NOŢIUNI DE BIOMECANICĂ A FLUIDELOR 

          

        1. Definiţia fluidului
        2. Vâscozitatea fluidelor
        3. Clasificarea fluidelor
        4. Curgerea fluidelor
        5. Ecuaţia de continuitate
        6. Presiunea fluidelor
        7. Biofizica circulaţiei sangvine
        8. Măsurarea presiunii arteriale
 

  1. Definiţia fluidelor

     Fluidele sunt substanţe care pot curge cu uşurinţă.

 
2. Vâscozitatea fluidelor 
 
    În procesul curgerii, straturile adiacente de fluid se deplasează cu viteze diferite,
alunecând unele faţă de celelalte, astfel încât la suprafaţa lor de contact iau
naştere forţe de frecare internă numite forţe de vâscozitate.
    Conform unei legi stabilite de Newton (F = η A Δv/Δx),  forţa F care
determină alunecarea relativă a straturilor cu viteze al căror gradient este Δv/Δx este
proporţională cu acest gradient şi cu aria A a straturilor glisante, printr-un factor de
proporţionalitate η numit coeficient de vâscozitate (sau, mai pe scurt,
vâscozitate). Dimensiunea coeficientului de vâscozitate (în sistemul internaţional de
mărimi şi unităţi) este <Ns/m2>, aşa cum se poate deduce din relaţia η = F dx/ A dv.  
    În cazul curgerii fluidului printr-un tub la ai cărui pereţi aderă (pe care îi "udă"), stratul
periferic al coloanei de fluid va avea o viteză de înaintare foarte mică. Stratul următor se
deplasează mai repede, frecându-se de primul strat. Viteza de deplasare a straturilor de
fluid creşte pe măsură ce ele ocupă o poziţie mai centrală, culminând cu firul central
care are viteza maximă (figura). Frontul de înaintare al fluidului prin tub are o formă care
depinde în mare măsura de coeficientul de vâscozitate al fluidului (figura). 
    Gradientul de viteză Δv/Δx poate fi aproximat (în acest caz) cu diferenţa dintre viteza
maxima şi cea minimă, raportată la raza tubului, adică este (v2-v1) / r. 
    Coeficientul de vâscozitate se măsoara printr-o unitate de
măsură numită poiseuille (se pronunţă "poazeui") (1 P = 1 Nsm-2) sau în
submultiplul poise (se pronunţă "poaza") (1 p = 0,1 P). Apa are, la temperatura camerei,
o vâscozitate de 0,001 P iar sângele, la temperatura corpului, are o vâscozitate
cuprinsă între 0,002 şi 0,004 P. 
    Introducerea unui fluid între două corpuri solide aflate în contact (figura) micşoreaza
mult forţele de frecare dintre ele; este înlocuită, astfel, frecarea solid-solid cu frecarea
internă din fluid. În aceasta situaţie, fluidul devine un lubrifiant iar efectul legat de
micşorarea frecării se numeste lubrifiere. Un astfel de lubrifiant este, în cazul
articulaţiilor dintre oase (figura), lichidul sinovial . 
 
3. Clasificarea fluidelor
 
     Studiul teoretic al fluidelor se face pe baza unui model fizic idealizat. Acest model
atribuie fluidului ideal însuşirea de a fi incompresibil (care nu se poate comprima sub
actiunea presiuni exterioare) şi de a avea coeficientul de vâscozitate egal cu zero.
Fluidele reale au proprietăţi şi o comportare ce se apropie mai mult sau mai puţin de
cele ale fluidelor ideale.
    Fluidele reale care respectă legea lui Newton, coeficientul lor de vâscozitate
ramânând constant, indiferent de viteza de curgere a fluidului, se numesc fluide
newtoniene;
    Celelalte fluide sunt fluide nenewtoniene şi, printre ele, un loc aparte îl ocupa fluidele
pseudoplastice, ale căror coeficienţi de vâscozitate scad pe măsură ce creşte viteza de
curgere. Sângele este un astfel de fluid nenewtonian pseudoplastic. Alte tipuri de fluide
nenewtoniene sunt fluidul dilatant (de exemplu, mortarul de ciment) la care coeficientul
de vâscozitate creşte odată cu creşterea vitezei de curgere şifluidul de tip Bingham (de
exemplu, pasta de dinţi sau maioneza), fluid care începe să curgă abia după ce forţa de
deformare depăşeşte o anumită valoare (un prag), după care, însă, coeficientul de
vâscozitate nu mai variază cu viteza de curgere, semănând, din acest punct de vedere,
cu fluidele newtoniene (figura)(altă figura). 
 
