1.

Obiectul Rezistenței Materialelor și principalele probleme rezolvate de aceasta

Rezistența materialelor este știința care, considerând corpurile ca fiind

deformabile, se ocupă cu rezolvarea problemelor de dimensionare, verificare și de determinare
a sarcinii capabile, din condițiile de rezistență, rigiditate și stabilitate cu respectarea criteriilor
de bună funcționare în exploatare.
Principalele probleme rezolvate:
• Problemele de dimensionare
• Problemele de verificare
• Problemele de determinare
2. Clasificarea sarcinilor utilizate în mod uzual în cadrul problemelor de RM

Sarcinile se pot clasifica după mărimea suprafeței asupra căreia acționează în:
• sarcini concentrate
• sarcini distribuite

După variația sarcinilor în timp, acestea se pot clasifica în:

• sarcini statice
• sarcini dinamice.
3. Clasificarea corpurilor utilizate în calculele de RM

În funcție de raportul dintre mărimea celor trei dimensiuni principale ale

rezistenței ( două ce caracterizează forma și mărimea secțiunii transversale și una denumită
lungime), se întâlnesc trei categorii de elemente de rezistență:
1. Elemente de rezistență cu două mărimi - ce formează dimensiunile
secțiunii transversale, mult mai mici decât a treia, lungimea. În această categorie sunt incluse
firele, cablurile, benzile subțiri etc., elemente flexibile ce nu pot opune rezistență la sarcini de
compresiune sau încovoiere, care suportă numai sarcini de tracțiune și barele.
2. Elemente de rezistență ce formează suprafața mediană, cu două
dimensiuni mult mai mari decât a treia, denumită grosime; aceste elemente se numesc plăci.
3. Elemente de rezistență care au toate cele trei dimensiuni comparabile
ca ordin de mărime se numesc blocuri. Din această categorie, pot face parte tuburile cu pereți
groși, blocul motor al autoturismelor, fundația unei mașini unelte, etc.
4. Ipotezele Rezistenței Materialelor

I. Ipoteza Mediului Continuu

Presupune că materialul corpului este continuu și umple întreg spațiul delimitat
de volumul acestuia.
 II. Ipoteza Omogenității și Izotropiei
Presupune că materialele sunt omogene adică au aceleași proprietăți fizice în
toate punctele, și izotrope adică într-un punct au aceleași proprietăți după toate direcțiile.
III. Ipoteza Elasticității Perfecte
Această ipoteză consideră că, dacă nu se depășesc anumite limite, după
descărcarea corpului solid de forțele ce îl solicită, el revine exact la forma și dimensiunile avute
înainte de încărcare.

IV. Ipoteza Proporționalității Dintre Tensiuni Și Deformații

Se admite că materialele satisfac legea lui Hooke, dacă tensiunile nu depășesc o
anumită valoare; se zice că tensiunile sunt proporționale cu deformațiile.
V. Ipoteza Micilor Deplasări
Presupune că deplasările care au loc‚ în corpul solid în urma încărcării acestuia,
sunt mult mai mici decât dimensiunile corpului.
VI. Ipoteza Micilor Deformații
Presupune că deformațiile piesei sunt reduse, chiar dacă deplasările sunt mari.
VII. Ipoteza Lui Barre De Saint-Venant
Conform acestei ipoteze, la o distanță suficient de mare de locul de aplicare a
încărcării, valorile deplasărilor, deformațiilor sau tensiunilor, nu depind de tipul sarcinilor
aplicate.
VIII. Ipoteza Lui J. Bernoulli
Ipoteza consideră că o secțiune transversală rămâne plană și perpendiculară pe
axa barei înainte și după deformarea acesteia.

