Capitolul 1

INTRODUCERE

1.1. Mecanica fluidelor

Mecanica fluidelor studiază problemele referitoare la echilibrul şi mişcarea

fluidelor precum şi la interacţiunea de natură mecanică între fluide şi corpurile
solide cu care acestea vin în contact, în stare de repaus sau de mişcare.
Sub aspectul ei teoretic, mecanica fluidelor este o ramură a fizicii. Ca
urmare, ea apare ca o disciplină legată de un material de natură experimentală,
obţinut prin observarea sistematică a fenomenelor specifice. Interpretarea
cantitativă a acestora, precum şi generalizările corespunzătoare, fac necesară
utilizarea unui aparat matematic elevat din care amintim calculul vectorial,
teoria câmpului, teoria funcţiilor de o variabilă complexă şi cea a ecuaţiilor cu
derivate parţiale.
Mecanica fluidelor se integrează în mecanica generală, din care preia legile
fundamentale ale mişcării şi echilibrului corpurilor. De asemenea din mecanica
corpurilor deformabile preia ecuaţiile generale de mişcare ale acestor corpuri. În
sfârşit, în deosebi în cazul studiului mişcării gazelor se utilizează unele rezultate
din termodinamică.
Pentru a putea da un conţinut mai precis obiectului acestui curs, este
necesar să definim, în primul rând, noţiunea de fluid. Sub denumirea de fluide
Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase 7

sunt cuprinse lichidele şi gazele, corpuri care, spre deosebire de solide, capătă
în timpul mişcării deformaţii oricât de mari.
Lichidele se deosebesc de solide prin mobilitatea deosebit de mare a
particulelor lor. Forţele necesare pentru a produce o deformaţie finită a unui
lichid devin practic nule atunci când deformarea se efectuează foarte încet.
Numai în cazul deformaţiilor repezi se dezvoltă şi în lichide rezistenţe
apreciabile, care dispar însă complet atunci când mişcarea încetează. Un lichid
în repaus nu opune nici o rezistenţă forţelor care tind să-i modifice forma.
Lichidele se deosebesc de gaze prin aceea că opun o rezistenţă foarte mare la
acţiunile care tind să le schimbe volumul. Ele au deci o compresibilitate foarte
redusă.
În schimb, gazele sunt complet lipsite de coeziune şi foarte compresibile.
În anumite condiţii de mişcare, dacă vitezele sunt mici, se poate neglija com-
presibilitatea gazelor, dar, îndată ce viteza depăşeşte o anumită limită, influenţa
compresibilităţii devine însemnată şi trebuie luată în seamă. Gazele se
comportă, în general, perfect elastic şi umplu în întregime volumul care le este
pus la dispoziţie.
Mişcarea unui fluid fiind un fenomen complex; luarea în consideraţie a
tuturor factorilor care intervin în cursul acesteia ar conduce la o modelare
matematică deosebit de complicată. Trebuie deci operate unele simplificări,
fenomenul real fiind aproximat prin eliminarea factorilor neesenţiali, păstrându-
se doar cei ai căror roluri este determinant.
Prima aproximare necesară pentru construirea unui model de fluid constă
în adoptarea ipotezei continuităţii. Mecanica fluidelor studiază fenomene care
se produc la scară macroscopică, iar la această scară fluidele se comportă ca şi
când materia ar fi distribuită continuu. De aceea se poate admite ipoteza

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

8 Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase

continuităţii conform căreia un fluid are o structură continuă la orice nivel,

eventual cu excepţia unor puncte, curbe sau suprafeţe de discontinuitate.
Prin urmare, atât fluidele cât şi solidele deformabile, elastic sau plastic, pot
fi reunite într-o categorie mai largă, aceea a mediilor continui deformabile. De
aici rezultă că ecuaţiile generale de mişcare vor fi aceleaşi pentru toate aceste
medii, diferenţierea dintre fluide şi solidele deformabile realizându-se aşa cum
se arată mai departe. Menţionăm de asemenea faptul că la gaze, dacă presiunea
este foarte mică, ipoteza continuităţii încetează să mai fie valabilă.
A doua aproximare necesară constă în adoptarea ipotezei izotropiei, adică
acceptarea faptului că la un mediu continuu deformabil toate proprietăţile sale
au aceleaşi valori după orice direcţie. Prin urmare, modelul de fluid pe care îl
vom utiliza este acela de mediu continuu deformabil şi izotrop.

