Rezistenţe admisibile

● Rezistenţe admisibile

Experimental → caracteristicile mecanice ale materialelor:

● limita de elasticitate: σe;

● limita de curgere: σc;

● rezistenţa la rupere: σr;

● se pune problema - până la ce valoare a tensiunii poate fi solicitat un
organ de maşină sau un element de structură → ȋncât să poată prelua
în condiţii de rezistenţă şi rigiditate sarcinile exterioare.
σ
În calculele de rezistenţă → două metode:
α
ε
● Metoda rezistenţelor admisibile;

● Metoda stării limită.

Rezistenţa materialelor 1
 Rezistenţe admisibile

● Rezistenţe admisibile
Metoda rezistenţelor admisibile → specifică domeniului ingineriei mecanice;
Elementele unei instalaţii, ale agregatelor şi utilajelor → sunt organe de maşini → în domeniul
instalaţiilor metoda rezistenţelor admisibile.
Rezistenţa admisibilă este valoarea convenţional stabilită pentru calculele de rezistenţă pe care o
poate atinge tensiunea maximă într-o piesă (organ de maşină) în condiţii de rezistenţă şi siguranţă.
Rezistenţa admisibilă se determină pe baza:

- limitei de curgere σc;

- rezistenţei la rupere σr;

diminuate prin intermediul unor coeficienţi de siguranţă:

𝜎𝑐
cc – este coeficientul de siguranţă la curgere;
𝑐 𝑁 𝑁
𝜎𝑎 = 𝑚𝑖𝑛 ൞𝜎𝑐𝑟 ; [𝑚𝑚2, 𝑐𝑚2]
𝑐𝑟 cr – este coeficientul de siguranţă la rupere.

Rezistenţa materialelor 1
 Rezistenţe admisibile

● Coeficienţii de siguranţă şi implicit rezistenţele admisibile depinde de:

- caracteristicile mecanice ale materialului;

- tratamentul termic;

- durata de exploatare;

- tipul solicitării: tracţiune, compresiune, forfecare, torsiune şi încovoiere;

- modul de acţionare al sarcinii: solicitări statice, dinamice sau prin şoc;

- temperatura: în cazul temperaturilor ridicate (peste 200 °C) sau negative se iau în considerare
caracteristicile mecanice la temperaturile respective.

Rezistenţa materialelor 1
 Rezistenţe admisibile

● Metoda stărilor limită

Metoda stărilor limită numită şi Metoda capacităţii portante → specifică domeniului construcţiilor;
În locul coeficientului de siguranţă unic - pe baza căruia se determină rezistenţa admisibilă, se
utilizează mai mulţi coeficienţi care ţin cont în mod diferenţiat de variaţiile diferiţilor factori de
care depinde siguranţa elementului de structură.
- se determină sarcina limită care conduce la ruperea sau la deformaţii inadmisibile ale
elementului de structură;
- capacitatea portantă adică sarcina capabilă maxim admisibilă se obţine prin diminuarea sarcinii
limită cu un coeficient de siguranţă;
- verificarea constă în calculul sarcinii efective care solicită elementul de structură în cazurile
cele mai defavorabile de încărcare;
- sarcina efectivă trebuie să fie mai mică decât capacitatea portantă a elementului de structură.

Rezistenţa materialelor 1
 Ipotezele Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor operează cu următoarele ipoteze simplificatoare:

1. Ipoteza mediului continuu

Rezistenţa materialelor → ipoteza simplificatoare → se consideră că volumul corpurilor este

complet ocupat de un mediu - material continuu şi omogen.
- consecinţă a mediului continuu → mărimile care definesc: caracteristicile mecanice ale
materialului, starea de tensiuni şi deformaţii se scriu prin funcţii continue în volumul corpului
studiat.

2. Ipoteza izotropiei

Materialele se consideră izotrope → în orice punct sau după orice direcţie corpurile au aceleaşi
proprietăţi - caracteristici mecanice.

- consecinţă → proprietăţile nu se modifică de la un punct la altul al corpului.

În caz contrar, materialele sunt anizotrope.

Rezistenţa materialelor 1
 Ipotezele Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor operează cu următoarele ipoteze simplificatoare:

3. Ipoteza elasticităţii perfecte

Până la o anumită valoare a tensiunilor – limita de elasticitate [σe], deformaţiile sunt perfect
elastice;
la încetarea sarcinilor exterioare corpul revine la forma şi dimensiunile sale iniţiale.

