ELEMENTE DE HIDRAULICĂ AVANSATĂ PENTRU STUDIUL FENOMENELOR

DIN INSTALAŢII

Partea I – DINAMICA FLUIDELOR POLIFAZICE

1. INTRODUCERE

Istoric

Dinamica fluidelor polifazice se constituie ca o ramur ă a mecanicii mediilor continue, cu

aplicaţii importante, atestate ca fiind funcţionale, încă dinaintea erei noastre. Astfel, savanţii chinezi
recomandau metoda hidraulică pentru lucrări de terasament, minerit şi pentru construirea digurilor prin
depunerea mâlului sub apă încă din secolele IV-III î.e.n., iar în lucrările lui Pliniu se menţionează
metodele hidraulice folosite în exploatările aurifere. Totodată, apa a constituit cel mai ieftin şi mai
comod mijloc de transport pentru diverse materiale sau pentru îndep ărtarea reziduurilor activităţilor
umane. În construcţii, primele hidromonitoare au început să fie utilizate încă din a doua jum ătate a
secolului XIX.
De domeniul dinamicii fluidelor sunt legate numele unor importan ţi oameni de ştiinţă. Astfel,
studiile şi cercetările efectuate de J. Newton (1687), D. Bernoulli (1736), L. Euler (1870) şi alţii, au
condus la fundamentarea teoriei mecanicii fluidelor omogene, iar lucrările lui L.M. Poiseuille (1846)
au pus bazele reologiei. Teoria lui J.Cl. Maxwell (1868) a relax ării elastice combinată cu relaţia lui I.
Newton guvernează mişcările din domeniul curgerilor vâscoase. Spre sfâr şitul secolului XIX, T.E.
Thorpe şi E.C. Bingham au f ăcut determinări de vâscozitate asupra unui mare număr de lichide şi
corpuri în cele mai diverse condi ţii de temperatură şi presiune, având o contribuţie importantă la
dezvoltarea reologiei. O. Reynolds (1842-1912) pune în evidenţă existenţa a două regimuri de curgere
şi stabileşte ecuaţiile de mişcare a fluidelor vâscoase în regimul turbulent, iar L. Prandtl a stabilit legile
de mişcare ale fluidelor în stratul limit ă. I. Boussinesq s-a ocupat de probleme privind teoria
elasticităţii şi de mecanica solurilor.
În ce priveşte studiul deplasării particulelor solide în curentul de lichid, contribuţii importante
îşi aduc G.B. Airy şi G. Stokes (1815). În ultimele decenii ale secolului XX, lucrările teoretice
fundamentale şi cercetările experimentale, evidenţiază cercetători precum G.I.C. Batchelor, C.
Truesdell, I. Bogardi, S. Soo, J.W. Nuntiato, D.A. Drew etc.
În ţara noastră există o şcoală cu tradiţie în mecanica fluidelor şi hidrodinamică aplicată
reprezentată prin nume ca V. Vâlcovici, D. Dumitrescu, H. Coand ă, acad. C. Iacob, D. Pavel, C.
Mateescu, acad. A. B ărglăzan, acad. I. Anton etc.

Aplicaţii ale dinamicii fluidelor polifazice şi legătura cu alte discipline

Dinamica fluidelor polifazice este o parte principal ă a mecanicii fluidelor, care studiază
mişcarea, acţiunea amestecurilor polifazice asupra graniţelor solide cu care vin în contact şi
transformările energetice care apar în cursul deplas ărilor mediului multifazic.
Disciplina se află în strânsă legătură cu diverse alte ramuri ale mecanicii precum mecanica
corpului solid, mecanica mediilor continui deformabile, mecanica fluidelor monofazice omogene şi
reologia.
Aplicaţii ale dinamicii fluidelor polifazice se întâlnesc în diverse domenii ale tehnicii cum ar fi:
sortarea, clasarea şi transportul minereurilor; transportul materialelor de construcţie; îndepărtarea şi
transportul
cerealelor, alreziduurilor,
materialelorcenu şilor şi alcum
pulverulente zgurei
ar fi din diverse
cimentul, întreprinderi;
negru transportul
de fum, apatita, pneumatic
al rumegu al
şurilor de
tot felul; evacuarea apei din straturile freatice; tratarea şi depoluarea apei şi aerului; exploatarea
resurselor petroliere; hidromecanizare; la prepararea diferitelor produse farmaceutice etc.
Prin problemele speciale pe care le are de rezolvat, prin modul specific în care folose şte
fenomenele hidrodinamice şi caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor şi fluidelor, prin
echipamentele mecanice deosebite pe care le utilizează tehnologiile de sfărâmare, transport, îngroşare,
clasare hidraulică sau aerodinamică, tratare a apei şi aerului, tehnologii ce se constituie în aplica ţii
tehnice ale dinamicii fluidelor polifazice, fac ca aceasta din urm ă să se deosebească de celelalte ramuri
ale mecanicii clasice, constituind un exemplu de ramur ă pluridisciplinară a ştiinţei care trebuie tratată
ca un tot unitar.
2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MEDIILE CONTINUE

2.1. Medii continue. Definiţia fluidului.

Prin mediu continuu se înţelege un corp material, cu anumite proprietăţi specifice, care ocupă, la
un moment dat, un domeniu al spa ţiului. Principiul continuităţii mediului se bazeaz ă pe două axiome
fundamentale:
• masa corpului (fluidului) se conserva, nu dispare, în domeniul de curgere,
• mişcarea este continuă, în sensul că nu apar spaţii goale între particulele mediului continuu care
sunt în contact.
Mediul continuu este omogen dacă, la temperatură şi presiune constantă, are o distribuţie
uniformă a proprietăţilor sale (de exemplu densitatea). Mediul continuu omogen este şi izotrop dacă
proprietăţilepesale
domeniului suntocup
care-l invariante
ă. în raport cu direc ţiile spaţiului din jurul unui punct oarecare al
Fluidele (lichidele şi gazele) sunt medii continue care se caracterizează prin uşurinţa de
deplasare a particulelor, particularitate denumit ă fluiditate. O consecinţă a acestei proprietăţi este
faptul că fluidele nu prezintă o formă proprie, în mod obi şnuit ele luând forma vasului în care sunt
închise. Gazele se deosebesc de lichide printr-o mare mobilitate şi compresibilitate.
Particula fluidă reprezintă o porţiune din fluid de o form ă arbitrară, cu dimensiuni foarte mici în
comparaţie cu lungimile caracteristice ale domeniului în care se află corpul fluid şi care păstrează
proprietăţile mediului continuu

2.2. Clasificarea fluidelor omogene

Se poate realiza după diferite criterii cum ar fi:

a) după starea de agregare, fluidele pot fi:
− lichide,
− gaze,
b) după mărimea forţelor de greutate în raport cu cele de iner ţie şi presiune, fluidele pot fi:
− uşoare, la care forţele de greutate pot fi neglijate,
− grele, la care forţele de greutate sunt însemnate,
c) după relaţia de dependenţă dintre forţele tangenţiale din interiorul fluidului şi viteza de deformaţie,
fluidele pot fi:
− newtoniene (dependenţă liniară),
− nenewtoniene (dependenţă neliniară).

2.3. Medii polifazice. Definiţia fluidului polifazic.

În natură şi industrie nu există fluid omogen şi izotrop decât cu unele excep ţii: apa pură şi unele
lichide cu înaltă puritate din industria chimică. De regulă însă, apa se găseşte în amestec cu particule
solide şi cu bule de gaz. De asemenea, aerul, în condiţii naturale, conţine particule solide, fum, pic ături
fine de lichid, vapori (aerosoli) etc. Prin urmare, fluidele din natur ă constituie amestecuri eterogene cu
compoziţie şi concentraţii variabile, ceea ce conduce la propriet ăţi diferite de curgere. Introducerea
într-un fluid omogen a unui alt corp, dispersat sub formă de particule discrete, modifică caracteristicile
mediului de bază, dar nu influenţează continuitatea şi fluiditatea acestuia.
Fluidul polifazic real se defineşte ca un mediu continuu, neomogen şi neizotrop, caracterizat
prin proprietatea de fluiditate ce rezultă din amestecul nemiscibil a cel pu ţin două corpuri cu stări de
agregare diferite (lichid-solid, solid-gaz, lichid-gaz). Acest tip de fluide cuprind un sistem material
dispersat într-o masă fluidă monofazică (lichid sau gaz) alcătuind două sau mai multe faze separate
prin suprafeţe continue sau mulţimi de suprafeţe continue denumite constituenţi. La interfaţă
acţionează ecuaţii de salt (condiţii de conservare a masei şi momentului etc.).
Fluidul polifazic ideal presupune o repartiţie uniformă a fazelor constituente ale mediului
polifazic în tot domeniul ocupat de amestec. In această ipoteză, a multicomponenţei amestecului,
fiecare fază este independentă şi îşi păstrează individualitatea particulelor, considerându-se ca un
mediu continuu omogen şi izotrop. La nivel macromolecular însă, mediul polifazic nu poate fi
considerat continuu, omogen şi izotrop. Între fazele constituente apar interacţiuni şi suprafeţele de
separaţie dintre ele sunt suprafeţe de discontinuitate pentru presiune, densitate, viteză.
 Fluidul polifazic echivalent se defineşte ca acel model de fluid omogen şi izotrop care are
proprietăţi identice de curgere cu amestecul multifazic real. Aceast ă consideraţie este valabilă în
următoarele ipoteze:
a. amestecul are repartiţie uniformă şi izotropă a fazelor constituente;
b. menţinerea proprietăţii de fluiditate prin condiţia ca faza fluidă purtătoare să fie cantitativ
predominantă (concentraţiile fazelor disperse să fie mult inferioare unit ăţii);
c. se consideră că fluidul echivalent este un mediu continuu, deci func ţiile de proprietate sunt
definite, continue şi derivabile în domeniul ocupat de fluid.

2.4. Clasificarea fluidelor polifazice

Fluidele polifazice pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere şi anume:
a) dup ă natura constituenţilor, starea lor de agregare şi modul acestora de participare în amestec,
deosebim:
− fluide bifazice de tip lichid-solid, lichid-gaz, sau gaz-solid,
− fluide polifazice care conţin amestecuri de diverşi constituenţi cu stări de agregare diferite
în stare inertă chimic,
b) după natura fazei dispersate, fluidele polifazice pot fi:
− fluide polifazice de ordin zero, astfel fiind definite fluidele monofazice,
− fluide polifazice de ordin unu, sunt fluidele la care faza dispersat ă este un gaz iar faza
continuă este un lichid,
− fluide polifazice de ordin doi, sunt fluidele polifazice la care faza dispersată este alcătuită
din particule solide,
− fluide polifazice generalizate, sunt acele fluide la care faza dispersată este alc ătuită din
corpuri cu alte proprietăţi decât faza de dispersie,
c) după modul de amestec al fazelor, deosebim:
− fluide bifazice omogene, când o fază se dizolvă complet în cealaltă, cum ar fi de exemplu
soluţiile de săruri dizolvate complet,
− fluide bifazice neomogene, când fazele constituente coexistă, cum ar fi spre exemplu
lichidele ce transportă nisip, nămol, pietriş etc. (vezi tabelul 1),
d) după mărimea vitezei relative vr definită prin diferenţa dintre viteza fluidului purt ător şi viteza
celeilalte faze având de regulă greutatea specifică cea mai mare. Din acest punct de vedere fluidele
polifazice pot fi:
− fluide bifazice omogene când vr = 0,
− fluide bifazice pseudoomogene când vr ≈ 0, cazul fluidelor cu particule coloidale,
− fluide bifazice eterogene când vr ≠ 0,
e) după regimul de mişcare al fluidului purtător, pot fi:
− fluide polifazice în mişcare laminară,
− fluide polifazice în mişcare turbulentă,
f) după modul de variaţie al vitezei în timp, putem avea:
− mişcare permanentă (staţionară):
− uniformă,
− neuniformă,
− mişcare nepermanentă.
Tabel 1

Nr. Mediul bifazic Clasificarea

Lichid + solid fluidelor şi curen
Gaz +ţilor
solidbifazici neomogeni Lichid + gaz
crt. Amestec faze
1. Dispersate Curenţi lichizi cu Curenţi de gaz cu suspensii în Curenţi lichizi cu bule de gaz.
suspensii. concentraţie redusă. Curenţi de lichid sub formă de spumă.
Curenţi de gaz cu suspensii în Curenţi de gaz cu picături de lichid.
concentraţie mare (fluidizare). Curenţi de gaz cu picături micronice
de lichid (ceaţă).
2. Stratificate Curenţi cu pat mobil Curenţi de gaz cu suspensii târâte pe Curgere inelară pe verticală sau
(nămol). fundul rigolei pneumatice. orizontală.
3. Macroamestec Curenţi lichizi cu Curenţi de gaz cu capsule (poştă Curenţi cu dopuri de gaz în lichid sau
capsule. pneumatică). curgeri de tip piston lichid în gaze.
2.5. Forţele care acţionează în mediul fluid polifazic

În mecanica fluidelor polifazice se exercită aceleaşi forţe masice şi de suprafaţă, interioare şi

exterioare, ca şi în cazul mediilor continue omogene. Pe lângă acestea se mai exercit ă însă şi forţe
specifice de legătură dintre fazele participante la curgere.
Forţele de suprafaţă difuzive sunt forţe interioare care apar la suprafeţele de separaţie ale
particulelor solide ca urmare a repartiţiei neuniforme a vitezelor şi presiunilor pe o normală într-un
punct la această suprafaţă de discontinuitate. Ele sunt egale şi de sens contrar şi deci, în ansamblu,
pentru o particulă macroscopică de fluid, suma lor este nulă dar lucrul lor mecanic în deplasarea
fazelor este diferit de zero.
Forţele masice interioare de legătură apar numai în modelul fluidului polifazic ideal şi sunt
proporţionale cu masa totală a mediului de dispersie a fazelor dispersate pe componente. Ele apar ca
urmare
cantitatea de
atrac ţiei universale dintre particulele dispersate. Rezultanta totală a acestor forţe, pentru o
lichid polifazic, este nul ă dar lucrul lor mecanic în deplasarea amestecului este diferit de
zero.

3. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE FLUIDELOR POLIFAZICE

3.1. Proprietăţi fizice ale fluidelor omogene

3.1.1. Proprietăţi fizice comune lichidelor şi gazelor

a) Densitatea medie ρm reprezintă raportul dintre masa de fluid ∆m conţinută într-un volum determinat
∆V şi acel volum
∆m
ρm = (1)
∆V
b) Densitatea reprezintă limita către care tinde densitatea medie a unui volum de fluid ce con ţine
punctul, când acest volum poate fi micşorat oricât de mult dar r ămâne mare faţă de volumul
elementului de structură:
∆m
ρ = lim (2)
∆V → 0 ∆V
c) Greutatea specifică medie γm reprezintă raportul dintre greutatea masei de fluid ∆G con ţinută într-
un volum determinat de fluid ∆V şi acel volum:
∆G
γm = (3)
∆V
d) Greutatea specifică γ reprezintă limita către care tinde greutatea specifică medie a unui volum de
fluid ce conţine punctul, când acest volum poate fi micşorat oricât de mult dar rămâne mare faţă de
volumul elementului de structură:
∆G
γ = lim (4)
∆V → 0
∆V
e) Compresibilitatea izotermă este proprietatea fluidului de a- şi micşora volumul sub acţiunea forţelor
de presiune, la temperatură constantă. Această proprietate este pusă în evidenţă prin coeficientul de
compresibilitate definit de raportul dintre variaţia relativă a volumului ∆V/V şi variaţia de presiune ∆p:
∆V V dV
β = sau0 d −β ⋅ p
= (5)
∆p V0
sau, după o integrare între limitele V0 şi V pentru volum, respectiv p0 şi p pentru presiune, se va obţine:
V = V0 [1 − β ( p − p0 )] (6)
inversul coeficientului de compresibilitate β este modulul de elasticitate al lichidului ε = 1 β
f) Dilatarea termică este proprietatea potrivit c ăreia volumul creşte cu creşterea temperaturii. Această
proprietate este pus ă în evidenţă prin coeficientul de dilatare termică definit ca raportul dintre varia ţia
relativă a volumului ∆V/V0 şi variaţia de temperatură ∆T:
∆V V0 dV
βt = sau d= β t ⋅ T (7)
∆T V0
g) Adeziunea este un fenomen ce impune exercitarea unei forţe pe suprafaţa de contact dintre un fluid
şi un solid în scopul separării lor. Adeziunea depinde de natura celor două corpuri şi de temperatură În
cazul fluidelor reale, proprietatea de adeziune impune condiţia de viteză nulă în punctele de contact ale
fluidului cu o suprafaţă solidă aflată în stare de repaus.
h) Vâscozitatea este proprietatea unui fluid de a prezenta tensiuni interioare tangen ţiale la orice
element de suprafaţă care separă două porţiuni de fluid aflate în mişcare relativă una faţă de alta.
Această proprietate este pusă în evidenţă prin coeficientul de vâscozitate dinamică η şi coeficientul
cinematic de vâscozitate υ = η ρ . Inversul vâscozităţii dinamice se numeşte fluiditate ϕ = 1 η .
Coeficientul dinamic de vâscozitate η se defineşte ca fiind raportul dintre efortul tangen ţial
unitar de frecare τ şi viteza de deformaţie a unghiului drept (du/dn) corespunzător planului în care se
consideră efortul tangenţial.
τ
η = du dn (8)
Conform legii lui Newton, du/dn reprezintă gradientul de viteză şi efortul tangenţial τ va fi:
du
τ =η = ηgradu (9)
dn
i) Conductibilitatea termică este proprietatea fluidului de a transmite energia termică de la o sursă
caldă la alta rece, existând o tendin ţă de uniformizare a temperaturii în întreg mediul fluid.
j) Difuzia este proprietatea de omogenizare a unui amestec de dou ă substanţe fluide prin mişcările
termice ale atomilor şi moleculelor, ceea ce are ca efect uniformizarea concentra ţiei sistemului, fluidul
tinzând către o stare de echilibru stabil.

3.1.2. Proprietăţi fizice specifice lichidelor

a) Tensiunea superficială σ reprezintă lucrul mecanic necesar pentru majorarea ariei suprafe ţei unui
lichid cu o unitate în condi ţii izoterme. Conform acestei proprietăţi, la interfaţa lichid-gaz, suprafaţa de
contact se comportă ca o membrană elastică.
b) Capilaritatea este un fenomen de denivelare a lichidelor în tuburi subţiri faţă de nivelul lichidului
dintr-un recipient în care tubul este par ţial imersat. Capilaritatea apare ca un rezultat al acţiunii forţelor
de adeziune şi a celor superficiale (de coeziune). Dac ă forţele de coeziune sunt superioare celor de
adeziune lichidul coboară în tub faţă de nivelul de bază, iar în caz contrar nivelul din tub se ridic ă faţă
de nivelul de referinţă.
c) Absorbţia gazelor este în general un proces fizico-chimic prin care gazele şi vaporii ce alcătuiesc
faza absorbită pătrund prin difuzie în masa unui lichid (faza absorbantă) prin suprafaţa de separare
dintre cele două fluide aflate în contact. Absorbţia gazului creşte odată cu majorarea presiunii.
d) Degajarea gazelor este fenomenul invers absorbţiei şi se produce atunci când concentra ţia fazei
absorbite, în stare dizolvată, este superioară valorii de saturaţie corespunzătoare temperaturii şi
presiunii respective. Acest fenomen, numit şi fenomen de cavitaţie, este foarte periculos pentru
instalaţiile şi maşinile hidraulice şi apare în zonele de curgere în care presiunea scade sub valoarea
presiunii de vaporizare corespunzătoare temperaturii date.

3.1.3. Proprietăţi fizice specifice gazelor

a) Proprietăţi mecanice. Gazele sunt considerate fluide u şoare deoarece greutatea gazelor poate fi
neglijată în raport cu forţele de presiune care se exercită pe suprafaţa exterioară a volumului considerat
şi compresibile deoarece, în majoritatea cazurilor, nu se poate neglija variaţia volumului unei cantităţi
oarecare de fluid datorită modificării presiunii.
b) Proprietăţi termice. Volumul specific v, sau densitatea ρ = 1 v a unui gaz depinde de presiunea p şi
de temperatura T. Ecuaţia de stare a gazelor perfecte este pv = RT sau ρ = p RT , în care R este o
constantă cu valori specifice fiecărui fluid uşor (Raer = 228 m⋅s-2/K). În afara acestei mărimi, gazele
reale sunt caracterizate şi de alţi parametri cum ar fi: temperatura şi presiunea critică corespunzătoare
punctului de lichefiere a gazului; căldura specifică la presiune constantă cp şi, respectiv, la volum
constant cv, între care există relaţiile c p − c v = R şi c p c v = k unde k este exponentul adiabatic al
gazului.
3.2. Proprietăţi fizice ale particulelor solide

3.2.1. Greutatea specifică

Greutatea specifică medie a particulei solide γs, considerată ca mediu continuu, se defineşte ca şi
în cazul fluidelor fiind dependentă de natura materialului.
Din punct de vedere al greutăţii specifice medii, particulele se clasifică în:
a) particule uşoare γ s < 20 kN m 3 (suspensii din apele uzate, granule din PVC, praf de cărbune etc.),
b) particule medii γ s = 20… 28 kN m 3 (granule aluvionare, nisip cuarţos etc.),
c) particule grele γ s > 28 kN m 3 (prundiş ş.a.).
Unele particule solide însă, prezintă în interior goluri de aer şi fisuri deci o structură
neomogenă. De aceea se define şte greutatea specifică aparentă γsa ca fiind raportul dintre greutatea
particulei în stare naturală uscată, cu pori şi fisuri, şi volumul aparent care include atât volumul
materiei solide cât şi volumul golurilor (fisuri, pori, canale, cavităţi).
Din acest punct de vedere, particulele solide se clasifică în:
a) particule uşoare γ sa < 1.5 daN dm 3
b) particule medii γ sa = 1.5… 2.0 daN dm 3
c) particule semigrele γ sa = 2.0… 2.5 daN dm 3
d) particule grele γ sa = 2.5… 3.0 daN dm 3
e) particule foarte grele γ sa > 3.0 daN dm 3
Legătura dintre greutatea specifică reală şi cea aparentă este dată de relaţia γ sa = ε ⋅ γ s unde ε
reprezintă porozitatea particulei solide definit ă prin raportul dintre volumul total al spa ţiilor libere din
interiorul particulei solide şi volumul total al acesteia. Granulele cu porozitate ridicată vor absorbi
fluidul de bază mult mai uşor şi în cantitate mai mare.
Greutatea specifică influenţează procesul de transport prin viteza de c ădere a granulei în fluid,
determinând atât consumul specific de energie de transport cât şi traiectoriile.

