip de eroare modelul lui De Soete se poate modifica astfel
încât să ţină cont de datele experimentale. Se poate introduce un factor de corecţie f
care să ţină cont de tipul de combustibl, numărul de atomi de carbon, raţia combustibil-
aer etc.:
d [ NO ]
= fk ' pr [O2 ] a [ N 2 ][Combustibil ]e − E 'a / RT ⇒
dt
d [ NO]
⇒ S prompt , NO = M w, NO (4.228)
dt
f = 4,75 + 0,0819n − 23,2φ + 32φ 2 − 12,2φ 3
unde n este numărul de atomi de carbon din molecula hidrocarburii şi φ este raţia de
echivalenţă cuprinsă între 0,6 şi 1,6. Raţia de echivalenţă se referă la întreaga flacără şi
nu doar local. Ordinul de reacţie al oxigenului depinde de condiţia flăcării, fiind legat
de fracţiunea molară a oxgenului în flacără:
⎧ 1 _ Daca _ X O 2 ≤ 4,1 ⋅ 10 −3

⎪− (3,95 + 0,9 ln( X O 2 )) _ Daca _ 4,1 ⋅ 10 ≤ X O 2 ≤ 1,11 ⋅ 10
−3 −2
a=⎨ (4.229)
⎪ − (0,35 + 0,1 ln ( X O 2 )) _ Daca _ 1,11 ⋅ 10 −2
≤ X O 2 ≤ 0, 03
⎪ 0 _ Daca _ X O 2 ≥ 0,03

4-60
Partea 4-Combustia

4.8.1.3 Modelarea formării NOx din combustibil

Azotul deasemenea poate exista în combustibil şi poate deci contribui la formarea


amestecurilor poluante de NOx . Intensitatea cu care acest azot din combustibil se
transformă în NOx depinde de condiţiile locale ale combustiei şi de concentraţia
compuşilor azotului din combustibil. Aceşti compuşi sunt eliberaţi în faza gazoasă în
momentul în care picătura de combustibil este încălzită şi se produce devolatilizarea
putându-se elibera radicali liberi precum HCN, NH3, N, CN, NH. Aceşti radicali liberi
pot suferi două tipuri de reacţii:
⎛ O2
⎜ → NO_ Re actia(1)
Azot _ Combustibil → Specie _ Intermediara → ⎜ NO Oxidare
⎜ → N _ Re actia(2)
⎜ 2
⎝ Re ducere

Dacă se foloseşte ca specie chimică intermediară HCN vom avea:


⎛ 1:O 2
⎜ → NO _ Re actia(1)
Azot _ Combustibil → HCN → ⎜ 2:NO Oxidare (4.230)
⎜ → N _ Re actia(2)
⎜ 2
⎝ Re ducere
Termenii sursă din ecuaţiile de transport ale speciilor se pot aşadar scrie astfel:
S HCN = S pl , HCN + S HCN −1 + S HCN − 2
S NO = S NO −1 + S NO − 2 (4.231)
unde cu indicii 1 se notează reacţia (1) şi cu 2 reacţia (2).
În cazul combustibililor lichizi rata de producere a HCN este echivalentă ratei
combustibilului eliberat în stare gazoasă din picătură prin evaporare:
S combY N ,comb M w, HCN
S pl , HCN = (4.232)
M w, N V
unde S pl , HCN este sursa de HCN, S comb este rata eliberării combustibilului în formă
gazoasă din picătură prin evaporare, YN ,comb fracţiunea masică de azot din combustibil,
V este volumul celulei volumului finit.
Ratele de consum a HCN în reacţiile (1) şi (2) date mai sus sunt:
R(1) = A1 X HCN X Oa 2 e − E1 / RT
a
R( 2 ) = A2 X HCN X NO e − E2 / RT
(4.233)
A1 = 1010 ; A2 = 3 ⋅ 1012 ; E1 = 67; E 2 = 60
Cum fracţiunea molară este legată de fracţia masică prin masele moleculare ale
speciilor chimice M w,i şi a amestecului M w, m avem:
M w, m Y ρRT
X i = Yi = i (4.234)
M w , i M w ,i p

4-61
Partea 4-Combustia

Ratele masice de consum ale HCN din relaţia (4.231) sunt:


M w, HCN p
S HCN −1 = − R1
RT
(4.235)
M w, HCN p
S HCN − 2 = − R2
RT
unde T este temperatura medie din volum.
Din reacţiile (4.230) se poate observa că reacţia (1) produce NOx iar reacţia (2) îl
distruge. Astfel avem:
M w, NO M w, NO p
S NO −1 = − S HCN −1 = R1
M w, HCN RT
(4.236)
M w, NO M w, NO p
S NO − 2 = − S HCN − 2 = − R2
M w, HCN RT
Daca amoniacul apare ca specie chimică intermediară atunci mecanismul de reacţie
este:
⎛ 1:O 2
⎜ → NO _ Re actia(1)
Azot _ Combustibil → NH 3 → ⎜ 2:NO Oxidare (4.237)
⎜ → N _ Re actia (2)
⎜ 2
⎝ Re ducere
Termenii sursă din ecuaţiile de transport al speciilor se pot aşadar scrie astfel:
S NH 3 = S pl , NH 3 + S NH 3−1 + S NH 3− 2
S NO = S NO −1 + S NO − 2 (4.238)
unde cu indicii 1 se notează reacţia (1) şi cu 2 reacţia (2).
În cazul combustibililor lichizi rata de producere a HCN este echivalentă ratei
combustibilului eliberat în stare gazoasă din picătură prin evaporare:
S comb YN ,comb M w, NH 3
S pl , NH 3 = (4.239)
M w, N V
unde S pl , NH 3 este sursa de NH3, S comb este rata eliberării combustibilului în formă
gazoasă din picătură prin evaporare, YN ,comb fracţiunea masică de azot din combustibil,
V este volumul celulei volumului finit.
Ratele de consum a NH3 în reacţiile (1) şi (2) date mai sus sunt:
R(1) = A1 X NH 3 X Oa 2 e − E1 / RT
a
R( 2) = A2 X NH 3 X NO e − E2 / RT
(4.240)
A1 = 4 ⋅ 10 6 [ s −1 ]; A2 = 1,8 ⋅ 10 8 ; E1 = 32[kcal / gmol ]; E 2 = 27
Cum fracţiunea molară este legată de fracţia masică prin masele moleculare ale
speciilor chimice M w,i şi a amestecului M w, m avem:

4-62
Partea 4-Combustia

M w, m Yi ρRT
X i = Yi = (4.241)
M w , i M w ,i p
Ratele masice de consum ale HCN din relaţia (4.231) sunt:
M w, NH 3 p
S NH 3−1 = − R1
RT
(4.242)
M w, NH 3 p
S HCN − 2 = − R2
RT
unde T este temperatura medie din volum. Din reacţiile (4.237) se poate observa că
reacţia (1) produce NOx iar reacţia (2) îl distruge. Astfel avem:
M w, NO M w, NO p
S NO −1 = − S NH 3−1 = R1
M w, NH 3 RT
(4.243)
M w, NO M w, NO p
S NO − 2 = − S NH 3− 2 = − R2
M w, NH 3 RT

