LUCRAREA DE LABORATOR № 2.

TEMA: DETERMINAREA VÂSCOZIĂȚII LICHIDELOR.

Se îndeplineşte în laboratorul № 1.
Formula 2.8, Figura 2.3. Tabelul 2.1.
Coeficientul de vâscozitate η – să se calculeze cu exactitatea de 0,01 cP.

ÎNTREBĂRI LA LUCRARE:
1. Dați noțiunea de fluide reale și fluide ideale.
Fluidele reale și fluidele ideale sunt două concepte importante în domeniul fluidelor, folosite pentru a descrie
comportamentul fluidelor în diferite situații. Fluidele reale sunt fluide care nu îndeplinesc complet legile fluide ideale.
Ele manifestă comportamente complexe și non-ideale în anumite condiții. Un fluid real are vâscozitate, ceea ce
înseamnă că oferă rezistență la deformare. Aceasta se manifestă prin faptul că straturile de fluid dintr-un fluid real
alunecă unul pe celălalt atunci când acesta curge, cauzând pierderi de energie sub formă de căldură și reducând
eficiența transferului de masă și căldură. Fluidele reale pot fi comprimate, ceea ce înseamnă că densitatea lor poate
varia în funcție de presiune și temperatură. Acest aspect este neglijabil în cazul fluidelor ideale. Fluidele reale
manifestă efecte termice, cum ar fi expansiunea termică, care trebuie luate în considerare în cazul analizelor precise.
Fluidele ideale sunt o simplificare idealizată a fluidelor reale. Ele urmează legile fluidei perfecte sau legile lui Newton
ale fluidelor. Fluidele ideale sunt non-vâscoase, ceea ce înseamnă că nu oferă rezistență la deformare și nu au pierderi
de energie în timpul curgerii. Sunt considerate incompresibile , ceea ce înseamnă că densitatea lor este constantă în
toate condițiile, nu manifestă comportamente termice sau de difuziune, fiind considerate elastice din punct de vedere
termic.

2. Dați noțiunea de vâscozitate, coeficient de vâscozitate și sensul lui fizic.

Vâscozitatea este o proprietate fundamentală a fluidelor care măsoară rezistența unui fluid la alunecarea internă sau la
deformația sub acțiunea unei forțe tangențiale. Aceasta este o caracteristică importantă pentru fluid și are un impact
semnificativ asupra comportamentului fluidelor, în special în ceea ce privește curgerea și transferul de masă și căldură.
Vâscozitatea este o măsură a "lipirii" particulelor de fluid unele de altele. Coeficientul de vâscozitate, notat de obicei cu
litera grecească µ (mu), este o mărime fizică care cuantifică vâscozitatea unui fluid. Cu cât un fluid are un coeficient de
vâscozitate mai mare, cu atât este mai vâscos sau mai rezistent la alunecare. Unitatea standard pentru coeficientul de
vâscozitate în sistemul internațional (SI) este pascal-secundă (Pa·s), dar în unele contexte poate fi folosit și centipoise
(cP). Sensul fizic al vâscozității este legat de comportamentul fluidului în mișcare. Când o forță este aplicată asupra unui
fluid pentru a-l face să curgă, forța trebuie să depășească rezistența vâscozității pentru a pune fluidul în mișcare.

3. Dați noțiunea de coeficient de vâscozitate cinematică și coeficient de vâscozitate relativ.

Coeficientul de vâscozitate cinematică și coeficientul de vâscozitate relativ sunt două concepte legate de vâscozitatea
fluidelor și sunt utilizate în mecanica fluidelor pentru a descrie și analiza comportamentul fluidelor în diverse situații.
Coeficientul de vâscozitate cinematică este o mărime fizică care cuantifică vâscozitatea unui fluid, dar într-un context
mai specific decât coeficientul de vâscozitate. Coeficientul de vâscozitate relativ este utilizat în contextul fluidelor care
conțin particule solide suspendate, precum suspensii sau amestecuri solide-lichide. Acest coeficient se referă la
vâscozitatea relativă a amestecului față de fluidul pur (de obicei, lichidul pur fără particule solide).