3.2.2. Forma particulelor solide

Forma particulelor constituie o problemă foarte complicată întrucât, în natură, particulele pot
avea forme foarte complexe. Modelele existente se bazează fie pe aprecierea formei suprafeţei
exterioare a granulelor, fie pe aprecierea volumului acestora. In acest sens sunt utilizaţi parametrii:
1. Sfericitatea ψ definită ca raport între aria suprafeţei exterioare a particulei şi aria unei sfere având
acelaşi volum ca şi particula. Astfel, în cazul unei particule sferice, ψ = 1. Sfericitatea este
dependentă de natura granulelor şi de compoziţia lor minerală.
2. Rotunjimea reprezintă raportul dintre raza medie de curbură a particulelor şi raza cercului ce se
poate înscrie în suprafaţa maximă proiectată a granulei. Această noţiune este utilizată în aprecierea
generală a procesului de uzură a particulei datorat frecării cu graniţa solidă ce delimitează
domeniul de curgere. Atât sfericitatea cât şi rotunjimea se reduc ca valoare în procesul de uzură.
3. Constanta de volum K se defineşte prin raportul dintre volumul real al particulei şi cubul
diametrului d al sferei circumscrise proiecţiei orizontale a granulei aflată în poziţia ei cea mai
stabilă din timpul mişcării prin curentul de fluid. Astfel, în cazul unei particule sferice, constanta
de volum K va fi:
πd 3 ⎞⎛ 1 ⎞ π
K = ⎛⎜⎜ ⎟⎟⎜ 3 ⎟ = = 0,524 (10)
⎝ 6 ⎠⎝ d ⎠ 6
iar pentru un sediment natural K = 0.4
4. Constanta de suprafaţă f se defineşte prin raportul dintre aria suprafeţei particulei în suspensie şi
aria unui cerc circumscris proiecţiei orizontale a particulei în pozi ţia sa cea mai stabilă.
5. Factorul de formă elipsoidal kf se defineşte prin raportul:
a
kf = (11)
bc
unde: a > b > c reprezintă semiaxele elipsoidului circumscris particulei, dimensiunea a fiind orientată
pe direcţia vectorului vitezei de mişcare.
6. Factorul de formă φ se defineşte prin raportul dintre volumul real al particulei V şi volumul
elipsoidului de revoluţie circumscris Ve:
V 3V
Φ= = = 0.2 … 0.9 (13)
Ve 4πab 2
7. Pentru particula din Figura 1, factorul de formă Kf va fi:
( AB + BC + (CD)+ DA −) aa'+bb'+cc'+ dd ' ∑ l − ∑ l ' ∑ l' = 1− k
Kf = = = 1− (12)
∑l ∑l
u
AB + BC + CD + DA
unde ku reprezintă unghiularitatea particulei.
Această mărime (Kf) este utilă în aprecierea intensităţii uzurii particulei. In funcţie de factorul de
formă Kf, particulele solide sunt: A a a' B
 particule rotunjite Kf = (81÷100)%
 particule aproape rotunjite Kf = (61÷80)% d' b
 particule aproape unghiulare Kf = (41÷60)% d b'
 particule colţuroase Kf = (21÷40)% D c' c C
 particule puternic ascuţite Kf = (0÷20)%
Figura 1
8. Rugozitatea particulei solide este calitatea suprafeţei acesteia de a avea denivel ări mici în raport
cu dimensiunile ei. Aceast ă mărime are o mare importanţă în procesul de abraziune pe care-l
provoacă fluidul bifazic în curgerea sa prin instalaţii. La anumite regimuri de curgere, rugozitatea
particulei influen ţează direct consumul de energie necesar asigur ării mişcării particulelor fluide şi
solide. Din acest punct de vedere particulele solide se pot clasifica în:
 particule poroase:
− netede – succesiune continuă cu suprafaţă perforată de pori adânci, cu fisuri;
− rugoase – granula fie are suprafaţa exterioară cu mulţi pori şi vârfuri, fie constă dintr-o
succesiune de microparticule aglomerate într-o formă neregulată;
 particule neporoase:
− netede – cu suprafeţe plane sau forme cristaline care se pot observa u şor;

rugoase este
9. Mărimea− particulei – cupus
suprafa ţa exterioară în trepte sau cu fisuri.
ă în eviden ţă prin una din mărimile următoare:
diametrul de sită definit prin mărimea ochiului rotund de sită prin care poate trece particula


solidă, fiind reţinută însă de sita următoare cu reţeua mai deasă.

diametrul de sedimentare definit prin diametrul unei sfere care are greutatea specifică şi


mărimea hidraulică identică cu cele ale particulelor solide reale, determinate în aceleaşi
condiţii cinematice, într-un fluid identic. Se utilizeaz ă la particule cu dimensiuni sub 0.1 mm.
diametrul nominal sau diametrul echivalent de care se defineşte prin diametrul unei sfere de


volum V, numeric egal cu cel al particulei solide considerate:

6V
de = 3 (14)
π
 diametrul mediu dm care reprezintă valoarea medie ponderată a diametrelor particulelor prezente
într-o suspensie oarecare.
 compoziţia granulometrică care reflectă repartiţia pe
dimensiuni a particulelor de material solid, adică
modul de repartizare a fracţiunilor granulometrice
exprimate în procente din greutatea total ă în stare
uscată. Fracţiunea granulometrică reprezintă totali-
tatea particulelor care au dimensiunile cuprinse între
două valori prestabilite (două site consecutive).
Un exemplu de curbă granulometrică, care analitic este
integrala curbei de frecvenţă, este prezentat în figura 2.
Pentru rezolvarea problemelor puse de transportul materia-
lelor cu dimensiuni variate este necesară determinarea diame-
trului mediu al granulelor. Pentru aceasta, se împarte curba
granulometrică într-un număr de părţi egale, 10, 20, …, 100,
în funcţie de precizia dorită şi se citesc de pe curbă Figura 2
diametrele medii parţiale ale fracţiunilor respective. In cazul
împărţirii în zece părţi de câte zece procente, diametrul mediu se calculează cu expresia:
(d5 + d15 + … + d 95 )
dm = (15)
10
Pentru transport mai interesează:
 diametrul efectiv d10 – diametrul corespunzător unui procent de 10% de pe graficul curbei
granulometrice,
 diametrul de control d60 – diametrul corespunzător unui procent de 60% de pe graficul curbei
granulometrice,
 coeficientul de neuniformitate u – dat de relaţia: u = d 60 d10
Pentru transportul hidraulic de sedimente intereseaz ă numai particulele solide cu dimensiuni
cuprinse între 0.002 şi 100 mm. Argila fină nu contează deoarece ea se transportă în stare de suspensie
coloidală, iar clasa bolovani nu interesează în problemele practice de proiectare a instalaţiilor.
Mărimea particulelor influenţează direct atât caracteristicile cinematice şi dinamice ale curentului de
fluid, cât şi diametrul tubulaturii. Cu cât granulele sunt mai mari, cu atât viteza curentului fluid de
antrenare trebuie să fie mai mare. Deasemeni, diametrul D al conductei de transport trebuie s ă fie mult
mai mare decât dimensiunea maxim ă a particulelor solide dmax, conform relaţiei D ≥ 3d max , deoarece
s-a constatat experimental că, pentru valori inferioare ale diametrului D, conducta se colmatează, în
special în zona coturilor.

3.2.3. Mărimea hidraulică

Mărimea hidraulică w 0 se defineşte ca viteza uniform ă de c ădere a unei particule solide, într-un
fluid greu, sub acţiunea forţelor gravitaţionale, la temperatură determinată, într-un vas cu dimensiuni
teoretic infinite. Mărimea hidraulică reprezintă viteza de sedimentare a unei particule solide într-un
fluid, în anumite condiţii:
− particula este de formă sferică şi este netedă,
− fluidul nu alunecă faţă de particule,
− spaţiul în care alunecă particulele este infinit iar pereţii nu influenţează mişcarea,
− rezistenţa la înaintare depinde doar de vâscozitate,
− particula este mult mai mare decât spaţiul necesar atingerii vitezei de regim.
In regim tranzitoriu de accelerare, când dv dt > 0 , ecuaţia de mişcare a unei particule solide de
masă m într-un fluid în repaus va fi:
dv
m = G − FA − FR (16)
dt
unde forţele ce acţionează asupra particulei solide sunt: - forţa de greutate G, forţa arhimedică FA, forţa
de rezistenţă la înaintare FR.
In condiţiile mişcării uniforme a particulei (dv dt = 0) cu o viteză egală cu mărimea hidraulică
v=w0 se obţine:
FR = G − FA
πd 3 πd 3
G ' = G − FA = (γ s −
)γ ( = )g ρ s − ρ (17)
6 6
πd 2 ρv 2
FR = CR
4 2
relaţii în care: γ γ sunt greutăţile specifice ale particulei solide, respectiv a fluidului; ρs, ρ sunt
s,
densit ăţile particulei solide, respectiv a fluidului; iar CR este coeficientul de rezisten ţă la înaintare
dependent de sfericitate şi de numărul Reynolds şi poate fi calculat cu rela ţia lui C.W. Oseen:
⎛ 3 Re s ⎞ 24
C R = ⎜1 + ⎟ (18)
⎝ 16 ⎠ Re s
In final se obţine mărimea hidraulică w0 de forma:
4 gd ρ s − ρ
w0 = (19)
3 CR ρ
În regimul laminar de mişcare al particulei solide, caracterizat prin valorile subunitare ale
numărului lui Reynolds, Res < 1, coeficientul de rezisten ţă la înaintare este dat de rela ţia:
 24 24υ
CR = = (20)
Re s w0 d
Astfel, relaţia (19) devine:
gd 2 ⎛ ρ ⎞
w0 = ⎜ s − 1⎟⎟ (21)
18υ ⎜⎝ ρ ⎠
expresie numită şi formula lui Stokes.
Din ecuaţia generală de mişcare se poate deduce timpul necesar atingerii vitezei uniforme
pentru cazul general al regimului turbulent de mişcare caracterizat prin Res > 1:
dv ⎛ F ⎞
m = G ' − FR = mg ⎜⎜1 − R ⎟⎟ (22)
dt ⎝ mg ⎠
sau: 1 dv = 1 − v2 (23)
g dt 4 ⎛ ρ s ⎞ gd
⎜ − 1⎟
3 ⎜⎝ ρ ⎟⎠ C R
dv
de unde: dt = (24)
g (1 − v 2 w02 )
w0 w0 + v
şi, prin integrare: t= ln (25)
2g w0 − v
2 gt
1− e w 0

sau: v = w0 2 gt
(26)
1+ e w 0

În regimul laminar de deplasare a granulei prin fluidul sta ţionar, când FR = 3πηdv , se obţine
dv w ⎛ −
gt
⎞
pentru ecuaţia (24) forma dt = a cărei soluţie este t = − 0 ln w0 − v sau v = w0 ⎜1 − e w ⎟ . 0

g (1 − v w0 ) g ⎝ ⎠
Limitarea în spaţiu a mişcării conduce la micşorarea mărimii hidraulice conform relaţiei:
w = θ ⋅ w0 (27)
unde θ este un coeficient subunitar determinat experimental. În regimul laminar de mişcare al granulei
2.25 3
⎛d⎞ ⎛d⎞ 2
solide, coeficientul θ se calculează cu formula θ = 1 − ⎜ ⎟ iar în regimul turbulent θ = 1 − ⎜⎟ .
⎝D⎠ ⎝D⎠
Concentraţia particulelor are acelaşi efect ca şi limitarea spaţiului de mişcare, mărimea
hidraulică descrescând progresiv cu majorarea particulelor fine dispersate în ap ă (dacă particulele sunt
mari ele se depun rapid şi soluţia este practic diluată). I. Sârbu propune pentru calculul m ărimii
hidraulice în cazul fluidelor polifazice următoarea relaţie de calcul:
w = w0 (1 − 1.21C )
2
3
(28)
în care C este concentraţia fluidului polifazic.
Efectul temperaturii asupra mărimii hidraulice este dat de legea de varia ţie a vâscozităţii
dinamice a fluidului conform expresiei:
⎛ η 20° ⎞
w0 = w020 ⎜⎜ ⎟⎟ (29)
⎝ ηt ⎠
t °

în care mărimile notate cu indicele t corespund unei temperaturi oarecare, iar celelalte temperaturii de
20°C.
În cazurile în care se transport ă materiale neomogene alcătuite din fracţiuni de diametre diferite,
1 n
se foloseşte o valoare medie a m ărimii hidraulice dată de relaţia wm = ∑ w p unde wi reprezintă
100 i =1 i i
mărimea hidraulică a fracţiunii granulometrice, iar pi procentele corespunzătoare.
A.G. Haceatrian recomandă pentru mărimea hidraulică medie expresia:
0.5(wmax + 2 wmin )
wm = (30)
ln(wmax wmin ) − 1
în care wmin şi wmax sunt mărimile hidraulice limită ale particulelor de hidroamestec.
3.2.4. Viteza de plutire

Viteza de plutire vp reprezintă viteza unui curent ascendent de gaz care men ţine la o poziţie fix ă,
în stare de plutire, o particulă solidă ce are tendinţa de a se depune.Greutatea unei particule ce pluteşte
într-un curent ascendent de gaz cu o viteză uniformă este echilibrată de
Fz forţa arhimedică şi de rezultanta forţelor elementare de presiune dinamică.
In condiţiile stabilirii echilibrului, rezultă expresia vitezei de plutire:
FA φd 4 gd γ s − γ g
v 'p = = k' d (31)
γ s
3 C R
γ g

g Considerându-se γs >>> γg, se poate neglija forţa arhimedică şi relaţia (31)

vg G 1 1

⎛ ⎞ ⎛ ⎞
2 2

devine: v 'p' = 3.617⎜ d ⎟ ⎜ γ s ⎟ (32)

Figura 3 ⎝ CR ⎠ ⎝ γ g ⎠
În cazul unor particule de form ă oarecare, în relaţiile (31) şi (32) se introduce factorul de form ă
adimensional ψ (o constantă ce corectează coeficientul de rezistenţă la înaintare putând lua valori
precum cele prezentate în tabelul 2) şi se obţine:
ad ⎡ ⎛ d ⎞ ⎤ v p ⎡ ⎛ d ⎞ ⎤
2 ' 2

v p = 3.617 ⋅ ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ = ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥ (33)
ψC R ⎣⎢ ⎝ D ⎠ ⎦⎥ ψ ⎣⎢ ⎝ D ⎠ ⎦⎥
în care: a = γ s − γ g ) γ g , D este diametrul conductei de transport şi d este diametrul particulei solide.

Tabel 2
Forma Prismăcu laturile Cilindri cu în ălţimea Discuri cu grosimea
Sferă Octaedru Cub
particulei a×2a×a a×2a×2a a×2a×3a h=2r h=3r h=10r h=20r h=1.33r h=r h=r/3 h=r/10 h=r/15
Factor de
1.000 1.181 1.241 1.304 1.314 1.379 1.144 1.163 1.447 1.724 1.165 1.214 1.683 4.310 3.937
formă - ψ

Relaţia (29) permite calculul vitezei de plutire în cazul particulei solide izolate sau pentru
concentraţii reduse ale fluidului polifazic. Pentru concentraţii ridicate ale fluidului polifazic s-a
demonstrat experimental că viteza de plutire se majorează odată cu creşterea concentraţiei materialului
solid. În literatura de specialitate însă, fenomenul este menţionat numai din punct de vedere calitativ,
fără a se preciza o metodă precisă de calcul a vitezei de plutire în func ţie de concentraţie.
În practică, pentru determinarea vitezei de plutire, se procedează astfel:
vg d
− se determină numărul Reynolds relativ la particula solid ă Re = , d fiind diametrul particulei
ν
solide, vg viteza fluidului purtător şi ν vâscozitatea cinematică.
− din tabele (vezi Tabelul 3) se determină valoarea coeficientului de rezistenţă la înaintare CR, cu
care se calculează apoi viteza de plutire şi se reverifică numărul lui Reynolds. Pentru obţinerea
soluţiei se procedează iterativ.
Tabel 3
Res CR Res CR Res CR Res CR
0.1 240 7 5.40 500 0.55 70000 0.50
0.2 120 10 4.10 1000 0.46 100000 0.48
0.5 49.5 20 2.55 2000 0.42 200000 0.42
0.7 36.5 50 1.50 5000 0.385 400000 0.084
1 26.5 70 1.27 10000 0.405 106 0.13
6
2 14.4 100 1.07 20000 0.45 3⋅10 0.20
5 6.9 200 0.77 50000 0.49 - -

Pentru cazul transportului de particule solide pe verticală, cu aer încălzit, la determinarea vitezei
de plutire trebuie să se ia în considerare modificarea parametrilor cinematici şi a proprietăţilor gazului,
în special variaţia greutăţii specifice a acestuia
În Tabelul 4 sunt prezentate vitezele de plutire, determinate experimental, pentru diverse
materiale de diferite dimensiuni, în instalaţii de pneumotransport.
 Tabel 4
Material Dimensiuni Viteza de plutire
- [mm] vp [m/s]
Sfere din lemn 30 26.0
Cuburi din lemn 24×24×24 15.0
Bare din lemn 30×30×15 14.5
Plăci din lemn 40×40×8 9.0
Rocă steril 0 ÷5 10÷16
Rocă steril 5÷10 10÷20
Rocă steril 10÷20 18÷23
Grâu - 9.8
Orz - 8.7
Secară
Porumb - 2.5 - 9.5
Seminţe de rapiţă - 8.2
Seminţe de in - 5.2
Seminţe de măr - 2.5÷4.3
Smochine uscate 30×40×10 11.9÷13.2
Cicoare neprăjită, mărime mijlocie - 11.9÷13.5
de zinc
Sulfură 5 17.7
Lignit 25 10.6÷11.0
Lignit 15 8.7
Antracit concentrat 4.4 7.5
Praf cărbune (fineţe normală) 0.7 0.14
Ciment portland 0.06 0.22
Ciment portland 0.086 0.34
Balast 45 31.2
Rumegu
de fag,
ş umed - 5.5÷7.0
Talaj de fag, umed - 14.5÷15.0
Cărbune (ρs = 1400 kg/m3) 0.75÷2 2.8÷3.72
Polistiren sferic (ρs = 1185 kg/m3) 1.5 3.37
Plumb (ρs = 11080 kg/m3) 0.3 8.17
3
Alamă (ρs = 8440 kg/m ) 0.4 4.08
Aluminiu (ρs = 2385 kg/m3) 0.23 3.02
Dioxid de mangan (ρs = 2610 kg/m3) 1.3 4.66
3.3. Proprietăţi fizice ale fluidelor polifazice

3.3.1. Concentraţia

Concentraţia unei faze oarecare dispersată într-un fluid este o mărime scalară care se defineşte
prin raportul dintre cantitatea de material izolat uscat şi cantitatea totală de fluid polifazic din volumul
V considerat. Concentraţia poate fi exprimată volumetric C, în greutate CG, sau masic CM.
Considerându-se o suprafaţă închisă S care delimitează un volum de fluid polifazic alcătuit din
N constituenţi, concentraţia volumetrică Ci va fi:
Vi
Ci = (34)
Vn

în care: Vn reprezintă volumul de fluid polifazic determinat

N
prin relaţia:
Vn = ∑V
i =1
i (35)
Ţinându-se seama de relaţiile (34) şi (35) se obţine:
N N N

∑C
i =1
i
= 1 si, in acelasi mod, se poate obtine ∑C
i =1
Gi
= 1 si ∑C
i =1
Mi
= 1 (36)
Considerându-se c ă fluidul este bifazic, se poate scrie:
ρ nVn = ρ n Vs + V f = ρ sVs + ρ fVf (37)
unde: ρn, ρs şi ρf reprezintă densitatea amestecului, a particulelor solide şi respectiv a fluidului.
Împărţindu-se prin Vf relaţia (37) se va obţine:
ρ nVn ⎡V Vf ⎤ ⎡V ⎤
pe de o parte ρ n ⎢ s + ⎥ = ρ n ⎢ s + 1⎥ = ρ n [C + 1]
= (38)
Vf V
⎣⎢ f V f ⎦⎥ V
⎣⎢ f ⎦⎥
ρ nVn ρ sVs + ρ f V f Vs
şi, pe de altă parte = = ρs + ρ f ≅ ρ sC + ρ f (39)
Vf Vf Vf

în condiţiile în care se consideră că Vs V f ≅ Vs Vn = C

Luând în considerare relaţiile (38) şi (39) se poate scrie:
ρ n (C + 1) = ρ s C + ρ f (40)
ρn − ρf γn − γf
de unde: C = = (41)
ρs − ρn γs − γn
Concentraţia masică este dată de relaţia:
ms ρ sVs ρs
CM = = = C (42)
mf ρ fVf ρf

3.3.2. Greutatea specifică echivalentă

Greutatea specifică echivalentă γn se defineşte prin raportul dintre greutatea total ă de fluid Gn şi
volumul total Vn. Admiţându-se o greutate totală de fluid Gn formată din greutăţile elementelor
constituente Gi se va putea scrie:
N
Gn = ∑G
i =1
i (43)
N
sau: γ nV n = ∑γ V
i =1
i i (44)
Împărţindu-se prin volumul total Vn se va obţine:
Vn N
Vi N
n

Vn
= ∑1
i =
i

Vn
sau γn = ∑1 γ C
i=
i i
(45)
Considerându-se un fluid bifazic cu volumul total Vn şi în care volumul masei fluide
transportoare este V iar volumul particulelor transportate este Vs, greutatea specifică echivalentă se
determină plecând de la relaţia:
γ nVn = γV + γ sVs (46)
sau, împărţindu-se relaţia (46) prin Vn, se obţine:
γ n = γC f + γ s C s (47)
unde Cf = V/Vn şi Cs = Vs/Vn reprezintă concentraţia masei fluide, respectiv a celei solide.
Luând în considerare şi relaţia dintre concentraţiile parţiale 1 = C f + C s , rezultă greutatea
specifică a fluidului bifazic de forma:
γ n = γ (1 − C ) + γ s C (48)
unde C este concentraţia fazei solide.
Greutatea specifică echivalentă se poate exprima şi în funcţie de concentraţia în greutate a fazei
dispersate C G = G s G n obţinându-se o relaţie de forma:
γγ s
γn = (49)
− −
γs C G (γ s γ)
3.3.3. Densitatea echivalentă

Prin densitatea medie echivalentă ρn a unui fluid polifazic se înţelege raportul dintre masa
acestuia mn şi volumul Vn cuprins în interiorul unei suprafeţe de control S. Considerându-se volumul
total Vn determinat prin suma volumelor parţiale:
N
Vn = ∑V
i =1
i (50)
şi masa totală mn determinată prin relaţia:
N N
mn = ∑m
i =1
i
= ρ nVn = ∑ρV
i =1
i i (51)
împărţindu-se relaţia (51) prin Vn se va obţine:
N
ρn = ∑ρ C
i =1
i i (52)
Considerându-se fluidul bifazic, conform rela ţiei (52), se va obţine:
ρ n = ρ f C f + ρ s Cs (53)
şi, luând în considerare relaţia 1= Cf + C s şi făcând notaţia Cs = C, se poate scrie:
ρ n = Cρ s + (1 − C )ρ f (54)
unde C reprezintă concentraţia în volume a corpului dispers a fluidului bifazic.