4.8.1.4 Modelarea formării NOx din recombustie

Recombustia NO se face pe calea reacţiei acestuia cu hidrocarburile şi prin urmare este


redus. În genere:
CH i + NO → HCN + Pr odusi (4.244)
Se pot considera 3 mecanisme de reacţie pentru intervalul de teperaturi cuprins între
16000K şi 21000K:
k1
CH + NO → HCN + O
k2
CH 2 + NO → HCN + OH (4.245)
k3
CH 3 + NO → HCN + H 2 O
k1 = 10 8 ; k 2 = 1,4 ⋅ 10 6 e −550 / T ; k 3 = 2 ⋅ 10 5
Pentru temperaturi în afara acestui interval recombustia NO devine puţin probabilă.
Rata de distrugere a NO prin recombustie este:
d [ NO ]
= − k1 [CH ][ NO ] − k 2 [CH 2 ][ NO ] − k 3 [CH 3 ][ NO ] (4.246)
dt
şi termenul sursă pentru mecanismul de recombustie NO în ecuaţia de transport al
speciilor este:
d [ NO ]
S recombustie, NO = − M w, NO
dt (4.247)

4-63
Partea 4-Combustia

4.8.2 Modelarea numerică a formarii cenuşii

De cele mai multe ori în simulările numerice pentru modelarea mecanismelor formării
cenuşii se apelează la modelul într-un singur pas Khan-Greeves la care nucleul de
cenuşă ascultă de rata de combustie Magnussen.
Acest model consideră ecuaţia de transport a cenuşii ca fiind:
∂ ⎛ μ ⎞
(ρYcenusa ) + ∇ ⋅ (ρvrYcenusa ) = ∇ ⋅ ⎜⎜ t ∇Ycenusa ⎟⎟ + Rcenusa (4.248)
∂t ⎝ σ cenusa ⎠
unde Ycenusa este fracţiunea masică a cenuşii, σ cenusa este numărul lui Prandtl turbulent
la cenuşă, Rcenusa este rata netă de generare a cenuşii.
Rcenusa este în fapt este echilibrul care se stabileşte între formarea de cenuşă Rcenusa, form
şi combustia acesteia Rcenusa,comb :
Rcenusa = Rcenusa, form − Rcenusa,comb
(4.249)
Rcenusa, form = C s p combφ r e − E / RT
unde C s este o constantă, p comb este presiunea parţială a combustibilului iar φ este raţia
de echivalenţă.
Rata combustiei cenuşii este minimul dintre:
ε
R1 = AρYcenusa
k
Ycenusaν cenusa (4.250)
Yox ε
R2 = Aρ
ν cenusa Ycenusaν cenusa + Ycombν comb k
Rcenusa,comb = min (R1 , R2 )
unde A este o constantă a modelului lui Magnussen, Yox şi Ycomb sunt fracţiile masice
ale oxidantului şi combustibilului, iar ν cenusa şi ν comb sunt masele stoichiometrice ale
cenuşii şi combustibilului.

4.9 Aplicaţii rezolvate

4.9.1 Aplicaţia 4.1-Analiza unui Combustor de metan

Fie un combustor de metan cu o geometrie ca în figura de mai jos. Metanul intra printr-
un orificiu central cu diametru de 10 mm şi cu viteza de 80 m/s, la 26 grd C, iar aerul
prin două orificii laterale fiecare cu diametrul de 5 mm şi cu viteza de 250 m/s, la 26
grd C. Să se modeleze numeric procesul de ardere.

4-64
Partea 4-Combustia

Fig.4.14-Aplicaţia 4.1
Domeniul fluidului odată generat geometric este populat cu reţeaua de volume finite.
Se definesc materialele care participă la amestec, cu proprietăţi derivate din legile
difuziei. Se impun următoarele condiţii la frontiere în model:
• La intrarea din centrul modelului se consideră că intră metan pur (100% CH4)
la temperatura de 26 grd C şi cu viteza de 80 m/s
• La intrarile laterale se consideră că intră aer (23% O2) la temperatura de 26 grd
C şi cu viteza de 250 m/s.
• Ieşirea din sistem este modelată ca având presiunea (relativă) zero.
• Pereţii se modelează ca fiind adiabatici.
Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, modelul de
tranfer al căldurii prin radiaţie P-1, criterii de relaxare standard şi criterii de
convergenţă a soluţiilor standard, amestecarea speciilor se face conform ecuaţiilor de
difuzivitate. Reacţiile de combustie au fost considerate volumetrice, cu interacţiunea
turbulenţă-chimie modelată cu modelul Eddy-Dissipation (dispersie prin vârtejuri).
În ceea ce priveşte comportamentul dinamic al fluidelor din combustor, presiunea
totală are o variaţie ca în figura de mai jos:

4-65
Partea 4-Combustia

Fig.4.15-Distribuţie presiune totală şi curbele de variaţie pe suprafeţele de control 1 şi 2

Dacă se definesc două suprafeţe de control, prima care traversează longitudinal


combustorul prin mijloc, şi a doua chiar pe suprafaţa orificiului de ieşire din domeniu,
se pot ridica două curbe de variaţie a presiunii ca în figura de mai sus. Presiunea
maximă poate ajunge până la 6 bari. Vitezele fluidului în domeniu sunt date în figura
de mai jos, unde se va observa că viteza creşte spre ieşirea din domeniu datorită
combustiei până la un maxim de 3000 m/s, care este o viteză supersonică.

Fig.4.16-Distribuţie viteză fluid şi curbele de variaţie pe suprafeţele de control 1 şi 2

4-66
Partea 4-Combustia

Fig.4.17-Distribuţie energie cinetica de turbulenţă şi curba de variaţie pe suprafaţa de control


1
Zona cu o turbulenţă deosebită apare la ieşirea din combustor, unde energia cinetică de
turbulenţă atinge valori de până la 4,5 e5 m2/s2.
Temperatura în combustor poate atinge maxime de 34000C, în zonele apropiate ieşirii
din domeniu (la nivelul saltului de diametru). Cum e şi firesc temperatura creşte de la
intrarea către ieşirea din domeniu datorită fenomenelor de combustie.
Densitatea de energie este dată în figura 4.19 în care se vede că zona cea mai intens
energetică este zona de ieşire din combustor.
În Fig.4.20 se poate observa că zona de reacţie se află la limita dintre starturile
speciilor reactanţilor, iar cea mai înaltă rată este la saltul de geometrie la ieşirea din
domeniu dată de mărimea foarte mare a turbulenţei în acea zonă.

Fig.4.18-Distribuţie temperatura totala şi curbele de variaţie pe suprafeţele de control 1 şi 2

4-67
Partea 4-Combustia

Fig.4.19-Distribuţie energie totală şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1

Fig.4.20-Distribuţie rată reactie turbulentă

Fig.4.21-Distribuţie fracţie molară metan şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1

În cursul procesului de ardere metanul este consumat de aceea aşa cum se vede în
figura de mai sus, fracţia sa molară în amestec scade de la intrarea în combustor spre
ieşirea din aceasta. Dar după cum se vede la ieşire mai există încă 2% CH4 nears care
probabil se va consuma în instalaţia care urmează după combustor. Dacă evacuarea se
face în atmosferă, atunci flacăra se va continua şi la ieşirea din combustor până la
epuizarea combustibilului.
Oxigenul în schimb asa cum se vede mai jos, se va consuma aproape complet în timpul
arderii. Oxigenul în amestec pe curba SC1 pleaca de la zero de vreme ce injectorul de
metan are în compoziţie doar metan 100%, apoi concentraţia de oxigen creşte brusc în
dreptul saltului de diametru de la ieşire unde condiţiile geometrice fac ca oxigenul să

4-68
Partea 4-Combustia

fie expulzat forţat în vâna de metan. Acest fenomen de amestecare forţată duce la o
rată de reacţie înaltă în această zonă.