1.2. Scurt istoric

Primele cunoştinţe de mecanica fluidelor sunt legate de existenţa unor

baraje, apeducte, diguri de protecţie împotriva inundaţiilor, canalizări, băi
publice, care au fost construite acum patru – cinci mii de ani în Asia Mică,
India, Egipt, China, iar mai târziu în Grecia şi Roma antică. Aceste realizări,
asociate cu cele din domeniul navigaţiei, conferă hidraulicii, în această lungă
perioadă, un caracter predominant experimental.
Preocupările de sistematizare a cunoştinţelor de mecanica fluidelor în
antichitate sunt dovedite de scurtul tratat privind plutirea corpurilor, scris de
ARHIMEDE (287…212 î.e.n.), căruia îi aparţine cunoscutul principiu care-i
poartă numele. De la lucrarea lui ARHIMEDE şi până la tratatul privind mişcarea
şi măsurarea apei, elaborat de LEONARDO DA VINCI (1452…1519), nu se

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase 9

cunoaşte apariţia altei lucrări de mecanica fluidelor care să ateste preocupări

ştiinţifice în acest domeniu.
Conturarea mecanicii fluidelor pe bază de cunoştinţe teoretice şi
experimentale are loc începând abia din secolul al XVII-lea, după perioada
Renaşterii, când ideile lui ARHIMEDE au fost reluate şi duse mai departe de:
SIMON STEVIN (1548…1620), care a descoperit legile presiunii lichidelor asupra
pereţilor vaselor, GALILEO GALILEI (1564…1642), care a revizuit concepţia veche
a vidului, iar prin punerea bazelor mecanicii a facilitat descoperirea legilor
mecanicii fluidelor, EVANGHELISTA TORRICELLI (1608…1647), discipolul lui
GALILEI, care a descoperit legea scurgerii lichidelor prin orificii, BLAISE PASCAL
(1623…1662), care a stabilit principiul transmiterii presiunii într-un fluid şi a
inventat barometrul.
Fondatorul mecanicii clasice, ISAAC NEWTON (1642…1727), are meritul de
a fi impulsionat dinamica fluidelor reale prin stabilirea legilor vâscozităţii
lichidelor şi rezistenţei opuse de un fluid în repaus unui corp în mişcare.
Bazele ştiinţifice ale dinamicii fluidelor perfecte incompresibile sunt puse
în secolul al XVIII-lea de către LEONARD EULER (1707…1783) şi DANIEL
BERNOULLI (1700…1782). L. EULER, om de ştiinţă elveţian, şi-a desfăşurat
activitatea în mare parte la Sankt Petersburg şi a avut realizări ştiinţifice
remarcabile în matematică, mecanică şi fizică, care au fost concretizate în
domeniul mecanicii fluidelor prin stabilirea ecuaţiilor fundamentale ale staticii
şi dinamicii fluidelor perfecte, demonstrarea ecuaţiei de continuitate şi
formularea teoremei impulsului, pe care a aplicat-o roţilor hidraulice, creând
teoria turbinelor. D. BERNOULLI a publicat, în anul 1738, primul tratat de
mecanica fluidelor şi a stabilit ecuaţia energiei pentru un fluid în mişcare
staţionară, cunoscută sub numele de ecuaţia lui Bernoulli.