3.3.4. Vâscozitatea aparentă

Vâscozitatea aparentă ηn reprezintă vâscozitatea dinamică a unui fluid monofazic omogen şi

izotrop care conduce la o aceea şi pierdere de sarcină, în condiţii similare de curgere, cu cea a fluidului
polifazic studiat. Vâscozitatea aparent ă nu poate fi o vâscozitate real ă aceasta apărând numai în cazul
fluidelor monofazice.
In legătură cu vâscozitatea aparentă se utilizează noţiunile de “vâscozitate dinamică relativă”
ηnr, “vâscozitate specifică” ηs şi “vâscozitate redusă” ηr.
a) vâscozitatea dinamică relativă ηnr este o mărime adimensională definită ca raport între
coeficientul de vâscozitate dinamică a amestecului ηn şi aceeaşi mărime a unui fluid de referinţă η,
respectiv:
η nr = ηn (55)
η
In mod obişnuit, pentru fluidul de referinţă se utilizează apa pură la o temperatură de 20° şi
condiţii normale de presiune.
In cazul fluidelor bifazice, vâscozitatea dinamică aparentă a unui amestec lichid-solid va fi:
η n = Cη s + (1 − C )η (56)
unde ηs reprezintă vâscozitatea dinamică a masei solide iar C concentraţia volumică a acesteia.
Pentru un amestec lichid-gaz se propune rela ţia următoare:
ρn ρn
ηn = η (1 − C ) + ηgC (57)
ρ ρg
unde ρn reprezintă densitatea emulsiei omogene lichid-gaz, ρ este densitatea fazei lichide, iar ρg a fazei
gazoase.
b) vâscozitatea specifică ηs este definită prin relaţia:
ηn − η
ηs = = η nr − 1 (58)
η
unde η reprezintă vâscozitatea dinamică a fluidului purtător.
c) vâscozitatea redusă ηr este definită prin raportul dintre vâscozitatea specifică şi concentraţia
substanţei dizolvate sau în stare de suspensie C:
ηs
ηr = (59)
C
d) vâscozitatea intrinsecă ηin este definită prin valoarea limitei η in = lim
C 0
→
ηs
Inversul vâscozităţii dinamice aparente, 1/ηn, se numeşte mobilitate şi este o proprietate
caracteristică fluidelor polifazice.
Factorii care influenţează vâscozitatea amestecurilor polifazice sunt:
 proprietăţile mediului continuu de dispersie, ale fluidului de bază;
 proprietăţile fazei dispersate – forma, rugozitatea, porozitatea, m ărimea şi masa particulelor din
dispersie;
 distribuţia de concentraţie a fluidului polifazic;
 repartiţia masei şi a dimensiunilor particulelor din suspensie;
 volumul relativ al particulelor fazei dispersate;
 elasticitatea şi gradul de deformabilitate a particulelor mediului dispersat;
 tendinţa de aglomerare sau de separare a granulelor mediului dispersat;
 condiţiile termodinamice şi potenţialul electrostatic al mediului dispersat şi al celui de dispersie;
 concentraţia constituenţilor amestecului.

Figura 4– Variaţia vâscozităţii aparente ηn în funcţie de concentraţia mediilor polifazice C şi diametrul particulelor solide d.

În studiul curgerii fluidelor polifazice se foloseşte şi noţiunea de vâscozitate cinematică

aparentă νn definită prin raportul ν n= η n ρ n unde ρn este densitatea medie aparentă dată de relaţia

(52). În general se consideră că la o majorare a concentraţiei particulelor fine apare o creştere a

vâscozităţii cinematice aparente conform expresiei:
νn ρ ρs − ρn
= [1 + 50( ρ n − ρ) ]
2 2
(60)
ν ρn ρs − ρ
în care ρ şi ν sunt proprietăţile fluidului omogen purtător.
3.3.5. Presiunea de difuzie

Presiunea de difuzie pd se defineşte ca fiind mărimea

necesară pentru menţinerea amestecului saturat la orice
moment de timp. Ea acţionează la interfaţa dintre faza
continuă şi cea dispersă şi reflectă distribuţia de presiuni pe
suprafaţa particulei care se deplasează într-un mediu fluid în
mişcare (figura 5). Noţiunea de presiune de difuzie trebuie Figura 5Câmpul de viteze şi presiuni în jurul
unei particule solide în mişcare într-un fluid
asociată cu mişcarea browniană a particulelor solide mici
aflate în concentraţii reduse în fluid. La concentra ţii mari apar şi ciocniri ale particulelor solide care
modifică starea locală de presiune pe granulă şi în mediul fluid.
În cazul mişcării unei particule solide cu viteza vs într-un fluid care se deplasează cu viteza vf >
vs, valoarea presiunii de difuzie este corelată cu caracteristicile mişcării relative sub forma relaţiei
vectoriale:
p d = p f + ω (v f − v() s ⋅ v)f − v s (61)
în care ω este o constantă de proporţionalitate. În stare de repaus, relaţia (61) devine:
ps = p f + β s (62)
unde βs reprezintă presiunea difuzivă de echilibru. Plecând de la m ărimea presiunii de difuzie se
definesc şi se calculează forţele de difuziune dintre cele două medii solid-fluid.

3.3.6. Proprietăţile abrazive

Fluidul polifazic, în procesul de transport, are proprietăţi abrazive care conduc în timp la
necesitatea înlocuirii echipamentelor mecanice şi a reţelelor de conducte. Particulele solide
influenţează fenomenul de abraziune prin duritatea mineralelor din compoziţie, apreciată după scara
lui Mohr. Forma particulelor, rotunjită sau colţuroasă, precum şi concentraţia acestora în fluid, are o
mare influenţă asupra fenomenului de abraziune. Acest fenomen este greu de controlat şi de
cuantificat deoarece abraziunea intervine concomitent atât asupra echipamentelor şi reţelei de
conducte cât şi asupra particulelor solide transportate.

3.3.7. Proprietăţile reologice

Ţinându-se seama de relaţia dintre efortul tangenţial de vâscozitate τ şi gradientul de viteză

dv/dn, respectiv de viteza de forfecare dγ/dt, fluidele se pot clasifica conform schemei din figura 6:
Fluide newtoniene
(vâscozitatea este independentă
de efortul unitar tangenţial)
E
C
I
Z
A Mediu tixotrop
F
I Fluide nenewtoniene la tixotro ie
L care vâscozitatea este
O
P dependentă de durata
II
D efortului tangenţial τ şi Mediu reopectic
E de tim ul de sta ionare reo exie
M Fluide nenewtoniene
(vâscozitatea este dependentă
de efortul unitar tangenţial)
Mediu plastic Bingham
Fluide nenewtoniene lasticitate
la care vâscozitatea
este independentă de
Fluid pseudovâscos
durata efortului unitar
tan en ial τ
Mediu plastic-dilatant

Fluid dilatant (dilatanţă)

Mediu pseudoplastic

Figura 6- Schema de clasificare a corpurilor fluide

A. Fluidele newtoniene reprezintă modelul de fluid care se supune legii lui Newton conform căreia:
dv
τ =η = η ⋅ gradv (63)
dn
B. Fluidele nenewtoniene sunt fluidele care nu se mai supun legii lui Newton, adic ă nu mai respectă
proporţionalitatea dintre efortul tangenţial τ şi gradientul vitezei v.
Reologia este ramura fizicii care se ocupă cu studiul proprietăţilor de curgere, elasticitate,
vâscozitate şi deformare în timp a corpurilor determinate de structura sistemelor, sub acţiunea forţelor
finite aplicate asupra lor. Tehnica măsurării proprietăţilor reologice poartă denumirea de reometrie.
Studiindu-se comportarea reologică a unor corpuri reale, o serie de autori precum W.F. Ostwald,
de Waele etc. au căutat să încadreze fluidele reologice într-o relaţie generală asemănătoare legii lui
Newton, având forma:
dv
τ n= k (64)
dn
în care: - k reprezintă un factor ce are semnifica ţia unui coeficient de vâscozitate aparent având
dimensiunea diferită de cea a coeficientului dinamic de vâscozitate,
- n este un exponent experimental.
Fluidele reologice prezintă o serie de proprietăţi cum ar fi:
• Proprietăţi esenţiale. Dintre acestea fac parte:
− elasticitatea şi elasticitatea întârziată,
− plasticitatea şi plasticitatea dinamică,
− vâscozitatea, relaxarea, post efectul etc.
• Proprietăţi tehnologice. Sunt acele proprietăţi reologice pentru care s-a elaborat o metodă de
exprimare şi măsurare, cum ar fi:
− ductibilitatea, penetrabilitatea,
− tixotropia, reopexia etc.

3.3.7.1. Fluide pseudovâscoase

In această categorie intră fluidele reologice ce se caracterizeaz ă prin proprietatea denumită
„pseudovâscozitate“ reprezentând proprietatea unui fluid de a curge lent sub ac ţiunea unei forţe reduse
şi a cărui consistenţă scade progresiv pe măsură ce forţa creşte.
Fluidele pseudovâscoase pot fi caracterizate prin rela ţia:
α
⎛ dv ⎞
τ = k⎜ ⎟ (65)
⎝ dn ⎠
unde α < 1 reprezintă proprietate reologigă, iar k este un factor denumit vâscozitate dinamică aparentă.
Majoritatea fluidelor nenewtoniene au o comportare pseudovâscoasă conform liniei b (Figura
7). Printre asemenea fluide se pot exemplifica: soluţiile de polimer, suspensiile de hârtie sau de
pigmenţi în apă etc.

τ (F)

τ0

dv dγ
, (v)
dn dt
Figura 7
 3.3.7.2. Fluide nenewtoniene plastice
Sunt fluidele nenewtoniene caracterizate prin proprietatea reologic ă denumită „plasticitate“
adică proprietatea unui amestec conform căreia, pentru a se obţine o deformaţie continuă, spre
exemplu fenomenul de curgere, necesită aplicarea unei forţe superioare unei anumite valori limită.
Fluidele nenewtoniene plastice „Bingham“ sunt caracterizate de relaţia:
dv
τ =τ0 + k (66)
dn
unde τ0 reprezintă efortul tangenţial unitar (pragul de mişcare), iar k este coeficientul de vâscozitate
dinamică aparent.
Comportarea unor astfel de fluide are loc conform curbei d (Figura 7). Exemple de astfel de
fluide sunt: pulberi de azbest în ulei de in, betonul pompat, suspensii de var, pastele de dinţi şi de ras,
metalele topite etc.
3.3.7.3. Fluide nenewtoniene dilatante
Sunt fluidele nenewtoniene caracterizate prin proprietatea reologică denumită “dilatanţă”, pe
care o pot avea unele fluide polifazice de a se comporta, în domeniul forţelor mici, ca un fluid
newtonian, iar în zona eforturilor mari ca o pastă de vâscozitate ridicată ce frânează puternic mişcarea.
Acest fenomen se explică prin structura dispersiei, astfel c ă, în cazul vitezelor mici, mediul de
dispersie umple golurile dintre particulele solide ac ţionând ca un lubrifiant care reduce frecarea, în
timp ce, la viteze mari, fluidul este eliminat din goluri către periferia domeniului fapt ce conduce la
creşterea frecării. Fluidele nenewtoniene dilatante se comportă conform relaţiei:
α
⎛ dv ⎞
τ = k⎜ ⎟ (67)
⎝ dn ⎠
unde: k reprezintă indicele de consistenţă a fluidului bifazic, iar α > 1 este indicele de comportare la
curgere.
Fluidele nenewtoniene dilatante au o comportare după linia de variaţie c (Figura 7). Ca exemple
de fluide dilatante putem enumera: suspensii de amidon sau mică, preparate din amidon etc.

3.3.7.4. Fluide nenewtoniene plastic-dilatante

Comportarea fluidelor nenewtoniene plastic-dilatante se explică în mod analog acţiunii
“dilatanţei” cu observaţia c ă în acest caz, pentru apariţia procesului de curgere este necesar ca efortul
tangenţial τ să depăşească valoarea de prag de mişcare τ0. Aceste fluide nenewtoniene plastic-dilatante
se supun legii:
α
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 + k⎜ ⎟ (68)
⎝ dn ⎠
unde: α > 1 este indicele de comportare a fluidului plastic-dilatant, iar k reprezintă indicele de
consistenţă.
Fluidele plastic-dilatante pot fi caracterizate prin rela ţia (68) şi linia f (Figura 7). Fluidele de
acest tip pot fi exemplificate prin: nisipul mişcător, nisipul de plajă, pasta de dinţi şi de ras etc.

3.3.7.5. Fluide nenewtoniene pseudoplastice

curburSunt fluidele
ă accentuat nenewtoniene rela
ă, supunându-se ţiei:plastic la care linia de curgere (curba e – Figura 7) prezintă o
de tip
α
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 + k⎜ ⎟ (69)
⎝ dn ⎠
unde: α > 1 este proprietatea reologică denumită şi plasticitate Bingham.

3.3.7.6. Fluidele nenewtoniene tixotropice

Tixotropia reprezintă proprietatea pe care o au soluţiile şi suspensiile de a gelatina când sunt în
repaus şi de a deveni fluide, când sunt agitate. Tixotropia reprezint ă modificarea stării corpului prin
atingere, respectiv prin influenţe mecanice exterioare, cum ar fi şocuri, vibraţii, amestecare, etc.
 Procesele tixotropice, numite şi transformări izoterme reversibile sol-gel, sunt caracterizate prin
modificări structurale în timpul curgerii şi depind de natura materialului dispersat, temperatura, stadiul
transformărilor sol-gel-sol. În repaus soluţiile tixotropice au natura unui gel, iar în cazul agit ării se
comportă ca un corp plastic, diferind de acesta prin faptul c ă la forţe mici, constante, vâscozitatea
scade. Privind efortul tangenţial τ acesta scade conform relaţiei:
a
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 − k1 ⎜ ⎟ ⋅ψ (t ) (70)
⎝ dn ⎠
unde: k1 şi a sunt constante numerice.

3.3.7.7. Fluide reopexice.

Reopexia, este proprietatea pe care o au unele suspensii sau soluţii de a-şi majora viteza de
întărire (gelatinizare) a pastelor, printr-o acţiune mecanică de agitare, caracterizată de creşterea rapidă
a vâscozităţii aparente. Sub acţiunea factorilor externi particulele se aranjează într-o reţea mai
compactă ce conduce la o creştere în timp a vâscozităţii. Un exemplu tehnic îl constituie vaselina care
în condiţii de agitare prezintă o vâscozitate redusă, iar după un repaus, se întăreşte, mărindu-şi
vâscozitatea.
Privind efortul tangenţial τ acesta creşte datorită aglomerării particulelor după o lege de tipul:
b
⎛ dv ⎞
τ = τ 0 + k 2 ⎜ ⎟ ⋅ψ (t ) (71)
⎝ dn ⎠
în care : k2 şi b sunt constante numerice.

3.3.7.8. Fluide vâscoelastice.

Sunt fluide reologice care pot poseda atât propriet ăţi de solid elastic ideal, cât şi de lichid
vâscos. Asemenea fluide, la aplicarea brusc ă a unei forţe pe o durată scurtă, se comportă ca un corp
elastic, pe când la aplicarea lent ă a efortului în timp îndelungat se comport ă ca un lichid vâscos.
Fenomenul este explicat de unii cercet ători prin suprapunerea unei deformări plastice peste una
elasticăCorpul
, determinând astfeleste
vâscoelastic o comportare
alcătuit de vâsco-elastic
ă
regulă dintr-o. fază solidă elastică, dispersată uniform într-un
mediu fluid vâscos newtonian.
4. ECUAŢIILE ŞI LEGILE GENERALE ALE DINAMICII FLUIDELOR POLIFAZICE

4.1. Noţiuni de cinematică

În ipoteza multicomponenţei amestecului se admite c ă masa fiecărei faze a fluidului polifazic în

mişcare este compusă dintr-un număr foarte mare de particule.
În ipoteza fluidului echivalent se admite că mediul fluid este preponderent, din punct de vedere
al concentraţiei volumice, iar fracţiunile de volum ale fazelor de dispersie sunt mult inferioare unit ăţii,
respectiv Ci << 1, unde i = 1 ÷ N, iar i  f, unde f este indicele fazei fluide.
În cazul ambelor modele de fluid, mişcarea se poate analiza utilizând una din metodele Euler
sau Lagrange.

Metoda
Se Lagrange
consider ă punctele Mi1(ai1, bi1, ci1, t0) şi Mi2(ai2, bi2, ci2, t0). Ecuaţiile traiectoriei unei particule
de fază i sunt date de rela ţiile:
x i  x i a i , bi , c i , t 
y i  y i a i , bi , c i , t  (72)
z i  z i a i , bi , c i , t 
Componentele vitezei ui, vi, wi vor fi:
x y z
ui  ; vi  ; wi  (73)
t t t
iar componentele acceleraţiei se obţin prin derivarea acestora, respectiv:
ui  2 x v  2 y w  2 z
aix   2 ; aiy  i  2 ; aiz  i  2 (74)
t t t t t t

Metoda Euler
Se consideră punctele din spaţiu Mi1(xi1, yi1, zi1) şi Mi2(xi2, yi2, zi2). Câmpul vitezelor se obţine
prin derivata totală a funcţiilor xi(t), yi(t), zi(t), unde i indică prezenţa, în momentul determinării, a
fazei i:
x y z
ui  ; vi  ; wi  (75)
t t t
Considerându-se vf viteza fazei fluide din amestecul polifazic, se poate defini viteza relativ ă a
componentei i prin relaţia:
v ri  v f  v i (76)
Ecuaţia traiectoriei unei particule din faza i se obţine prin integrarea ecuaţiilor (75), iar câmpul
acceleraţiilor pentru faza i va fi dat de rela ţiile:
dVi Vi V V V
ai    ui i  vi i  wi i (77)
dt t x y z
  
şi, introducând operatorul diferen ţial     relaţia (77) devine:
x y z
V
ai  i  Vi Vi (78)
t

Ecuaţia continuităţii în cazul fluidelor polifazice se scrie:

 i*  i*u i  i*vi    i*wi

   0 (79)
t x y z
unde i* este densitatea relativă.
  
Dacă se introduce operatorul divergenţei     se va obţine:
x y z
i*
   i*Vi   0 (80)
t
 Ecuaţia (80) este valabilă pentru o fază inertă a amestecului, care nu are schimb de mas ă cu un
alt constituent din volumul de control.
În cazul în care constituen ţii au un schimb de mas ă, spre exemplu constituentul i are schimb de
masă cu celelalte faze, se poate scrie o form ă mai generală a ecuaţiei de continuitate, respectiv:
i*
 i*Vi   hi (81)
t
unde hi reprezintă schimbul de masă.
Considerându-se că Ci este concentraţia volumică a constituentului i şi  i*  C i  i , ecuaţia de
continuitate pentru faza i va fi:
   iCi 
  iCiVi   hi (82)
t
sau, pentru oricare altă fază de indice k, ecua ţia va fi:
  N

   k 1  Ck   C j  
  j 1    N

    k 1  Ck   C j   hk (83)
t   j 1 
Pentru un amestec bifazic de exemplu, având faza solidă de concentraţie volumică C şi faza
fluidă purtătoare, ecuaţia de continuitate va fi:
 C s   Csu s   Cs vs  C s ws
   0 (84)
t x y z
pentru faza solidă, iar pentru cea fluidă va avea forma:
 1  C  f   1  C  f u f  1  C  f v f  1  C  f wf
   0 (85)
t x y z

4.2. Forţele ce acţionează asupra particulelor solide în curenţii fluizi

Forţele care acţionează în mod obişnuit asupra unor particule solide aflate într-un curent de fluid
pot fi:
a) forţe masice reprezentând forţele proporţionale cu masa particulei;
b) forţe de suprafaţă proporţionale cu mărimea suprafeţei udate.
In categoria forţelor masice se înscriu:
 Forţa de greutate G dependentă de acceleraţia gravitaţională, fiind dată de relaţia:
G  mg   sV (86)
unde “m” reprezintă masa particulei, “V” volumul particulei solide, iar “s” greutatea specifică a
particulei solide.
 Forţa Arhimedică FA reprezintă forţa verticală ascensională ce acţionează asupra unei particule
solide aflate într-un fluid şi este dată de relaţia:
FA   f V (87)
în care “f” este greutatea specifică a fluidului în care este scufundată particula solidă, iar “V” este
volumul de fluid dislocuit de către particula solidă.
 Greutatea particulei submerse G’ reprezintă diferenţa dintre greutatea particulei solide G şi forţa
ascensională FA, fiind dată de relaţia:
G '  G  FA   s   f  V (88)
unde “V” este volumul de fluid dislocuit de c ătre particula solidă.
 Forţa de inerţie Fi reprezintă forţa care se opune tendinţei de mişcare a particulei solide şi se
determină cu relaţia:
dvs
Fi  m
 ma (89)
dt
în care “a” reprezintă acceleraţia, “m” masa şi “vs” viteza particulei solide.
 Forţa de reţinere datorată ciocnirii dintre particulele solide Fr reprezintă tot o forţă care se
opune mişcării dar care se datorează ciocnirii dintre particulele solide aflate în mi şcare şi are ca
efect reducerea vitezei particulei modificându-i totodată şi traiectoria. Este dată de relaţia:
v s2
Fr    m (90)
2
unde “” este un coeficient dependent de forma granulei, iar “ vs” reprezintă viteza iniţială a
particulei solide de masă m.
 Forţa centrifugă Fc reprezintă forţa masică normală la traiectoria curbilinie a unei particule solide
în mişcare şi este exprimată prin relaţia:
v s2
Fc  ma c  m (91)
R
în care “m” reprezintă masa granulei solide şi “vs” viteza tangenţială la traiectoria curbilinie de
rază “R”.
 Forţa de atracţie newtoniană Fn reprezintă forţa care acţionează asupra unei particule solide
datorită acţiunii exercitate de alte particule vecine şi de care tinde s ă se apropie. Intensitatea
acestei forţe scade cu pătratul distanţei dintre granulele solide. Efectul ei este neglijabil datorit ă
maselor mici ale particulelor şi distanţelor relativ mari în comparaţie cu dimensiunea medie a
granulei transportate.
 Forţa de frecare cu peretele solid Ff reprezintă acea forţă care se opune deplasării granulei care
este datorată frecărilor cu graniţa solidă ce limitează domeniul de curgere şi are o expresie de
forma:
v s2
F f  fm (92)
2
unde “f” este coeficientul de frecare dintre particul ă şi graniţa solidă, “m” este masa particulei, iar
“vs” este viteza de deplasare a particulei solide.
iar în categoria forţelor de suprafață avem:
 Forţa de presiune dinamic ă frontală Fd este factorul motor al mişcării unei particule solide intr-
un curent de fluid. Considerând mişcarea particulei ca fiind uniformă, această forţă este egală cu
rezistenţa la înaintare FR.
 Forţa de rezistenţă la înaintare FR reprezintă forţa care apare pe o granul ă solidă în cursul
deplasării acesteia şi care se opune mişcării prin mediul fluid înconjurător, fiind dată de relaţia:
vr2
FR  CR A (93)
2g
unde “CR” reprezintă coeficientul de rezistenţă la înaintare, “” greutatea specifică a fluidului,
“vr” este viteza relativă dintre fluid şi granulă, iar “A” este aria secţiunii particulei solide într-un
plan normal la direcţia vectorului viteză.
 Forţa portantă Fp reprezintă for ţa normală la direcţia vectorului viteză şi apare datorită mişcării
particulei într-un câmp neuniform de viteze, sau atunci când granula are o formă turtită şi planul ei
face un unghi diferit de zero cu direc ţia vectorului viteză. Relaţia de calcul pentru aceast ă forţă
este:
F p  v r 1 (94)
unde “1” reprezintă circulaţia componentei tangenţiale a vectorului viteză relativă, iar
v r  v f  v s reprezintă viteza relativă de-a lungul curbei închise C care mărgineşte particula.
 Forţa Magnus FM reprezintă forţa generată de un curent de fluid asupra unei particule solide care
se roteşte în jurul axei sale. Conform relaţiei Kutta-Jukovski:
FM  v r  (95)
în care “” reprezintă densitatea fluidului, iar “vr” este viteza relativă a particulei solide în raport
cu mediul fluid.
Rotaţia granulei solide generează o mişcare turbionară. Din punct de vedere teoretic, mişcarea
de rotaţie a granulei solide este echivalent ă cu un vârtej de intensitate turbionară  determinată cu
relaţia:
  2rvr  2r 2 (96)
 unde “” reprezintă viteza unghiulară de rotaţie şi “ r” este raza sferei ce aproximeaz ă granula. In
aceste condiţii, efectul Magnus se poate scrie:
FM  2vr r 2 (97)
 Forţa Karman FK reprezintă forţa laterală normală pe direcţia vitezei relative vr generată de
neuniformitatea repartiţiei vitezei din aleea vârtejurilor alternante Bernard-Karman. Această forţă
are o expresie de forma:
v r2
FK  C K A (98)
2
unde “CK” reprezintă un coeficient numeric cu valori dependente de forma particulei solide şi de
numărul Reynolds, iar “A” este aria secţiunii transversale a particulei, normală la direcţia
vectorului viteză.