Fig.4.22-Distribuţie fracţie molară oxigen şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1

În figura de mai jos este dată distribuţia fracţiunii molare de apă în combustor. Apa
este un produs de reacţie care va avea o concentraţie mai mare către ieşirea din
combustor pe măsură ce reacţia de ardere produce apă. La ieşirea din combustor
aproape 15-18% este fracţie molară de apă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
dioxidul de carbon care creşte până la o fracţie molară de 0,8.
În ceea ce priveşte poluanţii (cenuşa) ea în aceste condiţii de ardere aproape perfecte
nu apare decât în două zone aşa cum se vede în figura 4.25.

Fig.4.23-Distribuţie fracţie molară apă şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1

Fig.4.24-Distribuţie fracţie molară dioxid de carbon şi curba de variaţie pe suprafaţa de


control 1

4-69
Partea 4-Combustia

Fig.4.25-Distribuţie fracţie masică cenuşă

4.9.2 Aplicaţia 4.2-Analiza numerică a unui combustor cu praf de cărbune pentru


termocentrală

Fie un combustor care arde praful de cărbune ca în figura de mai jos. El este alcătuit
dintr-un injector de praf de cărbune care este injectat de injector cu debitul de 0,15
kg/s, la temperatura de 260C, cu componenta verticală a vitezei (pe axa Oy) de -10 m/s
şi orizontală de ± 5m / s . Diametrul maxim al particulelor de cărbune este 0,0002 m,
este de 7e-5 m, iar mediu de 0,000134 m.
Aerul intră pe două orificii laterale cu viteza de 15 m/s, la temperatura de 260C.
Temperatura pereţilor combustorului în funcţionare este de 9000C.
La ieşirea din arzător se află un mănunchi de ţevi cu diametrul de 50 mm, prin care apa
este transformată în abur, şi la care coeficientul de transfer de căldură prin convecţie
este de 5,661e5 W/m2K.
Cărbunele a fost analizat chimic şi are compoziţia:

Element Greutate % Moli Fracţie molară


C 89,3 7,44 0,581
H 5 5 0,390
O 3,4 0,21 0,016
N*(+S) 2,3 0,16 0,013
Total 12,81
*Sub simbolul N s-a adunat şi cantitatea de sulf
Tabelul 4.4-Compoziţie chimică praf cărbune
Puterea calorică a sortimenului de cărbune este de 35,3 MJ/kg, căldura specifică este de
1000 J/kg-K cu densitatea de carbon solid în masa de cărbune de 1300 kg/m3.
Aerul se consideră a avea în compoziţie 21% oxigen şi 79% azot.

4-70
Partea 4-Combustia

Fig.4.26-Aplicaţia 4.2
Domeniul fluidului odată generat geometric este populat cu reţeaua de volume finite.
Se definesc materialele care participă la amestec, cu proprietăţi derivate din legile
difuziei. Se impun următoarele condiţii la frontiere în model:
• La intrarea din centrul modelului (punct de injecţie de coordonate x=0 m,y=-
0.05 m) se modelează injecţia prafului de cărbune cu tip de injecţie de grup,
număr de traiectorii de particule 10, distribuţia diametrelor particulelor de
cărbune de tip Rosin-Rammler, cu debitul de 0,15 kg/s, la temperatura de
260C, cu componenta verticală a vitezei (pe axa Oy) de -10 m/s şi orizontală de
± 5m / s , cu diametrul maxim al particulelor de cărbune este 0,0002 m, este de
7e-5 m, iar mediu de 0,000134 m.
• La intrarile laterale se consideră că intră aer (21% O2) la temperatura de 26
grd C şi cu viteza de 15 m/s.
• Ieşirea din sistem este modelată ca având presiunea (relativă) zero.
• Pereţii se modelează ca având temperatura de 9000C.
• Pereţii ţevilor de abur se modelează ca având coeficientul de transfer de
căldură prin convecţie de 5,661e5 W/m2K
Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, modelul de
tranfer al căldurii prin radiaţie P-1, criterii de relaxare standard şi criterii de
convergenţă a soluţiilor standard, amestecarea speciilor se face conform ecuaţiilor de
difuzivitate. Reacţiile de combustie au fost considerate ca fiind modelate cu PDF
neadiabatic (v.Cap.4.2.4).

4-71
Partea 4-Combustia

Analiza dinamicii fluidelor

Fig.4.27-Distribuţie presiunii totale şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1

După cum se vede mai sus presiunea totală în domeniul fluidului variază crescător-
descrescător dinpre zona de injecţie către evacuarea gazelor arse.
Viteza variază crescător către evacuare (Fig.4.28) cu maxime de până la 44 m/s.
Analiza funcţiilor de curent (Fig.4.29) dezvăluie existenţa a trei zone de circulaţie
închisă (turbionare) care sunt datorate admisiei specifice a aerului în combustor.
Distribuţia vorticităţii (Fig.4.30) arată că în zona ţevilor de abur se dezvoltă condiţii
propice apariţiei unei vorticităţi relativ mari.

Fig.4.28-Distribuţie viteză şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1

4-72
Partea 4-Combustia

Fig.4.29-Funcţiile de curent Fig.4.30-Vorticitatea

Fig.4.31-Densitatea Fig.4.32-Intensitatea turbulenţei

Densitatea cea mai mare apare la nivelul turbioanelor (Fig.4.31) iar turbulenţa cea mai
mare apare deasemenea în zona turbionară şi în zona ţevilor de abur.
Analiza termică

4-73
Partea 4-Combustia

Fig.4.33-Distribuţie temperatură şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1şi 2

Temperaturile maxime dezvoltate în domeniul combustorului atinge un maxim de


20700C în zona de evacuare (Fig.4.33). Analiza distribuţiei temperaturilor în zona de
evacuare relevă faptul că gazele de ardere rezultate au o distribuţie neuniformă, ţevile
din dreapta „beneficiind” de gaze la temperaturi medii de doar 8000C. În consecinţă
zona aceasta trebuie reproiectată ori ţevile din zonă trebuie să fie alimentate cu debite
de apă (prin vane de reglare debit) mai mici calculate astfel încât calitatea aburului din
aceste ţevi să fie egală cu cel provenind de la celelalte ţevi.
Distribuţia entalpiei şi a energiei totale (Fig.4.34-35) evidenţiază zona unde apare
flacăra, această zonă fiind caracterizată de energii înalte.
Temperatura radiaţiei calorice şi mărimea radiaţiei incidente (Fig.4.36-37) arată că
fenomenul de transfer al aldurii prin radiaţie este cel mai intens în zona flăcării şi se
diminuează pe măsură ce gazele arse se produc acestea având un coeficient de
absorbţie mai mare (Fig.4.38).
Căldura specifică (Fig.4.39) este mai mare în zona unde particulele de cărbune se
volatilizează şi ard.

Fig.4.34-Entalpia Fig.4.35-Energia totală

4-74
Partea 4-Combustia

Fig.4.36-Temperatura radiaţiei Fig.4.37-Radiaţia incidentă

Fig.4.38-Coeficientul de absorbţie a radiaţiilor Fig.4.39-Căldura specifică

Analiza speciilor chimice, a poluanţilor (cenuşă) şi a evoluţiei fazei discrete


(particulele de cărbune)

Fig.4.40-Distribuţie concentraţie molară de carbon solid şi curba de variaţie pe suprafaţa de


control 1

4-75
Partea 4-Combustia

Aşa cum este normal să se întâmple (Fig.4.40), carbonul solid care este în compoziţia
prafului de cărbune se va găsi cu preponderenţă în zona de injecţie. Concentraţia
maximă apare la 180-200 mm depărtare de punctul de injecţie tocmai pentru că
particulele de praf sunt frânate aerodinamic şi în această zona se aglomerează înainte
de a fi ars.