4. Dați noțiunea de curgere laminară și curgerea turbulentă.

Curgea laminară și curgerea turbulentă sunt două moduri de comportament ale fluidelor care se întâlnesc în funcție de
condițiile de curgere și proprietățile fluidului. Curgerea laminară este un mod de curgere a fluidelor în care fluidul
curge în straturi ordonate, fiecare strat de fluid alunecând lin pe celălalt, fără amestec semnificativ. Aceasta este
caracterizată de mișcări fluide și regulate, în care particulele de fluid se deplasează pe traiectorii bine definite, în
straturi paralele. Curgerea laminară apare în general în condiții de viteză mică sau în canale înguste, unde forțele de
vâscozitate previn amestecul turbulenței. Curgerea turbulentă este un mod de curgere al fluidelor în care fluidul se
mișcă în mod dezordonat, cu vârtejuri, remorci și amestecuri intense. Particulele de fluid nu urmează traiectorii
regulate și există o mare variabilitate în viteza și direcția acestora. Curgerea turbulentă apare în condiții de viteză
mare sau în canale largi, unde forțele de vâscozitate nu pot menține ordinea în mișcare.
 5. Explică formula lui Newton pentru vâscozitate.
Formula lui Newton pentru vâscozitate, cunoscută și sub numele de Legea lui Newton a vâscozității, descrie modul în
care forța de vâscozitate acționează asupra unui fluid care curge. Această lege a fost formulată de Sir Isaac Newton și
este una dintre principalele ecuații care descriu comportamentul vâscoz al fluidelor. Legea lui Newton a vâscozității
spune că forța de vâscozitate este direct proporțională cu coeficientul de vâscozitate (η), diferența de viteză (Δv) și
invers proporțională cu distanța (Δx) între cele două straturi adiacente de fluid care alunecă unul pe celălalt. Astfel, cu
cât coeficientul de vâscozitate este mai mare sau cu cât diferența de viteză este mai mare, cu atât forța de vâscozitate
este mai mare.

6. Unitățile de măsură pentru coeficientul de vâscozitate în SI și în practica medicală, corelația

dintre ele.
n SI, coeficientul de vâscozitate este măsurat în pascal-secunde (Pa·s), în timp ce în practica medicală, mai ales în ceea ce
privește sângele, se utilizează centipoise (cP) sau milipascal-secunde (mPa·s). În practica medicală, sângele uman are o
vâscozitate de aproximativ 3-4 cP sau mPa·s la temperatura corpului (37°C). Acest lucru este important în evaluarea
circulației sanguine și a funcției sanguine în context medical.

7. Legea lui Poiseuille. Deducerea formulei pentru coeficientul de vâscozitate prin metoda relativă.
Legea lui Poiseuille este o ecuație fundamentală din mecanica fluidelor care descrie debitul unui fluid într-un tub
cilindric (conductă sau vas sanguin), în funcție de diferența de presiune, lungimea, raza și vâscozitatea fluidului.

8. Legea lui Stokes? Deducerea formulei pentru coeficientul de vâscozitate prin metoda directă.
Legea lui Stokes descrie forța de rezistență exercitată de un fluid vâscos asupra unei particule sferice care se deplasează
printr-o zonă de curgere laminară cu viteză constantă. Această metodă directă este utilizată în practica experimentală
pentru a măsura vâscozitatea fluidelor prin evaluarea forțelor de rezistență exercitate asupra particulelor sferice care se
deplasează prin acestea. Este important să se asigure că condițiile de curgere sunt de tip laminar și că particulele sunt
suficient de mici pentru a se considera sferice în comparație cu dimensiunile locale ale fluxului de fluid.

9. Dispozitivele utilizate pentru determinarea vâscozității.

Există mai multe dispozitive și metode utilizate pentru determinarea vâscozității fluidelor. Acestea variază în funcție de
tipul fluidului, domeniul de aplicare și precizia necesară. Iată câteva dintre dispozitivele și metodele comune utilizate
pentru măsurarea vâscozității: vizcometre capilare, vizcometre cu cupă rotativă, rezonante, cu torsiune.Alegerea
dispozitivului sau metodei potrivite depinde de proprietățile fluidei, precum și de precizia și domeniul de aplicare al
măsurătorilor.

10. Aplicațiile vâscozimetriei în practica medicală.

Vâscozimetria are numeroase aplicații în practica medicală, de la diagnosticarea și monitorizarea unor afecțiuni
medicale până la dezvoltarea medicamentelor și a dispozitivelor medicale. Vâscozimetria este folosită pentru a evalua
vâscozitatea sângelui, care poate varia în caz de afecțiuni precum anemia, policitemia sau sindromul hipervâscozității.
Aceasta ajută la diagnosticarea și monitorizarea acestor afecțiuni. Este folosită pentru a evalua vâscozitatea soluțiilor
farmaceutice și pentru a asigura eficiența administrării medicamentelor prin diverse metode, cum ar fi injecțiile sau
perfuziile. Poate fi folosită pentru a evalua vâscozitatea mucusului și a fluidelor în diferite părți ale tractului digestiv
sau respirator în timpul procedurilor endoscopice. În chirurgie, evaluarea vâscozității poate fi utilă în diverse aplicații,
cum ar fi monitorizarea fluidelor utilizate în timpul procedurilor chirurgicale sau evaluarea vâscozității sângelui
pentru a preveni complicațiile legate de fluxul sanguin în timpul intervențiilor chirurgicale.
 LUCRAREA DE LABORATOR № 9.
TEMA: EFECTE ULTRASONORE. TEHNICI SI METODE UTILIZATE ÎN MEDICINĂ.

