Definiția vâscozității

Fluidul lui Newton

Solidul lui Hooke
Pseudoplasticitatea
Tixotropia (fara bucla de histerezis si importanta ei)
Caracterizati un produs din punct de vedere reologic (influența temperaturii, concetrației, presiunii, aditivilor
reologici)
Vascoplasticitatea – definitie
Definiția elasticității și durității
Vascozimetre rotationale
Vâscozitatea
Vâscozitatea este o mărime a rezistenţei unui fluid supus tensiuni de forfecare. Newton a definit vâscozitatea
absolută (η) ca fiind raportul dintre tensiunea de forfecare aplicată (η) şi viteza de forfecare rezultată ( ).
Unitatea de măsură a vâscozităţii absolute este pascal secundă (Pa·s), dar ca unitate de măsură alternativă se
foloseşte centipoise (cP), unde 1 Pa·s = 103cP.
Vâscozitatea cinematică (υ) este definită ca viteza de curgere a unui lichid printr-un capilar sub influenţa
constantă a gravităţii. Vâscozitatea cinematică reprezintă raportul dintre vâscozitatea absolută a fluidului şi

densitatea fluidului:
Unitatea de măsură a vâscozităţii cinematice este m2/s, dar în practică se foloseşte unitatea de măsură cSt,
unde 1 cSt = 10-6 m2/s.
Fluidul lui Newton

Fluidul lui Newton este un fluid a cărui curbă tensiune - viteză de forfecare este liniară şi trece prin origine
(Batchelor, 1967, Cohen, 2002, Kirby, 2010). Corpul pur vâscos sau fluidul lui Newton posedă numai
vâscozitate. Sub acţiunea unei solicitări, curge. Curgerea este un proces de forfecare continuă cu viteză finită.
Legea care descrie comportarea reologică include coeficienţii de vâscozitate şi este valabilă numai în curgerea
laminară.
Proprietăţile fluidelor de a opune rezistenţă la deformaţie sunt o manifestare a vâscozităţii. Fluidul a cărui
comportare este descrisă de o ecuaţie care prezintă proporţionalitate directă între tensiune şi viteză de
forfecare, iar coeficienţii de proporţionalitate sunt independenţi de parametrii solicitării, se numeşte fluidul lui
Newton. Comportarea reologică a acestor fluide se numeşte comportare newtoniană (Tudose et al, 1982).
Fluidele pur vâscoase supuse la solicitări de forfecare se deformează continuu, modificându-şi forma, iar lucrul
mecanic consumat este convertit total în căldură. Din această cauză, după încetarea solicitărilor, aceste fluide
nu mai revin la forma şi dimensiunea iniţială.
Un sistem prezintă curgere Newtoniană atunci când vâscozitatea sa este independentă de viteza de forfecare şi
depinde de compoziţia, temperatura şi presiunea fluidului. Vâscozitatea scade cu creşterea temperaturii, în
acelaşi timp creşte şi presiunea (Barnes, 1997, Asil et al., 1991). Graficele care reprezintă proprietăţile de
curgere sunt denumite reograme iar pentru sistemele Newtoniene curbele de curgere (viteză de forfecare -
tensiune de forfecare) sunt linii drepte care trec prin origine, indicând că tensiunea de forfecare (η) sau forţa
pe unitatea de arie (F/A) variază direct cu viteza de deformare cum descrie următoarea ecuaţie:

Solidul lui Hooke

Solidele perfect elastice, spre deosebire de fluidele pur vâscoase, posedă o „stare naturală‖ nesolicitată, faţă
de care posedă „memorie‖ şi la care revin, după încetarea solicitării. Lucrul mecanic furnizat corpului este
conservat şi, după îndepărtarea solicitării, este recuperat prin revenire la starea iniţială. Solidele perfect
elastice recuperează întreaga deformaţie (Teodorescu & Ilie, 1976).
Ecuaţia reologică sau legea lui Hooke reprezintă relaţia între tensiunile şi deformaţiile specifice ale corpului
perfect elastic. Această lege presupune un corp omogen şi izotrop, de formă paralelipipedică. Deformaţiile
rezultate în urma solicitărilor sunt mici, în comparaţie cu dimensiunile corpului. În general, o tensiune aplicată
după o direcţie dă deformaţii după toate direcţiile. Aplicând legea volumului constant se pot determina
deformaţiile după orice direcţie (Tudose et al., 1982).
Relaţia între tensiune şi deformaţia specifică este liniară:

(1.11.)