Fig.4.41-Distribuţie concentraţie molară de oxigen şi curba de variaţie pe suprafaţa de control


2
Necesitatea reproiectării combustorului se demonstrează şi prin prezenţa oxigenului
(Fig.4.41) în zona de evacuare ceea ce indică o ardere incorectă datorată geometriei
incorecte a arzătorului.
La fel prezenţa CO2 (Fig.4.42) şi apă (Fig.4.43) într-o cantitate mai mică în partea
dreaptă a evacuării arată o distribuţie neuniformă a produşilor de ardere în combustor
şi necesitatea reproiectării acestuia.
Analizând producţia de poluant (cenuşă) (Fig.4.44) se poate deduce că ţevile din zona
centrală a zonei de evacuare în timp vor fi acoperite de cenuşă ceea ce va înrăutăţi
condiţiile de schimb de căldură afectând eficienţa combustorului.
Fracţia medie de amestecare de care depinde mecanismul de reacţie în abordarea PDF,
(Fig.4.45) arată o fracţie medie mare în zona de dezvoltare a flăcării.

Fig.4.42-Distribuţie concentraţie molară de CO2 şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 2

4-76
Partea 4-Combustia

Fig.4.43-Distribuţie concentraţie molară de apă şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 2

Fig.4.44-Distribuţie fracţie molară şi densitate cenuşă

Fig.4.45-Distribuţie fracţiei medii de amestecare şi curba de variaţie pe suprafaţa de control 1

4-77
Partea 4-Combustia

Fig.4.46-Distribuţie emisie de radiaţii şi viteze ardere fază discretă


Faza discretă (praful de cărbune-particulele) participă şi ele la bilanţul energetic total.
În (Fig.4.46) se vede că faza discretă participă la procesul de transfer căldură prin
radiaţie dar prezintă viteze de ardere mari spre partea de evacuare ceea ce indică
reproiectarea combustorului fie prin lungirea traseului parcurs, fie prin diminuarea
vitezei de intrare a acestora în combustor sau oricare altă soluţie care să diminueze-
elimine acest dezavantaj.

Fig.4.47-Distribuţie viteză de evaporate-volatilizare şi densitate fază discretă


În (Fig.4.47) se vede că procesul de evaporare are loc cum este şi firesc imediat după
injecţia particulelor, iar densitatea fazei discrete variază descrescător de la zona de
injecţie către evacuare gaze arse.

4-78
Partea 4-Combustia

Fig.4.48-Traiectorii calculate particule

În figura de mai sus sunt prezentate traiectoriile calculate ale particulelor şi zona de
impact şi ricoşeu cu peretele combustorului care este deasemenea şi o zona de
concentrare şi post-combustie.
Concluzia este că arzătorul analizat trebuie re-proiectat atât în termeni de formă
geometrică dar şi ca parametri de combustie şi dinamică a fluidelor.

4.9.3 Aplicaţia 4.3-Analiza unei turbine cu gaz metan (CH4)

Aşa cum se vede în figura de mai jos, o turbină cu gaz transformă energia cinetică a
gazelor arse în lucru mecanic de rotaţie la nivelul rotorului. De regulă turbina
antrenează un generator electric rezultând energie electrică sau dacă antrenează un
sistem de propulsie naval atunci turbina joacă rol de motor naval.

Fig.4.49-Turbină cu gaz
În principiu turbina are un compresor axial care introduce aer sub presiune în camera
de ardere unde deasemenea este injectat gazul metan care în urma combustiei capătă o
energie cinetică mare ce este transformată în mişcare de rotaţie şi lucru mecanic de

4-79
Partea 4-Combustia

către o roată (sau mai multe roţi dacă turbina este în mai multe trepte de destindere) de
turbină.
În aceast volum nu ne interesează decât fenomenele care se petrec în camera de
combustie de aceea se consideră din motive de simetrie şi pentru reducerea efortului de
calcul doar o „felie” de 600 din aceasta ca în Fig.4.50:

Fig.4.50-Modelul CAD (Computer Aided Design) al camerei de combustie

Pentru obţinerea căilor de curgere a fluidelor şi a camerei de combustie mai întâi în


geometrie CAD ca mai apoi prin tehnici specifice să se developeze „negativul” care
reprezintă practic aceste căi de curgere şi evoluţie fluide. Acesta este domeniul de
calcul al fluidului.
Astfel obţinut domeniul de calcul este populat cu o reţea de volume finite
tridimensionale tetraedrale ca în figura de mai jos:

4-80
Partea 4-Combustia

Fig.4.51-Reţea volume finite domeniu de calcul


Se impun următoarele condiţii la frontiere:
• Zona de admisie aer de la compresor are un diametru hidraulic de 0,25 m, aerul
comprimat este temperatura de 270 C şi are viteza de 15 m/s.
• Zona injectoarelor de gaz metan (CH4) au diametrul hidraulic de 0,03 m, gazul
este temperatura de 100 0 C şi are viteza de 7 m/s. Această viteză corespunde
unui prag tehnologic minim de funcţionare.
• Zona de evacuare gaze arse de dincolo de şirul paletelor roţilor turbinii, are
diametrul hidraulic de 0,27 m şi temperatura (estimată) a gazelor arse de
10000C.
Amestecul de aer-metan şi speciile chimice rezultate în urma arderii au proprietăţile:

CO2 CH4 N2 O2 H 2O
Weight 44.009 16.043 28.013 31.998 18.015
[kg/kgmol]
Enthalpy - - 0 0 -
[J/kgmol] 3.93e8 7.48e7 2.41e8
Entropy 213715 186040 191494 205026 188696
[J/kgmolK]
Tabelul 4.5-Proprietăţi specii chimice

Toate celelalte proprietăţi fizice precum densitatea, căldura specifică etc. sunt calculate
pe baza legilor difuziei.
Simularea a implicat următoarele ipoteze: modelul de vâscozitate k-ε, modelul de
tranfer al căldurii prin radiaţie P-1, criterii de relaxare standard şi criterii de
convergenţă a soluţiilor standard, amestecarea speciilor se face conform ecuaţiilor de
difuzivitate. Reacţiile de combustie au fost considerate volumetrice, cu interacţiunea
turbulenţă-chimie modelată cu modelul Eddy-Dissipation (dispersie prin vârtejuri).
Distribuţia presiunii totale este dată mai jos. Ea are un comportament descrescător
dinspre zonele de admisie aer-gaz către evacuare gaze arse.

4-81
Partea 4-Combustia

Fig.4.52-Distribuţie presiune totală

Fig.4.53-Distribuţie viteze
Vitezele fluidului în domeniul de calcul (Fig.4.53) pot ajunge până la maxime de 228
m/s în zona paletelor rotorului turbinei, pe baza acestei viteze mari (şi implicit energie
cinetică mare a gazului) rotorul dezvoltă mişcarea şi lucrul mecanic livrat mai departe.
În zona de apariţie a flăcării de asemenea fluidul se accelerează datorită arderii.

Fig.4.54-Distribuţie temperaturi
Temperaturile maxime ating 19100C în zona dezvoltării flăcării aşa cum se vede mai
sus.

4-82
Partea 4-Combustia

În mod asemănător energia totală cea mai intensă (Fig.4.55) se eliberează în zona
dezvoltării flăcării cu un maxim de 1200 kJ/kg.