ÎNTREBĂRI LA LUCRARE
1. Sunetul. Diagrama spectrală a sunetului.
Sunetul reprezintă vibrații mecanice ale particulelor unui mediu elastic(lichid, solid sau gazos) care se
propagă sub formă de unde longitudinale. Diagrama spectrală este utilă pentru a analiza și vizualiza
spectrul de frecvență al unui sunet și pentru a înțelege ce frecvențe predomină sau sunt prezente în
sunetul respectiv.
2. Ultrasunetul. Proprietăți și caracteristici ale undei (frecvență, lungime de undă).
Ultrasunetul este un tip de undă sonoră cu frecvență mai mare decât cea percepută de urechea umană.
Proprietățile unei unde sunt: frecvența(f), lungimea de undă, amplitudinea, direcția de propagare,
polarizarea. Frecvența reprezintă numărul de oscilații care au loc într-o secundă, lungimea de undă
măsoară distanța dintre două puncte consecutive identice sau echivalente pe o undă, amplitudinea este
valoarea maximă a oscilației sau devierii undei față de poziția sa de echilibru, direcția de propagare este
direcția în care o undă se deplasează sau se extinde în spațiu, polarizarea descrie direcția vibrațiilor sau
oscilațiilor particulelor sau câmpului asociate cu unda în timpul propagării sale (liniară, circulară,
eliptică).
3. Producerea ultrasunetelor cu ajutorul efectului piezoelectric invers. Transductorul piezoelectric.
Producerea ultrasunetelor cu ajutorul efectului piezoelectric invers implică utilizarea unui dispozitiv
numit transductor piezoelectric. Acesta este un component cheie în aparatele de ultrasunete, precum
ecografele, și are capacitatea de a genera unde sonore cu frecvențe foarte înalte (ultrasunete) atunci când
este supus unui câmp electric. Un transductor piezoelectric este un dispozitiv sau un element care
utilizează efectul piezoelectric pentru a transforma semnalele electrice în mișcări mecanice sau invers,
mișcările mecanice în semnale electrice.
4. Producerea ultrasunetelor cu ajutorul transductorului magnetostrictiv.
Producerea ultrasunetelor cu ajutorul transductorului magnetostrictiv implică utilizarea efectului
magnetostrictiv pentru a genera unde sonore cu frecvențe ridicate. Acest tip de transductor se bazează pe
modificarea dimensiunilor unui corp feromagnetic situat într-un câmp magnetic exterior. Emițătorul
magnetostrictivă este constituit dintr-o bară feromagnetică plasată în interiorul unui solenoid, alimentat
de curent electric. Bara se dilată când curentul din solenoid atinge valori maxime și revine la
dimensiunile inițiale când valorile devin nule.
5. Recepționarea ultrasunetelor cu ajutorul efectului piezoelectric direct.
Recepționarea ultrasunetelor cu ajutorul efectului piezoelectric direct implică utilizarea transductoarelor
piezoelectrice pentru a detecta și a converti unde sonore cu frecvențe ridicate (ultrasunete) în semnale
electrice. Reprezintă capacitatea anumitor materiale, cum ar fi cuarțul de a genera curent electric atunci
când este supus unei presiuni mecanice din exterior.
6. Efecte fizice ale ultrasunetelor.
Efectele fizice sunt: mecanice, termice, electrice, optice și chimice. Din efectele mecanice fac parte
cavitația, dispersia, precipitarea și coagularea. Cavitația este un fenomen fizic în care într-un lichid se
formează bule de vapori din cauza scăderii rapide a presiunii. Aceste bule de vapori pot apărea atunci
când un lichid este supus unei presiuni foarte scăzute. Dispersia este modul în care elementele sunt
răspândite într-un anumit mediu. Precipitarea este fenomenul invers care apare la intensități mici.
Efectele termice se datorează energiei absorbite de către substanțe manifestându-se prin ridicarea
temperaturii țesuturilor. Efectele electrice constau din apariția unei tensiuni în lichid în urma oscilației
particulelor purtătoare de sarcini electrice. Efectele optice constau din modificarea indicelui de refracție
 al substanțelor ca rezultat al comprimării și dilatării succesive a mediului în care se propagă undele
ultrasonore. Efectele chimice depind de temperatura mediului și de concentrația substanței.
7. Efecte biologice ale ultrasunetelor.
Efectele biologice depind de caracteristicile undei, și anume de intensitate, frecvență și doză.
Ultrasunetele se clasifică în 3 grupe: intensitate mică, medie și mare. La intensitate mică țesuturile nu
suferă schimbări morfologice, se stimulează permeabilitatea. La intensitate medie, curenții
citoplasmatici devin puternici și împiedică desfășurarea normală, este modificată permeabilitatea. La
intensitate mare se produc modificări ireversibile.
8. Efectul Doppler. Aplicația efectului Doppler în medicină.
Este o măsură a modificării frecvenței unei unde sonore sau electromagnetice datorată mișcării relative
a sursei undei și a observatorului. Are importanță în medicină deoarece oferă informații valoroase
despre mișcarea sângelui și a altor fluide în organism. Efectul Doppler se bazează pe principiul că
frecvența undelor emise sau reflectate de un obiect se modifică în funcție de mișcarea relativă dintre
sursa undelor (de exemplu, ultrasunetele) și obiectul respectiv, precum și de direcția mișcării. Dacă
obiectul se apropie de sursa undelor, frecvența undelor devine mai mare (frecvență înaltă), iar dacă
obiectul se îndepărtează de sursă, frecvența undelor devine mai mică (frecvență joasă).
9. Determinarea vitezei sângelui cu ajutorul efectului Doppler.
Mai întâi, sângele recepționează semnalul corespunzător situației în care receptorul se mișcă față de
sursă. Undele ultrasonore se reflectă de la elementele figurante din sânge către suprafața corpului, astfel
sângele se transformă în sursă, iar dispozitivul în receptor.
Formulele: v=c/2cos0*deltaf/f deltaf=2*v/c cos0
10. Aplicațiile în medicină a ultrasunetelor.
a. inhalatorul ultrasonor.
Aparatul include: bloc electronic, camera de pulverizare, transductorul piezoelectric. În cameră se
toarnă soluția unei substanțe medicamentoase până la nivelul reperului de sus. Capacul cu tubul de
respirație se plasează în așa mod încât cea mai îngustă fantă să coincidă cu orificiul în pahar. Camera se
conectează la blocul electronic, apoi inhalatorul la priză. Aparatul se pune în funcțiune prin apăsarea
comutatorului. În cameră se observă aerosoli, iar peste câteva secunde prin tubul de respirație apare un
jet vizibil.
b. formarea emulsiilor cu ajutorul ultrasunetelor.
Ultrasunetele sunt folosite pentru a dispersa lichidele în mod uniform și pentru a crea emulsii stabile.
Pentru a forma o emulsie, avem nevoie de două sau mai multe lichide care nu sunt solubile între ele.
Următoarea etapă este adăugarea unui emulsifiant, adică a substanței care contribuie la menținerea
stabilității emulsiei, apoi amestecarea și expoziția la ultrasunet. În timpul expunerii controlăm și
menținem temperatura. După formarea emulsiei cu ajutorul ultrasunetelor, emulsia se stabilizează prin
răcire.
 LUCRAREA DE LABORATOR NR.3
TEMA: DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ LA
INTERFAȚA LICHID-AER.