4.3. Eforturi unitare în fluide

In mişcarea fluidelor polifazice apare, între straturile succesive de particule în suspensie, un

efort tangenţial suplimentar s care se adaugă la cel caracteristic curgerii fluidului omogen f. In aceste
condiţii efortul unitar tangenţial total va fi:
   f  s (99)
iar pierderea de presiune la curgerea acestor fluide poate fi distribuit ă sub forma:
 pn   p   ps (100)
unde “p” reprezintă pierderea de presiune la curgerea fluidului omogen, iar “ps” este pierderea de
presiune corespunzătoare deplasării particulelor solide.
Considerându-se o conductă de diametru D prin care are loc curgerea, efortul tangenţial
suplimentar s va fi o funcţie de diametrul d al particulei, densitatea particulei solide s, densitatea
fluidului f, concentraţia C, vâscozitatea dinamică , regimul de curgere. In aceste condiţii se poate
stabili o relaţie de dependenţă de forma:
 s   s d ,  s , C ,  f , ,  8vm  (101)
  D 
Această relaţie este foarte greu de rezolvat mai ales dac ă particulele purtate de fluid au o
dispersie mare a dimensiunilor şi a formei faţă de valorile medii.
De aceea, în funcţie de regimul de curgere, există relaţii simplificate de calcul a efortului unitar
tangenţial pentru un fluid bifazic:
a) în regim laminar:  nl   nm j h  z  (102)
'
b) în regim turbulent:  nt    n v xn  v 'yn (103)
unde “nm” reprezintă greutatea specifică medie a amestecului bifazic între cota “ z” şi suprafaţa liberă a
unui curent cu adâncimea “h”, iar v’xn şi v’yn sunt vitezele de pulsaţie pe direcţiile x şi y.

4.4. Mişcarea particulelor grele în câmp gravita ţional

Mişcarea unei particule plasată într-un curent de fluid poate s ă se realizeze prin următoarele
moduri:
 împinsă şi târâtă pe limita inferioară a domeniului de curgere;
 rostogolită pe limita inferioară a domeniului de curgere;
 săltată de pe limita inferioară a domeniului de curgere;
Când viteza curentului de fluid creşte peste o anumită limită, particula începe să se deplaseze în salturi
a căror frecvenţă, amplitudine şi lungime variază cu viteza curentului (amplitudinea şi lungimea
saltului creşte odată cu majorarea vitezei). Ţinându-se seama de faptul că rezultanta forţelor
elementare de presiune nu trece prin centrul de greutate al particulei solide, datorit ă formei oarecare a
particulei şi a neuniformităţii curgerii, va apare un moment de rotaţie a particulei între punctele de salt.
Fenomenul de rotaţie a particulei solide în curentul de fluid conduce la apari ţia unui efect Magnus
care, combinat cu reflexia granulei din punctele de impact, modifică traiectoria acesteia. La viteze
mari ale curentului de fluid, în regimul turbulent, când pulsaţiile depăşesc anumite limite, particulele
nu mai ating graniţa solidă a domeniului de curgere ci se deplasează în stare de suspensie.
 Considerându-se o particulă cu o formă apropiată de cea sferică, aflată pe un strat de sedimente,
asupra acesteia vor acţiona forţele:
 greutatea particulei submerse G‘:
G'  G  FA (104)
 forţa dinamică a curentului F cu cele două componente – forţa portantă Fp şi forţa de presiune
dinamică frontală Fd, perpendiculară pe direcţia forţei portante:
F  F p  Fd (105)
Rezultanta acestui sistem de forţe va fi:
R  F  G '  F p  Fd  G  F A (106)
Condiţia de antrenare prin alunecare rezult ă din dezechilibrul forţelor care acţionează asupra
particulei solide şi se poate exprima prin inegalitatea:
Fd  G  F A  F p f (107)
unde f reprezintă coeficientul de frecare al particulei.
Aşadar, particula va aluneca dacă forţa de presiune (târâre) depăşeşte rezistenţa de frecare pe
suprafaţa patului solid.
Considerându-se ca fluid de lucru apa, viteza critic ă de antrenare prin alunecare va avea
expresia:
v a  k ' gd (108)
unde k‘ este o constantă adimensională.
Viteza de alunecare sau de răsturnare se poate determina şi cu formula empirică:

 1
v a  6.3K  s  1 2  h d   d 
 1
2
 1
2

(109)

unde K este un coeficient care ia în considerare interac ţiunea particulelor, iar exponenţii , ,  sunt
constante statistice cu valorile  = 1/4,  = 2/3 şi  = 1. Constanta K, ce cuprinde efectul unor
parametri care nu pot fi apreciaţi cu certitudine, este precizat ă în funcţie de valorile unghiului  (tab 5)
tan   F p Fd (110)

Tabel 5
 25° 30° 40°
K 1.04 1.07 1.23
Condiţia ca o particulă să fie săltată de pe fund şi ejectată în curent este dat ă de inegalitatea:
F p  G  FA (111)
Pentru cazul apei, ca fluid de antrenare, viteza medie limit ă a curentului necesară săltării
granulei solide va fi dată de o relaţie de forma:
v a  k ' ' gd (112)
unde k‘‘ > k‘ este tot o constant ă adimensională.
Aşadar, mai întâi se produce alunecarea particulei şi apoi poate interveni săltarea acesteia în
curentul de fluid.
Antrenarea particulei solide prin rostogolire necesită, în general, mai ales dac ă particula este
rotundă, o forţă frontală inferioară celei de alunecare. Deoarece, îns ă, într-un sediment natural
granulele au forme variate, condi ţiile de rostogolire nu pot fi luate ca bază pentru calculul vitezei
critice de antrenare.

4.5. Mişcarea particulelor solide în curentul de fluid

4.5.1. Noţiuni de cinematica particulelor solide

Se consideră un sistem de referinţă inerţial, cartezian, format din axele Ox, Oy, Oz. În acest
sistem, o particulă solidă se consideră ca fiind un punct material cu masa m concentrată în centrul ei de
inerţie M. Ipoteza este justificată de faptul că particula are dimensiuni reduse în raport cu cele ale
domeniului în care are loc mişcarea.
 Prin defini ţie, centrul de inerţie M al particulei este mobil fa ţă de reperul inerţial dacă
coordonatele sale x, y, z sunt variabile în raport cu timpul xs(t), ys(t), zs(t). A şadar, vectorul de pozi ţie
OM ssr x sti ys tj z t k este şi el variabil în timp atât ca orientare cât şi ca modul.
dr
Viteza particulei solide este dată de expresia vs  s ui sv j wsk s definită dacă funcţiile
dt
xs(t), ys(t), zs(t) sunt derivabile de clasă C cu n  2. Vectorul viteză este tangent la traiectoria granulei
n

dv xdy2 d 2z d2 s
în punctul M(r). Acceleraţia punctului M este as  s i 2s j k 2s . Vectorul acceleraţie
dt t d t dt d2
indică modul de variaţie al vectorului viteză şi este situat în planul osculator al traiectoriei relativ la
punctul M.
Mişcarea de rotaţie a particulei solide apare atunci când două puncte O1 şi O2 ale granulei rămân
fixe, ele definind axa instantanee de rota ţie. Viteza unghiulară de rotaţie este definită de funcţia
d
s  t   , în care  este o variabilă unghiulară. Axa instantanee poate intersecta particula solidă sau
dt
să fie în exteriorul granulei. Vectorul viteză instantanee de rotaţie s are ca suport axa O 1O2.

4.5.2. Lucrul mecanic cheltuit pentru deplasarea particulei solide

Lucrul mecanic cheltuit pentru transportarea unui număr N de particule solide este dat de rela ţia:
s
N
L
s
1  L
j
m  Li  L  j (113)

în care s reprezintă num ărul total al paşilor de însumare, presupunând că traiectoria particulelor solide
este formată dintr-o succesiune de mici deplasări elementare x, y, paralele cu cele două axe de
coordonate.
Lucrul mecanic cheltuit pentru învingerea forţelor masice Lm se determină cu relaţia:
n n
Lm  1  mG
 x x 
k
1 mG y y
k
(114)
unde Gx şi Gy
k
  k

sunt componentele forţei masice unitare a particulei de mas ă m.

Lucrul mecanic cheltuit pentru învingerea forţelor de inerţie Li se determină cu relaţia:
n n
Li  1  F  x  1  F
k
ix k iy
k
y
k
(115)

în care Fix  Fdx pxF Mx

F xmG şi Fiy  F
dy py
F F
My mG sunt componentele forţei de inerţie,
y

Fd este forţa de presiune dinamică frontală, Fp este forţa portantă, iar FM este forţa Magnus.
Lucrul mecanic necesar pentru învingerea forţelor de rezistenţă care se opun mi şcării de rotaţie
a granulei L se poate evalua cu rela ţia:
n
L  1  M  
k
k
(116)

unde M este momentul de rotaţie al particulei, iar  este deplasarea unghiulară elementară.
Numărul total de particule se determin ă cu relaţia:
6Vs 6C V
N  (117)
d3 1  C   d 3
în care Vs este volumul total al mediului solid dispersat, sub formă de granule sferice cu diametrul d,
în volumul V al fluidului, iar C este concentraţia volumică dată de expresia:
C V Vs   Vs  (118)
În aceste condiţii relaţia (113) devine:
6C V s

3  m
L L  Li  L  (119)
1  C   d s j 1
în care j este un pas secvenţial de calcul, 1  j  s .
4.5.3. Calculul forţelor laterale (portantă şi Magnus)

Forţa laterală rezultă prin însumarea a dou ă componente: forţa portantă Fp datorată existenţei
gradientului de viteză după direcţia de deplasare a curentului de fluid şi forţa Magnus FM care apare ca
urmare a rotaţiei granulei solide în curent. Ambele forţe se calculează cu formula generală Kutta-
Jukovski:
Fp , M   vr  p , M (120)
în care vr este viteza relativă dintre viteza curentului de fluid vf şi cea a particulei solide vs:
1
 1

 y n  y n vs 
vr fvs vv s v v
max  max  (121)
R   R vmax 
 
unde yÎneste distan
cazul ţa faţă de peretele conductei de transport, iar R este raza acesteia.
gazelor, vf = vg iar n = 7.
Ţinând cont că circulaţiile p, respectiv M au expresiile:
1 n
vmax
 p   r2 1
y n
(122)
nR n

M  2 r 2 (123)
se obţin expresiile componentelor forţei laterale astfel:
 1
 1 1 n
1  y n 
- forţa portantă: Fp   r 2 vmax 
  vs  vmax R n y n (124)
n  R 
 
 1

 y n
- forţa Magnus: FM  2 vmax    vs  r 2 (125)
 R 
 
Viteza maximă (din axul tubulaturii) se poate exprima în funcţie de viteza medie vm din
secţiunea conductei de transport, cu relaţia:
2n 2
vmax  vm (126)
 n 1 2n 1
în care n  7 pentru cazul mişcării particulelor prin curentul turbulent de gaz şi n  10 pentru cazul
mişcării particulelor prin curentul turbulent de lichid.
Astfel, relaţiile (124) şi (125) pot fi utilizate efectiv la calculul celor dou ă forţe.

4.5.4. Interacţiunea particulei solide cu peretele conductei

Interacţiunea particulei solide cu peretele conductei prezintă importanţă atât din punct de vedere
al uzurii de contact cât şi din punct de vedere al pierderilor de presiune, pierderea de presiune datorat ă
frecării fazei solide cu peretele conductei de transport constituind o parte important ă din pierderea
totală de presiune.
Factorul de bază al interacţiunii dintre particulele solide şi peretele conductei de transport îl
constituie şocurile exercitate de particule asupra peretelui. Cercet ări experimentale au demonstrat că
ciocnirile particulelor în conducta dreaptă de transport provin din mi şcarea de lunecare. În consecinţă,
m ărimea pierderilor de presiune care învinge frecarea particule-perete este dependentă de numărul
ciocnirilor, de energia cheltuită prin şoc şi pentru reantrenarea particulelor solide până la viteza
normală din secţiunea conductei de transport.
În fenomenul de izbire a particulei solide cu peretele conductei şi de reflectare a acesteia înapoi
spre centrul curentului, viteza granulei se reduce. Revenirea la viteza de transport a particulei se face
pe seama preluării de energie de la fluidul purtător. Se poate concluziona că pierderea de presiune
corespunzătoare frecării particulelor cu peretele conductei este proporţională cu reducerea energiei
cinetice, energie consumată pentru întreţinerea mişcării.
O serie de concluzii se pot desprinde în urma cercet ărilor experimentale efectuate de Zuev F.G.,
Florea J., Robescu D., în scopul elucid ării aspectelor ciocnirii particulelor solide cu peretele conductei
de transport:
 distanţa dintre două puncte de impact creşte odată cu diminuarea forţei de greutate a particulei şi
cu reducerea diametrului conductei de transport;
 mărimea vitezei transversale a particulei variaz ă în gama 01 m/s, în funcţie de viteza curentului
de fluid (valorile mari obţinându-se în cazul curenţilor de aer);
 viteza unghiulară a particulei solide variază în gama 0500 rad/s, (mărimea ei depinde direct de
viteza curentului de fluid, valorile mari obţinându-se în cazul curenţilor de aer);
 fenomenul de rotaţie a particulei solide şi intensitatea forţei Magnus este mult mai mare în cazul
curenţilor turbulenţi de gaz decât în al celor de lichid (lichidele frâneaz ă puternic mişcarea
dezordonată a particulelor solide);
 impactul particulelor solide şi şocurile rezultate sunt influenţate esenţial de următoarele mărimi:
diametrul conductei de transport, viteza curentului de fluid, dimensiunile şi natura particulelor
solide, precum şi de elasticitatea granulei.
5. TRANSPORTUL FLUIDELOR BIFAZICE LICHID-SOLID

5.1. Instalaţii de hidrotransport

Transportul hidraulic al particulelor solide se realizeaz ă în instalaţii şi cu echipamente specifice

diverse în funcţie de mărimile caracteristice ale amestecului bifazic (concentra ţia amestecului, natura
fazei solide, gama valorică de diametre ale particulelor etc.) şi de condiţiile impuse de procesul
tehnologic într-un caz dat.
Instalaţia de hidrotransport reprezintă un ansamblu de echipamente, dispozitive şi aparatură de
măsură şi control specializate, având rolul de a forma, transporta şi, ulterior, de a recupera faza util ă în
amestec cu faza fluidă purtătoare.

5.1.1. Schema bloc a unei instalaţii de hidrotransport

O instalaţie de hidrotransport este alcătuită din următoarele blocuri funcţionale (figura 5.1):
A. instalaţia pentru prepararea amestecului de transport , compusă din buncărul B1 reprezentând
depozitul de material solid amplasat în punctul de expedi ţie al materialului; separatorul magnetic
SM având rolul de a izola materialele metalice din depozit; instalaţia de preparare a granulaţiei
de transport IP bazată pe procedee de sf ărâmare şi măcinare a materialului în concasoare, mori şi
granulatoare; instalaţia de dozare a materialului solid ID care asigură distribuţia uniformă a
debitului solid;
B. instalaţia propriu-zisă de transport, prevăzută cu generatorul hidraulic P şi cu conducte sau
rigolă pentru transportul materialului în amestec TH;

C. instalaţii auxiliare, reprezentând sistemul pentru recuperarea fazei transportate, alcătuită din:
instalaţia de separare a amestecului IS dotată cu utilaje specifice (ciclon, îngro şător, instalaţie
de sedimentare, filtru, centrifugă etc.) având rolul de a recupera faza solidă din amestecul bifazic;
ă ţ
bunc rula B2
epurare reprezentând
fazei toare IE.de material solid amplasat în punctul terminus; instala ia de
fluide purtădepozitul

După necesitate, în funcţie de natura materialului sau a tipului instala ţiei de hidrotransport, din
schema bloc pot lipsi unele elemente componente, sau se pot ad ăuga altele ca de exemplu:
 dispozitiv de izolare, de tip by-pass, a instalaţiei de transport propriu-zisă, pentru cazul cur ăţirii în
perioadele de nefuncţionare;
 dispozitiv de reglaj al debitului de fluid, pentru cazul modific ării concentraţiei amestecului, în
scopul menţinerii instalaţiei la parametri energetici optimi.

B1 SM IP ID
A
m

P f n
TH IS IE
B
B2
C

Figura 5.1– Schema bloc a unei instalaţii de hidrotransport

A – instalaţia pentru prepararea amestecului de transport; B – instalaţia propriu-zisă de transport;
C – instalaţii auxiliare; m – material solid granulat; f – fluid de transport; n – amestec bifazic
5.1.2. Clasificarea instalaţiilor de hidrotransport. Scheme de principiu

Instalaţiile de hidrotransport pot fi clasificate în func ţie de următoarele criterii:

 în funcţie de tipul circuitului realizat de lichid în interiorul instala ţiei avem:
o instalaţii cu circuit deschis, la care lichidul de transport este deversat după realizarea
operaţiei de transport.
o instalaţii în circuit închis, care reutilizează cea mai mare parte din lichidul folosit în procesul
de transport, cu excepţia pierderilor şi a cantităţii de lichid cuprinsă în materialul umed.
 după tipul sistemului de alimentare cu material solid, instalaţia de hidrotransport poate fi:
o cu sistem de pompare pe apă curată şi alimentare de material solid pe conducta de refulare a
pompei.
o cu sistem de pompare pentru amestecul bifazic (cu dezavantajul uzurii pronun ţate a pompei

o de hidrotransport).
cu realizarea hidrotransportului prin aspiraţie (cazul drăgilor aspirante – cu dezavantajul
obţinerii unor distanţe reduse în procesul de transport datorit ă fenomenului de cavitaţie la
pompe).
o cu asigurarea transportului prin curgere gravita ţională cu antrenarea materialului prin jeturi
de apă sub presiune (cazul hidromecanizarii în aer sau sub ap ă).
o cu transport prin capsule, la care materialul solid este introdus într-o succesiune de capsule
(containere etanşe) de formă sferică sau cilindrică, antrenate de un lichid purtător în lungul
unei conducte (avantaj – separarea perfect ă a celor două faze transportate, dezavantaj –
dificultatea introducerii şi recuperării capsulei în şi din conductă).
Figura 5.2 prezintă schema de principiu pentru realizarea hidrotransportului unor materiale
granulare prin canale gravitaţionale (1 – punct de înc ărcare, 2 – zonă de separare prin sedimentare
datorită reducerii vitezei apei sub limita de antrenare). Evacuarea se face lateral printr-un canal
transversal. Metoda se aplică, în general, în hidromecanizare şi la transportul aluviunilor.

Figura 5.2 Figura 5.3

În figura 5.3 este prezentat dispozitivul cu apă folosit la evacuarea cenuşii rezultate în urma
arderii cărbunilor în cazanele termocentralelor. La sacul de cenuşă (3) este racordată o pâlnie de fontă
care coboară în bazinul camerei de stingere şi antrenare (1). Cenuşa cade în bazin şi formează un taluz
natural spre direcţia de curgere a bazinului. Jetul de ap ă generat de duza (2) stinge cenuşa şi o împinge
prin conducta (4) spre sifonul (6). N ămolul rezultat este împins de jetul de ap ă al duzei (5) în jgheabul
de scurgere. Consumul de apă este de 6 până la 10 ori greutatea cenuşii.

Figura 5.4 Figura 5.5

O schemă de instalaţie de hidrotransport cu aspiraţia pompei direct din decantor este prezentată
în figura 5.4 (1 – decantor; 2 – zonă de evacuare; 3 – pompă de n ămol; 4 – conductă de transport; 5 –
ciclon pentru separarea fazei solide). Instalaţia este utilizată la prepararea minereurilor (aspiraţia
pompei din concentrator) şi, în staţiile de epurare a apelor uzate, la transportul şi recircularea
nămolurilor.
Schema instalaţiei de hidrotransport cu formarea amestecului prin aspira ţie, cazul tipic al
drăgilor, este prezentată în figura 5.5 (1 – conductă de aspiraţie; 2 – sorb cu ejector inelar; 3 – drag ă; 4
– conductă de hidrotransport; 5 – evacuarea amestecului).

Figura 5.6

În figura 5.6 se prezintă schema unei instalaţii de hidrotransport, din industria minieră, la care
formarea amestecului se realizează într-un vas special de dozare. Componen ţa instalaţiei este
următoarea: 1 – sursă de apă; 2 – pompă; 3 – buncăr pentru formarea amestecului; 4 – bandă
transportoare; 5 – pompă de hidrotransport; 6 – conduct ă; 7 – decantor cu raclor cu lanţ; 8 – vagonet;
(Qn =1330 m3/h; pn = 5,5 bar; C = 0,1).
Schema unei instalaţii de hidrotransport în care se realizează concentrarea amestecului prin
dozare uscată în recipient, este prezentată în figura 5.7 şi are următoarea componenţă: 1 – material
solid; 2 – buncăr pentru material solid uscat; 3 – band ă transportoare; 4 – vas de dozare şi amestecare;
5 – amestecător mecanic; 6 – conductă pentru lichid; 7 – recipient de stocare pentru hidromasă; 8 –
hidrociclon; 9 şi 10 – reţele de hidrotransport. Menţinerea particulelor solide în stare de suspensie
impune utilizarea unui amestecător mecanic.

Figura 5.7 Figura 5.8

În figura 5.8 este prezentată schema unui sistem hidropneumatic de capăt, la un canal de
scurgere gravitaţională a şlamului din industria minieră (1 – canal pentru şlam; 2 – conducta de aer
comprimat; 3 – zonă de aspiraţie pentru instalaţia de gaz-lift; 4 – conduct ă pentru amestec trifazic; 5 –
vas colector; 6 – sifon; 7 – cămin). Echipamentul de bază este instalaţia de gaz-lift care preia
amestecul bifazic şi-l urcă în vasul colector superior. Exist ă şi scheme la care sifonul poate lipsi, caz în
care aspiraţia hidromasei se face direct din c ămin.

5.2. Turbopompe pentru medii bifazice solid-lichid

În cazul turbopompelor destinate hidrotransportului, fenomenele de uzură hidroabrazivă şi

cavitaţional-abrazivă sunt mai intense datorită, pe de o parte, suprafe ţelor de trecere reduse şi deci a
vitezelor sporite de lucru şi, pe de altă parte, concentraţiei mai mari în particule solide a lichidului de
lucru. De aceea, de obicei, aceste maşini sunt proiectate în construcţie specială, în scopul atenuării
uzurii.
Intensitatea fenomenului de uzură prin abraziune a agregatelor de pompare, care vehiculează
amestecuri bifazice, este influenţată de duritatea şi forma particulei solide, precum şi de viteza
particulelor şi de unghiul pe care îl face direc ţia vectorului viteză cu suprafaţa rotorului.
 Regimul de funcţionare al turbopompei influenţează direct fenomenul de uzură. Astfel, la
regimuri diferite de regimul nominal, situa ţie întâlnită frecvent în instalaţiile de hidrotransport, apar
mişcări turbionare puternice, induse de vârtejul relativ, care conduc la eroziunea materialului rotorului
turbopompei. Pentru uşurinţa reviziilor şi reparaţiilor curente, carcasa turbopompei se execută din
piese uşor demontabile.