Fig.4.55-Distribuţie energie totală

Fig.4.56-Distribuţie turbulenţă

Turbulenţa are un maxim absolut în zona de admisie aer către camera de ardere, tocmai
cu scopul de a se mări intensitatea amestecării gazului cu aerul (Fig.4.56). A doua zonă
de turbulenţă intensă este în aria paletelor turbinei şi aceasta se datorează schimbării
bruşte de direcţie de curgere.
Fracţia masică a metanului este maximă (Fig.4.57) aşa cum era de aşteptat în zona de
admisie a acestuia (injectoare) şi devine nulă către zona de evacuare a gazelor arse,
aceasta indicând o ardere completă. Proiectantul coroborând zona scurtă de extindere a
fracţiei masice de metan şi temperatura maximă de 19100C poate decide creşterea
vitezei de admisie a metanului în turbină pentru creşterea temperaturii, energiei
cinetice şi eficienţei. Aşa cum s-a precizat simularea s-a făcut pentru un prag minim de
funcţionare a turbinei (limita inferioară tehnologică).
Concluzia de mai sus este confirmată şi de prezenţa oxigenului în zona de evacuare
gaze arse (Fig.4.58).
Fracţiile masice de CO2 şi apă sunt date în Fig.4.59-60.

4-83
Partea 4-Combustia

Fig.4.57-Distribuţie fracţie masică metan

Fig.4.58-Distribuţie fracţie masică oxigen

Fig.4.59-Distribuţie fracţie masică dioxid de carbon

Fig.4.60-Distribuţie fracţie masică apă

4-84
Partea 4-Combustia

4.9.4 Aplicaţia 4.4-Analiza arderii într-un injector cu vârtej de oxigen lichid-


hidrogen gazos al unui motor de rachetă cu combustibil lichid

Motoarele de rachetă care folosesc combustibil lichid sunt alimentate cu combustibil


din tancurile de combustibil în camera de ardere. Amestecul combustibil este alcătuit
de regulă dintr-un agent oxidant lichid şi un combustibil aflat tot în stare lichidă. La
nivelul camerei de ardere cei doi agenţi sunt amestecaţi şi intră în reacţia de combustie
iar gazele de ardere rezultate sunt accelerate şi ejectate cu viteze foarte mari prin
ajutajele rachetei astfel încât rezultă o forţa de propulsie.
Un motor tipic de racjhetă care foloseşte combustibil lichid este dat în figura de mai
jos:

Fig.4.61-Motor rachetă cu combustibil lichid


Camera de combustie este spaţiul unde amestecul combustibil arde la presiune înaltă.
Ca urmare pereţii acesteia trebuie să fie suficient de solizi pentru a suporta un regim de
presiuni şi temperaturi înalte. Această zonă împreună cu zona ajutajului, din acest
motiv, de regulă sunt răcite în timpul funcţionării. Deasemenea camera de combustie
trebuie să fie suficient de lungă astfel încât să permită arderea completă a
combustibilului la regim maxim de funcţionare. În camera de ardere gazele de ardere
au viteză mică dar au temperatură şi presiune mare. Pentru a transforma această
energie potenţială înmagazinată în camera de comustie în energie cinetică, ajutajul
convergent-divergent imprimă gazelor de ardere o viteză suficientă prin scăderea
presiunii şi temperaturii gazelor arse în procesul de extindere. Cum forţa de propulsie
(mai bine zis impulsul) este produsul dintre masa fluxului de gaze arse care traversează
ajutajul şi viteza acestora, rezultă că cu cât viteza este mai mare şi impulsul este mai
mare.
Acest deziderat al vitezelor mari a gazelor de ardere se poate atinge folosind ca
combustibil hidrogenul. Însă viteza gazelor de ardere depinde puternic şi de modul
cum se produce arderea în camera de combustie.
Soluţia clasică şi simplă este folosirea unui injector oxigen-hidrogen coaxial. Un astfel
de motor de rachetă clasic va avea injectoarele coaxiale dispuse cu sutele pe o placă de
injecţie dat fiind diametrele mici ale ajutajelor injectoarelor. Dar prezenţă a sute de
injectoare ridică problema fiabilităţii ansamblului.
O alternativă dezvoltată iniţial de industria sovietică aerospaţială şi după anii ‚90
preluată şi de americani şi japonezi, sunt injectoarele cu vârtej.

4-85
Partea 4-Combustia

Ele se folosesc de pildă la motarele japoneze H2-A şi H2-B sau la motorul RL-10-Pratt
& Whitney Roketdyne.
În această aplicaţie se va încerca să se cerceteze numeric combustia şi dinamica
fluidelor într-un asemenea injector cu vârtej.
Mai întâi se va obţine geometria CAD al unui asemenea injector apoi la fel ca la
aplicaţia anterioară, se modelează căile de curgere ale fluidului.

Fig.4.62-Geometria CAD a injectorului cu vârtej

a-Secţiune prin Elementul injecţie oxigen principal b-Secţiune prin Elementul injecţie oxigen
secundar

c-Secţiune prin placa injecţie hidrogen d-Conceptul de funcţionare a injectorului


Fig.4.63-Secţiuni prin elementele principale ale injectorului

4-86
Partea 4-Combustia

În figura de mai sus oxigenul vine dinspre tancul de oxigen şi valve de reglare debit la
două elemente de injecţie cu canale oblice care imprimă oxigenului o mişcare de vârtej
(circulară) iar hidrogenul prin placa de injecţie hidrogen este injectat radial în vârtejul
de oxigen rezultând amestecul combustibil. O mai bună întelegere a principiului de
funcţionare este posibilă prin studierea canalelor de curgere ale fluidelor (care va fi
totodată şi domeniul de calcul) date în figura de mai jos:

Fig.4.64-Căile de curgere fluide-domeniul de calcul


Strategia de simulare numerică implică varierea raţiilor de amestec oxigen/hidrogen la
nivel de injector pentru a se putea concluziona care ar putea fi regimul cel mai aproape
de optim din punctul de vedere al combustiei.
S-au definit 5 raţii astfel (raţia 2:1 înseamnă de două ori mai mult oxigen decât
hidrogen) :
Flux LOX/GH2 Ratio
masis la 2:1 3:1 4:1 5:1 6:1
colectoare (200%) (300%) (400%) (500%) (600%)
Colector Colectror principal oxygen (1gaură
oxygen injecţie)=0.254
[kg/sec] Colectror secundar oxygen (4 găuri
injecţie)=4x0.11
Colector 4 găuri 4 găuri 4 găuri 4 găuri 4 găuri
hidrogen injecţie injecţie injecţie injecţie injecţie
[kg/sec] =4x =4x =4x =4x =4x
0.055 0.0375 0.02825 0.0225 0.01875
Tabelul 4.6-Raţiile fluxurilor de masă de oxigen şi hidrogen
Aşadar condiţiile la frontiere la intrarea oxigenului şi hidrogenului se vor bizui pe
valorile din tabel rezultând 5 scenarii diferite. Se vor prezenta în continuare doar

4-87
Partea 4-Combustia

câteva dintre ele dar la sfârşit se vor prezenta grafice care concentrează concluziile din
toate cele 5 simulări.

Fig.4.65-Distribuţie presiune totală raţia 2.1

Fig.4.66-Distribuţie presiune totală raţia 4.1

Fig.4.67-Distribuţie presiune totală raţia 6.1

4-88
Partea 4-Combustia

Fig.4.68-Variaţia presiunii la aria de exit injector (Presiunea cea mai mare e la raţia 2:1)
Se observă din grafic că cu cât mai mult combustibil există în amestec cu atât
presiunea creşte la ieşirea din injector. De la raţia 4:1 mai departe presiunea este
constantă.