ÎNTREBĂRI LA LUCRARE:
1. Interacţiunea dintre molecule la interfaţa lichid – gaz. Fenomenul de tensiune superficială.
La interfața dintre un lichid și un gaz, cum ar fi suprafața apei și aerul din atmosferă, moleculele
lichidului interacționează cu moleculele gazului în moduri diferite. Aceste interacțiuni sunt esențiale
pentru înțelegerea proprietăților suprafețelor lichidelor și pot fi înțelese prin următoarele aspecte:
atracție moleculară (moleculele din lichid au tendința de a atrage moleculele gazului vecin), repulsie
intermoleculară (pe lângă atracție, există și forțe de respingere între moleculele lichidului și
moleculele gazului), echilibru la interfață (există un echilibru între aceste forțe de atracție și de
respingere). Tensiunea superficială este o proprietate a suprafeței lichidelor și este rezultatul
interacțiunii moleculare menționate mai sus la interfața lichid-gaz. Este definită ca forța necesară
pentru a întinde o unitate de lungime a suprafeței lichidului. Cu alte cuvinte, reprezintă energia
necesară pentru a crește suprafața lichidului.

2. Forţa de tensiune superficială. Punctul de aplicare şi orientarea ei.

Forța de tensiune superficială este o forță rezultată din interacțiunile moleculare la interfața dintre un
lichid și mediul său înconjurător, de obicei, un gaz. Această forță acționează în interiorul lichidului, dar
efectul său macroscopic se manifestă la suprafața lichidului, unde are două caracteristici importante:
punctul de aplicare și orientarea. Forța de tensiune superficială acționează pe întreaga suprafață a
lichidului, dar efectul său este concentrat la marginea acestei suprafețe. Punctul de aplicare al acestei
forțe este de-a lungul liniei care delimitează suprafața lichidului și separă lichidul de mediul său
înconjurător. Această linie este cunoscută sub numele de "contur de tensiune superficială”. Forța de
tensiune superficială acționează într-o direcție tangențială la suprafața lichidului, în sensul de a reduce
suprafața lichidului la minim și de a minimiza energia superficială. Cu alte cuvinte, ea este
perpendiculară la linia de contur de tensiune superficială și încearcă să tragă moleculele de lichid înapoi
în interiorul acestuia.
3. Coeficientul de tensiune superficială:
a) definiţia şi sensul fizic;
Coeficientul de tensiune superficială reprezintă forța de tensiune superficială acționând pe o
linie unitară (lungime de 1 metru) de-a lungul marginii interfeței dintre două medii.
Coeficientul de tensiune superficială măsoară capacitatea unui lichid de a menține o
suprafață strânsă sau de a minimiza energia sa la interfața cu alt mediu, cum ar fi gazul. Cu
cât coeficientul de tensiune superficială este mai mare, cu atât lichidul are o tendință mai
puternică de a forma o suprafață strânsă și de a nu se întinde sau răspândi prea mult în
mediul înconjurător.
b) factorii de care depinde coeficientul de tensiune superficială;
Coeficientul de tensiune superficială (γ) al unui lichid sau al interfeței dintre două medii
depinde de o serie de factori, inclusiv proprietățile chimice și fizice ale lichidului și ale
mediului său înconjurător. Iată câțiva dintre factorii cheie care influențează coeficientul de
tensiune superficială: natura chimică a lichidului, temperatura (De obicei, coeficientul de
tensiune superficială scade odată cu creșterea temperaturii. Acest lucru se datorează faptului
că la temperaturi mai ridicate, moleculele lichidului au energie cinetică mai mare și tind să se
desprindă mai ușor de la suprafața lichidului, reducând astfel forța de tensiune superficială),
 presiunea, aditivi și impurități, tipul de suprafață și mediul înconjurător.
c) unităţile lui de măsură în SI şi practica medicală, corelaţia dintre ele.
Coeficientul de tensiune superficială (γ) este măsurat în unități de forță pe unitate de lungime, în
sistemul internațional (SI), și anume în newtoni pe metru (N/m). Iată câteva exemple de cum
