Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Capitolul 8

CALCULUL PLĂCILOR CIRCULARE PLANE

8.1 Ipotezele de lucru

Modelul mecanic al unor elemente de rezistenţă care au două

dimensiuni de acelaşi ordin de mărime, iar a treia (grosimea h – figura
8.1) mult mai mică în comparaţie cu primele două, se numeşte placă.

Figura 8.1.
Elementele de rezistenţă care pot fi considerate ca nişte plăci sunt
numeroase: capacele plane ale rezervoarelor, flanşele, diferite tipuri
de diafragme şi dispozitive de etanşare, pistoanele pompelor şi ale
motoarelor cu ardere internă.
Din punct de vedere geometric o placă este caracterizată prin:
a) suprafaţa mediană - suprafaţa mediană reprezintă locul geometric
al punctelor egal depărtate de suprafeţele exterioare ale plăcii. Din
acest punct de vedere plăcile se împart în:
1
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

 plăci plane – dacă suprafaţa mediană este un plan, iar după

forma conturului din plan al plăcii se deosebesc plăci plane
circulare, dreptunghiulare, triunghiulare, inelare;
 plăci curbe – dacă suprafaţa mediană este o suprafaţă curbă
(simetrică sau strîmbă).
b) grosimea plăcii (h), constantă sau variabilă, măsurată pe normala
la suprafaţa mediană. După grosime se disting:

 plăci subţiri (cu deformaţii mici/de rigiditate mare sau cu

deformaţii mari/de rigiditate mică);
 plăci groase.
Ȋn acest capitol prezintă studiul plăcilor subţiri având deformaţii mici
(de mare rigiditate).
Din punct de vedere mecanic o placă este caracterizată prin:
a) materialul din care este confecţionată placa, care se presupune
că este omogen, izotrop şi ideal elastic.
b) sarcinile aplicate plăcii, care se presupun că au o distribuţie axial-
simetrică şi cel mai frecvent pot fi:

 presiune normală pe suprafaţa plăcii distribuită după o lege

cunoscută p = p(r) [N/m2];
 forţe perpendiculare pe planul plăcii, uniform distribuite pe
contururi circulare cu centrele pe axa de simetrie, pentru a
păstra simetria axială a încărcării [N/m], sau forţe
concentrate acţionând în centrul de simetrie [N];
 momente cu efect de încovoiere, uniform distribuite pe
contururi circulare [Nm/m].
c) modul de fixare (rezemare) care este fundamental în
determinarea constantelor de integrare.
d) eforturile secţionale (N, T, Mi) care în cazul plăcilor se măsoară
pe unitatea de lungime a secţiunii prin placă (N [N/m], T [N/m], Mi
[Nm/m]).
2
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Ipotezele de calcul se prezintă pentru o placă circulară de grosime

constantă h, rezemată într-un mod oarecare şi încărcată cu un sistem
de sarcini axial-simetrice. Datorită simetriei, starea de tensiune şi de
deformaţie a plăcii va fi simetrică în raport cu axa ei centrală z-z şi cu
suprafața mediană care prin deformare va deveni o suprafaţă de rotaţie
(revoluţie) numită suprafaţa elastică a plăcii sau suprafaţa mediană
deformată (fig. 8.2).

Figura 8.2.
Ipoteza I-a. Se acceptă că deplasările w ale punctelor suprafeţei
mediane pe direcţia axei z sunt cu mult mai mici decât grosimea h a
plăcii, astfel încât:
w < h/5
Această ipoteză permite să se considere că suprafaţa mediană a
plăcii se deformează fără să se întindă, respectiv că deplasările radiale
ale punctelor ei se pot neglija.
Ipoteza a II-a. Este cunoscută sub numele de ipoteza lui Kirchhoff
şi este o generalizare la cazul corpurilor de tip placă a ipotezei
secţiunilor plane a lui Bernoulli de la grinzi. Astfel, punctele care se
află înainte de deformarea plăcii pe o normală la planul median rămân
după deformare tot pe o dreaptă care este însă normală la suprafaţa
elastică a plăcii. Cu alte cuvinte, această ipoteza spune că secţiunile
cilindrice coaxiale conturului, în starea neîncărcată a plăcii, se
transformă în suprafeţe conice în urma deformării. (fig. 8.3).
3
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Figura 8.3.
Ipoteza a III-a. Se referă la starea de tensiune a plăcii. Această
ipoteză admite o lipsă de interacţiune între straturile orizontale ale
plăcii, astfel că tensiunile normale σz din secţiunile paralele cu planul
median sunt neglijabile. Ipoteza este aplicabilă numai pentru plăcile la
care raportul dintre grosimea h a plăcii şi diametru este mai mic decât
1/5 (D > 5h). Ipoteza simplifică legea lui Hooke, neglijând termenii de
forma νσz. O placă care nu satisface această condiţie se consideră placă
groasă.