5. Definiți tipurile de forțe și momente care se dezvoltă în secțiunea unei bare

Forța axială N este egală cu suma proiecțiilor pe axa longitudinală Ox a barei a tuturor
forțelor situate la stânga și la dreapta secțiunii considerate.
𝑁 = ∑𝐼 𝑋𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑋𝑖
Forța tăietoare T este egală cu suma proiecțiilor în planul secțiunii a tuturor forțelor
situate la stânga și la dreapta secțiunii considerate. Aceasta se poate descompune în două
componente, orientate după axele centrale principale ale secțiunii.
𝑇𝑦 = ∑𝐼 𝑌𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑌𝑖
𝑇𝑧 = ∑𝐼 𝑍𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑍𝑖
 Momentul de torsiune 𝑴𝒕 este egal cu suma momentelor, în raport cu axa longitudinală
a barei, a tuturor sarcinilor situate la stânga și la dreapta secțiunii considerate.
𝑀𝑡 = ∑𝐼 𝑀𝑥𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑀𝑥𝑖
Momentul de încovoiere 𝑴𝒊 este egal cu suma momentelor, în raport cu o axă centrală
(axă ce trece prin centrul de greutate) din planul secțiunii transversale a barei, a tuturor
sarcinilor situate la stânga și la dreapta secțiunii considerate. Momentul încovoietor se poate
descompune în două componente, calculate în raport cu axele principale centrale de inerție.
𝑀𝑖𝑦 = ∑𝐼 𝑀𝑦𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑀𝑦𝑖
𝑀𝑖𝑧 = ∑𝐼 𝑀𝑧𝑖 = − ∑𝐼𝐼 𝑀𝑧𝑖
∑𝐼 −sarcinile din partea stângă a secțiunii
∑𝐼𝐼 −sarcinile din partea dreaptă a secțiunii

6. Relațiile de echivalență (Calculul eforturilor secționale în tensiuni)

Relațiile de echivalență între eforturile secționale și tensiuni:

𝒅𝑵 = ∫𝑨 𝝈 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑻𝒚 = ∫𝑨 𝝉𝒙𝒚 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑻𝒛 = ∫𝑨 𝝉𝒙𝒛 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒕 = ∫𝑨 (𝝉𝒙𝒚𝒛 − 𝝉𝒙𝒛𝒚) ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒚 = − ∫𝑨 𝝉𝒛 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒛 = 𝝈 ∙ 𝒅𝑨

7. Convenția de semne. Relațiile diferențiale între sarcinile exterioare și eforturile secționale

Convenția de semne folosită la trasarea diagramelor de eforturi secționale pentru

porțiunea de bară situată la stânga secțiunii considerate:
-Eforturile N, 𝑻𝒚 și 𝑻𝒛 se consideră pozitive, dacă sunt orientate contrar axelor
sistemului de coordonate,
- Momentele 𝑴𝒕 , 𝑴𝒊𝒚 și 𝑴𝒊𝒛 se consideră poztive, dacă sunt orientate în sensul
axelor sistemului de coordonate.
Relații diferențiale între eforturi și sarcini:
𝑁 = −𝑝𝑥 + 𝑘
𝑇 = −𝑞𝑥 + 𝑘1
{
𝑥2
𝑀𝑖 = −𝑞 + 𝑘1 𝑥 + 𝑘2
2
8. Solicitarea De Tracțiune. Definiție. Condiția De Rigiditate Și Rezistență.

Tracțiunea și compresiunea sunt solicitări uniaxiale produse de o forță sau sistem de

forțe orientate după axa unei bare.
O bară este supusă la tracțiune dacă în secțiunile ei transversale se dezvoltă eforturi
secționale normale N, pozitive (de tracțiune), negative (de compresiune) prin tensiuni normale 𝜎.
Prin acțiunea forței N, bara se alungește cu ∆𝑙, iar secțiunea transversală își reduce aria
cu ∆𝐴.
Condiția de rezistență:
𝑁
𝜎= ≤ 𝜎𝑎
𝐴

Condiția de rigiditate:
𝑁∙𝑙
∆𝑙 = 𝐸∙𝐴 ≤ ∆𝑙𝑎

9. Tipurile de probleme rezolvate la tracțiune din condiția de rezistență

Cu ajutorul condițiilor de rezistență și rigiditate se rezolvă următoarele tipuri de
probleme:
a. de dimensionare:
𝑁
𝐴1 𝑛𝑒𝑐 ≥ 𝜎
𝑎
2 𝑁∙𝑙
𝐴 𝑛𝑒𝑐 ≥ 𝐸∙∆𝑙
𝑎