coeficientul de tensiune superficială și conceptul de tensiune superficială pot fi relevante în
medicină: influențează modul în care fluidele corporale, cum ar fi sângele sau mucusul, se
comportă în corp; influențează modul în care medicamentele sau soluțiile sunt distribuite și
absorbite în corp; coeficientul de tensiune superficială poate fi o considerație importantă pentru
a asigura biocompatibilitatea acestora cu țesuturile și fluidele corpului uman.
4. Fenomene capilare.
Fenomenele capilare se referă la comportamentul lichidelor în contact cu suprafețe solide în mod
special în tuburi capilare sau canale foarte subțiri. Aceste fenomene sunt guvernate de interacțiunile
complexe dintre forțele de tensiune superficială, forțele de aderență și forțele de coeziune dintre lichid
și suprafața solidă. Există trei fenomene capilare principale: ridicarea capilară, depresiunea capilară și
unghiul de contact. Ridicarea capilară are loc atunci când un lichid urcă în sus într-un tub capilar
foarte subțire, cum ar fi un tub subțire de sticlă sau un tub din alt material cu o suprafață internă
uniformă. Depresiunea se manifestă prin faptul că lichidul dintr-un rezervor mic (de exemplu, un tub
capilar) coboară în loc să urce. Unghiul de contact se referă la unghiul format între suprafața
lichidului și suprafața solidă pe care lichidul o atinge într-un tub capilar sau pe o suprafață solidă.
5. Presiunea Laplace şi cauza apariţiei ei. Formula lui Laplace.
Presiunea Laplace este o presiune suplimentară care apare la interfața dintre două lichide sau între un
lichid și un gaz într-un mediu capilar sau cu curbură a suprafeței. Această presiune suplimentară este
cauzată de tensiunea superficială a lichidului și de curbură sau formă a interfeței. Presiunea Laplace
are o serie de aplicații practice în diverse domenii, cum ar fi în industria farmaceutică pentru controlul
dimensiunilor picăturilor în aerosoli, în medicina vasculară pentru studierea presiunii sanguine în
vasele mici, și în industria chimică pentru separarea fazelor lichide. Această presiune este un exemplu
important de cum tensiunea superficială poate influența comportamentul lichidelor în medii capilare
sau cu curbură a suprafeței.

6. Embolia gazoasă şi consecinţele ei.

Embolia gazoasă este o afecțiune medicală în care bule de gaz sau aer sunt introduse în fluxul sanguin
sau în sistemul vascular al corpului. Consecințele emboliei gazoase sunt: embolia pulmonară în care
bulele de aer ajung în arterele pulmonare și pot bloca fluxul sanguin către plămâni; embolia cerebrală se
 manifestă prin faptul că bulele de aer ajung în vasele de sânge din creier și pot bloca fluxul sanguin către
țesuturile cerebrale; o altă consecință este simbolul de decompresie care apare adesea la persoanele care
lucrează la adâncimi.
7. Metode de determinare a coeficientului de tensiune superficială:
a) metoda desprinderii inelului, deducerea formulei de lucru;
Această metodă implică un inel sau o plăcuță din metal pentru care lichidul cercetat este
aderent. Inelul se aduce în contact cu suprafața liberă a lichidului. La ele aderă un strat subțire
de lichid asupra căruia acționează forțele superficiale. În cazul inelului, stratul are 2 suprafețe
(interioară și exterioară), iar forța rezultantă a tensiunii superficiale se determină din relația
Determinând această forță cu ajutorul unei balanțe de torsiune obținem formula pentru
determinarea coeficientului de tensiune superficială cu ajutorul inelului

• metoda ruperii picăturilor (metoda stalagmometrică), deducerea formulei de

lucru.
Metoda ruperii picăturilor, cunoscută și sub denumirea de metodă stalagmometrică,
este o altă tehnică experimentală utilizată pentru determinarea coeficientului de
tensiune superficială a unui lichid. Această metodă implică formarea și
desprinderea picăturilor dintr-un tub subțire sau dintr-un capilar, iar măsurările sunt
folosite pentru a calcula tensiunea superficială a lichidului.