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

10 Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase

Contribuţii importante la dezvoltarea mecanicii fluidelor în secolul al

XVIII-lea au fost aduse şi de alte personalităţi. Astfel, JEAN LE ROND
D’ALAMBERT (1717…1783) a stabilit principiul echilibrului dinamic al unui
fluid şi paradoxul rezultantei nule a presiunilor pe un cilindru aflat în mişcare
de translaţie într-un fluid, HENRY DE PITÔT (1695…1761) a construit un aparat
pentru măsurarea presiunii totale a unui curent de fluid; GIOVANI BATISTA
VENTURI (1746…1822) a cercetat mişcarea fluidelor prin ajutaje şi a realizat
debitmetrul care-i poartă numele, JEAN CHARLES BORDA (1733…1799) a stabilit
formula rezistenţei locale la o variaţie bruscă de secţiune a conductei, A NTOINE
CHÉZY (1718…1798) a preconizat relaţia de calcul a vitezei medii a lichidului
într-un canal, JOSEPH LOUIS LAGRANGE (1736…1813) a formulat, independent
de EULER, ecuaţiile fundamentale ale dinamicii fluidelor perfecte şi a publicat
tratatul de mecanică analitică.
Dinamica fluidelor perfecte cunoaşte o mare dezvoltare în secolul al XIX-
lea, paralel cu apariţia dinamicii fluidelor vâscoase şi a dinamicii gazelor. Prin
contribuţiile lor din această perioadă se remarcă GEORGE GABRIEL STOKES
(1819…1903), care, independent de LOUIS MARIE HENRI NAVIER (1785…1836)
şi SIMÉON DENIS POISSON (1781…1840), a stabilit ecuaţiile mişcării laminare a
lichidelor, JEAN LOUIS POISEUILLE (1799…1869), care a cercetat mişcarea
lichidelor în tuburi capilare şi a stabilit legea mişcării laminare a unui lichid
într-un tub, HENRI PHILIBERT GASPARD DARCY (1803…1858), care a studiat
mişcarea apei în medii poroase şi a stabilit legea liniară a filtraţiei, OSBORNE
REYNOLDS (1824…1917), care a studiat mişcările laminară şi turbulentă ale
lichidelor în tuburi şi a stabilit criteriul separării regimului laminar de cel
turbulent, WILLIAM FROUDE (1810…1879), care a studiat pe modele
comportarea navelor şi a formulat criteriul de similitudine în cazul

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase 11

preponderenţei forţelor gravitaţionale şi de inerţie.

Începutul secolului XX este marcat în hidraulică prin formularea ecuaţiilor
generale ale mişcării apelor subterane de către NICOLAI E. JUKOVSKI
(1847…1921), crearea teoriei aripii de avion de către N. E. JUKOVSKI, W.
KUTTA, LUDWIG PRANDTL, S. A. CIAPLÂGHIN, elaborarea teoriei stratului limită
de către L. PRANDTL; contribuţii la teoria turbulenţei aduse de G. I. TAY1OR, L.
PRANDTL, THEODOR VON KÁRMÁN, A. H. KOLMOGOROV, cercetarea mişcării
fluidelor în conducte netede realizată de PAUL RICHARD HEINRICH BLASIUS,
precum şi stabilirea diagramei rezistenţelor hidraulice în conducte de către
JOHANN NIKURADZE.
În România, primele lucrări importante din domeniul mecanicii fluidelor
sunt cele ale lui V. VÂLCOVICI din 1913, prezentate în teza sa de doctorat
susţinută la Göttingen. Primul doctorat susţinut în ţară în acest domeniu este cel
al lui A. BĂRG1ĂZAN în 1940 la Timişoara, iar primul tratat românesc de
mecanica fluidelor aparţine lui D. GHERMANI şi a fost publicat în anul 1942.
Contribuţii însemnate la dezvoltarea mecanicii fluidelor au adus, de
asemenea, GEORGE CONSTANTINESCU (prin elaborarea teoriei sonicităţii) şi
HENRY COANDĂ. Cercetările întreprinse de CAIUS IACOB, EIIE CARAFOLI,
DUMITRU DUMITRESCU, CRISTEA MATEESCU, TEODOR OROVEANU, VECESLAV
HARNAJ, ŞTEFAN I. GHEORGHIŢĂ ŞI DUMITRU CIOC au dus la îmbogăţirea
cunoştinţelor în domeniul mecanicii fluidelor.