4. Ipoteza deformaţiilor mici

Cu anumite excepţii, deformaţiile elastice sunt foarte mici comparativ cu dimensiunile iniţiale ale
corpului (limita de elasticitate tehnică → deformaţie plastică de: εp = 0,01 %);
consecinţă → în calculele tehnice în care apar puterea a doua sau puteri superioare ale
deformaţiei specifice, acestea sunt neglijabile în raport cu puterea întâia a deformaţiei specifice;
consecinţă → ecuaţiile de echilibru static furnizate de Mecanica teoretică (corpul rigid
indeformabil) sunt valabile şi în cazul corpurilor deformabile, întrucât dimensiunile corpului şi
direcţiile şi distanţele dintre punctele de aplicare ale sarcinilor exterioare rămân practic
neschimbate.

Rezistenţa materialelor 1
 Ipotezele Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor operează cu următoarele ipoteze simplificatoare:

5. Ipoteza proporţionalităţii tensiunilor şi deformaţiilor

În zona deformaţiilor elastice → dependenţă liniară directă între tensiune şi

deformaţia produsă → valabilă legea lui Hooke [𝜎 = 𝐸 ⋅ 𝜀 ; 𝜏 = 𝐺 ⋅ 𝛾 ].
consecinţă a proporţionalităţii dintre tensiuni şi deformaţii → principiul
suprapunerii efectelor sau al independenţei efectelor forţelor.
Principiul suprapunerii efectelor (principiul independenţei efectelor forţelor)
→ tensiunile şi deformaţiile produse sunt independente de succesiunea
aplicării forţelor exterioare:
● în punctul: P1 acţionează: F1 → punctul oarecare: M → deplasarea w1;

● în punctul: P2 acţionează: F2 → punctul oarecare: M → deplasarea w2;

● deplasările punctului: M → independente de ordinea în care acţionează forţele;

● ȋn cazul acţiunii simultane: F1 şi F2 → deplasarea punctului: M este egală cu suma

algebrică – vectorială a deplasărilor produse de fiecare forţă acţionând separat.

Rezistenţa materialelor 1
 Ipotezele Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor operează cu următoarele ipoteze simplificatoare:

6. Principiul lui Barré de Saint-Vénant

bara solicitată de o forţă distribuită; bara solicitată de o forţă concentrată - echivalentă;

● în punctul şi în imediata vecinătate a punctului de aplicaţie a forţei starea de tensiuni se modifică;

● în restul barei - la distanţă faţă de punctul de aplicaţie a forţei, de exemplu în: A, starea de tensiuni
neschimbată.
Principiul lui Barré de Saint-Vénant: prin înlocuirea unui sistem de forţe care acţionează într-o zonă de
suprafaţă a unui corp elastic, cu un alt sistem de forţe echivalent mecanic, în zona adiacentă punctului
de aplicaţie starea de tensiuni se modifică, respectiv în restul corpului (la distanţă), starea de tensiuni
rămâne neschimbată.

Rezistenţa materialelor 1
 Ipotezele Rezistenţei materialelor

Rezistenţa materialelor operează cu următoarele ipoteze simplificatoare:

7. Ipoteza lui Bernoulli

solicitare la încovoiere;
solicitare axială;

Ipoteza lui Bernoulli sau ipoteza secţiunii plane: o secţiune plană şi normală la axa barei înainte de
deformare, rămâne plană şi normală la axa barei şi după deformare.
Ipoteza permite stabilirea distribuţiei tensiunilor în planul secţiunii normale → simplificare semnificativă
a calculelor de rezistenţă.

Rezistenţa materialelor 1
 SOLICITAREA AXIALĂ

O bară → solicitată axial atunci când în secţiunea normală apare un singur efort – efortul axial: N,
celelalte eforturi fiind nule: N  0, T = 0, Mt = 0, Mî = 0.
• bară omogenă longitudinal: aceeaşi secţiune, acelaşi materiale, acelaşi efort axial;

solicitare compresiune;
solicitare tracţiune;

Convenţia de semne:
• tracţiune (ȋntindere) → • compresiune →
𝛥𝑙 𝛥𝑙
efortul axial N > 0, bara se lungeşte: 𝛥𝑙 > 0, 𝜀 = > 0; efortul axial N < 0, bara se scurtează: 𝛥𝑙 < 0, 𝜀 = < 0;
𝑙 𝑙

Rezistenţa materialelor 1
 SOLICITAREA AXIALĂ

O bară → solicitată axial de un sistem de forţe axiale;

• bară neomogenă longitudinal (variază efortul axial)
Trasarea diagramei eforturilor axiale:

1 – reacţiunea din încastrare - condiţia de echilibru: σ 𝐹Ԧ𝑥𝑖 = 0 :

𝑁𝑗 = σ𝑛𝑖=𝑗+1 𝑃𝑖 + 𝑅
σ𝑛𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 + 𝑅 = 0 ⇒ 𝑅 = − σ𝑛𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 ;

2 – se începe de la un capăt, unde efortul axial este cunoscut, ţinând cont de

semnul algebric al efortului axial;
3 - efortul axial este constant între două secţiuni normale succesive de aplicare ale
forţelor axiale (tronson omogen);
4 - în secţiunile de aplicaţie ale forţelor axiale, diagrama are o discontinuitate (salt)
𝑃𝑖

egală cu valoarea forţei axiale ţinându-se cont de semnul algebric al forţei axiale;
𝑖=1
𝑗
𝑁𝑗 = ෍

5 - într-o secţiune normală oarecare, pe feţele secţiunii efortul axial este egal cu
suma vectorială a tuturor forţelor axiale care acţionează pe tronsonul înlăturat:
N2=P1-P2 - faţa A: 𝑁𝑗 = σ𝑛𝑖=𝑗+1 𝑃Ԧ𝑖 + 𝑅; - faţa B: 𝑁𝑗 = σ𝑗𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 ;
𝑗
N1=P1 𝑁𝑗 + 𝑁𝑗 = σ𝑛𝑖=𝑗+1 𝑃Ԧ𝑖 + 𝑅 + σ𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 = σ𝑛𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 + 𝑅 = 0;
6 - la celălalt capăt al barei efortul axial este egal cu reacţiunea din încastrare
(verificare).

Rezistenţa materialelor 1
 Tensiunea normală, deformaţii

O bară → solicitată axial la tracţiune de forţa P → secţiunea normală efortul axial: N → acţionează în
centrul de greutate al secţiunii;
- aplicarea concentrată a efortului axial în centrul de greutatea al secţiunii
→ reprezentare convenţională simplificată;

- ȋn realitate efortul axial acţionează distribuit, continuu pe întreaga

suprafaţă a secţiunii;

Se consideră aria elementară: dA → acţionează efortul axial: dN infinit

mic;
𝑑𝑁
efortul axial: dN → tensiune normală: 𝜎 =
𝑑𝐴

Efortul axial devine: 𝑁 = ‫ 𝐴𝑑 ⋅ 𝜎 𝐴׬ = 𝑁𝑑 𝐴׬‬.

Rezistenţa materialelor 1
 Tensiunea normală, deformaţii

O bară → solicitată axial la tracţiune de forţa P

Experienţă: pe bara nedeformată se trasează cercuri la distanţe egale "a”

→ secţiunile normale;
- după solicitarea la tracţiune bara se lungeşte;

- distanţele dintre cercuri devine: "a’ ”;

Conform ipotezei lui Bernoulli: în cazul barelor solicitate axial, o secţiune
plană şi normală la axa barei nedeformate, rămâne plană şi normală la
axa barei deformate;
→ fibrele barei cuprinse între cele două secţiuni normale se lungesc cu
aceeaşi mărime:
𝛥𝑙 𝑎′−𝑎
𝛥𝑙 = 𝑎′ − 𝑎 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. → 𝜀 = = = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
𝑙 𝑎

conform legii lui Hooke:  = E  = const. →

𝑁
𝑁 = ‫; = 𝜎 → 𝐴 ⋅ 𝜎 = 𝐴𝑑 𝐴׬ 𝜎 = 𝐴𝑑 ⋅ 𝜎 𝐴׬ = 𝑁𝑑 𝐴׬‬ .
𝐴

relaţia fundamentală a solicitării axiale

Rezistenţa materialelor 1
 Tensiunea normală, deformaţii

Corespunzător solicitării axiale, determinarea deformaţiilor se bazează pe:

𝑁
• relaţia fundamentală a solicitării axiale: 𝜎 = ;
𝐴

• legea lui Hooke:  = E   ;

• convenţia de semne: tracţiune N > 0, lungirea barei: l > 0; compresiune N < 0, scurtarea barei: l < 0;

Bara omogenă longitudinal

Se consideră bara omogenă longitudinal, pe întreaga lungime acelaşi efort axial: N = P, acelaşi material: E = constant, aceeaşi
secţiune: A = constant.