𝐴𝑛𝑒𝑐 = 𝑚𝑎𝑥 (𝐴1 𝑛𝑒𝑐 , 𝐴2 𝑛𝑒𝑐 )

b. de verificare:
𝑁
𝜎𝑡𝑟 = 𝐴 ≤ 𝜎𝑎
𝑁∙𝑙
∆𝑙 = 𝐸∙𝐴 𝜏 ≤ ∆𝑙𝑎

c. de sarcină capabilă (maximă) :

𝑁 1 𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝐴 ∙ 𝜎𝑎
∆𝑙1
𝑁 2 𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝐸 ∙ 𝐴 𝑙

10. Contracția transversală

Odată cu alungirea barei se produce o micșorare a secțiunii transversale numită

contracție transversală.
 Caracteristica contracției transversale este dată de relația:
𝜀𝑧 = −𝑣 ∙ 𝜀𝑥
𝜀𝑦 = −𝑣 ∙ 𝜀𝑥

𝐴 = 𝐴( 1−2𝑣𝜀𝑥 )

În baza relației 𝐴 = 𝐴( 1−2 𝑣𝜀𝑥 ) se arată că secțiunea transversală finală se

micșorează raportat la secțiunea transversală inițială prin fenomenul de contracție transversală.
Odată cu modificarea secțiunii transversale se produce și o modificare de volum,
dată de relația:
∆𝑣 𝑣−𝑣0
𝜀𝑣 = =
𝑣0 𝑣0
𝜀𝑣 = 𝜀𝑥 + 𝜀𝑦 + 𝜀𝑧
𝜀𝑣 = 𝜀𝑥 ( 1−2𝑣)
11. Exemplificați un sistem static nedeterminat solicitat la tracțiune

Sistemul static nedeterminate exterior, la care numărul reacțiunilor exterioare este mai
mare decât numărul ecuațiilor de echilibru ale staticii aplicabile sistemului respectiv.
Nedeterminarea este cauzată de numărul mare de legături exterioare, eforturile din
secțiuni neputând fi calculate din această cauză. Din această categorie fac parte grinzile drepte
așezate pe mai multe reazeme cu sau fără încastrări, bare cotite, cadre, grinzi cu zăbrele, etc.
12. Calculul presiunii de contact al suprafețelor plane

La suprafețele plane de contact se

consideră că tensiunile sunt uniform distribuite iar
condiția de rezistență este de forma:
𝑃
𝑝𝑠𝑡 = 𝐴𝑠𝑡 ≤ 𝑝𝑎 = 𝜎𝑎
𝑠𝑡

𝑝𝑠𝑡 – presiunea de strivire;

𝑃𝑠𝑡 – sarcina exterioară ce generează strivirea;
𝐴𝑠𝑡 – aria de strivire;
𝜎𝑎 – tensiunea admisibilă la compresiune a
materialului.

13. Calculul presiunii de contact al suprafețelor cilindrice

 dP = forța elementară de contact
𝐷
𝑑𝑃 = ( ∙ 𝑙 ∙ 𝑑𝛼) ∙ 𝑝
2

Sarcina exterioară F este echilibrată de forțele rezultate din zona de contact.

𝜋
𝜋
𝜀 = 0 => 𝐹 = 2 ∫0 𝑑𝑃 ∙ cos 𝛼 = 𝑃 ∙ 𝐷 ∙ 𝑙 ∙ (sin 2 − sin 0)
2

𝐹
=> 𝑃 = 𝐷∙𝑙 ≤ 𝑃𝑎

𝐴𝑠𝑡 = 𝐷 ∙ 𝑙
14. Descrieți încercarea materialelor la tracțiune pentru materialele metalice

Procedura de încercare la tracțiune implică aplicarea unei forțe de tracțiune graduală

asupra unei probe standardizate a materialului, iar rezultatele sunt înregistrate în funcție de
deplasarea și forța aplicată.