Corpul perfect elastic prezintă proporţionalitate directă între tensiune şi deformaţie. Pentru alte corpuri elastice
deformaţia este funcţie de tensiune şi de timp.

La solicitare constantă deformaţia creşte tinzând către o limită. După descărcare deformaţia se
recuperează lent. Solidele ce posedă astfel de proprietăţi se numesc corpuri cu elasticitate întârziată.
Pseudo-plasticitatea
Anumite substanţe, atunci când sunt supuse la solicitări, le scad vâscozitatea odată cu creşterea tensiunii de
forfecare. În acest caz, relaţia dintre tensiunea de forfecare şi viteza de forfecare nu este liniară, dar respectă
modelul lui Ostwald (ec. 1.12.). Aceste substanţe sunt denumite pseudoplastice (Oyarzun, 2000). În timpul
procesului de forfecare, moleculele lungi care sunt orientate haotic şi nu au o structură conectată, au tendinţa
să se alinieze generând o reducere a vâscozităţii. În cazul emulsiilor, scăderea vâscozităţii se datorează
orientării şi deformării particulelor existente (Stachowiak & Batchelor, 2005). O altă cauză posibilă a scăderii
vâscozităţii sub acţiunea solicitării o reprezintă desfacerea legăturii sterice sau a moleculelor legate de solvent
prin strângerea sau deformaţia particulelor. În amândouă cazuri, solventul este liber să participe la curgere
(Oyarzun, 2000).
Curbele de curgere ale materialelor pseudoplastice pot varia considerabil de la o substanţă la alta. Chiar şi
aceeaşi substanţă poate, la modificarea concentraţiei sau a solventului, să dea curbe de curgere diferite.
Relaţiile empirice pentru caracterizarea comportării pseudoplastice nu sunt întotdeauna satisfăcătoare şi au un
domeniu de valabilitate îngust.
Majoritatea fluidelor pseudoplastice la viteze de forfecare foarte mici se comportă ca fluide Newtoniene. În
figura 1.5. este prezentată evoluţia vâscozităţii unui fluid pseudoplastic. Vâscozitatea care se apropie de o
valoare constantă la viteze de forfecare mici se numeşte vâscozitate fără forfecare, η 0, şi valoarea constantă la
viteze de forfecare mari este denumită vâscozitate cu forfecare infinită, η. Fluide clasice ale acestui model sunt
reprezentate de soluţii macromoleculare ale compuşilor organici, carboxi-metil-celuloză, poliacrilamidă, cât şi
biopolimeri, xantan (Zlokarnik, 2006).
 Tixotropia

Tixotropia este cel mai vechi fenomen reologic în ştiinţa coloizilor; este un fenomen comun în industrie şi în
sisteme naturale. Efectele reologice timp-dependente pot fi găsite în multe activităţi industriale, printre care
procesarea mineralelor, metalelor, produselor alimentare, medicamentelor etc. (Mewis & Wagner, 2009).
Una din definiţiile tixotropiei este dată de Freundlich şi Rawitzer (Freundlich & Rawitzer, 1927), care au
susţinut că ―prin tixotropie se înţelege fenomenul prin care gelurile concentrate (...) care se solidifică până
la faza de geluri, apoi pot fi lichefiate până la soluţii. Resolidificarea are loc în mod repetat, la temperatură
constantă cu o viteză constantă. Barnes, Hutton şi Walters (1989) au dat o nouă definiţie tixotropiei,
conform căreia tixotropia reprezintă ―... scăderea în timp a vâscozităţii sub acţiunea unei tensiuni de
forfecare sau a unei rate de forfecare constante, urmată de o recuperare graduală când tensiunea şi viteza
de forfecare sunt îndepărate.
Este general acceptat că tixotropia este fenomenul prin care un lichid prezintă o structură reversibilă
tranzitorie (ex. conversie gel – soluţie – gel) datorită schimbărilor timp-dependente a vâscozităţii induse de
temperatură, pH, sau de alte componente fără nicio modificare a volumului (Mewis & Wagner, 2009). Un
material tixotropic devine mai fluid cu cât durata forţelor aplicate, cum ar fi agitarea, pomparea cresc
(Dewar & Joyce, 2006).
Trebuie luat în considerare că multe dicţionare ştiinţifice şi enciclopedii încă dau diferite definiţii, uneori mai
apropiate de definiţia originală a lui Freundlich. Elementele esenţiale ale definiţiei utilizate în prezent sunt:
Se bazează pe vâscozitate
Implică o micşorare timp-dependentă a vâscozităţii indusă de curgere
Efectul este reversibil când curgerea este oprită.
Această definiţie introduce dependenţa de timp sau „memoria‖ care este în general asociată cu efectele
vâscoelastice, cum ar fi relaxarea tensiunii sau diferenţele de tensiune normală (Mewis & Wagner, 2009).
Toate lichidele care au microstructură pot prezenta tixotropie, deoarece tixotropia se reflectă doar în timpul
finit necesar tranziţiei de la o stare la alta (de la curgere la repaos, sau de la repaos la curgere).
Importanţa tixotropiei