Condiţiile tehnice specifice, pe care trebuie să le îndeplinească turbopompele ce vehiculează

fluide bifazice de tip solid-lichid, se referă la dimensiunea minimă a canalelor, care trebuie să
depăşească de 23 ori mărimea maximă a particulelor transportate şi la traiectoria amestecului, care nu
trebuie să conţină schimbări bruşte de direcţie.
Proiectarea şi construcţia acestor maşini se realizează cu un singur rotor şi aspiraţie simplă,
evitându-se concepţia de tip dublu flux, în scopul prevenirii înfund ării şi uzurii premature a
presetupelor. Realizarea rotorului unei astfel de turbopompe trebuie să ţină cont de tipul şi destinaţia
acesteia, în funcţie de care se execut ă în diferite forme constructive:
 închis (figura 5.9);
 deschis (figura 5.10);
 retras sau turbionar (figura 5.11) care poate fi f ără sau cu anterotor (figura 5.12).

Figura 5.9Rotor închis cu palete dorsale Figura 5.10 Rotor deschis în carcasa pompei

Rotorul închis (figura 5.9) permite obţinerea unui randament superior faţă de celelalte tipuri
constructive. Numărul de pale este redus ( z = 2, 3 sau 4) astfel încât să permită trecerea particulelor
solide fără a provoca înfundarea turbopompei. Secţiunea de trecere a canalului hidrodinamic cuprins
între două pale succesive şi discurile de acoperire se dimensioneaz ă, de obicei, la 0,70,8 din secţiunea
de aspiraţie. Grosimea palei rotorice se ia de 3 până la 4 ori mai mare decât grosimea corespunz ătoare
palei care lucrează cu apă curată. Discul posterior al rotorului are pe faţa dinspre carcasă o serie de
palete dorsale, curbate sau radiale, cu rolul de a evacua în exterior materialul solid strecurat în spaţiul
dintre rotor şi carcasă.
Rotorul deschis (figura 5.10) se caracterizează prin faptul că lăţimea palei nu acoperă decât
parţial zona de intrare în carcasa spirală. Utilizat pentru materiale fibroase sau foarte abrazive, rotorul
deschis permite trecerea unor granule mai mari, micşorând totodată gradul de dezagregare al acestora.

Figura 5.11Rotor turbionar cu palete dorsale Figura 5.12Rotor deschis, cu anterotor “inducer”

Rotorul turbionar de tip Turo (figura 5.11) este retras complet în exteriorul circuitului de
curgere. Acesta creează o mişcare turbionară care transmite energia curentului bifazic prin transport de
moment. Uneori, aceste rotoare, sunt prevăzute cu un şurub elicoidal cu pas variabil (inducer)
amplasat în zona de aspiraţie a rotorului (figura 5.12). Rotorul elicoidal plasat în prelungirea celui
radial ajută la aspiraţia hidroamestecului, contribuind la îmbunătăţirea performanţelor funcţionale ale
agregatului.
 În cazul pompelor destinate tranzit ării hidroamestecurilor caracterizate de granulaţii mari sau
concentraţii ridicate se recomandă echiparea cu rotori tip canal (figura 5.13).

Figura 5.13Pompă cu rotor tip canal:

a) rotor închis, o pală; b) rotor deschis, o pală; c) rotor închis, un canal;d) rotor închis, două canale;
e) rotor deschis, două canale; f) rotor închis, trei canale; g) rotor deschis, trei canale

În general, turbopompele cu rotor deschis au performanţe energetice mai scăzute, însă prezintă
avantajul unei uzuri reduse.

Figura 5.14 Figura 5.15

Tot în scopul reducerii nivelului de uzur ă, construcţia acestor agregate prevede echiparea cu
piese de uzură spălate în contracurent cu jet de ap ă curată la o presiune mai mare decât cea de pe
refularea pompei cu 510 mH2O (la nivelul presetupelor – figura 5.14 – apa curat ă injectată având şi
rol în reducerea fenomenului de uzură în spaţiul dintre carcasă şi discul posterior al rotorului; la
nivelul inelelor de etanşare dinamică – figura 5.15 etc.).
 De asemenea, unele soluţii constructive au blindaje cu discuri de uzur ă (figura 5.16).

blindaj

Figura 5.16Pompă de noroi cu blindajşi piese de uzură (cu rotor retras)

Pompele speciale pentru tulbureală sunt prevăzute, în locul presetupei, cu piese de etanşare
centrifugă care, prin rotaţie, împinge înapoi suspensia ce tinde s ă se scurgă de-a lungul axului,
protejând astfel lagărele şi axul.
Carcasa spirală, dimensionată pe baza cuplului hidraulic constant, la punctul nominal de
funcţionare al pompei, colectează un debit uniform distribuit de pe periferia rotorului. La debite
diferite de valoarea nominală, datorită repartiţiei neuniforme a lichidului pe periferia rotorului, apare o
distribuţie inegală de presiune care determină crearea unei forţe rezultante radiale ce acţionează asupra
axului şi duce la scăderea randamentului agregatului de pompare. La pompele de hidrotransport
fenomenul se agravează deoarece neuniformitatea distribuţiei de presiune precum şi forţa radială sunt
proporţionale cu masa specifică a fluidului vehiculat.
În instalaţiile de hidrotransport, turbopompele funcţionează frecvent la debite diferite de debitul
nominal şi cu amestecuri având diverse greut ăţi specifice. Din aceste motive, pentru reducerea
efectului negativ pe care îl are distribu ţia neuniformă de presiune, se construiesc carcase spirale
semiconcentrice sau concentrice cu rotorul turbopompei (figura 5.17)

Figura 5.17

În instalaţiile de pompare a fluidelor bifazice, generatorul hidraulic se montează f ără supapă de

reţinere pe conducta de aspira ţie. De aceea, poziţia sorbului trebuie prevăzută la 0,81,0 m sub nivelul
amestecului pentru a evita aspiraţia de aer în corpul turbopompei prin aspiraţia vortexului.

5.3. Fenomenul de abraziune în instala ţii şi turbopompe destinate vehicul ării mediilor bifazice
solid-lichid

Constructiv, aceste agregate hidraulice trebuie să prezinte rezistenţă satisfăcătoare la

fenomenele de abraziune şi coroziune provocate de trecerea particulelor solide.
Produs de acţiunea mecanică a particulelor transportate, fenomenul de abraziune poate apărea
sub trei forme diferite:
 abraziune prin rupere, provocată de ciocnirea particulelor solide cu suprafeţele active ale
pompelor şi instalaţiilor, ceea ce conduce la desprinderea unor mici bucăţi de material. Această
formă este mai des întâlnită în cazul materialelor dure decât la materialele cu comportare elastic ă.
 abraziune prin oboseală, provocată de ciocnirea repetată a particulelor solide cu suprafaţa
materialului ceea ce conduce la aparitia fenomenului de ecruisare. Fenomenul se manifest ă cu
intensitate mai mare în cazul materialelor elastice fa ţă de cele dure.
 abraziune prin fricţiune, provocată de alunecarea particulelor solide în lungul suprafe ţei
materialului cu efecte de uzură atât asupra particulei abrazive cât şi a materialului pompei.
Fenomenul de uzură evoluează în trei etape (figura 5.22):

Figura 5.22

A. uzură incipientă, care se desfăşoară cu viteză ridicată în timp;

B. uzură caracteristică funcţionării normale;
C. uzură finală, în timpul căreia se produce îndepărtarea unei cantităţi importante de material din
suprafaţa piesei
În funcţie de unghiul de atac  pe care îl formează traiectoria particulei solide cu suprafa ţa
piesei, uzura se desfăşoară după cele trei etape menţionate, în conformitate cu schema din figura 5.23.

Figura 5.23

În etapa finală, C, particula ricoşează la un unghi de 90° fa ţă de direcţia iniţială. Astfel, se

formează o suprafaţă transversală care opune rezistenţă maximă particulei. Din acest moment, uzura
prin abraziune se micşorează şi se intensifică uzura prin ecruisare datorată impactului direct al
particulelor solide cu suprafaţa materialului.
La coturile de conducte, gradul de uzură este dependent de unghiul cotului, raza de curbur ă a
fibrei medii Rc şi de natura materialului. Pentru coturi de 90°, uzura este maxim ă pe direcţia
bisectoarei unghiului. Din acest motiv, la conductele care asigur ă transportul unor medii polifazice cu
concentraţie mare, zona din jurul bisectoarei unghiului se placheaz ă cu piese de uzură executate din
materiale foarte rezistente la abraziune (figura 5.24).

Figura 5.24
 În figura 5.25 este prezentat modul de variaţie al vitezei de uzură (variaţia grosimii peretelui în
timp) în funcţie de natura materialului din care este confecţionat cotul şi de unghiul acestuia. Conform
diagramei, se recomandă confecţionarea pieselor de uzură, pentru coturile cu unghiuri mai mari de
35°, din cauciuc dur.

Figura 5.25

Parametrii care influenţează abraziunea sunt:

a) viteza materialelor solide;
b) natura suprafeţei materialului pompei (material elastic sau dur);
c) unghiul de impact al particulelor solide cu suprafaţa materialului;
d) abaterea parametrilor funcţionali ai pompei (debitul şi sarcina) faţă de valorile nominale, ceea ce
provoacă apariţia componentelor de şoc ale vitezelor hidromasei.

Se consideră că limita maximă de uzură a unei turbopompe corespunde scăderii presiunii

nominale de refulare cu 10 16 mH2O sau a randamentului cu 810%. Pentru piesele pompei, uzura
maximă admisibilă corespunde unei pierderi în greutate de 2530%.

Efectele negative ale uzurii prin abraziune sunt:

 curba caracteristică a sarcinii H(Q) cade sub cea indicată de furnizor cu 517% (valori mai mari în
zona debitelor superioare);
 majorarea puterii absorbite cu 1430%;
 reducerea randamentului generatorului hidraulic cu 15 20%;
 deplasarea spre stânga cu circa 25% a punctului nominal de func ţionare pe curba caracteristică
H(Q);

În afară de adoptarea unor variante constructive speciale, în practic ă se mai utilizează, pentru
limitarea fenomenelor de uzură hidroabrazivă şi cavitaţional-abrazivă la turbomaşini, următoarele
procedee:
a) proiectarea şi construirea unor profiluri optime, precizate prin încerc ări, astfel încât să se evite
atacarea pieselor maşinii hidraulice, de către particulele solide, sub unghiurile cele mai periculoase
(în jur de 30);
b) evitarea vitezelor mari la contactul particulelor solide cu piesele pompei, prin limitarea tura ţiei
agregatului la 600700 rot/min la pompele mari şi maximum 1500 rot/min pentru cele mici;
c) executarea pieselor pompelor din aliaje rezistente la uzură (oţeluri sau fonte aliate, cauciuc special
etc.) şi având durităţi cuprinse în intervalul 550600 HB;
d) tratarea termică corespunzătoare a pieselor;
e) recuperarea rotoarelor uzate şi recondiţionarea lor prin încărcarea cu electrozi speciali, de mare
duritate (materiale ceramice) figura 5.18.

Suprafaţa
supusă
recondiţionării

Figura 5.18Procedeu de acoperire a suprafeţelor cu picături de material ceramic,

fără afectarea masei de bază a materialului

Ultimul procedeu se bucură la ora actuală de o mare popularitate deoarece nu presupune

înlocuirea integrală a agregatului devenit neperformant ci doar recondiţionarea suprafeţelor active ale
acestuia cu diverse acoperiri (de obicei materiale ceramice) în func ţie de tipul de uzură la care au fost
supuse (figura 5.19).

Figura 5.19

Pot fi astfel recuperate integral carcase şi camere spirale de pompe centrifuge (figura 5.20),
rotori de pompe (figura 5.21) etc.

Figura 5.20 Figura 5.21

5.4. Pompe volumice speciale pentru hidroamestec

Pompe volumice care se utilizează pentru hidroamestecuri au o construcţie specială, adaptată

caracteristicilor amestecului vehiculat şi acoperă o gamă relativ redusă de debite. Avantajul principal
al pompelor volumice constă în realizarea unor înălţimi de pompare mari, practic ele putându-se
dimensiona la orice presiune cerută de instalaţie. Din acest motiv ele pot acoperi un domeniu
inaccesibil turbopompelor.

Pompa cu piston. Se utilizează în instalaţiile de hidrotransport la procesele de spălare, spargere

şiîndepărtarea crustelor cu jet de apă curată. În construcţia acestor pompe volumice (figurile 5.26 şi
5.27) sunt utilizate materiale cu duritate ridicată pentru confecţionarea pieselor de uzură: piston (1),
segmenţi (2), şi cămaşă (3).

Figura 5.26Pompă cu piston (schematizată)

Figura 5.27Pompă cu piston pentru amestec bifazic: 1-piston; 2-man

şete de etanşare; 3-bucşă de uzură

Pompa cu piston plonjor (figurile 5.28, 5.29 şi 5.30) are avantajul că fluidul se deplaseaz ă
cvasirectiliniu în interiorul cilindrului, ceea ce conduce la reducerea abraziunii. Pentru mic şorarea
uzurii pistonului, presetupa se spală cu un jet de ap ă curată sub presiune.
Pompa cu piston şi membrană elastică (figura 5.31) are în alcătuirea ei un piston care
lucrează în ulei, cu o uzură foarte redusă, şi o membrană menţinută sub presiune constantă dată de
uleiul comprimat. În acest mod, hidroamestecul nu mai p ătrunde între piesele aflate în mi şcare relativă
de alunecare, reducând astfel uzura lor.

instalaPompele volumice cuşi mi şcare rectilinie alternativă asigură o stabilitate bună la funcţionarea în
ţia de hidrotrasnport au randamente volumice mari, dar care se modifică în timpul funcţionării
datorită uzurii pistonului şi a supapelor.

Figura 5.28Pompă cu piston plonjor (schematizat

ă)
 Figura 5.29Pompă cu piston plonjorşi hidrofor

Figura 5.30Pompă cu piston plonjorşi supape cu bile: 1-supapă de admisie; 2-capacul supapei; 3-piston;
4-arbore cotit; 5-cilindru; 6-reglaj joc-supap
ă; 7-şasiu; 8-excentric reglabil

Figura 5.31Pompă cu piston şi membrană elastică (schematizată)

Figura 5.32Pompă cu membrană (schematizată)

 Pompele cu membrană sau cu diafragmă (figurile 5.32 şi 5.33), se utilizează la vehicularea,
suspensiilor îngroşate care au până la 50% material solid. Elementul activ din cauciuc sau piele, are o
mişcare alternativă de ridicare – coborâre prin intermediul unei bare verticale ac ţionată de un
mecanism excentric sau arbore cotit. Pompele cu diafragmă asigură sarcini mici şi turaţii
corespunzătoare a 40…50 curse duble pe minut.

Figura 5.33Pompă cu membrană: 1-corpul pompei; 2- supapă de admisie;

3-membrană; 4-arbore cotit; 5- supapă de evacuare

Pompa cu şurub (figura 5.34) este alcătuită dintr-un element activ elicoidal antrenat din
exterior prin interiorul unor cuplaje cardanice şi care are rolul de a deplasa pasta sau materialele
păstoase, axial, printr-un stator. Forma peretelui interior al statorului este executat dup ă cea 0a
înfăşurătoarei suprafeţelor exterioare ale şurubului, acesta fiind decalat în poziţiile extreme (la 180 )
cu valoarea excentricităţii.

Figura 5.34Pompă cu şurub: 1-rotor; 2-stator; 3-arbore intermediar;

4-gură de alimentare; 5-cuplaj cardanic; 6-arbore de antrenare; ş7-
asiul pompei

Figura 5.35Pompă cu pale culisante (schematizat

ă)

Pompele volumice rotative utilizate pentru transportul hidroamestecurilor sunt realizate în mai
multe variante constructive:
 pompa cu element elastic de cauciuc (figura 5.36),
 pompa cu pale culisante (figura 5.35) având un num ăr mai redus de pale decât în cazul vehicul ării
apei curate,
 pompa peristaltică care prezintă avantajul izolării complete a amestecului faţă de mecanismul de
realizare a presiunii.

Figura 5.36Pompă cu element elastic din cauciuc: 1-arbore; 2- carcas

ă;
3-placă înclinată; 4-cameră din cauciuc; 5- gură de aspiraţie

Avantajele pompelor volumice rotative sunt legate de degradarea redusă a materialului

transportat, datorită absenţei secţiunilor reduse de trecere, în special în zona supapelor şi asigurării
unor viteze mici de refulare.

Figura 5.37 Supap

cuătaler Supap dină cauciuc Supap ă cu bilă

Supapele pompelor volumice. Pompele au sec ţiunea de lucru izolată de conductele de aspira ţie
şi refulare prin supape care se închid automat în func ţie de diferenţa de presiune.
Supapele acestor tipuri de pompe trebuie s ă aibă o construcţie specială, capabilă să reziste la
presiunea fluidului şi să închidă bine chiar în prezen ţa particulelor solide. Din acest motiv se preferă
soluţia supapei taler cu arc pe scaun de cauciuc (figura 5.37). Supapa cu taler se poate utiliza pân ă la
concentraţii de 50% în timp ce supapa cu bil ă numai până la 35%. Trebuie avut în vedere că supapa cu
bilă se pretează mai bine la trecerea unor particule cu dimensiuni ceva mai mari decât supapa cu taler a
cărei deschidere este relativ redusă.

5.5. Materiale de construcţie

Materialele de construcţie ale turbopompelor şi ale maşinilor volumice, constituie o problemă

specifică prin prezenţa fluidului vehiculat care vine în contact cu organele ma şinii.
Materialele pentru o parte din subansamblele turbomaşinilor, care nu vin în contact cu fluidul
sau pot fi protejate faţă de acesta, se rezolvă ca şi în cazul oricărei alte maşini.
Materialele pentru organele în contact cu fluidul (rotoare, statoare, colectoare şi alte carcase),
alături de condiţiile de rezistenţă mecanică, se aleg în funcţie de efectul coroziv şi/sau abraziv al
fluidului.
Coroziunea electrolitică impune evitarea de metale diferite în aceeaşi construcţie. Atunci când
este cazul combinării mai multor materiale, se folose şte un singur material metalic şi acoperiri cu
materiale plastice, teflon, cauciuc, grafit, materiale ceramice, deci cu materiale izolatoare din punct de
vedere electric.
 Aliajele utilizate curent în construcţia maşinilor hidraulice, în ordinea tensiunilor electrolitice,
se plasează astfel (figura 5.38):
Creste efectul
de corodare

Aliaje de Aluminiu Zinc Oteluri Oteluri Oteluri Staniu Bronz Cupru

aluminiu cu crom crom-nichel

Creste efectul
de depunere

Figura 5.38

Aşa cum am arătat, alegerea materialului de construcţie a pompelor se face şi în funcţie de

rezistenţa la solicitările mecanice şi la abraziune. Ca materiale se pot utiliza:
a) fonte aliate de mare duritate, cu precizarea c ă materialul este casant şi nu se pretează la execuţia
rotoarelor de turaţii mari;
b) oţeluri aliate: oţel manganos OTM 125, cu mare rezistenţă la uzură,


oţel aliat cu mangan, crom şi molibden (C=0.64%; Mn=0.45%; Cr=1.85%;



Mo=0.3%),
oţel slab aliat cu mangan, nichel şi siliciu (C=0.3 0.4%; Mn=1.2 1.6%;
  

Ni=0.05%; Si=0.04%),
oţeluri crom-nichel,


c) oţel inoxidabil
d) cauciuc – pentru sarcini de pompare sub 40 mCA
e) materiale sintetice confecţionate din granule dure asamblate cu o răşină care asigură rezistenţa la
şoc.
Duritatea pieselor de uzură (rotor, carcasă, blindaje, etc.) trebuie s ă fie mai mare de 550 600 

HB.
Varietatea mare de materiale utilizate, dimensiunile foarte diferite şi gama foarte largă de
presiuni, duc la tehnologii variate ce depind şi de mărimea lotului de fabricaţie.
 Pompele mici pentru uz comun (de regulă pentru apă), fabricate în seria mijlocie, se realizează în
mod normal din fontă obi şnuită sau fontă cu grafit nodular, în forme de nisip cu modele fuzibile.
Blindajele, utilizate în cazul pompelor ce tranziteaz ă hidroamestecuri, se realizează din fonte şi
oţeluri aliate, materiale ceramice, etc., suprafa ţa finală fiind obţinută prin procedee de prelucrare
de finisare.
 Pompele pentru destinaţii speciale (chimie, industrie alimentară sau farmaceutică, etc.) se execută
din oţeluri inoxidabile turnate, din mase plastice, din ceramică şi materiale mineralo-ceramice, etc.
 Pompele mari şi turbinele se realizează cu tehnologii combinate: oţel turnat sau forjat şi laminate
sudate, uneori cu camere din beton.
 Pompele volumice, moderne ca tehnologie, se încadreaz ă în domeniul mecanicii fine: prelucrări
mecanice care asigură precizii dimensionale ridicate, suprafe ţe foarte netede şi rezistenţe mari la
uzura cauzată de impurităţile din lichid şi de frecarea dintre suprafe ţele metalice care ajung în
contact.
5.6. Dispozitive de alimentare cu material solid a instalaţiilor de hidrotransport

Sistemul de alimentare cu material solid are rolul de a crea amestecul bifazic prin dozarea
continuă şi corectă în scopul asigurării concentraţiei optime de transport.
Principial, alimentarea conductei de hidrotransport se poate realiza în dou ă moduri diferite:
a. Prin aspiraţia amestecului bifazic cu pompe de nămol. Metoda poate fi utilizată în două variante:
fie că prin aspiraţia lichidului se antrenează şi materialul solid (în instalaţiile de dragaj prin
aspiraţie), fie că pompa aspiră tulbureala dintr-un vas de amestec unde se realizeaz ă compoziţia,
dozată iniţial în mod continuu (în instalaţiile din industria minieră la prepararea cărbunelui
mărunt în medii dense);
b. Cu dispozitive de alimentare şi pompe de apă curată. În acest caz, materialul solid este introdus în
conducta de refulare a unei pompe obi şnuite de uz general, prin utilizarea unor dispozitive
speciale.

Ultima metodă prezintă o serie de avantaje:

 Posibilitatea asigurării transportului la distanţe mari şi foarte mari, fără repompări, datorită
presiunilor ridicate realizate de pompele de uz general (pompele de nămol au, în general,
presiuni limitate din cauza turaţiilor reduse şi randamentul mai mic decât în cazul
echipamentelor pentru apă curată);
 Posibilitatea asigurării transportului granulelor cu dimensiuni limitate numai de diametrul
conductei;
 Reducerea uzurii, în special a agregatelor de pompare;
 Posibilitatea transportului de amestecuri cu concentraţii mari;
 Reducerea gradului de dezagregare a granulelor transportate.

Dezavantajul principal al dispozitivelor de alimentare îl constituie dificultatea realiz ării

reglajului automat al funcţionării lor.

Echipament cu camere

Dispozitivul de alimentare cu camere (figura 5.42) se compune din dou ă recipiente (camere) cu
ciclul de funcţionare decalat în timp pentru asigurarea continuit ăţii. Banda rulantă (1) aduce material
solid spre clapeta (2) care are rolul de a înc ărca recipientele (3), funcţie de perioada de funcţionare.
Materialul granulat cade în conducta (4), fiind antrenat de curentul fluid în mi şcare de transport. În
perioada de revizie, zona de alimentare a conductei cu material se poate izola cu ajutorul robinetelor
(5). Acest dispozitiv are avantajul c ă se poate automatiza, m ărind pe această cale eficienţa sistemului.

Figura 5.42– Dispozitiv de alimentare cu camere:

1 – bandă transportoare a materialului solid; 2 – clapetă; 3 – camere;
4 – conductă de formare a amestecului bifazic; 5 – robinete; 6 – conduct ă de by-pass

În figura 5.43 se prezint ă schema constructivă a unui dispozitiv de alimentare cu cameră.