4. Curgerea fluidelor 
 
    Fluidele pot curge în regim staţionar sau în regim nestaţionar. Un fluid curge în regim
staţionar dacă,în orice punct cercetat, elementul de fluid se deplasează pe aceeaşi
traiectorie pe care au avut-o elementele de fluid care au trecut deja prin acel punct sau
care vor trece în viitor. În caz contrar, regimul curgerii este nestaţionar.
    Din punct de vedere al modului în care straturile de fluid alunecă unele faţă de altele,
curgerea poate fi laminară sau turbulentă.
    În curgerea laminară, straturile de lichid alunecă lin unele faţa de altele. În anumite
condiţii, curgerea devine turbulentă şi se caracterizează prin apariţia de vârtejuri (cum
se petrece, de exemplu, cu fumul de ţigară) (figura) (altă figură) care îngreunează mult
avansarea fluidului pe direcţia lui de curgere (figura).
    Caracterul curgerii unui fluid printr-un tub cilindric cu pereţi netezi poate fi anticipat
dacă se cunos cviteza de curgere a fluidului (v), densitatea lui (ρ), coeficientul de
vâscozitate (η) şi raza tubului (r). Reynolds a constatat că raportul ρvr/ η este o mărime
adimensionala (NR sau numărul lui Reynolds). Dacă acest număr este mai mic decât
1000, atunci curgerea va fi cu certitudine laminară iar pentru NR > 1500, curgerea va fi
sigur turbulentă. Pentru valori ale lui NR cuprinse între 1000 şi 1500, curgerea va fi
instabilă, având tendinţa de a trece din regim laminar în regim turbulent şi invers. Dacă
este vorba de alte procese de curgere decât cele ce au loc într-un tub (cazul descris
mai sus), semnificaţia număruluilui Reynolds este diferită, de la caz la caz (figura),
(alta figura).
 
5. Ecuaţia de continuitate 
 
    În procesul curgerii unui fluid printr-un tub, volumul de fluid care traversează într-o
secundă o secţiune transversală a tubului poartă numele de debit volumic (D) iar spaţiul
parcurs într-o secundă de un element de fluid este egal cu viteza de curgere (v).
    În orice punct al tubului, debitul volumic este egal cu produsul dintre aria secţiunii
transversale a tubului (A) şi viteza de curgere (v) a fluidului, ambele măsurate în acel
punct. În aceste condiţii se pot trage câteva concluzii:
        -dacă fluidul este incompresibil, debitul volumic are aceeaşi valoare în orice punct
al tubului (figura);
        -dacă într-un punct al tubului, aria secţiunii transversale este A1 şi viteza de
curgere v1, iar în alt punct al tubului valorile acestor mărimi sunt A2 şi v2, atunci A1v1 =
A2v2, această egalitate purtând numele de ecuaţie de continuitate (figura);
        -în zonele îngustate ale tubului, viteza de curgere este mai mare decât în zonele
largi.
 