Sub acţiunea forţei axiale: P bara este solicitată la tracţiune de efortul axial: N, care determină:
𝜎
𝜎 =𝐸∙𝜀 →𝜀 = 𝜎
𝑁
𝑁
𝐸 𝐴
alungirea barei: ቐ 𝑁 →𝜀= = = >0;
𝜎= 𝐸 𝐸 𝐸∙𝐴
𝐴

𝛥𝑙
𝜀=
𝑙 𝑁
𝛥𝑙 𝜎 𝛥𝑙 𝜎 𝐴 𝑁 𝑁⋅𝑙
lungirea barei: 𝜎 = 𝐸 ∙ 𝜀 → 𝜀 = = →𝜀= = = = → 𝛥𝑙 = > 0;
𝑙 𝐸 𝑙 𝐸 𝐸 𝐸∙𝐴 𝐴⋅𝐸
𝑁
𝜎=
𝐴

produsul: EA se numeşte rigiditatea barei la solicitarea axială.

Rezistenţa materialelor 1
 Tensiunea normală, deformaţii

Bara neomogenă longitudinal

Bară neomogenă longitudinal → acţionează mai multe forţe axiale: Pi → pe diferite

tronsoane sunt diferite eforturi axiale: Ni, bara poate avea secţiuni normale diferite:
Ai, module de elasticitate diferite: Ei;

- bara se ȋmparte ȋn trosoane omogene;

- se consideră un tronson omogen: j → tracţiune → acţionează efortul axial: Nj ;

𝑗 𝑗
𝑁𝑗 = σ𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 ; 𝑁𝑗 = σ𝑛𝑖=𝑗+1 𝑃Ԧ𝑖 + 𝑅 = σ𝑛𝑖=𝑗+1 𝑃Ԧ𝑖 − σ𝑛𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 = − σ𝑖=1 𝑃Ԧ𝑖 ;

- tronsonul omogen "j” de lungime: xj,j+1 → se lungeşte cu: Δxj,j+1:

𝑁⋅𝑙 𝑁𝑗 ⋅𝑥𝑗,𝑗+1
𝛥𝑙 = > 0 → 𝛥𝑥𝑗,𝑗+1 =
𝐸∙𝐴 𝐸𝑗 ⋅𝐴𝐸𝑗
𝛥𝑙 𝑁 𝛥𝑥𝑗,𝑗+1 𝑁𝑗 ;
𝜀= = > 0 → 𝜀𝑗 = =
𝑙 𝐸∙𝐴 𝑥𝑗,𝑗+1 𝐸𝑗 ⋅𝐴𝑗

- deformaţia totală a barei neomogene → suma algebrică a deformaţiilor

tronsoanelor omogene – ţinând cont de convenţia de semne:
𝑗=𝑛+1 𝑗=𝑛+1 𝑁𝑗 ⋅𝑥𝑗,𝑗+1
𝛥𝑙 = σ𝑗=1 𝛥𝑥𝑗,𝑗+1 = σ𝑗=1 .
𝐸𝑗 ⋅𝐴𝑗

Rezistenţa materialelor 1
 SOLICITAREA AXIALĂ

Calculul barelor solicitate axial → rezolvarea celor trei probleme fundamentale:

Calculul barelor solicitate axial se bazează pe:
𝑁
• relaţia fundamentală a solicitării axiale: 𝜎 = ;
𝐴

• legea lui Hooke:  = E   ;

• convenţia de semne: tracţiune N > 0, lungirea barei: l > 0; compresiune N < 0, scurtarea barei: l < 0;

A. Dimensionarea barelor – specifică proiectării constă în determinarea formei geometrice şi a dimensiunilor, astfel
încât piesa să poată prelua în condiţii de rezistenţă şi rigiditate solicitările axiale la care este supusă.

A.1. Dimensionarea barelor pe baza condiţiei de rezistenţă

Sunt cunoscute: sarcinile axiale exterioare şi implicit eforturile axiale;
Se adoptă: materialul şi implicit caracteristicile mecanice ale acestuia;
Se cere: determinarea ariei necesare şi implicit dimensiunile secţiunii normale;
● calculul ariei necesare pe baza relaţiei fundamentale ale solicitării axiale:
𝑁 𝑁
𝜎𝑒𝑓𝑇(𝐶) = ≤ 𝜎𝑎𝑇(𝐶) → 𝐴𝑛𝑒𝑐 = [mm2; cm2]
𝐴 𝜎𝑎𝑇(𝐶)

𝜎𝑎𝑇(𝐶) - este rezistenţa admisibilă la tracţiune sau compresiune a materialului barei;