Materialul solid, depozitat în bunc ărul uscat (1), cade în camera (7), admisia fiind reglat ă prin
intermediul sertarului (2) şi a clapetei de etan şare (3) acţionată din exterior cu servomotoare.
Materialul, umezit datorită admisiei de apă în cameră prin racordul (4), este împins în conducta (6) de
către transportorul elicoidal (5).
 Figura 5.43– Dispozitiv de alimentare cu camer ă:

4 – racord deăap
1 – bunc r de
ă; 5material
– șurubsolid;
melc;26––clapet ă; 3 – clapet ă de etanșare;
conduct ă de transport; 7 – recipient

Dispozitivele de alimentare cu camere au o productivitate în gama 20 75 m 3/h, la o presiune în



instalaţie de 30 64 bar. Aceste dispozitive permit trecerea particulelor cu dimensiunea maxim ă de 100


mm.

Echipament cu piston

Echipamentul de alimentare cu piston (figura 5.44) se compune din cilindrul (1) unde se
introduce materialul granulat care este împins în conducta (3) de pistonul (2). Dispozitivul are o
funcționare intermitentă ceea ce face să apară necesitatea cuplării, de o parte și de alta a conductei de
transport, a două instalații de alimentare de acest tip, cu ciclu de lucru decalat în timp.

Figura 5.44– Dispozitiv de alimentare cu piston:

1 – cilindru; 2 – piston; 3 – conductă

Dispozitivul cu piston asigură o productivitate de circa 60 m 3/h, permițând trecerea unor

particule cu dimensiuni de până la 100 mm.
 Echipament cu lanț și raclete

Dispozitivul de alimentare pentru material uscat, cu lanțuri (figura 5.45), este prevăzut cu o gură
de alimentare (1), conducta de apă (2), racletele (3) montate pe lan țul (4) și roata de antrenare (6).
Echipamentul are avantajul unei construcții simple și al unei funcționări continue. Dezavantajul
principal îl constituie uzura cablului (lanțului) și a racletelor care funcționează în condiții de umezeală,
abraziune și coroziune. Totodată, dispozitivul nu poate funcționa în instalații cu presiune ridicată.

Figura 5.45– Dispozitiv de alimentare cu lanț:

1 – gură de încărcare cu material solid uscat; 2 – conductă; 3 – raclete; 4 – lanț sau cablu;
5 – racord la conducta de transport; 6 – roat ă de antrenare

Dispozitivul cu raclete are o productivitate ridicat ă, de circa 400 m 3/h.

Echipament cu rotor

Echipamentul de alimentare cu rotor (tambur), prezentat în figura 5.46, se compune din rotorul
(2) care se învârte în carcasa (3), alimentată continuu de banda rulant ă (1) care aduce materialul solid
granulat în stare uscată.
Ca productivitate, dispozitivul cu tambur asigură o productivitate de până la 190 m3/h, la o
presiune de 30 bar, permițând trecerea unor particule solide cu dimensiunea maxim ă de 150 mm.

Figura 5.46– Dispozitiv de alimentare cu rotor tambur:

1 – bandă transportoare; 2 – rotor-tambur; 3 – carcasă; 4 – conductă de transport;
5 – conductă de apă; 6 – conductă pentru punere sub presiune

În anumite situații, cum ar fi dragajul prin aspirație, corpurile de dimensiuni mari provoacă
înfundări și/sau uzuri accentuate ale conductei de transport, fapt care impune utilizarea unor
dispozitive de sfărâmare în curent de apă. Acestea se compun, în principal, dintr-un captator de
bolovani și un dispozitiv de sf ărâmare de tipul unui concasor cu ciocan sau f ălci. În special la drenaj,
este necesară intercalarea unui astfel de dispozitiv pe conducta de aspira ție a pompei.
6. TRANSPORTUL FLUIDELOR BIFAZICE GAZ-SOLID

6.1. Instalaţii de transport pneumatic

Transportul pneumatic al granulelor și materialului pulverulent este larg utilizat în industrie

datorită multiplelor avantaje tehnico-economice pe care le prezintă în raport cu sistemele clasice
mecanizate. Ca domenii de aplicare a metodei se pot men ționa:
a. transportul containerizat al materialelor pulverulente (ciment, sodă calcinată, negru de fum etc.);
b. transportul materialelor granulate (cereale, lemn tocat, materiale de construc ții etc.);
c. transportul în macroamestec (poșta pneumatică, transportul probelor de laborator, materiale
transportate în capsulă etc.).

6.1.1. Clasificarea instalaţiilor de transport pneumatic

Instalaţiile de transport pneumatic se pot clasifica dup ă o multitudine de criterii care iau în
considerare modul de lucru sau cel de formare al amestecului.
După criteriul modului în care se face antrenarea particulelor solide, instala țiile de transport
pneumatic se clasifică în:
a) instalații la care transportul se face prin antrenarea separată a particulelor solide în curentul de gaz,
chiar dacă mișcarea unei granule solide este influen țată de ciocnirile cu celelalte;
b) instalații de transport la care materialul este adus în stare de fluidizare prin difuzia unui curent de
gaze în spațiul dintre particule (gazul nu antrenează fiecare particulă individual ci are rolul de a
elimina frecarea dintre granule).
După criteriul presiunii din conducta de pneumotransport, instala țiile de transport pneumatic se
clasifică în:
a) instalații cu depresiune, racordate la un exhaustor;
b) instalații cu suprapresiune, racordate la un compresor sau o suflant ă.
În tabelul 6.1 este prezentată clasificarea instalațiilor de transport pneumatic cu indicarea
modului de alimentare și a destinației fiecărui tip de instalație. Criteriul modului de alimentare cu
material solid a conductei de pneumotransport conduce la cea mai ra țională clasificare a instalațiilor.
Tabel 6.1Clasificarea instalațiilor de transport pneumatic

Diferențe de presiune Sistem de alimentare Domeniul de utilizare Avantaje Dezavantaje

Instalații fixe pentru materiale Dispozitiv de separare la

Vacuum 0,01÷0,60 bar
Suprapresiune 0,01÷0,60 bar
Vacuum 0,01÷0,60 bar
Suprapresiune 0,10÷1,10 bar
Suprapresiune 1,00÷3,00 bar
Suprapresiune 1,00÷3,00 bar
Suprapresiune 0,01÷0,50 bar
Cu pâlnie ușoare și cereale
Instalații fixe pentru evacuarea
Cu ejector cenușii de la cazane
Pentru descărcarea din vagoane,
Cu sorb vase, depozite
Instalații fixe pentru materiale
Cu dozator tip tambur pulverulente
Pompă fixă cu șurub- Instalații fixe pentru materiale
prăfoase
melc
Pompă mobilă cu șurub- Instalații mobile pentru
descărcarea din vagoane, vase
melc
Descărcarea silozurilor, transport
Cu pâlnie pe distanțe scurte, pe orizontală
Construcție simplă
descărcarea complicată
Consum mare de energie
Construcție simplă
(randament redus ejector)
Construcție simplă, debite
mari
Pentru materiale prăfoase
Pierderi de aer, distanțe
Construcție simplă
scurte de transport
Dimensiuni mici, debite Consum mare de energie,
până la 300 t/h uzură mare
Singurul sistem perfect
pentru descărcare
Construcție complicată
Consum redus de energie Necesită pantă de curgere

Suprapresiune 1,00÷5,00 bar fluidizare

Cu camere și sistem de Instalaț fixe pentru materiale
prăfoaseii transportate pe verticală Consum redus de energie Necesită automatizare

Suprapresiune 0,15÷2,00 bar Discontinuu Poștă pneumatică Consum redus de energie Necesit ă automatizare

6.1.2. Scheme de principiu ale instalaţiilor de transport pneumatic

Principalele tipuri de instalații de transport pneumatic, prezentate schematic în continuare, sunt:

 Instalația cu depresiune, la care încărcarea conductei se face cu ajutorul unei pâlnii simple (figura
6.1) este una dintre pu ținele care dau rezultate bune la transportul materialelor fibroase, celulozei,
bumbacului și lemnului tocat.
 Figura 6.1– Instalație de transport pneumatic cu depresiune:
1 – moară; 2 – pâlnie de alimentare; 3 – conduct ă de transport; 4 – ciclon; 5 – exhaustor

 Instalația cu suprapresiune (figura 6.2) are la bază încărcarea materialului pe principiul absorbției
de către un ejector (2) alimentat în circuitul primar cu aer refulat de un ventilator (1), suflant ă sau
compresor. Pierderile de energie în ejector variază între 60% și 90% și, din această cauză, sistemul
se folosește numai dacă nu se pot utiliza alte sisteme de transport (ex. evacuarea cenu șii fierbinți
de la focarele cazanelor de abur).

Figura 6.2– Instalație de transport pneumatic cu suprapresiune:

1 – ventilator; 2 – ejector; 3 – ciclon de separare

 Instala ția delocuri

mai multe transport pneumatic
de înc cu sorb (figura
ărcare la un singur loc 6.3) se poate
de desc utiliza
ărcare. la transportul
În cazul utilizării de material
unei astfel din
de
instalații, se obțin concentrații mai mari ale amestecului de material cu aer și se evită formarea
prafului. Datorită faptului că ciclonul nu produce o separare totală a materialului transportat de
aer, acesta, înainte de a fi aspirat de un generator pneumatic, trece printr-un filtru la nivelul c ăruia
se colectează materialul rezidual.

Figura 6.3– Instalație de transport pneumatic cu sorb:

1 – sorb; 2 – instalație de transport; 3 – ciclon; 4 – filtru; 5 – pompă de vacuum;
6 – coș de evacuare a aerului purificat în atmosferă

 Instalația de transport pneumatic prin refulare alimentată de pompă cu șurub melc (figura 6.4)
care este folosită exclusiv la transportul materialelor sub formă de praf (ciment, cărbune măcinat,
apatită etc.). Materialul pulverulent cade în pâlnia pompei cu șurub melc și este comprimat de
spiralele șurubului cu pas variabil, formând astfel un dop care nu permite aerului din conduct ă s ă
iasă prin pâlnia de alimentare. Pentru antrenarea materialului, dopul este fărâmițat din nou de
jeturi de aer sub presiune.
Pompele mobile cu șurub melc se fac cu șurubul înclinat și discuri de raclare pentru descărcarea
vagoanelor sau cu șurub vertical pentru descărcarea vaselor.
 Figura 6.4– Instalație de transport pneumatic cu suprapresiune alimentat ă prin pompă cu șurub melc:
1 – compresor; 2 – rezervor tampon; 3 – conduct ă pentru alimentarea ajutajelor care genereaz ă jeturile de aer;
4 – pompă cu șurub melc; 5 – conductă de aer pentru suflarea instalației de transport;
6 – conductă de transport; 7 – ciclon de separare; 8 – filtru

 Rigola pneumatică (figura 6.5) realizează transportul prin curgerea pe pantă a materialului
fluidizat. Aerul, introdus în spațiul dintre placa poroas ă (3) și rigola metalică (4), trece prin placa
poroasă și difuzează în masa de material care începe s ă curgă astfel pe panta întocmai unui fluid.
Debitul de transport, pentru materiale măcinate fin și uscate, poate atinge 150 t/h la o pantă a
plăcii poroase de 2÷4% în sensul curgerii.

Figura 6.5– Instalație de fluidizare pe orizontal ă:

1 – rigolă pneumatică; 2 – admisie aer comprimat; 3 – placă poroasă; 4 – admisie material pulverulent;
5 – evacuare aer (pânz ă de sac); 6 – evacuare material transportat

 Instalația pentru transportul materialului fluidizat pe vertical ă (figura 6.6) permite transportul a
circa 100 t/h material pulverulent la o în ălțime de 60 m, constituind un sistem deosebit de
economic.

Figura 6.6– Instalație de fluidizare pe vertical ă:

1 – compresor; 2 – zonă de aer comprimat; 3 – placă poroasă; 4 – reductor presiune; 5 – material pulverulent;
6 – carcasă; 7 – capac etanș pentru alimentare; 8 – conduct ă de transport; 9 – ciclon; 10 – filtru

Vasul cilindric se umple cu material sub form ă de praf prin gaura de înc ărcare (7) după care aceasta se
închide. Aerul introdus prin partea inferioară difuzează prin placa poroasă (3) și produce fenomenul de
fluidizare a materialului care urcă pe conducta (6), datorită diferenței de presiune existente, până la
locul de destinație. După golirea recipientului se reia ciclul. Pentru o func ționare continuă a instalației,
se cuplează două recipiente care au ciclurile decalate în timp, conectate la un dispozitiv de comand ă
automat.
 Instalație pentru transportul pneumatic cu capsule cilindrice (poșta pneumatică) asigură
deplasarea pe conductă a unui singur container care nu depășește 1,5 kg. Conductele au de regulă
diametre de 50 sau 75 mm și o lungime de la 30 m la 3000 m. Capsulele sunt de form ă sferică sau
cilindrică și au diametrul exterior de 85÷90% din cote interioară a conductei de transport. Sistemul
este economic și se utilizează în cadrul aceleiași întreprinderi sau pe plan local la distribuirea
corespondenței.

6.2. Generatoare pneumatice

6.2.1. Clasificare. Parametri funcționali

Generatoarele pneumatice se clasifică în funcție de principiul lor de funcționare și de raportul

dintre presiunea gazelor de la evacuare p2 și de la admisie p1.
După modul de lucru al organului activ (principiu de funcționare) se deosebesc:
a) Compresoare volumice cu piston – organul activ este un piston care are mi șcare rectilinie,
alternativă și care comprimă forțat gazul datorită micșorării camerei de lucru;
b) Compresoare volumice rotative – organul activ este sub form ă de rotor, cu palete sau loburi, care
se învârtește în mod continuu și provoacă o comprimare forțată a gazului prin reducerea camerei
de lucru;
c) Turbocompresoare – organul activ este un rotor paletat care se învârtește continuu și provoacă
comprimarea gazului datorită transferului de moment;
d) Compresoare cu jet – caracterizat prin scurgerea gazului prin ajutaje conice și comprimarea
acestuia datorită variației energiei cinetice.
În funcție de valorile raportului de comprimare p2/p1, generatoarele pneumatice se clasifică în:
a) Compresoare la care p2 p1  31000 , iar presiunea absolută la refulare ajunge până la 1000 bar;
b) Suflante pentru gaze la care p2 p1  1,13,0 ;
c) Ventilatoare la care p2 p1  1,01,1 .
Ventilatoarele și suflantele pentru gaze utilizate pentru crearea de depresiuni se numesc
exhaustoare. Acestea pot produce depresiuni de până la 0,1 bar. Pentru crearea unui vid mai înaintat se
folosesc pompe rotative cu inel de lichid, pompe de vacuum cu piston și pompe cu jet de lichid. În
general, vidul realizat este de 95…98%, iar pompele cu jet de lichid pot ajunge până la 99,96%.
Generatoarele pneumatice acoperă un domeniu vast din diagrama p  f  Qa  (figura 6.7).

Figura 6.7– Generatoare pneumatice:

Liniile întrerupte se referă la sacra din dreapta, iar cele continue la scara din stânga

Pentru alegerea generatorului pneumatic adecvat cerințelor instalației de pneumotransport, este

necesară cunoașterea următorilor parametri:
 debitul de aer sau gaze Qa [m3/h] care se determină pe baza vitezei medii a aerului și aria
secțiunii conductei de transport; la viteza medie de transport se adaug ă un spor de 10…20% pentru
a lua în considerare pierderile de gaz pe la neetan șeitățile tronsoanelor de conductă;
 sarcina generatorului H [mH2O] sau variația de presiune p   gH , care se calculează cu
expresia:
p p
p2121 v2  v2
H    (171)
g g 2g
în care v2 și v1 reprezintă vitezele absolute ale gazului la refularea, respectiv aspirația aerului.
 puterea consumată de generatorul pneumatic care se determină, în cazul ventilatoarelor, cu
relația:
9,8  Qa H 1
N [kW] (172)
unde   0,55 0,85 este randamentul echipamentului.
În ipoteza transformării izoterme a volumului de gaz corespunzător debitului Qa, puterea
generatorului pneumatic se calculează cu relația:
N K  Liz Qa 1
[kW] (173)
unde K  1,10 1,15 este un coeficient de majorare a puterii care ia în considerare pierderile de putere
din echipament (rezerva de putere a motorului electric), iar Liz este lucrul mecanic unitar (pentru un m3
de gaz) izoterm, care se poate determina cu rela ția:
p 
Liz  100 p1 ln  2  (174)
 p1 
în care p1 și p2 sunt presiunile gazului la aspira ție, respectiv refulare.
Relația (173) rămâne valabilă și pentru cazul evoluției adiabate a unui m3 de gaz dacă se
înlocuiește Liz cu Lad, lucrul mecanic unitar adiabat. Acesta se poate determina cu relația:
k 1
 
100k  p2  k
Lad  p1    1 (175)
k  1  p1  
 
în care k  c p cv este indicele adiabatei.

6.2.2. Ventilatoare

În funcție de tipul constructiv, ventilatoarele pot fi centrifuge sau axiale. În instala țiile de
transport pneumatic se utilizează numai ventilatoarele centrifuge deoarece cele axiale nu acoper ă zona
de presiune necesară rețelei de conducte.
Ventilatoarele centrifuge se clasifică în ventilatoare de joasă presiune ( H  100 mm H2O),
medie presiune ( H 100 250 mm H2O) și de înaltă p resiune ( H  250 mm H2O).
Instalația de transport pneumatic se poate racorda la conducta de refulare a ventilatorului sau la
aspirația acestuia. În zona de racord dintre ventilator și instalație se montează o clapetă sau un sertar
care izolează echipamentul, în perioada pornirii, de restul instalației. După pornire, când începe
alimentarea cu material, se deschide clapeta corespunzător debitului impus.
În situația în care prin ventilator trece un amestec de material solid și aer, se recomandă
utilizarea soluției de montaj din figura 6.8, în special dacă particulele solide transportate sunt abrazive.

Figura 6.8– Montajul generatorului pneumatic în conducta de transport a materialelor solide abrazive

Datorită forțelor de inerție care acționează asupra particulelor solide în curba superioară,
granulele se separă de aer și reintră în circuitul amestecului după ce fluidul a căpătat un surplus de
energie de la paletele rotorului ventilatorului. În această situație, paletele rotorice se execută dintr-un
oțel mai rezistent la acțiunea abrazivă a materialului transportat.
6.2.3. Compresoare volumice rotative

Compresoarele volumice rotative prezintă avantajul unei funcționări continue, realizând la

refulare un debit constant, f ără pulsații. Aceste compresoare nu au supape și nu necesită măsuri
speciale pentru realizarea echilibrării echipamentului în vederea eliminării vibrațiilor.
Principiul de funcționare este bazat pe varia ția volumului datorită rotației organului activ.
Volumul de gaz se micșorează continuu la mișcarea din zona de aspirație spre cea de refulare. Astfel,
aerul este comprimat și este introdus sub presiune în conducta de transport.
Compresoarele volumice rotative pot avea diverse forme ale organului activ:
 rotor cu palete culisante, cu ax fix;
 piston rotitor excentric, cu palete fixate într-o carcasă (stator);

 șurub;
cu lobi (figura 6.9).

Figura 6.9– Suflantă cu lobi: 1 – carcas ă; 2 – rotor; 3 – roți dințate;

a – aspirație; r - refulare

distribuCompresorul volumic
ție cu lobi care asigurărotativ cu lobi
etanșeitatea (suflanta
între aspirațieROOTS – figura
și refulare. Pentru6.9) are dou ă mi
sincronizarea rotoare
șcării de
rotație a celor două rotoare, acestea sunt cuplate printr-o transmisie cu roți dințate amplasate în
exteriorul spațiului de lucru.

6.2.4. Turbosuflante și turbocompresoare

Construite, în principal, din mai multe ventilatoare centrifuge înseriate într-un singur agregat,
turbosuflantele sunt capabile să dea diferențe mari de presiune, de pân ă la 2 bar, fără a fi necesară
răcirea aerului între trepte. Pentru presiuni mai mari se folosesc turbocompresoare care sunt dotate cu
sisteme de răcire între treptele de comprimare. Din punct de vedere energetic, randamentul
turbocompresoarelor este apropiat de cel al compresoarelor cu piston. Datorită turațiilor mari și
dispozitivelor de întoarcere a curentului de fluid c ătre aspirația treptei următoare, aceste echipamente
trebuie protejate de materialele solide care se transportă prin instalație.

6.2.5. Compresoare și pompe de vid cu piston

țiile de transport pneumatic cu presiuni de pân ă la

10 barCompresoarele cu piston de
dotate cu alimentatoare se folosesc
tip pompînă instala
cu șurub melc sau cu camere. Pentru debite de până la
3
5000 m /h se pot folosi compresoare cu piston cu o singură treaptă.
Pompele de vid cu piston sunt utilizate în instalațiile de transport pneumatic cu o capacitate de
până la 300 kN material/oră. Pentru instalațiile dotate cu pompă de vid se impune ca praful s ă nu
pătrundă în cilindrul pompei. Pentru aceasta se utilizează filtre de pânză plasate înainte de gura de
aspirație a pompei de vid. În mod curent se folosesc pompe de vid cu piston care s ă asigure o
depresiune de 4…6 mH2O.
6.2.7. Echipamente pentru deshidratarea și purificarea aerului

Pentru realizarea procesului de transport pneumatic este necesar ca aerul comprimat să fie uscat
și purificat de praf și picături de ulei ce ar putea proveni de la generatoare.
Reținerea vaporilor de apă se poate face fie prin procedee de adsorb ție, fie prin procedee
criogenice.
Adsorbția vaporilor de apă se face prin răcirea gazului comprimat, după vasul tampon, până la
20…30C și trecerea acestuia printr-un separator de pic ături grosiere. Ulterior aerul este trecut printr-
un dispozitiv de deshidratare dotat cu filtru cu dou ă straturi: primul strat este destinat reținerii
picăturilor fine de apă și ulei în suspensie, iar al doilea strat re ținerii vaporilor de apă.
Reținerea vaporilor de apă prin procedee criogenice se realizeaz ă reducând temperatura gazului
sub valoarea prag de înghețare a apei. Trebuie asigurate condi ții aerodinamice pentru depunerea
picăturilorDe
frigorific. înghe țate de apă într-un buncăr. Procedeul este mai costisitor deoarece necesită un agregat
asemenea, consumul de energie electric ă este mai ridicat.
Instalația de purificare a aerului este necesară pentru protecția dispozitivelor de dispersie a
aerului și face parte integrantă din rețeaua de transport. Pentru reținerea impurităților din aer se
folosesc mai multe tipuri de filtre (uscate, umede, electrofiltre etc.).
Filtrele uscate au elementul filtrant confecționat din hârtie, pâslă, bumbac, lână, fibre de sticlă
sau carbon, materiale sintetice etc. Ele se dimensionează pentru o viteză de trecere a aerului de
0,15…0,35 m/s și o pierdere de presiune de 23…15 mmH2O. Datorită vitezelor mici de trecere a
aerului, aceste filtre pot re ține particule de praf foarte fine. Înlocuirea acestor filtre se face în
momentul în care pierderea de presiune este de 2…3 ori mai mare decât cea prevăzută inițial.
Filtrele umede (vâscoase) sunt executate sub forma unui labirint cu site din materiale metalice,
din fibră de sticlă sau carbon, din lână, pâslă sau materiale sintetice. Sitele sunt îmbibate cu ulei sau un
alt material vâscos adeziv. Aceste filtre se dimensionează pentru o viteză de trecere a aerului de
1,5…1,9 m/s și o pierdere de presiune de 1…10 mmH2O. Eficiența de reținere a particulelor este
cuprinsă între 80…95%.
Electrofiltrele sunt bazate pe efectul Corona negativ, cu intensit ăți ale câmpului de 25…70
kV/cm și lungimi de 3…4 m. Se execută în două trepte cu încărcare opusă la o diferență de potențial
și respectiv 6 kV. Aerul se deplaseaz ă cu o viteză de 0,8…1,5 m/s în filtrele tubulare și
de 12 kVm/s
0,5…1,0 în cele cu plăci. Aceste filtre asigură un grad înalt de purificare (90…99%) la o pierdere
de presiune relativ redusă și sunt capabile să rețină particule cu dimensiuni sub 0,5 m.
6.3. Echipamente mecanice pentru formarea amestecurilor

6.3.1. Dispozitiv de alimentare cu sorb

Dispozitivul de alimentare cu sorb (figura 6.11) permite introducerea în instala ția de transport
pneumatic a materialelor sub formă granulată sau pulverulentă. Acest dispozitiv se compune din două
tronsoane de conductă coaxiale 1 și 2 printre care trece aerul comprimat spre capătul sorbului. La
nivelul sorbului se produce amestecul ce p ătrunde în instalația de transport pneumatic prin tubul
central 1.