În aplicaţiile tuturor suspensiilor tixotropice este necesară o vâscozitate relativ scăzută la viteze mari
de forfecare pentru a fi procesate sau pentru ca produs să fie aplicat în mod corect şi uşor. Odată
procesat sau aplicat, materialul ar trebuie fie să nu mai curgă sau să curgă suficient de încet sub
acţiunea tensiunilor scăzute la care produsul ar putea să mai fie supus. De obicei aceasta ar fi
gravitaţia care cauzează o curgere nedorită, ca în cazul straturilor de lacuri, vopsele care curg pe
pereţii verticali. În anumite cazuri vâscozitatea ridicată ajută la evitarea sedimentării a particulelor
grele în timpul depozitării sau după procesare (Mewis & Wagner, 2009).
vascoplasticiatea

Plasticitatea nu este o proprietare intrinsecă a materiei, ci un mod particular de manifestare, sub acţiunea
solicitărilor. Numeroase corpuri lichide şi solide au comportare plastică. Se pot considera vâscoplastice acele
corpuri, preponderent lichide, ce au prag de curgere, până la care sunt elastice sau rigide, iar la solicitări mai
mari decât valoarea pragului, prezintă fenomenul de curgere. Comportarea vâscoplastică este caracteristică
materialelor următoare: topituri de polimeri, nămoluri de foraj, ciment, numeroase suspensii, untură, pastă
de hârtie, săpun şi suspensiile de detergenţi, ciocolată, etc.
Pentru metale şi aliaje, vâscoplasticitatea este o comportare macroscopică generată de mecanisme legate
de mişcarea particulelor. Mecanismul devine dominant la temperaturi mai mari decât o treime din
temperatura de topire absolută. Totuşi, anumite aliaje prezintă vâscoplasticitate la temperatura camerei
(300 K). Pentru polimeri, lemn şi bitum, teoria vâscoplasticităţii necesită descrierea comportării peste limita
elastică a vâscoelasticităţii.
În general, vâscoplasticitatea este utilă în următoarele domenii: calcularea deformărilor permanente,
predicţia colapsului structurii plastice, investigarea stabilităţii, simularea accidentelor sistemelor supuse la
temperaturi mari, cum ar fi turbinele din motoare (uzinele electrice) şi sistemele expuse la viteze mari de
forfecare.
Definiție

Conform ISO 5492 textura reprezintă ansamblul proprietăților mecanice, geometrice și de suprafață ale unui
produs alimentar sau materii prime alimentare, perceptibile prin receptorii tactili sau mecanici și unde este
cazul, vizuali și auditivi.
Proprietățile mecanice sunt cele legate de reacția produsului la constrângere, fiind împărțite în cinci
caracteristici primare: duritate, coezivitate, vâscozitate, elasticitate și adezivitate și trei caracteristici
secundare: fracturabilitate, masticabilitate și gumozitate.
Duritatea – proprietate mecanică structurală legată de forța necesară pentru obținerea unei anumite
deformări sau pătrunderi a produsului. În interiorul cavității bucale, aceasta este percepută prin compresia
produsului între dinți (solide) sau între limbă și bolta palatină (semisolide), se plasează proba între molari
sau între limbă și bolta palatină și se mestecă egal pentru a evalua forța necesară compresiunii alimentelor.
Coezivitatea – proprietatea mecanică a texturii legată de gradul în care substanța poate fi degradată sau
distrusă. Se plasează între molari, se comprimă și se evaluează deformarea înaintea ruperii.
Vâscozitatea – proprietate mecanică texturală legată de rezistența la curgere. Este corespunzătoare forței
necesare pentru a trage lichidul din lingură pe limbă, sau împrăștierii acestuia asupra unui substrat. Se
plasează lingura care conține proba direct în fața gurii și se absoarbe, evaluând forța necesară pentru
absorbirea lichidului deasupra limbii într-un ritm stabil.
 Vâscozimetre rotaţionale