1.3. Mărimi fizice şi unităţi de măsură. Sistemul Internaţional

Mărimea este un atribut al elementelor unei mulţimi de obiecte sau

fenomene cărora li se poate asocia un criteriu de comparaţie. Măsurarea unei

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

12 Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase

mărimi constă în operaţia de comparare a ei cu o altă mărime de aceeaşi natură,

luată drept unitate de măsură.
Mărimea m asociată unei mulţimi de obiecte sau fenomene fizice de
aceeaşi natură se numeşte mărime fizică şi se poate exprima ca produsul dintre
un număr adimensional m şi unitatea ei de măsură u, astfel
m  mu. (1.1)
Unităţile de măsură se organizează în sisteme, definite pe baza unui număr
de mărimi numite fundamentale.
În cadrul mecanicii, pentru a defini un sistem coerent de unităţi de măsură,
sunt suficiente trei mărimi fundamentale. Astfel, sistemele CGS şi MKfS au ca
mărimi fundamentale lungime, masa şi timpul, respectiv lungimea, forţa şi
timpul, iar ca unităţi de măsură ale acestora: centimetrul, gramul masă şi
secunda, respectiv metrul, kilogramul forţă şi secunda.
Mărimile care nu sunt fundamentale se numesc mărimi derivate.
Ţara noastră, ca membră a Convenţiei metrului din 1883, a adoptat
Sistemul Internaţional de unităţi de măsură (SI) printre primele ţări din
lume, în anul 1961. Ca urmare, la noi, sistemele CGS şi tehnic (MKfS) au
devenit sisteme tolerate.
Începutul organizării Sistemului internaţional de unităţi de măsură are la
bază propunerea de unificare a măsurilor şi greutăţilor făcută în 1790, în Franţa,
de deputatul TALLEYRAND şi aprobată de Academia de Ştiinţe, la 8 mai 1790.
O comisie constituită din LAGRANGE, LAPLACE, MONGE ŞI CONDORCET a
hotărât, la 19 martie 1791, asupra stabilirii metrului (de la metron – măsură în
limba greacă) ca unitate de măsură a lungimii egală cu a patruzecea milioană
parte din meridianul terestru.
În cadrul evoluţiei lui, sistemul zecimal metric şi-a început etapele de

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase 13

internaţionalizare cu Comisia internaţională a metrului, din 8…13 august 1872,

care s-a întrunit din nou la 20 mai 1875 şi a obţinut, prin 17 ţări semnatare,
înfiinţarea Biroului internaţional de măsuri şi greutăţi (BIPM) şi organizarea
Conferinţei generale (CGPM) ale cărei decizii sunt executate de Comitetul
internaţional (CIPM).
Sistemul internaţional de unităţi de măsură a fost pus la punct între 1948
(la a 9-a CGPM) şi 1960 (la a 11-a CGPM).
În anul 1960 s-a adoptat denumirea prescurtată SI, după care acest sistem
s-a îmbogăţit la fiecare conferinţă CGPM cu noi definiţii sau denumiri de
unităţi de măsură. Unitatea de măsură a presiunii N/m 2 a primit, la cea de a 14-
a CGPM, din anul 1971, denumirea de pascal (Pa). La a 16-a CGPM (1979) s-
a redefinit candela şi s-a introdus unitatea de măsură sievert. Sistemul SI
cuprinde, la această dată, şapte unităţi de măsură fundamentale, prezentate în
tabelul 1.1, şi două unităţi de măsură suplimentare, radianul (rad) pentru
unghiul plan şi respectiv steradianul (sr) pentru unghiul solid.
Tabelul 1.1
Mărimea Unitatea în SI
fizică Denumirea Simbolul
lungimea metru m
masa kilogram kg
timpul secundă s
intensitatea curentului
amper A
electric
temperatura termodinamică kelvin K
cantitatea de substanţă kilomol kmol
intensitatea luminoasă candelă cd