8. Importanţa studierii fenomenului de tensiune superficială pentru practica medicală.

Studiul fenomenului de tensiune superficială are o importanță semnificativă pentru practica medicală
din mai multe motive. Tensiunea superficială a unui lichid poate influența modul în care
medicamentele sau substanțele chimice sunt distribuite și absorbite în corp, în dezvoltarea
dispozitivelor medicale, cum ar fi ace, catetere și tuburi, este esențial să se înțeleagă tensiunea
superficială pentru a asigura o interacțiune corectă și sigură cu țesuturile sau fluidele corpului uman,
poate ajuta la diagnosticarea unor afecțiuni medicale, tensiunea superficială poate oferi informații
despre proprietățile acestor fluide și poate influența dezvoltarea unor tehnologii și dispozitive
medicale.

Intrebari pentru repetare

1. Notiune de forta. Unitatile de masura a fortei in sistemul de unitati SI si alte sisteme.
Forța este o mărime fizică fundamentală care măsoară capacitatea unui obiect de a provoca o
schimbare în starea sa de mișcare sau de repaus. În sistemul internațional de unități (SI),
unitatea de măsură a forței este newtonul (simbol: N). Un newton este definit ca forța
necesară pentru a conferi o accelerație de un metru pe secundă pătrată unui obiect cu o masă
de un kilogram. Astfel, ecuația fundamentală care descrie forța este: F=m*a. F reprezintă
forța, m este masa obiectului și a este accelerația obiectului.
2. Fortele de interactiune dintre atomi si molecule.
Forțele de interacțiune dintre atomi și molecule joacă un rol fundamental în chimie și fizică și
sunt responsabile pentru structura, comportamentul și proprietățile substanțelor chimice.
Aceste forțe pot fi împărțite în câteva categorii principale: de legătură covalentă, Ionică, van
Der Waals, hidrogenică și electronică.
3. Tensiunea superficiala. Forta de tensiune superficiala.
Tensiunea superficială este o proprietate fizică a lichidelor care se referă la tendința acestora
de a-și minimiza suprafața la interfața cu un gaz sau un alt lichid. Este cauza principală a
formării suprafețelor libere sau menținerea formei sferice a picăturilor de lichid și a formei
concave a lichidelor în recipiente.Forța de tensiune superficială este forța necesară pentru a
distruge sau a crește suprafața unui lichid.
4. Coeficientul de tensiune superficiala. Unitatile de masura.
Coeficientul de tensiune superficială este o mărime adimensional care măsoară intensitatea
tensiunii superficiale a unui lichid în comparație cu un alt lichid sau un gaz. Este folosit
pentru a cuantifica cât de mult se abate tensiunea superficială a unui lichid de la o valoare de
referință, de obicei, tensiunea superficială a apei. Coeficientul de tensiune superficială este
notat adesea cu simbolul σ (sigma) și este definit ca raportul dintre tensiunea superficială a
lichidului în cauză (γ) și tensiunea superficială a apei (γ₀)
5. Sensul fizic al coeficientului de tensiune superficiala.
Sensul fizic al coeficientului de tensiune superficială (σ) este de a cuantifica cât de puternică
este atracția moleculară la suprafața unui lichid în comparație cu atracția moleculară în
interiorul lichidului. Cu alte cuvinte, acest coeficient măsoară gradul de rezistență a suprafeței
lichidului la extindere sau deformare.
6. Concentratia solutiilor si felul lor.
Concentrația soluțiilor se referă la cantitatea relativă a unei substanțe dizolvate într-un lichid sau
în altă substanță. Concentrația este o mărime importantă în chimie, deoarece poate influența
reacțiile chimice, proprietățile fizice și comportamentul soluțiilor. Concentrația soluțiilor poate
fi exprimată în mai multe feluri, în funcție de mărimea și tipul cantității folosite în calcul. Iată
câteva moduri comune de a exprima concentrația soluțiilor: masică, molală, molară, normală.
7. Presiunea hidrostatica.
Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată de un fluid static (lichid sau gaz) asupra
unui obiect aflat în interiorul acestui fluid, datorită greutății coloanei de fluid deasupra
obiectului. Este o presiune constantă într-un fluid static și crește cu adâncimea sub nivelul
fluidului.
 LUCRAREA DE LABORATOR NR.7
TEMA: FENOMENE OSMOTICE CELULARE.
Se îndeplineşte în laboratorul № 4.
Figurile 7.2 şi 7.4. Tabelul 7.1.