Figura 6.11– Dispozitiv cu sorb pentru alimentare cu material solid prin efect de absorbție
1 – tub central; 2 – tub exterior; 3 – aripioare; 4 – prezon; 5 – piuli ță și contrapiuliță pentru reglarea distanței h

Concentrația fluidului bifazic se reglează prin modificarea cotei h dintre capetele celor două
tuburi, cu ajutorul prezoanelor 4 și a piulițelor și contrapiulițelor 5. Cota h este limitată atât superior (o
valoare prea mare poate face ca aerul s ă treacă prin spațiul dintre tuburi și să intre în tubul central
antrenând o cantitate mică de material sau chiar fără să antreneze material solid) cât și inferior
(valorile foarte mici putând conduce la înfundarea conductei).
Debitul în greutate de material antrenat este datk de expresia:
QGs  0,1 vg
[kN/h] (189)
unde vg este viteza aerului în cilindrul interior, iar k este o constantă numerică dependentă de
construcția sorbului și de natura materialului antrenat (de ex. pentru cenu șă de cărbune și dimensiuni
ale sorbului d 2  150 mm, d1  100 mm, h  7 mm, constanta k are valoarea k  1,59 ).
vg2
Pierderea de presiune dată de sorb este dat ă de relația ps   g , în care , coeficientul de
2g
pierdere de sarcină locală, se calculează cu relația    480000  82000
 C  Re1 , unde C este
concentrația amestecului (cu valori în gama C 1,68 3,65 kg/kg), iar Re 60000 125000 este
numărul lui Reynolds relativ la tubul interior.
Datorită dificultăților ce apar în manipularea sorbului, diametrul interior nu trebuie s ă
depășească 125 mm.
Pentru cazul instalațiilor de transport pneumatic cu absorbție, la care materialul este dozat de
însuși procesul tehnologic, sorbul se înlocuiește cu o simplă pâlnie de încărcare.

6.3.2. Dispozitiv de alimentare cu ejector

În figura 6.12 este prezentat ă schema unui alimentator prin ejecție, precum și diagramele
funcționale de presiune și viteză. După dimensionarea, sub aspect energetic, dup ă metodologia
pompelor cu jet de fluid, trebuie să se verifice experimental dac ă dimensiunea și forma dispozitivului
nu dau înfundări.
Pentru materialele care formează boltă în pâlnia de alimentare, dispozitivul va func ționa cu
volume mari de aer (concentrații reduse).
 Figura 6.12– Dispozitiv cu ejector

6.3.3. Dispozitiv de alimentare cu camere

În figura 6.13 se prezintă schema alimentatorului cu cameră și ejector, pentru o instalație de

pneumotransport. Dispozitivul este alcătuit din pâlnia de încărcare 1 și șubăr pentru izolarea camerei
de mediul înconjurător, corpul 2 și ejectorul 3 cu duze multiple.

Figura 6.13– Alimentator cu cameră pentru conducte de pneumotransport

1 – clapetă cu etanșare; 2 – recipient de presiune; 3 – racord la conducta de transport
Aerul, furnizat de generatorul pneumatic, trece cu viteză mare prin duze și antrenează o cantitate
mare de material formând astfel amestecul bifazic în conducta de transport. Productivitatea
alimentatorului este de 12…15 m3/h.
Dispozitivul funcționează în instalație la presiunea de (1,4…4,0)105 Pa. Debitul masic de
material solid este dat de relația:
QkMs  V  s 1    T 1 (190)
în care k  0,80,9 este o constantă dependentă de tipul constructiv a camerei de volum V, T este
durata unui ciclu, iar  este porozitatea materialului pulverulent.
 Pierderea de presiune se determin ă cu relația p  gh 1     s , în care h este înălțimea
materialului din cameră.

6.3.4. Echipament de alimentare cu tambur

Echipamentul de alimentare cu tambur etanșează conducta de transport pneumatic, menținând

diferența de presiune dintre spațiul de depozitare a materialului și interiorul acesteia și dozează
materialul în conducta de transport. Dozatorul cu tambur pentru instalația de transport pneumatic este
asemănător cu cel din figura 5.46 pentru rețeaua de hidrotransport. Pentru cazul materialelor aderente,
cum este cazul grafitului, negrului de fum, talcului etc., se construie ște un tambur ca în figura 6.14, cu
buzunare mai puțin adânci. În interiorul tamburului sunt două bile care, căzând de la o anumită

înălțime, provoacă desprinderea materialului transportat.

Figura 6.14– Tambur cu bile

Echipamentul cu tambur are o turație de 20…60 rot/min și este utilizat în instalațiile de

transport pneumatic unde diferența de presiune este sub 1,5 bar.
Rotorul echipamentului are viteza periferică de ordinul 0,30...0,35 m/s. Debitul masic de
material solid introdus în conductă este dat de relația:
Q s  k1Vn s
[kg/s] (191)
unde k1 este un coeficient dependent de tipul constructiv al echipamentului, V este volumul celulelor
rotorului, ρs reprezintă densitatea materialului solid, iar n este turația tamburului.
Puterea de antrenare se calculează cu relația:
2
 Dd  k f
P p0 [kW]n 2 (192)
159 2  2  1 2
în care p0 este presiunea pe verticală a materialului în planul de forfecare din secțiunea de încărcare
din conducta de transport, D  0,2 0 0,4 0 [m] este diametrul rotorului, d  0,15 0,2 0 [m] este
diametrul orificiului de alimentare din conductă, f  tan  este coeficientul de frecare a granulelor
solide, k2 este un coeficient care ia în considerare pierderea de presiune la introducerea granulelor (cu
valori dependente de natura particulelor: k 2  2, 2 pentru cereale și k 2  1,0 în cazul materialelor
pulverulente), 1  0,70 0,80 este randamentul grupului de antrenare,  2  0,90 0,92 pentru
lagăre cu alunecare și  2  0,97  0,99 pentru lagăre cu rostogolire.
Avantajul acestui echipament, în raport cu alimentarea prin sorb, const ă în dozarea precisă a
cantității de material care se încarcă în conductă. Echipamentul cu tambur se poate folosi și în
instalațiile prin aspirație, conducând la o pierdere de presiune mai mic ă față de sistemul cu sorb.

6.3.5. Dispozitiv de alimentare cu șurub melc

Domeniul de utilizare al dispozitivelor de alimentare cu șurub melc este limitat la materialele fin
măcinate (sub 500 µm), cu umiditate redusă și f ără proprietăți abrazive, pentru a reduce efectul uzurii
bucșei și a șurubului melc. Acest echipament se amplasează în instalații fixe sau pe șasiuri mobile în
scopul descărcării camioanelor, vagoanelor, vapoarelor etc. Dezavantajul principal al acestor
echipamente constă în uzura relativ rapidă a pieselor.
 Figura 6.15– Dispozitiv de alimentare cu șurub melc
1 – pâlnie de încărcare; 2 – șurub melc; 3 – contragreutate; 4 – duze de insuflare; 5 – clapet ă de etanșare;
6 – manetă pentru modificarea grosimii dopului de material; 7 – spațiu inelar cu insuflare de aer;
8 – cilindru de uzură; 9 – gură de racord la conducta de transport

Materialul pulverulent, introdus din bunc ăr (figura 6.15), este comprimat datorit ă șurubului
melc cu pas variabil și trimis în camera de amestec 3 unde se formează amestecul bifazic prin amestec
cu aerul care pătrunde prin duzele 4 (dispuse pe dou ă rânduri, 11...15 bucăți în total). Amestecul este
antrenat prin gura de evacuare 9 în conducta de transport.
Gradul de comprimare al materialului se regleaz ă prin lungimea dopului de material format între
capătul șurubului melc și clapeta 5 cu centrul de greutate în exterior. Totodat ă, clapeta 5 are și rolul de
a etanșa conducta de pneumotransport în perioada de suflare a instalației la pornire și oprire. În spațiul
inelar 7, se suflă o mică cantitate de aer având rolul de a proteja lag ărele de praf.
Pentru a se reduce uzura, suprafața șurubului melc este cementată și călită (în anumite situații se
poate placa suprafața șurubului melc cu oțeluri dure, rezistente la abraziune, sau materiale mineralo-
ceramice), iar suprafața interioară a părții cilindrice, care vine în contact cu șurubul melc, se protejează
prin bucșă din fontă albă sau oțel călit.
Debitul în greutate de material solid se determin ă cu relația:
QGs  15  D 2  dp2   1 [N/h]
 s   s nk (193)
unde D și d în [m] reprezintă diametrul exterior și, respectiv, dimetrul butucului șurubului melc, p1 în
[m] este pasul inițial al șurubului melc, s în [m] este grosimea spirei, γs în [N/m3] este greutatea
specifică a materialului înainte de comprimare, n în [rot/min] este turația șurubului melc, iar
k  0,2 0 0,35 este coeficientul care ia în considerare alunecarea materialului pe spirala șurubului
melc și fenomenul de refulare al materialului în spa țiul dintre șurubul melc și suprafața interioară a
bucșei de uzură.
De regulă, șurubul are opt spire dispuse cu pasul ini țial egal cu diametrul exterior, iar pe parcurs
acesta se reduce treptat până la 0,65...0,55 din valoarea ini țială. Diametrul șurubului melc ia valori în
intervalul D  100180 [mm]. Diametrul butucului melc ia valori în gama d  35 50 [mm].
Turația șurubului melc poate fi n  2416 [rot/min], valorile mari corespunzând la diametre mici,
iar cele mici, la diametre mari. În camera de amestec a aerului cu particulele solide, presiunea este
p  1,4 105 [Pa].
Puterea necesară pentru antrenarea pompei cu șurub melc se calculează cu relația:
P  Pa  Pb  Pc (194)
în care Pa este consumul de putere necesar pentru învingerea for țelor de frecare, Pb este puterea
consumată pentru împingerea masei de material, Pc este consumul de putere necesar pentru transportul
materialului de la pâlnia de alimentare pân ă la ultima spiră a șurubului melc.
Valoarea puterii Pa se determină cu relația:
Mfn R3  r 3 n
Pa   2 p [kW] (195)
955 10  3 955
în care Mf [daN·m] este momentul necesar învingerii forțelor de frecare, n [rot/min] este turația
șurubului melc, p [bar] este presiunea finală dup ă ultima spiră a șurubului melc, µ este coeficientul de
frecare dintre material și șurubul melc, iar R  D 2 și r  d 2 sunt razele caracteristice ale șurubului
melc.
Calculul puterii Pb se poate face cu relația:
Pb   p   [kW]106
D 2 d2 p f n 3,97 (196)
unde pf este pasul spirei finale.
 Puterea Pc se calculează cu formula puterii necesare efectu ării deplasării materialului, valabilă
la transportoare elicoidale:
q lw
[kW]Pa  s (197)
3600
unde q [m3/h] este capacitatea alimentatorului, l [m] este lungimea șurubului melc, iar w este un
coeficient de rezistență la avans ce ia valori conform tabelului
Tabel 6.2Coeficientul de rezistență la avans

Material Ciment C
ărbune Cocs praf Argila

Coeficient de rezistență la avans 2,5 2,2 2,1 4,0

Aerul comprimat suferă o cădere de presiune în dou ă trepte. În prima treaptă apare o cădere de
presiune la trecerea aerului prin duzele alimentatorului, deoarece acesta trebuie s ă ias ă cu o viteză de
120...180 m/s în scopul de a f ărâmița dopul de material format. În aceast ă etapă, c ăderea de presiune
este de circa 0,5...1,0 bar. A doua treaptă are loc în lungul conductei de transport pneumatic, unde
căderea de presiune ia valori în gama 0,3...3,0 bar. Așadar, dacă rezistența care trebuie învinsă pe
conducte depășește 1,2 bar și spațiul nu permite folosirea alimentatoarelor cu camere, atunci se
impune folosirea pompei cu șurub melc ca echipament de introducere a materialului în conducte.
Anexa 1– Determinarea mărimii hidraulice şi a vitezei de plutire pentru particule solide
Tabel A.1.
Material Nisip Cărbune Talc Gips Grafit lamelar Mică
Sfericitateaψ 2,00 2,25 3,25 4 22 170

Tabel A.2.
Valorile mărimilor din metoda lui P.V. Liascenko
2
Res CR Res C R C R /Res
0,001 9330 0,00933 9330000
0,005 1860 0,0465 372000
0,01 955 0,0955 95000
0,05 195 0,4875 3900
0,10 98 0,980 980
0,32 34,6 3,236 98,7
1,0 11,2 11,20 11,2
3,2 3,9 39,94 1,5
10 1,58 158,00 0,158
32 0,76 778,24 0,024
40 0,68 1088 0,017
50 0,57 1425 0,010
100 0,39 3900 0,0039
200 0,28 11200 0,0014
300 0,26 23400 0,000887
500 0,221 55250 0,000442
1000 0,182 182000 0,000182
2500 0,158 987500 0,0000632
5000 0,152 3800000 0,0000304
6000 0,153 5508000 0,0000255
8000 0,161 10304000 0,0000201
10000 0,162 16200000 0,0000162
20000 0,180 72000000 0,0000090
40000 0,186 297600000 0,00000465
100000 0,200 2 109
⋅ 2 10-6
⋅

250000 0,080 5 109

⋅ 32 10-8
⋅

9 -9
400000 0,083 13,28 10 ⋅ 207 10 ⋅

500000 0,091 22,75 109 ⋅ 182 10-9 ⋅

2 Gs ρ ⋅ CR (
π ρ s ρ−η ) g
Criteriile Liascenko având expresiile: Re s C R
⋅ =
2
; = ; relaţii în care
η Re s 6vs3 ρ 2
G s reprezintă greutatea relativă a particulei solide, iar v s este viteza de deplasare a particulei solide.

Variaţia coeficientului de rezistenţă la înaintare CR funcţie de Viteza de plutire a particulei solide

regimul de curgere Re s şi de sfericitatea particulei solide ψ într-un curent de gaz la temperatura
de 10°C şi presiunea de 1 bar
Variaţia coeficientului de rezistenţă la înaintare C R funcţie de numărul lui Reynolds ataşat particulei Re s

d b

Familiile de curbe Re ss = f(Re s ) şi Re ss = f(Re s /Re ss ) stabilite de Heywood pentru nisip cu

3
ρ s = 2.650 kg/dm la temperatura de 20°C şi folosite la determinarea mărimii hidraulice
 3
1. Se cere mărimea hidraulică a unei particule de nisip cuarţos cu densitatea ρ s = 2650 kg/m , în ap ă la
20°C, cu dimensiunea sferei circumscrised s = 1 mm şi constanta de volum K =0,2. Se cunosc masa
specifică a apei ρ =1000 kg/m3 şi vâscozitatea sa cinematicăν = 1,024 10-6 m2/s.
⋅

2. Se cere limita superioară de aplicare a legii lui Stokes pentru particule de nisip cuarţos cu masa
3
specifică ρ s = 2650 kg/m care se depun în apă la temperatura t = 20°C, dacă se cunosc ρ = 1000
3 -6 2
kg/m şi ν = 1,024 10 m /s.
⋅

3. Să se determine viteza de sedimentare a nisipului de cuarţ cu particule sferice caracte rizate prin
diametrul d = 0,9 mm şi densitatea ρ s = 2650 kg/m3, la temperatura de 20°C, temperatură la care apa
-6 2
are vâscozitatea cinematicăν = 1,024 10 m /s. Se recomandă metoda propusă de P.V. Liascenko.
⋅

4. Se cere dimensiunea maximă a particulelor de ca rbonat de calciu cu densitatea ρ s = 2710 kg/m3,

considerate sferice, care pot fi antrenate de un curent de apă cu viteza de 0,5 m/s. Se recomandă
metoda propusă de P.V. Liascenko.

5. Să se determine viteza de plutire a prafului de cărbune caracterizat de sfericitatea ψ = 1,5; greutatea

3
specifică γ s =13,73 kN/m şi diametrul echivalent d e = 0,0007 m, care se deplasează în aer printr -o
conductă cu diametrul D = 50 mm. Se cunosc vâscozitatea cinematică a aerului ν g = 15,1 10-6 m2/s şi
⋅

greutatea sa specifică γ g = 11,27 N/m3.

6. Să se determine viteza de plutire a unei granule alungite din cărbune (lignit) având greutatea specifică
3
γ s = 13,73 kN/m şi diametrul echivalent d e = 0,015 m, care se deplasează în aer printr -o conductă cu
3
diametrul D = 125 mm. Se cunosc greutatea specifică a aerului γ g = 11,27 N/m şi vâscozitatea sa
cinematică ν g = 15,1 10-6 m2/s.
⋅
Anexa 2 – Determinarea regimului de mişcare la curgerea fluidelor nenewtoniene prin conducte circulare

1. Mişcarea mediilor polifazice nenewtoniene pseudovâscoase şi dilatante – relaţii de calcul

 Relaţia pentru calculul numărului Reynolds critic Ren cr este:

6464 ⋅ α α +2

Re n = 2
(α + 2 ) α +1
cr
( 3α + 1)

 Numărul Reynolds al mişcării se determină cu relaţia:

2 −α α
 α  ρ n vn m
D
Re n = 8  6α + 2 
 ηn

în care α ∈ ( 0,1) în cazul pseudovâscos şi respectiv α > 1 în situaţia fluidului dilatant.

2. Mişcarea mediilor polifazice nenewtoniene plastice (corp Bi ngham) – relaţii de calcul

 Relaţia lui Hanks pentru calculul numărului Reynolds critic Ren cr:

 4 1  Hen Hen
Re n = − 1 + xc =
xc
4
 8x µ
cr
 3 3 8  c xc

unde xc este o mărime adimensională ce respectă egalitatea:

xc Hen
3
=
(1 − x ) c
16800

iar Hen este numărul adimensional al lui Hedstrom, definit pe baza parametrilor reologici ηn şi τ0:
2
ρ nτ 0 D
Hen = 2
ηn

 Numărul Reynolds al mişcării se determină cu relaţia:

ρ n vn D
Re n
m
=

ηn

3. Mişcarea mediilor polifazice nenewtoniene pseudoplastice şi plastic-dilatante – relaţii de bază

 În cazul mediilor pseudoplastice şi plastic-dilatante, numărului Reynolds critic Ren cr are valoarea:
Re n = 2500
cr

 Numărul Reynolds al mişcării se determină cu relaţia:

Re n = ρ n vn2 − m
α
D 8
α 1−α
k
−1

în care α ∈ ( 0,1) în cazul pseudoplastic şi respectiv α > 1 în situaţia corpului plastic-dilatant.

7. Să se stabilească regimul de curgere pentru cazul mişcării unui corp plastic „Bingham” cu densitatea
3 2
ρn = 1280 kg/m , având caracteristicile reologice ηn = 0,059 Pa·s şi τ0 = 21 N/m . Se ştie că mişcarea
are loc într-o conductă cu diametrul D = 200 mm iar debitul vehiculat esteQn = 100 m3/h.

8. Să se stabilească regimul de curgere la transportul unui corp pseudoplastic printr- o conductă cu

2
diametrul D = 150 mm. Se cunosc caracteristicile reologiceα = 0,7 şi K = ηn = 0,7 N s /m ale α

3 3
corpului cu densitateaρn = 1300 kg/m , iar debitul vehiculat esteQn = 50 m /h.

9. Să se stabilească regimul de curgere în cazul unui fluid dilatant care se deplasează printr-o conductă
3
cu diametrul D = 250 mm. Debitul vehiculat esteQn = 160 m /h, iar caracteristicile reologice ale
3
fluidului dilatant cu densitatea ρn = 1200 kg/m sunt α = 1,25 şi K = ηn = 0,45 Pa·s .
α

10. Să se stabilească regimul de curgere în cazul transportului unui debitQn = 60 m3/h de fluid
3
pseudovâscos cu densitatea ρn = 1150 kg/m şi parametrii reologici α =0,75; K = ηn = 0,65 Pa⋅s , α

printr-o conductă cu diametrul D = 100 mm.

11. Să se stabilească regimul de curgere care apare la transportul unui corp plastic-dilatant cu densitatea
3 2
ρn = 1100 kg/m şi parametrii reologici α =1,3; K = ηn = 0,37 N⋅s /m , printr-o conductă cu diametrul
α

3
D = 300 mm. Debitul care trebuie transportat esteQn = 150 m /h.
Anexa 3 – Numere Reynolds echivalente pentru curgerea fluidelor bifazice plastice

Valorile numerelor Reynolds echivalente pentru curgerea fluidelor bifazice plastice (corp plastic)
sunt:

−1 −1
D vnm  D 8δ 
η θ  0 Dη θ 8δ
Re ne = +
1 
n
+1 = +Re
1 + 1
n
n 
0
1
νn η D η 0  v η η 
8 nm n
D
nm n 0
8 v

−1 −1
Dvnm D θ0  D  θ0
Re ne = +
1 = +Re
 1  n
ν  8η v  8η v
2

n nm
n  nm
n

(relaţia 2 este o relaţie aproximativă - δ neglijabil - pentru situaţiile când nu se cunosc dimensiunile
particulelor solide şi vâscozitatea dinamică a stratului limită)

Semnificaţia termenilor din relaţiile (1) şi (2) este următoarea: νn este vâscozitatea cinematică
aparentă de structură a amestecului;ηn este vâscozitatea dinamică aparentă de structură a amestecului;η0
este vâscozitatea dinamică a stratului limită; θ0 este coeficientul tensiunii tangenţiale de prag a corpului
bifazic plastic; δ este grosimea stratului limită (se poate admite ca fiind egală cu diametrul particulei
solide d); D este diametrul conductei de transport; iar vnm este viteza medie de transport a corpului bifazic
plastic.

