Sunteți pe pagina 1din 3

c 


c  
    
Poezia ,,Cămaşile͟ a apărut în volumul ,,Numele tău͟ în 1968. Izvor ul de inspiraţie pentru
Grigori Vieru au fost anii de după cel de-al doile război mondial, cînd multe mame şi -au
aşteptat în zădar feciorii săi morţi de pe front, multe soţii şi-au aşteptat soţii săi şi mulţi
copii au aşteptat să se întoarcă tata.

Poezia este receptată ca un strigăt de durere, dar şi de alarmă împotriva războiului nedrept,
împotriva morţii.

Creaţia se circumscrie în tema preferată a autorului, ce ar putea forma un voluminos ciclu ʹ


tema Mamei.
m
Ideia poeziei o constitue dragostea eternă a mamei pentru feciorul său mort pe front. m

Curentul literar în care se poate înscrie această creaţie este expresionismul , deoarece
corespunde trăsăturilor definitorii ale acestui curent. Este un apel de salvare a omului, a
spiritului, a valorilor sufleteşti. Se observă întoarcerea spre etern se pune accent pe
detaşarea de lumea reală, adică este vizibilă preferinţa pentru transcendent (dincolo de
lumea reală).

Compoziţional poezia este alcătuită din două strofe şi 24 de versuri inegale. Mărimea
versului fiind de 3 şi 7 silabe şi are o formă liberă. Poezia nu are rimă, iar ritmul corespunde
gîndirii şi trăirii poetului. Forma modernă pe care o foloseşte Grigori Vieru este o eliberare
de la regulile clasice, fiind o cale directă de transmitere a idei i şi a sentimentului poetic.

Titlul poezie este sugestiv, arată că aici va merge vorba despre anumite cămăşi, care
constitue unicile amintiri despre fiu şi unicile lucruri care dău speranţe la viitor pentru
bătîna mamă singuratică în faţa vieţii şi a morţ ii.

Motivele dominante din această creaţie sînt motivul: cămaşilor, mamei, speranţei şi a
războiului. Motivul cămaşilor este şi titlul acestei poezie. Prin intermediul lui autorul ne
vorbesşte că speranţa nu trebuie să moară niciodată, aceste cămaşe simbol izează eternul,
veşnicia. Faptul că acestea se încep a rupe denotă timpul care a trecut şi poate că chiar şi
bătrîneţele bătrînii care îşi aşteaptă mereu copilul să vină de pe front. Motivul cămaşilor şi
cel a speranţei sînt într-o strînsă corelare, deoarece ultima sperană a mamei rămîne că
feciorul v-a veni şi cînd va fi horă în sat v-a îmbrăca acele cămaşe. Motivul mamei rămîne
motivul abordat aproape în toate operele lui Vieru. Fiind acasă de mic copil cu mama în
sufletul lui mama a rămas unica fiinţă a propiată pentru el unde mereu îşi găsea alinarea şi
liniştea sufletească.

Cuvîntul război trezeşte mereu nişte sentimente urîte, de tristeţe şi duioşie, dar atunci cînd
într-o poezie sînt intercalate atît acest motiv cît şi motivul mai sus menţionat ʹ motivul
mamei se crează o atmosferă mult mai subră, o durere apăsătoare.

"Cămaşile" transmite durerea, jalea mare a mamei nemîngîiate. Motivul cheie îl constituie
războiul - acest flagel care 1-a secerat şi pe feciorul drag al femei. Pentru mama îndurerată,
timpul pare a nu mai fi alcătuit din trecut, prezent şi viitor. Totul se contopeşte într-un
singur moment cel actual, al aşteptării fără margini. Viitorul pe care ea şi l -ar dori rămîne o
stare de spirit vag conturată.
Primul vers, reluat apoi la mijlocul poeziei, este construit dintr-o propoziţie simplă,
succintă deci, în care verbul iniţial "a fost" ar părea să ne conducă spre un basm cu un Făt -
Frumos, şi cu o zînă bună. Dar substantivul "război" pe care cade dur accentul, generează
imediat o atmosferă de gravitate.

Legătura peste timp cu cei căzuţi - de regulă tineri - pe cîmpul de luptă, este realizată de
poet prin ceea ce se mai păstrează în lada amintirilor amare: "cămaşi mai vechi, mai noi".
Autorul dă, astfel, evenimentului evocat un fior duios de intimitate familială.
Săptămînă de săptămînă, sîmbătă de sîmbătă aceste simple cămăşi de bumbac sunt mereu
şi mereu spălate la izvorul ce-şi adună apa din lacrimile nesecate ale maicuţei.
"De ani prea lungi de-a rîndul", mama, trimisă de dor şi nădejde, cu cămăşile "în poală", îşi
îndreaptă paşii spre limpezile unde ale izvorului natal, imaginate ca o fermecată apă vie ce
poate reda viaţa celor tineri, buni şi drepţi. Cu toate că "De cît au fost, ah,
La izvor spălate S-a ros acum uzorul şi alb, bumbacul
S-a rărit în spate", cu toate că n-au mai fost îmbrăcate de multă vreme, mama simte că
straiele feciorului ei trebuie să fie, în fiecare moment curate. Rabdarea i se altoieşte pe o
statornică speranţă de acea nu se lasă prada disperării.

Ca o adevărată mamă care a urzit cîndva pînza cămaşilor, işi gaseşte raţiunea existenţei
doar în ideea reîntoarcerei băiatului sau printre feciorii care nu au mai rămas în sat. Doar
gîndul înflorit că într-o duminică la horă, îl va putea revedea veselindu-se cu ceilalţi tineri, o
mai ţine încă în viaţă
"Căci mîine
Fac băieţii hora-n sat
ri fete multe-s
Cîte-n flori albine"
Mersul ei săptămînal la izvor se transformă într-un ritual, adăpat de o deznădăjnuiţă, iar
acţiunea ei nu este altceva decît un ecou al dorului.
Imaginea "Cîte-n flori albine'', însoţind constatarea "fete multe-s" are forţa generalizatoare,
durerea, ca şi speranţa mamei, fiind nu doar una particulară, ci a întregii existenţ e umane şi
naturale.

Semnificaţiile întregii creaţii lirice a lui Gr. Vieru străbat barierele impuse de graniţe statale
nefireşti, căci "Acest poet născut de miresmele şi durerile pămîntului său, aşezat - după o
vorbă cunoscută - în calea răutăţilor, nu se ruşinează să-şi poarte tragedia şi iubirea pe faţă"
(Eugen Simion).

m
m
m
m