ÎNTREBĂRI LA LUCRARE:
1. Membrana semipermeabilă.
Membranele care permit trecerea trecerea moleculelor de solvent, însă nu permit trecerea moleculelor
substanțelor dizolvate se numesc semipermiabile.
2. Definiţia fenomenului de osmoză.
Osmoza este un fenomen fizic și chimic care are loc atunci când moleculele unui solvent (de obicei apă) trec printr-o
membrană semipermeabilă pentru a se dilua sau echilibra concentrația soluției din partea opusă a membranei.
3. Definiţia presiunii osmotice, unități de măsură.
Presiunea osmotică reprezintă forța ce acționează asupra suprafeței soluției pentru a menține în echilibru
soluția și solventul care sunt separate printr-o membrană semipermiabilă.
4. Legile osmozei (formularea și formula matematică):
a) legea temperaturilor pentru presiunea osmotică.
Legea temperaturilor pentru presiunea osmotică este o parte a legii lui van't Hoff, care se referă la comportamentul
presiunii osmotice în funcție de temperatură, adică "Presiunea osmotică a unei soluții crește proporțional cu creșterea
temperaturii absolute.”. Formula: Pos=KcT
b) legea concentraţiilor pentru presiunea osmotică.
Presiunea osmotică a unei soluții diluate la temperatură constantă este direct proporțională cu concentrația
molară. Formula:

c) legea lui Van’t Hoff pentru presiunea osmotică.

Presiunea osmotică nu depinde nici de natura solventului și nici de natura substanței dizolvate, ea depinde
doar de numărul de particule (molecule și ioni) în unitate de volum. Formula:

d) legea lui Dalton pentru presiunea osmotică a unui amestec de soluţii.

Presiunea osmotică totală a unui amestec de soluții este egală cu suma presiunilor osmotice a fiecărei soluții în
parte, ținând cont că fiecare substanță dizolvată își are presiunea osmotică individuală. Formula:

5. Care soluţii sunt numite: izotonice, hipotonice şi hipertonice.

Soluțiile izotonice sunt cele care au aceeași concentrație ca și mediul în care sunt plasat. O soluție hipotonică
are o concentrație osmotică mai mică decât o altă soluție de referință sau decât interiorul unei celule. soluție
hipertonică are o concentrație osmotică mai mare decât o altă soluție de referință sau decât interiorul unei
celule.
 6. Metoda de măsurare a presiunii osmotice cu osmometrul Dutrochet.
Metoda de măsurare a presiunii osmotice cu ajutorul osmometrului Dutrochet este utilizată pentru a determina presiunea
osmotică a unei soluții. Osmometrul Dutrochet se bazează pe principiile osmozei și constă într-un dispozitiv simplu care
permite măsurarea presiunii osmotice a unei soluții. smometrul Dutrochet este alcătuit dintr-un tub de sticlă în formă de
U, care are un rezervor la un capăt și un tub de vid la celălalt capăt. În interiorul acestui tub, se plasează un membrană
semipermeabilă subțire, care permite trecerea moleculelor de solvent, dar nu a soluției sau particulelor solide mari.
Membrana este de obicei din gută sau material similar. Inițial, osmometrul este umplut cu soluția pentru care se dorește
măsurarea presiunii osmotice. Soluția este introdusă în rezervorul osmometrului. După ce soluția este adăugată în
rezervor, osmometrul Dutrochet este plasat într-un alt recipient care conține solventul pur (de obicei apă). De-a lungul
timpului, are loc osmoză prin membrană și apa din solventul pur migrează prin membrană către soluția din rezervor.
Acest proces continuă până când presiunea osmotică a soluției din rezervor devine suficient de mare pentru a opri
mișcarea netă a apei prin membrană.
7. Măsurarea presiunii osmotice cu crioscopul Beckman.
Crioscopul Beckman este un instrument de laborator utilizat pentru măsurarea presiunii osmotice prin măsurarea
punctului de îngheț al unei soluții. Această metodă se bazează pe principiul că adăugarea unui solut la un solvent scade
punctul de îngheț al soluției rezultate, iar scăderea acestui punct de îngheț poate fi utilizată pentru a calcula presiunea
osmotică a soluției. Soluția este introdusă într-un tub de testare special, care este apoi plasat în criostatul crioscopului
Beckman. Temperatura soluției este redusă treptat și înregistrația se face cu ajutorul unui termometru. Punctul de îngheț
al soluției este marcat atunci când apar cristale de gheață. Punctul de îngheț al soluției este înregistrat ca temperatura de
îngheț a soluției (Tf). Apoi, folosind datele cunoscute despre constanta crioscopică a solventului și masa molară a
solutului, se poate calcula presiunea osmotică a soluției utilizând ecuația crioscopică π = (Kf * ΔT) / M
8. Fenomene de turgescenţă, plasmoliză şi hemoliză.
Turgescența este un fenomen care apare în celulele vegetale atunci când acestea sunt plasate într-o soluție hipotonică (o
soluție cu o concentrație mai mică de soluții decât în interiorul celulei). Plasmoliza este fenomenul opus turgescenței și
apare atunci când celulele vegetale sunt plasate într-o soluție hipertonică (o soluție cu o concentrație mai mare de soluții
decât în interiorul celulei). Hemoliza este un fenomen similar cu plasmoliza, dar este specifică celulelor roșii din sânge
(eritrocite). Atunci când eritrocitele sunt plasate într-o soluție hipotonică, apa intră rapid în celule, determinându-le să
se umfle și să se spargă.
9. Fenomenul de dializă. Rinichi artificial.
Fenomenul de dializă se referă la procesul de separare a moleculelor solubile în apă de către molecule mai mari sau de
particule care nu trec printr-o membrană semipermeabilă. Dializa este utilizată în principal în domeniul medical pentru
tratamentul pacienților cu insuficiență renală, deoarece poate înlocui în parte funcția rinichilor în filtrarea sângelui și
eliminarea deșeurilor toxice din organism. În dializă, sângele pacientului este trecut printr-un aparat numit dializor sau
filtru.Dializorul conține o membrană semipermeabilă care permite trecerea moleculelor mici, cum ar fi apă, electroliți
(sodiu, potasiu, clor etc.) și produsele de degradare a metabolismului (uree, creatinină, acid uric), dar reține molecule
mari, cum ar fi proteinele și celulele sanguine.O soluție specială numită dializat, care are o compoziție chimică
cunoscută, este trecută pe partea cealaltă a membranei semipermeabile.Ca sângele pacientului și dializatul să poată
interacționa printr-o membrană semipermeabilă, trebuie să existe un gradient de concentrație între cele două lichide.
Acest gradient permite transferul substanțelor de la sânge la dializat și viceversa.
10. Importanţa osmozei pentru medicină.
Osmoza asigură menținerea volumului și arhitectura celulară, integritatea morfologică și funcțională a celulei.
Osmoza joacă un rol crucial în menținerea homeostaziei celulare, adică a mediului intern constant și optim pentru
funcționarea celulelor. Prin osmoză, apa și substanțele solubile sunt reglate în interiorul și în afara celulelor, asigurând
astfel mediul adecvat pentru procesele metabolice. Osmoza este strâns legată de funcționarea rinichilor, care sunt
responsabili pentru reglarea concentrației de apă și substanțe solubile din sânge. În bolile renale, cum ar fi insuficiența
renală, capacitatea rinichilor de a regla osmoza este afectată, ceea ce poate duce la dezechilibre chimice periculoase în
organism. În astfel de cazuri, dializa, care se bazează pe principii de osmoză, este folosită pentru a compensa funcția
renală compromisă. În laboratoarele medicale, osmoza este implicată în procese precum diluarea și concentrarea
probelor pentru analize chimice și hematologice.
 LUCRAREA DE LABORATOR № 11.
TEMA: DETERMINAREA MOBILITĂŢII IONILOR PRIN METODA
ELECTROFORETICĂ
Se îndeplineşte în laboratorul № 5.
Formula 11.8. Figura 11.3. Tabelul 11.1. 2