6. Presiunea fluidelor 
 
    Un manometru introdus într-un fluid care stă nemişcat în raport cu pereţii vasului în
care se află(adică un fluid în repaus) indică valori din ce în ce mai mari ale presiunii, pe
măsură ce este scufundat la adâncime mai mare. Presiunea astfel
măsurată poartă numele de presiune  efectiva (pef) şi este egala cu suma dintre
presiunea atmosferei de deasupra fluidului (po) şi presiunea exercitată de către coloana
de fluid de deasupra manometrului, ρgl, unde ρ este densitatea fluidului, g este
acceleraţia gravitaţională şil este adâncimea la care se află manometrul (figura).
            pef = po + ρgl
    Daca distanţa dintre fundul vasului şi suprafaţa superioară liberă a fluidului este H, iar
distanţa dintre fundul vasului şi punctul unde este plasat manometrul este h, atunci l =
H - h şi relaţia de mai sus se poate scrie: 
            pef = po + ρg(H-h) sau
            pef = po + ρgH - ρgh sau 
            pef + ρgh = po + ρgH  
    Membrul stâng al acestei din urmă egalitaţi este suma dintre presiunea efectivă într-
un punct din fluidşi densitatea de energie gravitationala a fluidului aflat în acel punct.
    Această sumă poartă numele de presiune statică şi are aceeaşi valoare în orice
punct din fluid, indiferent de adâncimea la care se află punctul respectiv. Presiunea
statică are o valoare constantă, deoarece membrul drept al ecuaţiei de mai sus conţine
numai mărimi constante (po, ρ, g şi H).
    Faptul că presiunea efectivă este mai mare la fundul vasului nu determină (cum,
poate, ne-am aştepta) deplasarea fluidului către zonele superioare, unde presiunea
efectivă este mai mică. Fluidul rămâne nemişcat, deoarece presiunea care l-ar putea
deplasa nu este presiunea efectivă ci presiunea statică, iar aceasta este identică în
toate punctele din fluid.
    Dacă fluidul curge cu viteza v, el va exercita un nou tip de presiune, numită presiune
dinamica, egala cu ρv2/2 (figura). Apariţia acestei noi presiuni este însoţită de o scădere
echivalentă a presiunii efective(figura) (coborând, uneori, chiar sub presiunea
atmosferică- figura), astfel încât să fie respectată legea lui Bernoulli :
                                    pef + ρgh + ρv2/2 = constant
    Toate consideraţiile de mai sus se referă la fluidul ideal a cărui vâscozitate este nulă.
Neexistând frecări care să-i stânjenească înaintarea în tub, fluidul ideal nu
acumulează energie potenţiala (spre deosebire de cazul curgerii vâscoase). În cazul
fluidelor reale, însă, energia potenţiala a fluidului scade pe măsură ce fluidul
avansează în tub, din cauza frecărilor interne ce au loc între straturile fluidului (figura).
Pe seama acestei scăderi a energiei potenţiale, fluidul se încălzeşte (într-o foarte
mică măsură, desigur).
    Conform legii Poiseuille-Hagen (care nu va fi dedusă aici), scăderea de presiune de-
a lungul distanţeil  străbătută de fluid într-un tub cilindric de raza r este (figura): 
            p1 - p2 = 8ηlv/r2   sau 
            p1 - p2 = 8 ηlD/ πr4            deoarece v = D/S = D/ πr2. 
    Dacă s-ar face o analogie între mărimile hidrodinamice şi cele electrocinetice,
diferenţa p1 - p2  ar corespunde diferenţei de potenţial electric, debitul D al curgerii ar
corespunde intensităţii curentului electric iar mărimea 8ηl/πr4 ar fi
echivalenta rezistenţei electrice (şi, într-adevăr, măsoară rezistenţaîntâmpinată de
fluid în timpul curgerii sale prin tub).
  
