Merg eu dimineaţa, în frunte, Vieru, pare-se, are un singur erou,un singur ideal, un singur chip, care îi

Cu spicele albe în braţe strapunge creaţia dintr-un capăt în altul.Acesta stă scufundat în contextul
Ale părului mamei. versurilor ca un aisberg în valurile mării şi numai rar apare de sub valuri cu o creastă, cu o
Mergi tu după mine, iubito, frunte nouă.Versurile lui vin fierbinţi, palpitînd pînă la ultima virgulă, vin să strecoare în
Cu spicul fierbinte la piept sufletul cititorului un fior de dragoste şi sfinţenie pentru pămîntul natal.(Ion Druţă)
Grigore Vieru „este mai mult decît un poet,el este un destin”,aşa cum
Al lacrimii tale.
fiecare dintre marii noştri stihuitori a ţinut să-şi exprime în cîte un manifest
Vine moartea din urmă
poetic, opinia asupra artei şi a menirii creatorului: Eminescu- în „Epigonii”, Coşbuc–în
Cu spicele roşii în braţe „Poetul”, Goga-în „Rugăciune”,aşa a facut-o şi Grigore Vieru în „Ars poetica”.
Ale sângelui meu – Poezie de mare profunzime şi mereu discifrată cu greutate, „Ars poetica”
Ea care nimic niciodată apare pentru întîia oară, în volumul „Fiindcă iubesc”în anul o mie nouă sute
Nu înapoiază. optzeci.În ea se pune problema morţii care pîndeşte atît omul, cît şi opera, si cum pentru
Şi toţi suntem luminaţi primul nu poate fi scăpare căci moartea „nimic niciodată/ Nu înapoiază”, creatorul îşi
De-o bucurie neînţeleasă. salveză opera iubind tot ceea ce ţine de verbul „a exista".
Titlul poeziei arată că aceasta este o artă poetică, o creaţie în care este defenit rolul şi locul poetului în Univers.
Această poezie ascunde în umbra sa variate figuri de stil, simboluri şi motive ,care trezesc cititorului un ocean larg de
sentimente şi emoţii.
Metafora spicelor albe ale părului mamei ar putea semnfica harpa poetului,astfel, înălbit de trecerea vremii,părul mamei
devenit strune la harpă ar putea sugera curgerea generaţiilor : a imbătrînit mama, va îmbătrîni şi fiul şi iubita şi toţi cei care vin
după ei . „Spicele albe” reprezintă laitmotivul operei, mai conţine o sugestie:a suferinţei care a înălbit părul mamei.
Motivul drumului „merg eu”, „mergi tu”ar putea sugera tocmai „marea trecere”, curgerea spre moarte, care începe în clipa în
care ne-am născut.Un alt motiv la fel de important este motivul morţii,, vine moartea din urmă”care apare prin forme
înfricoşătoare „Cu spicele roşii în braţe,ale sîngelui meu”,ea are aspectul destructibil al existenţei,,...care nimic niciodată nu
înapoiază....”adică viaţa. În mod repetat apare în text simbolul spicelor.Acesta fiind legat de seceriş semnifică sfîrşitul vieţii, care
va fi al mamei, al poetului şi al iubitei.
Ideii de durere i se substituie şi metafora din versurile: „Mergi tu după mine, iubito, /Cu spicul fierbinte la piept/Al lacrimii
tale”.Sensul acestora ar fi acela că durerea ne este dată tuturor, dar ea constituie o cale de purificare.
Idea finititudinii umane poate fi descoperită şi în primele trei versuri din stofa a doua,această idee poate fi pusă în concordanţă
cu moto-ul poeziei: „De mila timpului din sînge/Poetul nu-i decît iubire”.
Poezia „Ars poetica”este, în creaţia lui Grigore Vieru, raportul care se stabileşte în interiorul triunghiului Poetul-Moartea-
Creaţia.Poetul-om poartă timpul curgător în sînge, dar încearcă să-şi salveze opera prin iubire, aceasta este modalitatea prin
care poetul îşi scoate cîntul din braţele morţii.

Tema poeziei o reprezinta condiția poetului într-o lume meschina, incapabila de a înțelege
Dormeau adânc sicriele de plumb,
si a promova valorile, dar și condiția existențială a oricărui individ - moartea iminentă.
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Poezia exprimă starea de melancolie, de tristeţe, de izolare a poetului, care se simte
Stam singur în cavou… și era vânt…
însingurat în lume. Tema poeziei este moartea, sugerată în primul rând prin cuvântul
Și scârțâiau coroanele de plumb.
„plumb”, repetat simetric şi obsesiv de şase ori, respectiv singurătatea, sugerată prin

reluarea simetrică a sintagmei „stăm singur”.

Dormea întors amorul meu de plumb
Titlul poeziei este unul incifrat, plin de semnificatii. Plumbul semnifica greutate, se face
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
astfel referire la greutatea sufleteasca. Prin culoarea gri se exprima plictisul existential,
Stam singur lângă mort… și era frig…
prin consoanele “p”, ”l”, “m”, “b” se exprima caderea in neant, iar prin capacitatea rapida de
Și-i atârnau aripile de plumb.
oxidare exprima ca dupa bucurii vin si suparari.
Plumbul este un metal, iar greutatea sa considerabilă sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea - de aici și prima concentrație simbolistică.
Culoarea gri redă o existenţă monotonă şi astfel cadrul în care trăieşte poetul este un spaţiu al pierderii speranţelor. Maleabilitatea metalului
sugerează labilitatea psihică, starea de nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare de nelinişte, o stare depresivă. Sonoritatea surdă a
cuvântului face trimitere la izolare, la închidere definitivă, astfel eul liric se află într-un cadru care trimite la singurătate.
Discursul poetic al poeziei ”Plumb” este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească disperată, lipsită
de orice speranță.
Poezia are două catrene, formând două planuri: cel exterior, material, redând imaginea unei lumi care determină izolarea şi cel interior,
spiritual, simbolizând starea sufletească deprimantă a eului liric. În extern poetul pare a fi izolat și disperat, la fel și în interior, se pare că nici
iubirea invocată cu disperare nu este o șansă de salvare.
In poezia ”Plumb” există un motiv esențial: moartea, redat prin ”sicriu”, ”mort”, ”somn”, ”dormea adînc”, ”cavou”, ”coroane”, ”era frig”, ”era
vint”. Celelalte motive – amorul, tristeațea singurătatea – sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecaare inevitabilă spre
moarte, neant.
Te-am regăsit de mintea-mi cu-atâta mai aproape
Cu cât credeam, ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunoscut
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.

Cum am putut să-ți caut pe cer, pe câmp, pe ape,

Nepieritoarea urmă, când trebuia tăcut
Doar să m-aplec în mine puțin, să fi văzut
Înaltă strălucire ce-n lume nu încape.

Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,

Cu chip de muritoare și gând nemuritor.
Ce laudă mai sfântă să născocească struna?

Și-acum, când știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă

Și-n albia lui cântă curatul său izvor,
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.