Am iubit ...

Am iubit iubirea pură,

Am iubit de când mă ştiu Floare roşie pe gură
Cerul verii, străveziu, Şi în inimă arsură,
Despletitele răchite, În priviri zăpezi candide
Curcubeiele pe stânci Şi-n piept voci necontenite.
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite. M-a înfiorat ades
Mi-a fost drag pe bărăgane Tot ce gândurile ţes:
Să văd fetele morgane Pe al filelor polei
Ori pe crestele din munte Dansuri repezi, legănate,
Joc de trăsnete rotunde, De pe arcuri înstrunate,
Scurgerea cocorilor, Săgetarea de idei...
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor Toată-această măreţie
Plini de scama norilor. Ne-a fost dată din vecie...

Am iubit..., de Nicolae Labiş, este o poezie care a fost publicată în 1958 în volumul Lupta cu inerţia,
ciclul Confesiuni; este o confesiune lirică,sentimentală,o destăinuire a ființei dornice de a-și arăta
iubirile.Poetul a iubit și iubește cu pasiune tot ce-l înconjoară de la începuturi,,de când mă știu”.
Iubirea și-o exprimă prin verbul,,am iubit,prin expresia populară,,mi-a fost drag”.

Iubirile,elemente din natură, sunt enumerate cu vocea îndrăgostitului de frumos,fiecare element al

naturii este însoțit de epitete colorate,se joacă cu privirea pe care o rotește ca pe un aparat foto,în
vară și-n gerul alb,privește înaltul,,cerul verii ”,coboară spre,,răchitele,nimfe ale
apelor,,despletite”,urcă pe stânci admirând curcubeiele,aleargă după,,fetele morgane”,iluzii, din
Bărăgan,urcă din nou pe munți să vadă trăsnetele,tulburând liniștea
paradisiacă,urmărește,,scurgerea cocorilor,admiră,,semeția pinilor”ce se prind de nori. Are
neastâmpărul cunoașterii lumii,își îmbată privirile de cer și pământ,de culori și mișcări,de liniște,de
împăcare,iubind tot.

Își privește sufletul îndrăgostit de frumosul naturii și-și dorește,,iubirea pură”,sinceră ca o floare
roșie ,pasională,ca o arsură a inimii, cu privire ,,candidă”curată,neprihănită,cu pieptul străbătut de
,,voci necontenite”.Sufletul dornic de căutare este,,veșnic”înfiorat de gânduri, de idei,alunecând ca
niște dansuri repezi sau legănate.

Măreția dragostei, a iubirii este existentă în sufletul omului de la începuturi,,din vecie”și poetul o
primește cu seninătate,lăsându-se în voia ei.

Impresionează viziunea proprie a lumii înconjurătoare, zig-zagul privirii dornice de a înconjura

lumea,al sufletului de a găsi iubirea adevărată,pură,dansul neostenit al gândului de a căuta.

Versurile conțin imagini vizuale variate,epitetele simple:,,străveziu,rotunde,pură,roșie”, sunt luate

din adevărul naturii în care-și caută iubirile,iar metaforele uimitoare:,,joc de trăsnete rotunde,pacea
înălțimilor,al filelor polei”au muzicalitate și culoare ca-ntr-un tablou ce se rotește amețitor.Prin
prezența eului liric repetat,,am iubit,m-a înfiorat”,prin existența unui monolog
interior,destăinuirea iubirilor,prin viziunea subiectivă pusă în lumină de imaginile artistice realizate
prin figurile de stil,prin organizarea strofică cu rimă împerecheată,dar și monorimă asemănătoare
poeziilor populare,măsura de 7- 8 silabe,ritmul trohaic,această poezie este o operă lirică.