1. Prepararea probei presupune utilizarea mostrelor standardizate ale materialului care

urmează să fie testate, de obicei sub formă de bare cilindrice sau plăci.
2. Fixarea Probei într-o mașină universală pentru încercări mecanice, condusă de
computer, care aplică forța de tracțiune. Se pornește mașina și se inițializează programul ei de
conducere; se măsoară valorile inițiale ale diametrului și lungimii epruvetei;
3. Aplicarea Forței presupune că epruveta este solicitată la întindere prin intermediul a
două forțe concentrate F, egale și opuse, aplicate pe capetele ei și având direcția axei sale
longitudinale. Forțele cresc treptat și lent (solicitarea este de tip static) până la ruperea probei.
4. Înregistrarea Datelor presupune că, după producerea ruperii probei, se înregistrează
curba în computerul mașinii, apoi se scot bucățile de epruvetă din mașină și se măsoară
dimensiunile finale – diametrul 𝑑𝑢 din secțiunea de rupere și distanța 𝐿𝑢 dintre reperele extreme
de pe epruvetă, atunci când bucățile rupte sunt așezate cap la cap pentru reconstituirea probei.
15. Calculul convențional de forfecare. Definiție. Condiția de rigiditate și rezistență

Solicitarea de forfecare este o solicitare produsă de

2 forțe paralele și de sens contrar, situate la o
distanță foarte mică una față de cealaltă. Aceste forțe
acționează perpendicular pe axa barei.
Condiția de rezistență are forma:
𝑇
𝜏𝑓 = 𝐴 ≤ 𝜏𝑎 ;

Cu ajutorul condiției de rezistență se rezolvă cele

trei tipuri de probleme: dimensionare, verificare și
determinare sarcină capabilă. Relațiile de calcul
sunt:
𝑇
𝐴𝑛𝑒𝑐 ≥ 𝜏 ;
𝑎
𝑇
𝜏𝑓 = 𝐴 ≤ 𝜏𝑎 ;
𝑇𝑐𝑎𝑝 ≤ 𝐴 ∙ 𝜏𝑎 .
16. Calculul îmbinărilor nituite. Determinarea numărului necesar de nituri dintr-o asamblare nituită

𝒅 = √𝟓𝟎𝒉𝒎𝒊𝒏 − 𝒂

Determinarea numărului de nituri necesar unei îmbinări

ce trebuie să suporte sarcina exterioară P, se determină
astfel:

a) Se calculează sarcina suportată de un nit la forfecare:

𝜋𝑑2
𝑇𝑓 = 𝑖 𝜏𝑎 , 𝑖 = numărul secțiunilor de forfecare
4

b) Se calculează sarcina suportată de un nit la strivire:

𝑃𝑠𝑡 = 𝑑 ∙ ℎ𝑚𝑖𝑛 ∙ 𝑝𝑎 , ℎ =grosimea cele mai subțiri table din pachet

c) Se determină numărul de nituri (calculat), 𝑛𝑐 :

𝐹
𝑛𝑐 = min (𝑇 ,𝑃 )
𝑓 𝑠𝑡

d) Se majorează cu 20% numărul de nituri calculat pentru a se ține cont că F nu se

repartizează uniform pe nituri:
1,2𝐹
𝑛 = 𝑛𝑐 + 20% sau 𝑛 = min (𝑇 ,𝑃 )
𝑓 𝑠𝑡
17. Calculul îmbinărilor sudate de tip cap la cap

Pentru o sudură cap la cap, supusă la tracțiune, se

consideră că grosimea sudurii este egală cu grosimea tablelor
𝑎 = ℎ, iar lungimea utilă a sudurii este 𝑙𝑠 = 𝑏 − 2𝑎.
Se scrie condiția de rezistență:
𝑁
𝜎𝑡𝑟 = 𝐴 ≤ 𝜎𝑎
𝐹
𝜎𝑡𝑟 = ℎ∙(𝑏−2𝑎) ≤ 0,8𝜎𝑎 , 𝑎=ℎ