7. Aspecte biofizice ale circulaţiei sangvine 
 
    Sistemul circulator sangvin este un sistem tubular închis în care pompa
cardiacă impinge un fluid real nenewtonian pseudoplastic într-o
maniera nestaţionara (pulsatilă) în vase de diferite calibre, având pereţi nerigizi şi parţial
elastici.
    Din aceste particularităţi rezultă câteva consecinţe ce se aplică circulaţiei sangvine :
    -Lucrul mecanic al inimii se regăseşte în:
        -energia potenţială a sângelui (căreia îi corespunde o presiune efectivă asupra
pereţilor vaselor)
        -energia cinetică a sângelui (care este o măsură a mişcării sângelui)
        -încălzirea sângelui (ca urmare a frecărilor dintre straturile de sânge).
    -Lucrul mecanic generat de inimă în sistolă (contractie a musculaturii inimii, in timpul
care iasangele este expulzat din ventricule in artera pulmonara si in aorta)  se
acumulează, parţial, sub formă de energie potenţială elastică a pereţilor arteriali şi este
cedat, apoi, coloanei de sânge, în timpul diastolei (relaxare inimii, cand sangele se
varsa din vene in cavitateacardiaca). Faptul că arterele au pereţi elastici se dovedeşte
avantajos în condiţiile regimului pulsatil în care lucrează inima, permiţând curgerea
sângelui şi în perioada în care inima este în diastolă; în acest fel, debitul este cu mult
mai mare decât debitul ce ar exista în vase cu pereţi neelastici (figura).
    -Pereţii vaselor trebuie să poata rezista (din punct de vedere mecanic) presiunii
efective a sângelui.Legea lui Laplace (T = pr) permite
calcularea tensiunii T generate în pereţii vaselor de raza r, supuşi unei presiuni de
distensie p (egală cu diferenţa dintre presiunea efectivă a sângelui din vas şi presiunea
exercitată asupra vasului de ţesuturile din jur). Din legea lui Laplace rezultă că, pentru
aceeaşi presiune de distensie, rezistenţa pereţilor vasculari este invers proporţională cu
raza vasului de sânge. Acest fapt are consecinţe deosebite în cazul modificărilor
patologice ale lumenului vaselor de sânge.
    -În zonele în care lumenul (spatiul din interiorul unui tub) vascular se îngustează,
viteza sângelui creşte, iar presiunea efectivă scade; cu toate acestea, rezistenţa
la înaintare a sângelui nu creşte substanţial, atât timp cât curgerea rămâne laminară,
deoarece la viteze mari de curgere, vâscozitatea sângelui scade. 
    -Dacă pereţii vaselor îngustate devin rugoşi (nu mai sunt netezi), apare pericolul
curgerii turbulente a sângelui, fenomen ce duce, printre altele, la creşterea marcată a
rezistenţei la înaintare a coloanei de sânge şi la apariţia unor zgomote generate la
nivelul îngustării, numite sufluri.
    -În arterele subţiri ce apar prin ramificarea arterelor mari, viteza sângelui nu creşte ci,
dimpotrivă, scade, deoarece debitul prin ele este doar o parte din debitul prin artera din
care provin. Viteza sângelui este de aproximativ 40 cm/s în aortă şi de numai 1 mm/s în
capilare, dar trebuie reţinut faptul că aria secţiunii transversale totale a capilarelor din
corpul omenesc este de 700 de ori mai mare decât aria secţiunii transversale a aortei.
    -Trebuie subliniat faptul că, în circulaţia sângelui, un rol important îl joaca fenomenele
active de vasoconstricţie şi vasodilataţie, ale căror efecte se suprapun efectelor ce
decurg din legile mecanicii fluidelor. 
 