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

14 Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase

Evoluţia sistemului SI pune în evidenţă caracterul dinamic, evolutiv, al

unui sistem care caută să se adapteze noilor necesităţi ale ştiinţei şi tehnicii.
Sistemul Internaţional este un sistem coerent, ceea ce înseamnă că
produsul sau câtul a două unităţi de măsură dă direct unitatea mărimii
rezultante. Astfel, raportul dintre unităţile de masă şi volum dă unitatea
densităţii.Unităţile de măsură ale mărimilor derivate se obţin ca expresii
algebrice sub formă de produse de puteri ale unităţilor de măsură fundamentale
şi suplimentare, multiplicate cu coeficientul numeric unu. Anumite unităţi de
măsură derivate au denumiri specifice, care sunt prezentate în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2
Unitatea de măsură SI
Mărimea Expresia în
Denumire Expresia în unităţi
fizică Simbolul alte unităţi
a SI fundamentale
SI
frecvenţa hertz Hz — s–1
forţa newton N — kg·m·s–2
presiunea,
pascal Pa N/m2 kg·m–1·s–2
tensiunea mecanică
energia, lucrul
mecanic, cantitatea joule J N·m kg·m2·s–2
de căldură
puterea, fluxul
watt W J/s kg·m2·s–3
energetic
cantitatea de
coulomb C — A·s
electricitate, sarcina

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase 15

electrică
potenţial electric,
tensiune electrică,
volt V W/A kg·m2·s–3·A–1
tensiune
electromotoare
capacitatea
farad F C/V kg–1·m–2·s4·A2
electrică
rezistenţa electrică ohm  W/A2 kg·m2·s–2·A–2
conductanţă siemens S A/V kg–1·m–2·s3·A2
fluxul inducţiei
weber Wb V-s kg·m2·s–2·A–1
magnetice
inducţia magnetică tesla T Wb/m2 kg·s–2·A–1
inductanţa henry H Wb/A kg·m2·s–2·A–2
temperatura grad
°C — K
Celsius Celsius
fluxul luminos lumen lm — cd·sr
iluminarea lux lx lm/m2 cd·m–2·sr
activitatea
radiaţiilor becquerel Bq — s–1
ionizante
doza absorbită,
energie masică
comunicată, kerma, gray Gy J/kg m2·s–2
indice de doză
absorbită
echivalent al dozei sievert Sv J/kg m2·s–2

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu

16 Studiu privind curgerea fluidelor prin conducte și medii poroase

absorbite, indicele
echivalentului
dozei absorbite

În anexa 1 sunt prezentate valorile factorilor de conversiune a unor unităţi

de măsură în altele, unde litera E (exponent) este un simbol de două cifre,
precedate de semnele + sau –, şi reprezintă puterea lui 10 cu care trebuie
multiplicat numărul respectiv.
Prin prefixele prezentate în tabelul 1.3 se pot forma multiplii şi
submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură din SI.
Tabelul 1.3
Factor de Factor de
Prefixul Simbolul Prefixul Simbolul
multiplicare multiplicare
1018 exa E 10–1 deci d
1015 penta P 10–2 centi c
1012 tera T 10–3 mili m
109 giga G 10–6 micro 
106 mega M 10–9 nano n
103 kilo k 10–12 pico P
102 hecto h 10–15 femto f
10 deca da 10–18 atto a

Copyright© 2009…2018 Laurențiu Prodea, Eugen Mihail Ionescu