18. Calculul îmbinărilor sudate de tip frontal

Pentru o sudură frontală, forța de tracțiune F ce solicită îmbinarea, este preluată de

cordoanele de sudură aplicate. Tablele sudate sunt de grosimi diferite.
Grosimea cordonului de sudură va fi:
=> 𝑎 = 0,7ℎ 𝑢𝑛𝑑𝑒 ℎ = 𝑚𝑖𝑛(ℎ1 , ℎ2 ).
Cordonul de sudură are secțiunea transversală a unui triunghi dreptunghic şi isoscel.
𝐹
= forța ce revine unui cordon de sudură.
2
𝐹
Forța se descompune în 2 componente, N și T; deci 2 dă o solicitare de tracțiune și de
forfecare.
𝑇 = 𝑁 = 𝐹 ≅ 0,35𝐹
Pentru că forfecarea acționează efectiv în cordonul de sudură, calculele se fac din
𝐹
condițiile de rezistentă la forfecare, atribuind întreaga forță 2 forfecării.
𝐹
𝑇
𝜏𝑓 = = 2
≤ 0,65𝜎𝑎 𝑎 = înălțime cordon sudură.
𝐴 2𝑎(𝑏−2𝑎)

19. Calculul sudurii de flanc

Determinarea efectelor tăietoare din cele 2 cordoane de

sudură se face din scrierea ecuațiilor de momente în raport cu
fiecare cordon de sudură.
∑ 𝑀1 = 0 => 𝐹 ∙ 𝑙 − 𝑇2 (𝑐 + 𝑒) = 0 => 𝑇2
𝐹∙𝑙
=
𝑐+𝑒
 𝐹∙𝑙
∑ 𝑀2 = 0 => 𝐹 ∙ 𝑙 − 𝑇1 (𝑐 + 𝑒) = 0 => 𝑇1 =
𝑐+𝑒

La sudurile de flanc cu două cordoane de sudură simetrice, condiția de rezistență este:

𝐹
𝜏𝑓 = 𝑎(𝑏−2𝑎) ≤ 0,65𝜎𝑎

𝑎 = 0,7ℎ 𝑢𝑛𝑑𝑒 ℎ = 𝑚𝑖𝑛(ℎ1 , ℎ2 )

Condiția de rezistență scrisă pe fiecare cordon în parte este:

𝑇1
𝜏𝑓𝑠1 = 𝑎(𝑙 ≤ 0,65𝜎𝑎
1 −2𝑎)

𝑇2
𝜏𝑓𝑠2 = 𝑎(𝑙 ≤ 0,65𝜎𝑎
2 −2𝑎)

Lungimile efective ale cordoanelor de sudură au expresiile:

𝑇1
𝑙1 ≥ 1,3𝑎∙𝜎 + 2𝑎
𝑎
𝑇2
𝑙2 ≥ 1,3𝑎∙𝜎 + 2𝑎
𝑎

𝑎 = 0,7ℎ 𝑢𝑛𝑑𝑒 ℎ = 𝑚𝑖𝑛(ℎ1 , ℎ2 )

20. Momentele statice de inerție. Determinarea centrului de greutate

Momentele statice și momentele de inerție sunt proprietăți geometrice care descriu

capacitatea unei secțiuni transversale de a rezista la solicitări de încovoiere, respectiv torsiune.
𝑆𝑧 = ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
𝑆𝑦 = ∫𝐴 𝑧𝑑𝐴

Momentele statice pot fi calculate și în funcție de coordonatele

centrului de greutate:
𝑆𝑧 = 𝐴 ∙ 𝑦𝐺
𝑆𝑦 = 𝐴 ∙ 𝑧𝐺

Poziția centrului de greutate G al unei suprafețe oarecare A se determină cu relațiile:

𝑆𝑧 ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
𝑦𝐺 = =
𝐴 ∫𝐴 𝑑𝐴

𝑆𝑦 ∫𝐴 𝑧𝑑𝐴
𝑧𝐺 = =
𝐴 ∫𝐴 𝑑𝐴
 Dacă suprafața oarecare A este formată din arii simple cunoscute 𝐴𝑖 , relațiile iau forma:
∑ 𝑦𝑖 ∙𝐴𝑖
𝑦𝐺 = ∑ 𝐴𝑖
∑ 𝑧𝑖 ∙𝐴𝑖
𝑧𝐺 = ∑ 𝐴𝑖

21. Variația momentelor de inerție cu translația axelor

În raport cu 𝑧0 𝑦:
𝒊𝒛 = 𝒚𝟐 𝒅𝑨
𝒊𝒚 = ∫𝑨 𝒛𝟐 𝒅𝑨 (1)
𝒊𝒛𝒚 = ∫𝑨 𝒛𝒚𝒅𝑨

În raport cu 𝑧1 01 𝑦1 :
𝒛 = 𝒛𝟏 + 𝒛𝟎
𝒚 = 𝒚𝟏 + 𝒚𝟎 (2)
Din (1) și (2) =>
𝑖𝑧 = 𝑖𝑧1 + 2𝑦0 + 𝑆𝑧1 + 𝑦02 ∙ 𝐴
𝑖𝑦 = 𝑖𝑦1 + 2𝑧0 + 𝑆𝑦1 + 𝑧02 ∙ 𝐴
𝑖𝑧𝑦 = 𝑖𝑧1 𝑦1 + 𝑧0 𝑆𝑦1 + 𝑦0 𝑆𝑧1 +𝑧0𝑦0 𝐴

Dacă z0y este sistem central => 𝑆𝑧1 = 𝑆𝑦1 = 0

𝒊𝒛 = 𝒊𝒛𝟏 + 𝒚𝟐𝟎 ∙ 𝑨
𝒊𝒚 = 𝒊𝒚𝟏 + 𝒛𝟐𝟎 ∙ 𝑨 (3)= Relațiile lui Steiner
𝒊𝒛𝒚 = 𝒊𝒛𝟏 𝒚𝟏 + 𝒛𝟎 𝒚𝟎 ∙ 𝑨
22. Variația momentelor de inerție cu rotația axelor
𝒊𝒛+𝒊𝒚 𝒊𝒛−𝒊𝒚
𝒊𝒛𝟏 = + 𝐜𝐨𝐬(𝟐𝜶) − 𝒊𝒛𝒚 𝐬𝐢𝐧(𝟐𝜶)
𝟐 𝟐
𝒊𝒛 +𝒊𝒚 𝒊𝒛 −𝒊𝒚
𝒊 𝒚𝟏 = 𝟐
− 𝟐
𝐜𝐨𝐬(𝟐𝜶) + 𝒊𝒛𝒚 𝐬𝐢𝐧(𝟐𝜶)
𝒊𝒛 −𝒊𝒚
{ 𝒊𝒛𝟏 𝒚𝟏 = 𝐬𝐢𝐧(𝟐𝜶) + 𝒊𝒛𝒚 𝐜𝐨𝐬(𝟐𝜶)
𝟐

23. Torsiunea barelor de secțiune circulară. Condiția de rigiditate și rezistență

O bară dreaptă este supusă la torsiune (răsucire), dacă sistemul de sarcini ce o solicită,
nu întâlnește axa acesteia.
Este valabilă ipoteza lui Bernoulli.
Se vor dezvolta tensiuni 𝜏, momentele de torsiune având caracter antisimetric.
Tensiunile sigma, 𝜎, sunt nule, întrucât nu există încărcare axială, deformațiile care
apar sunt doar de alunecare specifică gamma, 𝛾.
 Legea lui Hooke la torsiune:

𝜏 =𝐺∙𝛾
Unghiul de rotire specific:
𝑑𝜑
𝜃 = 𝑑𝑥

Unghi total de răsucire:

𝝋 =𝜽∙𝒍
Din 𝜏 = 𝐺 ∙ 𝛾 => 𝜏 =𝐺∙𝑟∙𝜃

Tensiunea tangențială de torsiune variază liniar cu raza arborelui sau a secțiunii

transversale a arborelui.
𝑀𝑡 = 𝐺 ∙ 𝜃 ∙ 𝑖𝑝
𝑀𝑡 =momentul de torsiune
Din 𝑀𝑡 = 𝐺 ∙ 𝜃 ∙ 𝑖𝑝 =>
𝑀
=> 𝜃 = 𝐺∙𝑖𝑡 ≤ 𝜃𝑎
𝑝

𝐺 ∙ 𝑖𝑝 = modulul de rigiditate la torsiune

Condiția de rigiditate la torsiune:

𝑀 ∙𝑙
𝜑 = 𝐺∙𝑖𝑡 ≤ 𝜑𝑎
𝑝

Condiția de rezistență la tensiune:

𝑀𝑡
𝜏= ∙ 𝑟 ≤ 𝜏𝑎
𝑖𝑝

Modul de rezistență la torsiune:

𝑖𝑝
𝑊𝑝 = 𝑟
𝑀𝑡
Din 𝜏 = ∙ 𝑟 ≤ 𝜏𝑎 =>
𝑖𝑝
𝑀
=> 𝜏 = 𝜏𝑡 = 𝑊𝑡 ≤ 𝜏𝑎
𝑝

24. Torsiunea barelor de secțiunea dreptunghiulară

Ipoteza lui Bernoulli nu mai este valabilă, secțiunile transversale deplasându-se în timpul
solicitării.
În colțuri nu există deplasare și tensiunile tangențiale sunt nule.
Variația tensiunilor tangențiale 𝜏 este parabolică pe laturi, cu maxim la mijlocul laturii.
𝜏𝑡 > 𝜏𝑡′
𝜏𝑡 = 𝑘 ∙ 𝜏𝑡′
 Relațiile de bază folosite în calcul:
𝑀𝑡
𝜏𝑡 = ≤ 𝜏𝑎
𝑊𝑡
𝑀𝑡
𝜃 = 𝐺∙𝑖 ≤ 𝜃𝑎
𝑝

Expresiile care dau tensiunile tangențiale maxime și unghiul de torsiune specific:

𝑀
𝜏𝑚𝑎𝑥 = 𝑊𝑡 , la mijlocul laturii lungi
𝑡
𝜏1 𝑚𝑎𝑥 = 𝛾 ∙ 𝜏𝑚𝑎𝑥 , la mijlocul laturii scurte
𝑀
𝜃 = 𝐺∙𝑖𝑡
𝑡

Cu:
𝑖𝑡 = 𝑘 ∙ ℎ ∙ 𝑏 3
𝑊𝑡 = 𝑘1 ∙ ℎ ∙ 𝑏2

1
Dacă ℎ ≫ 𝑏; 𝑘 = 𝑘1 = 3
3𝑀
=> 𝜏 = ℎ∙𝑏𝑡2 ≤ 𝜏𝑎
3𝑀
𝜃 = 𝐺∙ℎ∙𝑏𝑡 3 ≤ 𝜃𝑎

25. Încovoierea barelor drepte. Clasificare tipologii de încovoiere.

a. Încovoierea simplă plană:

Forțele sunt conținute în plane

formate de axa barei și una din axele principale de inerție.

b. Încovoierea oblică:

Forțele ce acționează asupra barei aparțin unui plan 𝜋 ce

trece prin axa barei, dar nu conține niciuna din axele principale
de inerție.
c. Încovoierea strâmbă:

Forțele ce acționează asupra barei sunt conținute în

plane ce pot fi 2 sau mai multe, ce trec prin axa barei și
pot conține sau nu una din axele principale.