Mobilitatea ionilor M să se calculeze cu exactitatea de 10-5 .

V·s
* Atenție: La pagina 90, în definiția electroforezei în loc de „are loc mișcarea orientată” de a citi
„are loc mișcarea uniformă”; în definiția mobilității particulei în loc de „viteza mișcării orientate”
– „viteza mișcării uniforme”.La pagina 91, în loc de „egală după volum” – „egală după mărime”.

ÎNTREBĂRI LA LUCRARE
1. Electroforeza. Felurile de electroforeză care se disting în funcție de natura mediului.
2. Mobilitatea unei particule încărcate (sau a unui ion) care se mișcă într-un mediu sub acțiunea
unui câmp electric exterior. Expresia matematică.
3. Sensul fizic al mobilității unei particule încărcate (sau a unui ion) care se mișcă într-un mediu,
sub acțiunea unui câmp electric exterior.
4. Unitățile de măsură a mobilității unei particule încărcate (sau a unui ion) în SI și în practica
medicală.
5. Forțele care acționează (în plan orizontal) asupra unei particule încărcate de formă sferică (sau
a unui ion) în procesul de electroforeză.
6. Formulele matematice pentru forțele ce acționează (în plan orizontal) asupra unei particule de
formă sferică ce posedă sarcină electrică în procesul de electroforeză: forța electrică de accelerare
Fe și forța lui Stokes FS.
7. Formula mobilității unei particule încărcate (sau a unui ion) exprimată prin mărimea sarcinii
electrice, raza particulei și vâscozitatea mediului în care se mișcă. Deducerea acestei relații.
8. Deducerea formulei de calculare (de lucru) a mobilității ionilor prin metoda electroforetică.
9. Descrierea aparatului de electroforeză. Materialele utilizate la determinarea mobilității ionilor
prin metoda electroforetică.
10. Schema simplificată a camerei electroforetice și elementele principale ale ei.
11. Modul de lucru la determinarea mobilității ionilor prin metoda electroforetică.
12. Utilizarea metodei electroforetice în medicină și farmacie:
a) separarea electroforetică a diferitor elemente din componența lichidelor biologice;
b) electroforeza medicamentoasă;
c) galvanizarea.
13. Cum se numește tabloul obținut în rezultatul electroforezei serului sanguin și ce se vede de pe
el?
14. În rezultatul2electroforezei pe hârtie, mobilitatea ionilor de potasiu s-a obținut
M = 0,72·10-5 . Ce exprimă această mărime?
V·s
𝑐
𝑚
𝑐
𝑚