Vâscozimetrele rotaţionale reprezintă cele mai utilizate tip de aparate. Principiul de operare a
vâscozimetrelor rotaţionale este bazat pe forţa necesară depăşirii rezistenţei vâscoase opuse de materiale
pentru a induce mişcarea (momentul) prin rotirea unui corp de frecare, care este direct proporţională cu
vâscozitatea fluidului.
Vâscozimetrele rotaţionale tradiţionale funcţionează în condiţii de forfecare uniformă şi pot fi utilizate şi în
regim oscilatoriu. Sistemele con- placă sunt capabile să determine diferenţele de tensiune normală.
Vâscozimetrele tip agitator, o metodă mai puţin tradiţională, prezintă o utilitate excelentă în rezolvarea
multor probleme reologice găsite în industria alimentară.
Vâscozimetrele rotaţionale sunt clasificate în următoarele categorii:
Vâscozimetre cu cilindri coaxiali
Vâscozimetre con-placă
Vâscozimetre cu plăci paralele
Avantaje utilizării vâscozimetrelor rotaţionale (Lapasin & Pricl, 1995, Singh, 2009, Tadros, 2010):
Toate condiţiile de lucru pot fi uşor variate pentru a acoperi un domeniu larg de tensiuni şi viteze de
forfecare
Vâscozimetrul con-placă prezintă cel mai larg domeniu de aplicabilitate, prezentând abilitatea de a înregistra
reograme automat pentru fluide non-Newtoniene care prezintă dependenţă faţă de forfecare şi timp
dependente într-un domeniu larg de tensiuni şi viteze de forfecare.
Vâscozimetrele rotaţionale au abilitatea de a realiza măsurători continue în diferite condiţii pe acelaşi tip de
probe sau în condiţii stricte pentru o perioadă mai lungă de timp.
Vâscozimetrele cu cilindrii concentrici prezintă o sensibilitate ridicată, (o suprafaţă de contact mare), şi o
evaporare mică
Vâscozimetrul cu plăci paralele are posibilitate modificării fantei
Dezavanteje utilizării vâscozimetrelor rotaţionale:
Costul vâscozimetrelor rotaţionale este mai mare decât al altor tipuri de vâscozimetre
Apar neconcordanţe în cazul utilizării vâscozimetrului cu cilindrii coaxiali la fluidele non-Newtoniene
Gradul de precizie este mai mic decât în cazul vâscozimetrelor capilare. Totuşi, trebuie luat în considerare
faptul că vâscozimetrele capilare dau informaţii referitoare la vâscozitatea cinematică, şi conversia într-o
valoare reală a vâscozităţii dinamice, implică măsurarea densităţii fluidului
Vâscozimetrele cu cilindrii concentrici prezintă o viteză de forfecare neuniformă în fantă
Aplicaţii vâscozimetrelor rotaţionale

Vâscozimetrele rotaţionale sunt valoroase, în mod particular, pentru investigarea fluidelor non-Newtoniene
Vâscozimetrele rotaţionale sunt cele mai utilizate aparate de laborator, şi sunt utile pentru măsurarea
vâscozităţii fluidelor între 10-4 şi 108 poise (10-5 – 107 Pa s), şi într-un domeniu de viteze de forfecare cuprins
între 10-4 s-1 şi 104 s-1, prin modificarea vitezei de rotaţie şi a corpului de frecare
Vâscozimetrul con-placă este mai potrivit pentru fluidele nonNewtoniene decât vâscozimetrul cu cilindrii
coaxiali
Vâscozimetrul con-placă este capabil de măsurarea nu doar a vâscozităţii fluidelor Newtoniene dar şi a
elasticităţii şi a altor proprietăţi referitoare la curgere, cum ar fi: dilatanţă, tixotropie, tensiune de
forfecare/viteză de forfecare, vâscozitate aparentă/viteză de forfecare, în condiţii de temperatură şi viteză
de forfecare controlate.