2:1 4:1

6:1

Efectul de vârtej
Fig.4.69-Distribuţie viteze, raţiile date sub fiecare figură

4-89
Partea 4-Combustia

Dacă deasemenea se studiază evoluţia vitezei la ieşirea din injector (Fig.4.70) se poate
deduce acceaşi concluzie: cu cât ma puţin combustibil ajunge în camera de ardere cu
atât mai puţină putere disponibilă are motorul rachetei. Ceea ce este interesant de
observat este efectul de vârtej obţinut la nivelul canalelor de injecţie oxigen.
Dacă deasemenea se studiază evoluţia temperaturii la ieşirea din injector (Fig.4.72) se
poate deduce că temperatura scade la mai puţin de jumătate prin scăderea de şase ori a
cantităţii de hidrogen disponibile la injector. Pragul de 4:1 deja pare a fi critic în sensul
că parametrii curgerii devin insensibili la scăderea raţiei oxigen-hidrogen.

Fig.4.70-Variaţia vitezei la aria de exit injector

2:1 4:1

6:1
Fig.4.71-Distribuţie temperaturi, raţiile date sub fiecare figură

4-90
Partea 4-Combustia

Fig.4.72-Variaţia temperaturii la aria de exit injector

2:1 4:1

6:1
Fig.4.73-Distribuţie intensitate turbulenţă, raţiile date sub fiecare figură

Din graficul de mai jos se poate deduce un parametru foarte important al combustiei,
intensitatea turbulenţei. Cu cât turbulenţă este mai mare cu atât amestecarea oxigenului
cu hidrogenul este mai intensă rezultând condiţii de ardere mai bune. La fel se poate
deduce că cu cât se micşorează cantitatea de hidrogen disponibilă, condiţiile de
combustie se înrăutăţesc.

4-91
Partea 4-Combustia

Fig.4.74-Variaţia intensitate turbulenţă la aria de exit injector

2:1 4:1

6:1
Fig.4.75-Distribuţie fracţie masică hidrogen, raţiile date sub fiecare figură

Fracţiunea masică de hidrogen creşte (relativ) cu căt condiţiile de ardere se înrăutăţesc


ceea ce arată că funcţionarea cu amestecuri sărace în hidrogen se reflectă negativ în
cantitatea de hidrogen nears care părăseşte injectorul. Bineînţeles că acest hidrogen
nears va fi ars mai departe în camera de combustie.

4-92
Partea 4-Combustia

Fig.4.76-Variaţia fracţiune masică hidrogen la aria de exit injector

2:1 4:1

6:1
Fig.4.77-Distribuţie fracţie masică oxigen, raţiile date sub fiecare figură

Oxigenul care părăseşte necombinat zona de reacţie este aproape constant (o diferenţă
de numai 5% între raţiile 2:1 şi 6:1 (Fig.4.78).

4-93
Partea 4-Combustia

Fig.4.78-Variaţia fracţiune masică oxigen la aria de exit injector

2:1 4:1

6:1
Fig.4.79-Distribuţie fracţie masică apă, raţiile date sub fiecare figură

În urma reacţiei dintre hidrogen şi oxigen rezultă apa, care este produsul principal de
reacţie. Din graficul de mai jos se poate vedea că apa ca şi produs de reacţie are o
fracţie masică scăzătoare de la raţia 2:1 către 6:1, fapt logic dat fiind că mai puţin
hidrogen disponibil la reacţie înseamnă mai puţini produşi de reacţie.

4-94
Partea 4-Combustia

Fig.4.80-Variaţia fracţiune masică apă la aria de exit injector

4-95
Partea 4-Combustia

ANEXA 1-Elemente de teoria arderii

Arderea este o reacţie chimică, exotermă, de oxidare rapidă a amestecului


combustibil, cu emisie de lumină iar zona în care are loc majoritatea reacţiilor chimice
şi emisia de lumină cea mai importantă se numeşte flacără. Prin ardere sistemul
termodinamic îşi modifică compoziţia chimică, iar temperatura substanţelor finale este
mai mare decât a celor iniţiale, ca rezultat al degajării de căldură.
Principalele obiective ale studiului reacţiei de ardere a unui amestec
combustibil sunt: determinarea compoziţiei substanţelor finale, a cantităţii de căldură
degajată, ca şi a temperaturii de ardere, la sfârşitul acestei evoluţii.
Combustibilul poate fi definit fie prin analiza elementară, fie prin formula sa
chimică.
În primul caz se consideră că un kilogram de combustibil are compoziţia
masică: c kg carbon, h kg hidrogen, s kg sulf, o kg oxigen şi w kg apă (se neglijează
existenţa substanţelor reziduale sau a altor compuşi: azot, etc.); avem relaţiile evidente:
c + h + s + o + w =1
şi (A4.1)
c h s o w
+ + + + = ν cb (A4.2)
12 2 32 32 18

în care cu νcb s-a notat numărul de kmoli de combustibil. Ecuaţiile


stoichiometrice de ardere sunt:
⎧C + O2 = CO 2

⎪ 1 (A4.3)
⎨ H 2 + O2 = H 2 O.
⎪ 2
⎪⎩S + O2 = SO2
Amplificând prima ecuaţie din setul (4.3) cu c/12, a doua cu h/2 şi a treia cu
s/32, se poate deduce valoarea cantităţii minime (stoechiometrice) de oxigen necesar
arderii unui kg de combustibil:
c h s−o
O0 = + + (A4.4)
12 4 32
de aici cantitatea de aer corespunzător:
O
L0 = 0
0.21 (A4.5)

În realitate, arderea, se desfăşoară în exces de aer; definim coeficientul de


exces de aer α :
L
α= > 1. (A4.6)
L0

4-96
Partea 4-Combustia

Produsele arderii, în condiţiile anterioare, vor fi:


⎧ c
⎪ν CO2 = 12

⎪ν h w
= +
⎪ H 2O 2 18

⎪ s (A4.7)
⎨ν SO2 =
⎪ 32
⎪ν O2 = 0.21(α − 1)L0

⎪ν N 2 = 0.79αL0

⎪⎩
Cantitatea totală de produse de ardere este:
N
(A4.8)
ν pa = ∑ν j
j =1
În funcţie de valorile lui α , distingem:
• ardere completă, în care produsele de ardere sunt stabile şi nu mai pot
reacţiona în continuare cu oxigenul, atunci când se dispune de o
cantitate de oxigen cel puţin egală cu cantitatea teoretică Oo,
corespunzător amestecului sărac şi
• ardere incompletă, în care unele produse de ardere, instabile, pot
reacţiona în continuare cu oxigenul, cedând energie termică şi
transformându-se ulterior în produse stabile, situaţie corespunzătoare
amestecului bogat.
În cazul în care combustibilul este definit prin formula chimică: CmHnOr,
cantitatea de oxigen este:
⎛ n r⎞ (A4.9)
O0 = ⎜ m + − ⎟
⎝ 4 2⎠
Cantitatea de căldură degajată prin arderea completă şi izotermă a unităţii de
masă dintr-o substanţă combustibilă se numeşte căldură de reacţie. Se defineşte puterea
calorică drept căldura de reacţie la presiune constantă, la o temperatură de referinţă
aleasă convenţional. Dacă gazele de ardere conţin apă, puterea calorică este numită
superioară dacă apa se află în stare lichidă, respectiv inferioară, dacă apa este în stare
de vapori.
O reacţie chimică poate fi scrisă, sub forma cea mai generală, ca:
N' N ''

∑ν γ' Aγ → ∑ν γ'' Bγ (A4.10)