Rezistenţa materialelor 1
 SOLICITAREA AXIALĂ

A. Dimensionarea barelor – specifică proiectării constă în determinarea formei geometrice şi a dimensiunilor,

astfel încât piesa să poată prelua în condiţii de rezistenţă şi rigiditate solicitările axiale la care este supusă

A.2. Dimensionarea barelor pe baza condiţiei de rigiditate

Sunt cunoscute: sarcinile axiale exterioare şi implicit eforturile axiale;

Se adoptă: materialul, caracteristicile mecanice şi deformaţia specifică admisibilă: aT(C);

Se cere: determinarea ariei necesare şi implicit dimensiunile secţiunii normale;

● calculul ariei necesare pe baza relaţiei fundamentale ale solicitării axiale şi a legii lui Hooke:
𝜎
𝜎 =𝐸∙𝜀 →𝜀 = 𝜎
𝑁
𝑁 𝑁
𝐸 𝐴
ቐ 𝑁 →𝜀= = = ≤ 𝜀𝑎𝑇(𝐶) → 𝐴𝑛𝑒𝑐 = ;
𝐸 𝐸 𝐴⋅𝐸 𝐸∙𝜀𝑎𝑇(𝐶)
𝜎=
𝐴

Notă: După dimensionare este necesară efectuarea calculului de verificare corespunzător secţiunii celei mai
solicitate.

Rezistenţa materialelor 1
 SOLICITAREA AXIALĂ

B. Verificarea barelor – constă în a determina dacă piesa poate prelua în condiţii de rezistenţă şi
rigiditate solicitările axiale – tracţiune sau compresiune, la care este supusă.
Sunt cunoscute: forma geometrică şi dimensiunile efective ale secţiunii normale;
- materialul şi caracteristicile mecanice ale acestuia;
- sarcinile axiale exterioare şi implicit eforturile axiale;
Se cere: verificarea secţiunii normale la solicitările axiale la care este supusă piesa:
B.1. Verificarea barelor pe baza condiţiei de rezistenţă
● calculul tensiunii normale efective pe baza relaţiei fundamentale a solicitării axiale care se compară cu rezistenţa admisibilă la
tracţiune sau compresiune:
𝑁
𝜎𝑒𝑓𝑇(𝐶) = ≤ 𝜎𝑎𝑇(𝐶) ;
𝐴𝑒𝑓

B.2. Verificarea barelor pe baza condiţiei de rigiditate

● calculul deformaţiei specifice care se compară cu deformaţia specifică admisibilă: aT(C);

𝑁
𝜀𝑒𝑓𝑇(𝐶) = ≤ 𝜀𝑎𝑇(𝐶) ;
𝐸⋅𝐴𝑒𝑓

Notă: Verificarea se efectuează în secţiunea cea mai solicitată, dacă piesa nu rezistă se majorează secţiunea normală sau se adoptă
un material cu caracteristici mecanice superioare.

Rezistenţa materialelor 1
 SOLICITAREA AXIALĂ

Calculul barelor solicitate axial → rezolvarea celor trei probleme fundamentale:

C. Capacitatea portantă – constă în determinarea efortului axial maxim pe care îl poate prelua piesa
în condiţii de rezistenţă şi rigiditate:
Sunt cunoscute: forma geometrică şi dimensiunile efective ale secţiunii normale;
- materialul şi caracteristicile mecanice ale acestuia;
Se cere: efortul axial maxim – capabil pe care îl poate prelua piesa:
C.1. Capacitatea portantă pe baza condiţiei de rezistenţă:

● calculul efortului axial maxim pe baza relaţiei fundamentale a solicitării axiale:

𝑁
𝜎= ≤ 𝜎𝑎 → 𝑁𝑐𝑎𝑝 = 𝐴𝑒𝑓 ⋅ 𝜎𝑎𝑇(𝐶) ;
𝐴

C.2. Capacitatea portantă pe baza condiţiei de rigiditate

● calculul efortului axial maxim pe baza deformaţiei specifice admisibile:

𝑁
𝜎 𝐴 𝑁
𝜎 =𝐸∙𝜀 →𝜀 = = = → 𝑁𝑐𝑎𝑝 = 𝐸 ⋅ 𝐴𝑒𝑓 ⋅ 𝜀𝑎𝑇(𝐶) ;
𝐸 𝐸 𝐸⋅𝐴

Notă: Capacitatea portantă se calculează în secţiunea normală minimă.

Rezistenţa materialelor 1