Numărul Reynolds critic echivalent, pentru corpurile bifazice plastice, are valoarea:

Re ne
= 2500
cr

12. Să se stabilească regimul de curgere care apare în cazulvehiculării unui debit Qn = 20 l/s de
hidroamestec tip corp plastic printr-o conductă circulară cu diametrul D = 130 m. Vâscozitatea
aparentă de structură a amestecului esteηn = 0,085 Pa⋅s; densitatea aparentă esteρn = 1110 kg/m ; iar
3

ic este θ0 = (4/3)τ0 = 12 Pa.

coeficientul tensiunii tangenţiale de prag a corpului bifazic plast

13. Să se stabilească careeste regimul de curgere într-o conductă circulară cu diametrul D = 150 mm care
3
trebuie să asigure vehicularea unui debit Qn = 70 m /h de amestec apă-sodă calcinată (care are
comportament de corp plastic) având concentraţia C = 0,30.
3
Se cunosc: densitatea sodei calcinate ρs = 2530 kg/m ; grosimea stratului limită δ = 0,13 mm;
vâscozitatea dinamică a stratului limită η0 = 0,055 Pa⋅s; coeficientul tensiunii tangenţiale de prag
θ0 = 14 Pa; vâscozitatea aparentă de structurăηn = 0,125 Pa⋅s.
Anexa 4 – Mişcarea fluidelor nenewtoniene prin conducte circulare drepte

1. Mişcarea mediilor polifazice nenewtoniene plastice (corp Bi ngham) – relaţii de calcul

 Relaţia lui Hanks pentru calculul numărului Reynolds critic Ren cr:

 4 1 4  Hen Hen
Re ncr = − 1 + xc =
xc  µ
 3 3 8  8xc xc

unde xc este o mărime adimensională ce respectă egalitatea:

xc Hen
3
=
(1 − xc ) 16800

iar Hen este numărul adimensional al lui Hedstrom, definit pe baza parametrilor reologici ηn şi τ0:

ρ nτ 0 D 2
Hen =
ηn2

 Numărul Reynolds al mişcării se determină cu relaţia:

ρ n vnm D
Re n =
ηn

iar coeficientul adimensionalλn se determină în funcţie de regimul de curgere:

Re 1 Hen 64 Hen4
- regim laminar: λn−0,5 = − +
λ4 7
64 6 Rλn en 3 n nRe
- regim turbulent neted: (
λn−0,5 = 2lg Re n )
λn −0,8 - relaţia lui Tomita

λn−0,5 = 2, 27 Re n λn −1,83 - relaţia lui Torrance

( )
D
- regim turbulent rugos: λn−0,5 = 1,14 + 2lg   - formula lui Nikuradse
 ∆n 
∆n fiind rugozitatea absolută a conductei de transport.

 Pierderea de presiune uniform distribuită pe lungimea l a unei conducte de diametruD se determină cu

relaţia:
2
l vnm
∆pn = λn ρn
D 2

 Raza dopului rigid se determină cu relaţia:

2τ 0 l
r0 =
∆pn

 Presiunea prag de curgerese determină cu relaţia:

4τ 0l D
∆p = R=
R 2

Pentru calculul pierderii de sarcină la transportul pe orizontală al corpului Bingham se poate utiliza si
relaţia ∆ph= 0,14
⋅ ⋅ f L , iar pe verticală ∆pv = 0,24 ⋅ h , în care L şi h reprezintă lungimea pe orizontală,
respectiv cota pe verticală a reţelei de conducte, iar f este coeficientul de frecare al corpului plastic (în
cazul betonului de ex.f = 0,2÷0,4).
2. Mişcarea mediilor polifazice nenewtoniene pseudoplastice şi plastic-dilatante – relaţii de bază

 În cazul mediilor pseudoplastice şi plastic-dilatante, numărului Reynolds critic Ren cr are valoarea:
Re n cr
= 2500

 Numărul Reynolds al mişcării se determină cu relaţia:

Re n = ρ n vn2m−α Dα 81−α k −1

în care α ∈ ( 0,1) în cazul pseudoplastic şi respectiv α > 1 în situaţia corpului plastic-dilatant.

Coeficientul adimensionalλn se determină în funcţie de regimul de curgere:
64
- regim laminar: λn =
Ren
- relaţiile lui Torrance pentru regim turbulent:
2, 27 2, 27 0,34
2 −α 0,02
 neted: λn−0,5 =
α
−+1( x )
lg
α
lgRe +
α ( (
λn− − 5 8 ( α 0,) 79
α
) )
1
−0,5  D 1,32
 rugos: λn = ln   + 3 −
α  ∆n  α
∆n fiind rugozitatea absolută a conductei de transport, iar x = τ p τ 0 unde τp este efortul la peretele
conductei.

 Pierderea de presiune uniform distribuită, raza dopului rigid şi presiunea prag de curgere se determină
cu aceleaşi relaţii ca în cazul corpului plastic Bingham:

3. Mişcarea mediilor polifazice nenewtoniene pseudovâscoase şi dilatante – relaţii de calcul

 Relaţia pentru calculul numărului Reynolds critic Ren cr este:

6464 ⋅ α α +2
Re ncr = 2 (α + 2 ) α +1
( 3α + 1)

 Numărul Reynolds al mişcării se determină cu relaţia:

2 −α α
 α  ρ n vn D
Ren = 8  
m

 6α + 2  ηn

în care α ∈ ( 0,1) în cazul pseudovâscosşi respectiv α > 1 în situaţia fluidului dilatant.

Coeficientul adimensionalλn se determină în funcţie de regimul de curgere:
64
- regim laminar: λn =
Ren
2, 27
)+0,34) −− −α5
0,02
(
2 −α
- regim turbulent neted: λn−0,5 =
α
lgRe ( λn (8 α ) 0,79
α
formula lui Clapp

1  D 1,32
- regim turbulent rugos: λn−0,5 = ln  +3− formula lui Torrance
α  ∆n  α
∆n fiind rugozitatea absolută a conductei de transport.

 Pierderea de presiune uniform distribuită, raza dopului rigid şi presiunea prag de curgere se determină
cu aceleaşi relaţii ca în cazul corpului plastic Bingham:
14. Să se stabilească pierderea de presiune şi raza dopului rigid r0, pentru cazul mişcării unui corp plastic
3
„Bingham” cu densitateaρn = 1280 kg/m , având caracteristicile reologice ηn = 0,062 Pa·s şi τ0 = 22
N/m2. Se ştie că mişcarea are loc într -o conductă cu diametrul D = 250 mm şi lungimea l = 1500 m.
3
Debitul vehiculat esteQn = 120 m /h.

15. Să se calculeze pierderea de presiune la transportul unui corp pseudoplastic printr-o conductă cu
3
diametrul D = 200 mm şi lungimea l = 2000 m. Debitul vehiculat este Qn = 70 m /h, iar
3
caracteristicile reologice ale corpului cu densitatea ρn = 1300 kg/m sunt α = 0,7 şi K = ηn = 0,7 N
sα/m2.

16. Să se determine pierderea de presiune la curgerea unui fluid dilatant printr -o conductă cu diametrul D
= 225 mm şi lungimeal = 1500 m. Debitul vehiculat esteQn = 180 m3/h, iar caracteristicile reologice
ale fluidului dilatant cu densitatea ρn = 1200 kg/m3 sunt α = 1,25 şi K = ηn = 0,45 Pa·sα.

17. Să se determine puterea minimă necesară pentru motorul de acţionare a unei pompe având
3
randamentul global η = 0,7 şi care trebuie să asigure deplasarea unui debit Qn = 60 m /h de fluid
3
pseudovâscos cu densitatea ρn = 1280 kg/m şi parametrii reologici α =0,75; K = ηn = 0,65 Pa⋅sα,
printr-o conductă cu lungimea L = 2000 m şi diametrulD = 200 mm.

18. Să se determine puterea utilă pe care trebuie să o furnizeze o pompă care trebuie să asigure
3
transportul unui corp pseudoplastic cu densitatea ρn = 1300 kg/m şi parametrii reologici α =0,7; K =
ηn = 0,7 N⋅sα/m2, printr-o conductă cu lungimea L = 3000 m şi diametrul D = 250 mm. Debitul care
3
trebuie transportat esteQn = 75 m /h.

19. Să se stabilească parametrii funcţionali pentru pompa de hidrotransport necesară vehiculării unui
debit Qn = 20 l/s de hidroamestec tip corp plastic pe o lungime de conduct ă L = 200 m, la o înălţimeh
= 6 m. Vâscozitatea aparentă de structură a amestecului este ηn = 0,085 Pa⋅s; densitatea aparentă este
ρn = 1110 kg/m3; iar coeficientul tensiunii tangenţiale de prag a corpului bifazic plastic este θ0 =
(4/3)τ0 = 12 Pa. Se recomandă ca viteza medie de transport vnm să ia valori în jurul valorii de 1,5 m/s.

20. Să se stabilească parametrii hidraulici pentru o pompă care trebuie să asigure vehicularea unui debit
Qn = 80 m3/h de amestec apă -sodă calcinată (corp plastic) având concentraţia C = 0,20, printr-o
conductă de diametru D = 150 mm, pe lungimea L = 450 m, la înălţimea h = 8 m. Se cunosc:
3
densitatea sodei calcinate ρs = 2530 kg/m ; vâscozitatea aparentă de structură ηn = 0,125 Pa⋅s;
coeficientul tensiunii tangenţiale de prag θ0 = 14,5 Pa; vâscozitatea dinamică a stratului limită η0 =
0,055 Pa⋅s; diametrul particulei solided = 0,13 mm.

Rugozitatea absolută a conductei se consideră, în toate cazurile, ca având valoarea ∆ = 0,6 mm

 Anexa 5 – Dimensionarea conductelor pentru hidrotransport

Diametrul conductelor pentru hidrotransport trebuie să respecte condiția D ≥ 3d max unde dmax
reprezintă dimensiunea maximă a granulelor solide transportate (condiție impusă pentru evitarea
colmatării conductei).
La stabilirea grosimii conductei de hidrotransport se au în vedere grosimea necesar ă pentru
asigurarea rezistenţei la solicitarea interioară s0, grosimea necesară pentru rezistenţa la coroziune sc şi
grosimea necesară pentru asigurarea rezistenţei la abraziune sa. Grosimea totală a conductei de
hidrotransport va fi dată de o relaţie de forma:
s = s0 + sc + sa

Calculul grosimii s0 se face după formula dimensionării vaselor cu pereţi subţiri:

pDn
s0 =
2 Kσ a

unde p este presiunea interioară, D este diametrul conductei, n = 1,15÷1,50 este coeficientul pentru
suprapresiune (închidere bruscă a robinetelor, lovituri de berbec etc.), σa este efortul unitar admisibil
(rezistenţa admisibilă), iar K = 0,7÷0,8 este coeficientul de slăbire al secţiunii prin sudură.
În cazul în care nu se dispune de date asupra efortului unitar admisibil acesta se consideră de
forma:
 pentru materiale tenace: σ a = ( 0,80,9 ) σ c unde σc este limita de curgere a materialului;
 pentru materiale casante: σ a = 0,4σ r unde σr este limita de rupere a materialului;

Grosimea necesară pentru coroziune (de exemplu fenomenul de ruginire al materialelor feroase) se
adoptă în limitele sc = 2÷3 mm.
Grosimea necesară pentru abraziune se calculează cu relaţia:
'
=
sa Nsa
în care N este numărul de ani de funcţionare, iar s’a = 0,5÷12 mm/an este un coeficient care se stabileşte
experimental pentru cazul concret al unui material transportat şi al unei conducte alese (tabel 1).
Tabel 1– Uzura abrazivă a conductelor de hidrotransport

Material transportat
Argilă nisipoasăNisip argilos Nisip Pietri ş
Caracteristici conduct
ă
DiametruD [mm] Grosimes [mm] A B A B A B A B
200 8 150 600 115 460 104 416 58 290
300 10 338 2000 260 1560 234 1400 130 780
350 11 435 2700 350 2300 316 2065 175 1250
400 11 600 3600 463 3000 417 2700 230 1610
450 11 747 4500 575 3750 518 3365 290 2000
500 12 955 6700 735 5500 652 4380 370 2960

În tabelul 1, o uzură a conductei cu valoare de 1 mm/an este realizată la transportul unei cantităţi A de material solid
în [mii m3/an]. Uzura totală a conductei se realizeaz ă la transportul unei cantităţi B de material solid în [mii m3/an].

Greutăţi specifice echivalente

Greutatea specifică a unui fluid bifazic atunci când se cunoaşte concentraţia în greutate a fazei
solide este dată de relaţia:
γ ⋅γ s
γn =
γs − CG (γ s −γ )
iar atunci când se cunoaşte concentraţia volumică este dată de relaţia:
γn =γ (1 − C ) + γ s C
 Viteze medii de curgere şi viteze de transport

Viteza critică de transport este viteza medie a curentului de fluid bifazic pentru care întreaga masă
de particule solide este pusă în mişcare. Valoarea vitezei critice delimitează regimul de curgere fără
depozite de fund faţă de cel cu depuneri.
Se recomandă ca viteza medie de curgere prin conduct ă să fie cu 20% mai mare decât viteza critică
de transport (sau de trei ori mai mare decât viteza limită de sedimentare sau depunere).
Tabel 2– Efectul vitezei de transport în conducte circulare sub presiune

Valoarea vitezei de transport în [m/s] Efect

0,075 Începe să transporte mâluri argiloase fine
0,150 Începe să transporte nisip fin
0,200 Pune în mişcare nisip fin
0,300 Transport ă
0,600 Mi şcă pietrinisip de 1,5
ş de cca. 25mm
mm
1,016 Deplasează pietriş de cca. 50...70 mm
1,616 Deplasează pietriş de cca. 75...100 mm
2,030 Deplasează bucăţi de cca. 150...200 mm
3,030 Deplasează bucăţi de cca. 300...460 mm

Tabel 3– Estimarea vitezei critice de transport

Dimensiune Greutate Dimensiune Greutate

Diametru Diametru
medie specifică Viteza critic
ă medie specifică Viteza critic
ă
conductă conductă
particulă echivalentă particulă echivalentă
3 3
D [mm] dm [mm] γn [daN/dm ] vcr [m/s] D [mm] dm [mm] γn [daN/dm ] vcr [m/s]
800 0,28 1,10 3,95 200 0,20 1,05 2,40
1,20 4,30 1,10 2,60
600 0,28 1,10 3,50 100 0,20 1,10 2,00
1,20 3,70 1,20 2,20
400 0,25 1,10 2,70 50 0,15 1,10 2,00
1,20 2,85 1,20 2,10
1,30 3,00 1,30 2,30
300 0,25 1,05
1,10 2,90
3,10 25 0,15 1,05
1,10 0,80
1,05
1,20 3,45 1,20 1,25

În funcție de dimensiunea particulelor care fac obiectul hidrotransportului și în condițiile unei

dispersii uniforme a particulelor în lichid, viteza critică se poate determina cu diverse relații de calcul:
• pentru transportul hidraulic al particulelor fine ( d m = 0 ÷ 0,25 mm):

γs −γ
vcr = n gDC [m/s]
γ

unde n = 0,7 ÷ 1,05 dacă d m ≤ 0,15 și n =1,1 ÷1,2 dacă d m ≥ 0,15 , D este diametrul conductei de
hidrotransport, iar C este concentrația volumică a particulelor solide.
• pentru transportul hidraulic al particulelor medii ( d m = 0,26 ÷ 3 mm):

−
γs γ gC
γ
vcr = n wm D [m/s]
 γs −γ 
1 + γ C  d m
 

unde n = 3,0 ÷3,2 , wm este mărimea hidraulică medie corespunzătoare particulei cu diametrul mediu dm.

• pentru transportul hidraulic al particulelor mari, grosiere ( d m > 3 mm):

γs −γ
vcr = n f gDC [m/s]
γ
unde n = 7,5 ÷9,5 și depinde de tehnologia de transport, iar f este un coeficient volumic de frecare al
particulelor solide cu peretele conductei (tabel 4).
Tabel 4– Valorile coeficientului de frecare f în funcție de natura materialului transportat

Coeficient de frecare
Material
Particule rugoase Particule rotunjite
cărbune de tip huil
- particule
ă rezistente 0,30÷0,25 0,25÷0,20
Cărbune de pământ cărbune de tip huil
- particule
ă mari 0,20÷0,18 0,18÷0,15
cărbune de tip antracit 0,15÷0,10 0,10÷0,08
particule rezistente de tipul nisipului 0,55÷0,50 0,50÷0,45
Minereuri și steril particule tari de tipul calcarului 0,45÷0,40 0,40÷0,35
particule mici de tipul șisturilor 0,40÷0,35 0,35÷0,30
Pietriș particule grosiere - 0,40÷0,35
3
Minereu caracterizat de γ s ≤ 45 [kN/m ] 0,70÷0,60 0,60÷0,50

• pentru transportul hidraulic al materialelor granulate, cu dispersie mare a diametrului particulelor:

 γs γγ s −  γ  γγ −

− 1 1
s s
 +  C1  + −   C1
vcr⋅ =
⋅ n1 gD 3
γ γ  ⋅ +  C2 wd m1 γn 2  f
γ −
gDC3 [m/s]
 γ γs −   γγ −
 1+ C1 1+ s
C1
 γ  


 γ

unde n1 = 1,8 ÷ 2,1 ; n2 = 6,0 ÷ 7,0 ; C1, C2 și C3 sunt concentrațiile fracțiilor de particule fine, medii,
respectiv grosiere; C este concentrația volumică medie a materialului solid; d m =  pi d i 100 este
n
diametrul mediu al granulelor dispersate în mediul fluid; w = w0 (1 − C ) este mărimea hidraulică
corectată în funcție de concentrația medie C; w0 este mărimea hidraulică a granulei izolate;
n = 5 1 − 2lg ( Re s )  ; iar Re s = w0 dm ν este numărul Reynolds atașat particulei solide.

Mărimea hidraulică a particulei izolate se poate determina și cu relația empirică:

γs γ
− γ γ −
w0 = 68 d m + β1 s
γ γ

în care β1 = 0,5 
T 
− 1 este un coeficient care depinde de temperatura T în [°C] a fluidului purtător.
 26 

23. Să se calculeze grosimea peretelui pentru o conductă de hidrotransport cu diametrul D = 400 mm,
utilizată pentru transportul unui fluid bifazic format dintr-un amestec de apă cu nisip, pentru o durată
de 2 ani de funcţionare continuă, la un debit de lichid Q = 1800 m3/h, asigurând o presiune p = 4 bar
la capătul aval al conductei. Conducta trebuie să aibă lungimea L = 1000 m, iar pe traseu sunt două
coturi şi un robinet. Diametrul mediu al particulelor de nisip este dm = 0,25 mm, iar concentraţia în
greutate este CG = 20%. Se precizează coeficienţii de rezistenţă locală pentru coturi ζc = 0,3 şi pentru
robinet ζv = 2, rezistenţa admisibilă a materialului conductei σa = 600 daN/cm2, precum şi greutatea
specifică a nisipului γs = 25996 N/m3. Distribuția particulelor se consideră a fi uniformă iar
coeficientul de pierdere de sarcină uniform distribuită se consideră λ = 0,04.
24. Să se dimensioneze și să se calculeze grosimea peretelui pentru o conductă de hidrotransport utilizat ă
pentru transportul particulelor de c ărbune cu densitatea ρs = 1600 kg/m3 și diametrul mediu dm = 0,25
mm, la un debit de material solid QMs = 150 t/h. Hidrotransportul se realizează pe un tronson de
conductă orizontală având lungimea L = 3000 m, la concentrația volumică medie C = 30%. Durata de
funcţionare continuă a instalației este de 0,5 ani, iar rezistenţa admisibilă a materialului conductei este
σa = 600 daN/cm2. Distribuția particulelor se consideră a fi uniformă iar coeficientul de pierdere de
sarcină uniform distribuită se consideră λ = 0,04. Din punct de vedere al efectului abraziv, se
consideră echivalent cu al argilei nisipoase. Se recomandă ca diametrul conductei de transport să fie
D ≥ 200 mm.
Rezolvarea ecuațiilor de gr dul III și I

Ecuaţia de gradul III.

Fie ecuația:
3
ax +bx + cx + d = 0 (1)
în care a 0 , a, b, c ,d ∈ R .
Orice ecu ție cubică (1), cu coeficienți reali are cel puțin o soluție reală x.

Metode de rezolvare analitic :

Există următoarele 3 cazuri posi ile, în funcție de sem ul discrimi antului ∆:

∆ = 18abcd − 4b 3d +b c2 2
4ac 3 2
− 27a d
2

Dacă ∆ > , atunci ecuația are trei rădăcini eale distin te.
Dacă ∆ = , atunci ecuația are o rădăcină multiplă și toate rădăcinile ei sunt eale.
Dacă ∆ < , atunci ecuația are o rădăcină r ală și dou rădăcini c mplexe n reale conjugate.

Se calculează:

Dacă Q = 0 și b 2 −3 c = 0 ecuația are trei soluții real confundate:

Dacă Q = 0 și b 2 −3 c ≠ 0 ecuația are o rădăcină reală dublă și na izolată:

Dacă Q ≠ 0 ecuația are o rădăcină reală și două complexe conjugate:

Metode de rezolvare prin încercări:

a. Metod factorizării
Dacă r este o rădăci ă oarecar a ecuației de grad IIII, atunci putem factori a utilizând r pentru a
obține ecuația de gra ul II:

Rezolvând ecuația de gradul II, e obțin cel lalte două rădăcini:

Dacă se i entifică ușor una din rădăcini (de regulă r = ±1 ), rezolvarea ecuației de gr dul trei se
reduce la ezolvarea nei ecuații de gradul oi.

b. Metod înjumătățirii intervalului.

1
 Ecuaţia de gradul IV.

Fie ecuația:
4 3 2
x + Bx + Cx +Dx + E = 0 ( )
în care A 0 , A, B,C, D, E ∈ R .

Metode de rezolvare analitic (metoda errari):

Se calculează α , β , γ plecând d la valorile coeficiențil r ecuației ( 2):

, ,

Dacă β = 0 , atunci s luțiile ecu ției (2) sun :

Dacă β ≠ 0 , atunci s calculeaz mărimile P,,,,

QRU :

iar soluțiile ecuației (2) sunt:

Metode de rezolvare prin încercări:

a. Metod factorizării
Ecuația de grad IV se poate fact riza utilizând două ecuații de gradul II:
B C D E
4
x +
A
x
3

A
2
x +
A
+
A
(
= x
2
+ ax + b )( 2
+ cx + d )
Determinarea coeficienților a, b, w ,v se f ce prin metoda identificării coeficienților. Rezolvând
ecuațiile d e gradul II e obțin cele două per chi de răd cini:
2 2
−a ± a − 4b −c ± c − 4d
x1,2 = și x3,4 =
2 2

b. Metod înjum ătățirii intervalului.

2
 Formulele inmultirii prescurtate. Puteri

2 2 2
1. (a ± b) = a ± 2ab + b .
2 2
2. a − b = ( a + b)(a − b).
3 3 2 2 3
3. (a ± b) = a ± 3a b + 3ab ± b = a3 3
± b ± 3ab(a ± b).
3 3 2 2
4. a ± b = ( a ± b)(a ∓ ab + b ).
n n n n
m i
5. (a1 a2...a ) = a 1 a2 ...a m m, n N, a
∈ 0, i = 1, n. ≥
6. an an ...a n = a n +n +...+n
1 2 m 1 2 m
m, n N, a 0.
∈ ≥
am
7. = a m−n ∈ N, a > 0.
m, n
an
8. (am )n = a m·n m, n ∈ N, a > 0.

1
9. a−n = n ∈ N, a > 0.
an

10. a
m

n =
√a
n
m
m, n ∈ N, n ≥ 2.

√
 a , daca m = 2k + 1 m

11. a
n
= m
m
k,m,n ∈ N, n ≥ 2.
|a| , daca m = 2k n

12. (
√a) = √a
n m
m, n ∈ N, n ≥ 2.
n
m

13. √a a ...a = |a | |a | . . . |a |

n
1

2 m
n

1
n

2
n

m m, n ∈ N, n ≥ 2.
 a |a| √ √
 √a +
n

=  (b = 0). ( a + b = b, a = 0, b = 0) . ∈ N, n ≥ 2.
n

14. n

b
 n n
  n
b n
||

0
Copyright c 1999 ONG TCV Scoala Virtuala a Tanarului Matematician
 http://math.ournet.md