γ =1 γ =1

4-97
Partea 4-Combustia

în care ν γ' ,ν γ'' sunt coeficienţii stoichiometrici ai reactanţilor Aγ (având


numărul total N’); respectiv ai produşilor reacţiei Bγ (în număr de N’’).
Se caută viteza reacţiei chimice, exprimată în moli pe unitatea de volum şi de
timp, notată ω rc . Atunci produsul (ν ' 'γ −ν 'γ )M γ ω rc reprezintă masa speciei γ produsă
în unitatea de volum şi în unitatea de timp ca rezultat al reacţiei chimice.
Viteza reacţiei chimice este proporţională cu concentraţiile reactanţilor:
N'
ω re = k ∏ Cγ γ
ν'
(A4.11)
γ =1
în care k este constanta vitezei de reacţie; relaţia (4.11) are şi o interpretare la
scară microscopică: viteza de reacţie este proporţională cu numărul de ciocniri,
proporţional la rândul său cu concentraţiile Cγ.
Prin ciocnire se înţelege fiecare apropiere dintre molecule până la o distanţă la
care întrepătrunderea câmpurilor electrice face posibile salturile de electroni şi
regruparea atomilor după legături noi. Viteza de reacţie fiind finită, constanta sa este
subunitară; aceasta reprezintă o măsură în care ciocnirile sunt eficiente. Pentru ca
ciocnirea să fie eficientă, moleculele trebuie să posede o energie suficientă pentru
ruperea legăturilor vechi. Surplusul de energie faţă de energia medie, necesar pentru ca
ciocnirea să fie eficientă se numeşte energie de activare (Fig.A4.1).

Fig.A4.1 Energia de activare


Din figura A4.1 se vede că desfăşurarea reacţiei exotermice se produce prin
trecerea de la energia iniţială Ei la cea finala Ef; pentru această trecere, moleculele
trebuie să dezvolte energie de activare Ea; prin reacţie s-a degajat căldura de reacţie
Q=Ei-Ef. Se observă că, pentru reacţia inversă, energia de activare este mai mare
(E+Q). În general, o asemenea reacţie poate prezenta mai multe trepte elementare.
Aşadar, în cinetica chimică se întâlnesc două probleme de bază:
• determinarea constantei vitezei de reacţie
• şi determinarea mecanismului de reacţie, adică a treptelor elementare
prin care se produce reacţia.

4-98
Partea 4-Combustia

Pentru reacţia într-o singură treaptă, constanta este dată de legea empirică a lui
Arrhenius:
Ea
− (A4.12)
k = Ae ℜT

unde Ea este energia de activare, ℜ constanta generală a gazelor şi T


temperatura absolută; A se numeşte factor de frecvenţă:
A = BT α , (A4.13)
cu B constantă şi α=(0, 1).
Energia de activare nu depinde de temperatură. Ea se poate determina
experimental, reprezentând valorile măsurate ale funcţiei ln(k) în funcţie de 1/T şi
calculând panta unei linii medii drepte, iar A se calculează din (A4.13).
Relaţia (A4.12) indică modul în care putem realiza activarea moleculelor, prin
ridicarea temperaturii gazelor.
Un exemplu de activare îl constituie disocierea, care produce elemente reactive
instabile: atomi şi radicali liberi, care au o energie de activare relativ mai redusă decât
cea a moleculelor situate pe nivelul energetic mediu. O reacţie elementară de forma
(A4.10) se poate desfăşura în ambele sensuri, constantele vitezei de reacţie, k' şi k’’,
pentru reacţia directă, respectiv opusă, fiind diferite. Viteza reacţiei reversibile este:
⎛ N' ν' '' ⎞
( )
N ''
ω γ = ν γ'' − ν γ' ⎜ k ' ∏ C j j − k ' ' ∏ C νJ J ⎟, (A4.14)
⎜ j =1 ⎟
⎝ j =1 ⎠
în care produsele de concentraţii se extind la toate speciile chimice prezente
într-un membru sau altul al ecuaţiei. La echilibru ωγ = 0 , astfel încât:
k ' max ( N ', N '' ) ν γ'' −ν γ' (A4.15)
= ∏ Cγ = Kp,
k'' γ =1
în care kp se numeşte constantă de echilibru. Altă formă pentru această mărime
este:
N ''

∑ (ν γ −ν γ ) ∏ν Bγ
max( N ' , N ' ' ) ν γ' '
'' '

⎛ p⎞ γ =1 γ =1 (A4.16)
K p = ⎜⎜ ⎟⎟ ,
⎝ν t ⎠
N'

∏ν A
'
γγ
γ
γ =1
În reacţiile de ardere, echilibrele statice se stabilesc între substanţele finale şi
produsele intermediare obţinute prin disocierea termică a produselor finale. Reacţiile
chimice cele mai importante sunt date mai jos împreună cu constantele de echilibru
definite prin legea maselor.

4-99
Partea 4-Combustia

⎧ −1

⎪CO + 1 O ↔ CO ;K ⎛ p 2 ν CO2

= ⎜ ν ⎟⎟ ν ν 1 / 2

⎪ 2
2 2 p CO

⎪ ⎝ t⎠ CO O2
⎪ −
1
⎪ 1 ⎛ p ⎞ 2 ν H 2O
⎪ H 2 + O2 ↔ H 2 O; K p H 2 = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ γ t ⎠ ν H 2ν O2
1/ 2
⎪ 2
⎪ 1

⎪ 1 ⎛ p ⎞ 2 ν H 2O
⎪OH + H 2 ↔ H 2 O;K p OH = ⎜⎜ ⎟⎟
⎪ 2 ⎝ ν t ⎠ ν OHν H 2 .
1/ 2
⎨ (A4.17)
⎪ ν 1 / 2ν 1 / 2
⎪ NO ↔ 1 N 2 + 1 O2 ; K p = N 2 O2
⎪ 2 2 NO
ν NO
⎪ 1
⎪ −
⎛ p ⎞ 2 ν H2
1/ 2
1
⎪ H ↔ H 2 ;K p = ⎜ ⎟
⎪ 2 H ⎜ν ⎟ ν
⎝ t⎠ H
⎪ 1
⎪ −
2 νO
1/ 2
⎪O ↔ 1 O ;K = ⎛⎜ p ⎞⎟ 2

⎪ 2 pO ⎜ ⎟
⎩ 2 ⎝ν t ⎠ ν O

În relaţiile anterioare, cu p s-a notat presiunea la care se realizează reacţia şi νt


numărul total de kmoli prezenţi în reacţie, inclusiv substanţele inerte.
Calculul concentraţiei la echilibru se efectuează considerând că în urma arderii
există o serie de substanţe intermediare şi că acestea disociază; cantitatea disociată
poate fi apreciată în funcţie de necunoscutele r, s, t, x, y, z, presupunând că r kilomoli
de CO2 disociază dând r kmoli de CO şi (1/2) r kmoli de O2, în mod asemănător,
procedându-se şi în cazul celorlalte ecuaţii chimice:
⎧ 1 1
⎪rCO + 2 rO2 ← rCO2 ; sH 2 + 2 sO2 ← sH 2 O
⎪ (A4.18)
⎪ 1 1 1
⎨tOH + tH 2 ← tH 2 O; xNO ← xN 2 + xO2 .
⎪ 2 2 2
⎪ 1 1
⎪ yH ← 2 yH 2 ; zO ← 2 zO2

În cazul arderii în exces, compoziţia gazelor de ardere la echilibru chimic este
următoarea:
• substanţe rezultate prin ardere

4-100
Partea 4-Combustia

⎧ν CO2 − r

⎪ν H 2O − s − t
⎪ (A4.19)
⎨ν O + 1 r + 1 s − 1 x − 1 z
⎪ 2 2 2 2 2
⎪ 1
⎪ν N 2 − x
⎩ 2
• substanţe rezultate din disociere:
⎧ 1 1
⎪H 2 = s + 2 t − 2 y

⎪ OH = t (A4.20)

⎨ NO = x
⎪H = y

⎪O = z
⎪⎩
astfel încât numărul total de kmoli la echilibru este:
1 1 1 1 1 (A4.21)
ν t = ν CO2 + ν H 2O + ν O2 + ν N 2 + r + s + t + y + z
2 2 2 2 2

în care se utilizează pentru, ν CO2 ,ν H 2O ,ν O2 şi ν N 2 valorile din (4.7).