26. Tensiuni la încovoierea pură

După aplicarea unui moment încovoietor,

𝑀𝑖 , la capătul liber, secțiunea transversală se
mărește în partea superioară, iar în cea inferioară
se micșorează. Secțiunile transversale rămân plane,
iar după deformație se rotesc și rămân
perpendiculare pe axa barei care se deformează.

∆𝑑𝑥 𝑦∙𝑑𝜑
𝜀= =
𝑑𝑥 𝑑𝑥
1 𝑑𝜑
𝑑𝑥 = 𝜑 ∙ 𝑑𝜑 => =
𝜑 𝑑𝑥
𝒚
=> 𝜺=𝝋

Legea lui Hooke:

𝜏 =𝜀∙𝐸
𝒚
=> 𝝉= 𝝋∙𝑬

27. Determinarea razei de curbură. Relația lui Navier

În baza relațiilor de echivalență între tensiuni și eforturi secționale, se scriu următoarele

ecuații:
𝒅𝑵 = 𝝉 ∙ 𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒚 = 𝝉 ∙ 𝒛𝒅𝑨
𝒅𝑴𝒊𝒛 = 𝝉 ∙ 𝒚𝒅𝑨
 𝑆𝑧 = ∫𝐴 𝑦𝑑𝐴
=> { 𝐸 => 𝑆𝑧 = 0
≠0
𝜑

Axa z este axă ce trece prin centrul de greutate al secțiunii transversale A.

𝐼𝑧𝑦 = ∫ 𝑦 ∙ 𝑧 ∙ 𝑑𝐴
=> 𝐴 => 𝐼𝑧𝑦 = 0
𝐸
≠0
{ 𝜑
Axele y și z sunt axe principale de inerție.
𝟏 𝑴
= 𝑬∙𝑰𝒊
𝝋 𝒛

𝟏 𝑴 𝒚
Din 𝝋 = 𝑬∙𝑰𝒊 și 𝝉 = 𝝋 ∙ 𝑬 =>
𝒛

𝑴𝒊
𝝉= ∙ 𝒚 − Relația lui Navier
𝑰𝒛

28. Încovoierea simplă plană. Relația lui Juravski

Relația lui Navier dedusă pentru încovoierea pură este

valabilă și la încovoierea simplă plană unde, pe lângă
încovoiere ( tensiuni 𝜏), se dezvoltă și forfecare (tensiuni
𝜎).

𝑴𝒊
Cu ajutorul relației 𝝉 = ∙ 𝒚 se calculează tensiunile
𝑰𝒛
normale de încovoiere pentru o fibră oarecare situată la distanța y
față de axa neutră z.
𝑦 = 𝑦𝑚𝑎𝑥
𝑀 𝑀𝑖
𝜏 = 𝜏𝑖 𝑚𝑎𝑥 = 𝐼 𝑖 ∙ 𝑦𝑚𝑎𝑥 = 𝐼𝑧 ≤ 𝜏𝑎
𝑧
𝑦𝑚𝑎𝑥

𝑰𝒛
𝑾𝒛 = 𝒚
𝒎𝒂𝒙
𝑊𝑧 = modul de rezistență la încovoiere
 𝑴
𝑻𝒊 𝒎𝒂𝒙 = 𝑾𝒊 ≤ 𝝉𝒂
𝒛

𝑀 = momentul de încovoiere maxim din diagrama de eforturi secționale

Ipoteza lui Juravski presupune că tensiunile 𝜎𝑧 sunt constante pe toată fibra.

𝒅𝑴𝒊 𝑺𝒛
=> 𝝈𝒛 = ∙
𝒅𝒙 𝒃 ∙ 𝑰𝒛
𝑑𝑀𝑖 𝑆
Cu ajutorul relației 𝜎𝑧 = ∙ 𝑏∙𝐼𝑧 calculăm tensiunea
𝑑𝑥 𝑧
tangențială pentru solicitarea de încovoiere.
𝑑𝑀𝑖
= 𝑇 =>
𝑑𝑥
𝑻∙𝑺𝒛
=> 𝝈𝒛 = Relația lui Juravski
𝒃∙𝑰𝒛