8. Măsurarea presiunii arteriale 
 
     Presiunea arterială a sângelui poate fi măsurată pe cale directă sau pe
cale indirectă.
    Modul direct de măsurare se realizează prin introducerea în aortă a unei sonde
(cateter), prevăzută cu un manometru miniaturizat. Prin reprezentarea grafică a variaţiei
continue în timp a presiunii arteriale se obţine curba din figura. Porţiunea ascendentă a
curbei începe în momentul deschiderii valvulei sigmoide aortice şi pătrunderii
sângelui în artere, ale căror pereţi sunt destinşi, înmagazinând energie potenţiala
elastică. Presiunea maximă atinsă este numită şi presiune sistolică.
    După sfârşitul sistolei ventriculare dar înainte de închiderea valvulei aortice,
presiunea începe săscadă, revine puţin în momentul închiderii valvulei aortice şi scade,
apoi, treptat, până ce atinge ovaloare minimă, numită presiune diastolică. Metoda
directă se foloseşte rar, îndeosebi în serviciile spitaliceşti de reanimare. 
    În mod obişnuit, presiunea arterială se măsoară prin metode indirecte, în principal
prin metodapalpatorie, metoda auscultatorie şi metoda oscilometrică.
    În toate aceste metode se aplică pe braţ (sau, uneori, pe încheietura mâinii sau
chiar pe un deget) un manşon pneumatic în care se pompează aer. Presiunea aerului
din manşon este permanent măsurata de un manometru.
    Metoda palpatorie constă în creşterea presiunii în manşon concomitent cu palparea
arterei radiale a aceluiaşi braţ, până ce pulsul devine imperceptibil ca urmare
a închiderii complete a lumenului arterei brahiale din cauza presiunii exterioare
exercitate de manşon. Se decomprimă treptat aerul din manşon până ce reapare pulsul
radial. În acest moment se citeşte pe manometru presiunea sistolică, apreciindu-se
că ea a devenit egală cu presiunea aerului din manşon din acel moment, de vreme ce
artera brahială aînceput să se deschidă. Metoda palpatorie nu permite determinarea
presiunii diastolice.
    În metoda auscultatorie, în loc de palparea pulsului, se ascultă cu ajutorul
unui stetoscop zgomotele ce apar la nivelul arterei brahiale în imediata vecinătate a
manşonului. Se pompează aer în manşon până ce, prin stetoscop, nu se mai aude nici
un zgomot, după care aerul este decomprimat lent (figura). În momentul când presiunea
aerului devine egală cu presiunea sistolică, sângele reuşeşte să treacă prin artera
brahială dincolo de zona comprimată de manşon iar stetoscopul surprinde primele
zgomote. În acest moment se notează valoarea presiunii sistolice citită pe manometru.
Zgomotele auzite provin de la vârtejurile ce apar în coloana de sânge, care, conform
legii lui Bernoulli, curge cu mare viteză. Curgerea se face în regim turbulent, ca urmare
a îngustării lumenului arterial (numărul lui Reynolds este mai mare de 1500). Aproape
concomitent cu acest suflu se aude şi un alt zgomot, produs de reînchiderea bruscă a
arterei la finele sistolei, când presiunea sângelui scade sub valoarea presiunii aerului
din manşon. Deschiderea şi închiderea arterei brahiale fac ca pereţii acesteia
să vibreze, producând zgomotul amintit mai sus, care se adaugă suflului de curgere
turbulentă.
    Pe măsură ce aerul din manşon este decomprimat, zgomotele se aud din ce în ce
mai tare, deoarece amplitudinea mişcărilor pereţilor arteriali (în procesul de deschidere
- închidere a arterei brahiale) creşte şi, odată cu ea, se intensifică vibraţiile sonore ale
pereţilor arteriali. La un moment dat, când presiunea aerului din manşon devine
egală cu presiunea diastolică, artera nu se mai închide în diastolă,iar zgomotele scad
brusc în intensitate şi dispar. Presiunea aerului din manşon, citită în acest moment, este
presiunea diastolică.
    Prin utilizarea unui microfon (cuplat la un amplificator electronic) în locul
stetoscopului, devine posibilă măsurarea semiautomată sau chiar automată a presiunii
arteriale.
    Metoda oscilometrică urmareşte amplitudinea oscilaţiilor pereţilor arterei brahiale în
timpul decomprimării în trepte a aerului din manşonul gonflabil. Apariţia oscilaţiilor
permite notarea valorii presiunii sistolice iar dispariţia oscilaţiilor corespunde presiunii
diastolice. Metoda oscilometrică permiteşi stabilirea valorii presiunii arteriale medii, care
este presiunea citită pe manometru în momentul în care amplitudinea oscilaţiilor este
maximă.
    Modificările curgerii sângelui ce au loc în artera în timpul decomprimării aerului din
manşon pot fi sesizate şi prin alte procedee fizice.
    Este vorba de metoda reografică (în care se măsoara variaţia impedanţei electrice a
porţiunii de ţesut aflat sub manşon, aplicându-se prin intermediul a doi electrozi un
curent de înaltă frecvenţă, variaţie de impedanţă datorată reapariţiei fluxului sangvin
prin arteră), metoda ultrasonoră (în care se detecteazăvariaţia frecvenţei unui ultrasunet
reflectat de pereţii arterei în timpul pulsaţiei ca urmare a efectului Doppler şi
metoda pletismografică (în care se detectează variaţia volumului unui deget în jurul
căruia se aplică o presiune externă prin intermediul unui manşon gonflabil).