Numărul de kmoli la echilibrul chimic, calculat ca mai sus, se introduce în
ecuaţiile (A4.17), constantele de echilibru fiind cunoscute; se obţine astfel un sistem de
6 ecuaţii cu 6 necunoscute (r, s, t, x, y, z) care se poate rezolva. După necesităţi, la
temperaturi mai scăzute se poate neglija un număr de ecuaţii de echilibru, rezolvarea
sistemului devenind mai simplă.
Cinetica chimică precizează că reacţiile chimice se pot desfăşura după un
mecanism mono-, bi- sau trimolecular, numite şi reacţii de ordin cinetic 1, 2 sau 3,
respectiv.
Probabilitatea ciocnirii unui număr de molecule mai mare decât trei este
redusă, astfel încât reacţii de ordin mai mare nu se produc în natură. Este evident că
desfăşurarea reacţiilor complexe de ardere presupune trecerea prin faze intermediare de
la produsele iniţiale la cele finale. Această evoluţie se poate realiza prin reacţii paralele
(ex.: disocierea apei) sau consecutive (de tip catalitic).
Experimental s-au constatat următoarele:
• reacţiile de ardere nu pot fi amorsate numai prin iniţierea unor elemente
reactive instabile (atomi şi radicali liberi);
• elementele reactive au rolul de propagatori ai reacţiilor intermediare,
asigurând transformarea produselor iniţiale în produse finale treptat;
• evidenţierea existenţei produselor intermediare şi a elementelor reactive;

4-101
Partea 4-Combustia

• neconcordanţa între vitezele calculate pentru reacţiile de diferite ordine


cinetice şi cele reale, mai mari decât primele.

Fig.A4.2 Mecanisme de reacţie înlănţuite şi ramificate

Aceste constatări stau la baza explicitării mecanismelor de reacţie înlănţuite şi


ramificate, ilustrate în fig.A4.2. Reacţiile ramificate decurgând la viteze mari se mai
numesc catenare; ele se pot declanşa şi la temperatură constantă, iar datorită procesului
de ramificare a lanţurilor au o natură autocatalitică sau autoacceleratoare. În evoluţia
tipurilor de reacţii menţionate anterior se disting trei etape, în care se produc, respectiv,
reacţii de iniţiere, de propagare şi de întrerupere, marcate prin I, II şi III pe figura A4.2.
Întreruperea se produce atunci când apare una din următoarele situaţii: ciocnirea cu o
moleculă inertă (neactivată); ciocnire trimoleculară (pentru care elementul reactiv nu
posedă surplusul de energie necesar reacţiei); absorbţia de pereţii incintei.
Începutul reacţiilor chimice de oxidare ale arderii este marcat de producerea
iniţiatorilor primelor lanţuri de reacţii; începutul arderii, numit aprindere, corespunde
momentului în care procesul de oxidare relativ lent devine un proces de oxidare rapidă,
astfel încât reacţiile cuprind, în unitatea de timp, o cantitate atât de mare de substanţe
reactive, încât emisia de căldură şi lumină, precum şi creşterea temperaturii şi
presiunii, devin mari.
Modalităţile prin care se poate ajunge la aprindere este autoaprinderea.
Creşterea vitezei de reacţie astfel încât să se producă autoaprinderea se poate realiza pe
două căi: prin creşterea temperaturii, (autoaprindere termică); prin mecanismul catenar
autoaccelerator (mecanismul ramificării lanţurilor), autoaprindere catenară, care
asigură obţinerea de către viteza de reacţie a unei valori critice ω crit , acesta fiind cazul
cel mai frecvent.
Între momentul iniţial, τ=0 şi cel corespunzător atingerii vitezei critice, trece o
perioadă de timp numită perioadă de inducţie sau perioadă de întârziere la
autoaprindere. Pentru determinarea acesteia, se consideră un proces izocor, în care
căldura degajată în timpul reacţiei în unitatea de timp se consideră că a fost utilizată

4-102
Partea 4-Combustia

pentru mărirea energiei interne a amestecului, combustibilul fiind vaporizat şi


amestecat cu aerul.
VQ C ν V dT
ω rc = v i ⋅ , (A4.22)
NA Ν A dτ
în care V este volumul, Q căldura degajată în reacţie de un mol de amestec
combustibil, ω rc viteza reacţiei chimice, Cv căldura specifică molară, νi numărul de
kmoli de substanţe iniţiale, NA numărul lui Avogadro. Pentru o reacţie de ordinul n,
viteza de reacţie, conform relaţiei (A4.12), se scrie:
Ea
− (A4.23)
ω cr = kν in ⋅ e ℜT .

Introducând (A4.22) în (A4.23), se ajunge la ecuaţia diferenţială:


E
dT kν in −1Q − ℜTa (A4.24)
= e ,
dτ Cv
care, prin integrare între momentul iniţial (temperatura T0) şi cel al
autoaprinderii (temperatura T), conduce la:
τ + Δτ aa T Ea
Cv (A4.25)
∫ dτ =
kν ∫
n −1
i Q T0

e T dT ,
τ =0
obţinându-se, ţinând cont că presiunea este proporţională cu numărul de
molecule pe unitatea de volum, expresia cunoscută:
Ea
Δτ aa = C1 p − m e ℜT . (A4.26)
unde:
ℜT02 C v (A4.27)
C1 = .
kV n −1QE a
Relaţia de tipul (A4.26) a fost validată şi experimental pentru cazul reacţiilor
catenare.
Autoaprinderile termice, fiind fenomene complexe, au un caracter mixt,
catenaro-termic.
La începutul reacţiei cantitatea de cădură degajată este redusă şi nu poate duce
la o creştere deosebită de temperatură, care să asigure mărimea vitezei de reacţie,
modestă ca valoare. În această fază ω rc creşte datorită mecanismului de ramificare a
lanţului.
Pe măsură ce reacţia progresează, viteza creşte, cantitatea de căldură va creşte
şi ea, ca şi temperatura; viteza de reacţie crescând datorită efectului termic.
Relaţia (A4.26) pune în evidenţă corelaţia dintre presiunea limită de aprindere
şi temperatură în cazul în care Δτ aa =const.:
Ea
p m = C 2 e ℜT , (A4.28)

4-103
Partea 4-Combustia

cu:
C1
C2 = (A4.29)
Δτ aa
adică presiunea scade la creşterea temperaturii, conform curbei ABB’ din
figura A4.3.
Se constată însă existenţa unor anomalii în domeniul temperaturilor înalte:
presiunea limită de aprindere scade cu creşterea temperaturii (comportament normal),
în timp ce în zona temperaturii joase presiunea limită creşte cu creşterea temperaturii,
conform curbei BC; în zona CD se restabileşte dependenţa normală dintre presiune şi
temperatură.
În timp ce în regiunea temperaturilor înalte flacăra apare la sfârşitul unui
proces de autoaccelerare continuă a reacţiilor catenare, în zona temperaturilor joase
flacăra caldă este precedată de flăcării reci, dezvoltate la temperaturi relativ joase,
degajând cantităţi reduse de căldură. De aici divizarea domeniului de autoaprindere a
hidrocarburilor în zonele indicate în figura 4.3: curba A-1-2, domeniul temperaturilor
înalte, în care autoaprinderea are un caracter continuu,