4
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

8.2 Starea de deformaţie

În condiţiile ipotezelor admise se stabilesc expresiile pentru

deformaţiile specifice, utilizând un sistem de coordonate polare. Astfel,
se izolează din placă un element de volum cu ajutorul a două plane
radiale care fac unghiul dθ şi a două suprafeţe cilindrice concentrice de
raze r şi (r+dr) (fig. 8.4). Se analizează modul în care se deformează
segmentul MN, de lungime iniţială dr, aflat la cota z de planul median:

 punctele O şi P din planul median al plăcii rămân după deformaţie

în suprafaţa mediană deformată, la distanţele iniţiale r şi (r+dr) de axa
z (deplasările radiale ale punctelor aparţinând suprafeţei mediane se
neglijează, după prima ipoteză);
 segmentul AOB iniţial paralel cu axa z se roteşte cu un unghi φ
faţă de axa z şi rămâne normal la planul median deformat. Segmentul
rectiliniu CPD, infinit apropiat de AOB, se va roti cu unghiul (φ+dφ).
Se introduce astfel funcţia φ(r) cu ajutorul căreia se va caracteriza
starea de deformație a plăcii. Se definesc:
1/. deformaţia specifică radială - εr reprezentând lungirea
specifică în direcţia razei a elementului de lungime MN, dispus radial:

(8.1)
2/. deformaţia specifică circumferenţială - εt reprezentând
lungirea specifică a unei fibre inelare care trece prin punctul M (aflat
iniţial pe un cerc de rază r, iar după deformarea plăcii trece în M’ pe un
cerc de rază (r+MM’ = r+zφ):
(8.2)

5
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Figura 8.4.

8.3 Exprimarea tensiunilor cu ajutorul funcţiei φ(r)

Pe baza ipotezei a III-a, tensiunile normale pe secţiunile paralele cu

planul median (σz = 0) sunt absente, legea lui Hooke generalizată
primind forma mai simplă:

(8.3)
6
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

unde deformaţiilor specifice εr şi εt le corespund tensiunile normale σr

şi σt. Se observă din ecuaţiile (8.3) că tensiunile normale σr şi σt sunt
nule în suprafaţa mediană, pentru z = 0 şi variază proporţional cu
distanţa z de la planul median; ele sunt tensiuni de întindere sub planul
median, pentru z > 0 şi de compresiune de cealaltă parte a suprafeţei
mediane. Această distribuţie de tensiuni depinde în plus de modul de
încărcare şi de rezemare a plăcii. Aceste tensiuni nu se pot pentru
moment calcula, deoarece funcţia φ(r) este necunoscută.

8.4 Relaţiile de echivalenţă

Pentru studiul stării de tensiune se decupează din placă un element

de volum ABCDEFHG cu ajutorul a patru suprafeţe de secţionare: două
plane radiale care fac între ele unghiul infinit mic dθ şi două suprafeţe
cilindrice concentrice coaxiale cu axa z, cu razele r şi (r+dr) (fig. 8.5).
Pe feţele acestui element de volum apar tensiunile următoare:

 pe secţiunile radiale (ABCD şi EFHG) datorită simetriei

geometrice şi a încărcării exterioare, nu este posibilă apariţia
tensiunilor tangenţiale τtr şi τtz (deformarea plăcii se face astfel încât
nu apar deformaţii unghiulare, secţiunile radiale ABCD şi EFHG nu lunecă
una în raport cu cealaltă, nici în direcţia axei z nici în direcţia axei r).
Pe aceste suprafeţe apar numai tensiunile normale circumferenţiale σt,
aceleaşi în toate secţiunile radiale aflate la distanţa r de axa z.
 pe secţiunile periferice ABEF şi CDGH (care după deformarea
plăcii urmează nişte suprafeţe conice, lunecând una în raport cu
cealaltă) pot să apară tensiuni tangenţiale de tipul τrz. În plus, apar
tensiunile normale radiale σr care au aceeaşi valoare în toate punctele
situate la un anumit nivel z de planul neutru, confirmând simetria axială
acceptată. Pe aceste suprafeţe nu apar tensiunile tangenţiale τrt,
neexistând dualele lor din secţiunile radiale (τtr = 0).

7
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Figura 8.5.

8
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Eforturile secţionale care în fig. 8.5 acţionează asupra elementului

de volum, reprezentând rezultantele forţelor interioare ce lucrează pe
feţele lui, sunt următoarele:

 forţele tangenţiale elementare de forma (τrzdA) de pe secţiunea

ABEF au ca rezultantă o forţă tăietoare de intensitate T, dirijată paralel
cu axa z şi distribuită pe unitatea de lungime a arcului (rdθ) [N/m],
egală cu (Trdθ). În secţiunea infinit apropiată CDGF forţa tăietoare
capătă o creştere infinit mică devenind [Trdθ+d(Trdθ)] (fig. 8.5).
Forţele tăietoare reprezentate pe cele două suprafeţe periferice sunt
considerate ca fiind pozitive (pe suprafaţa periferică interioară forţa
tăietoare pozitivă este orientată în sensul pozitiv al axei z, iar pe cea
exterioară forţa tăietoare pozitivă este orientată spre partea negativă
a axei z).
 în secţiunile periferice ABEF şi CDGF mai acţionează, ca
rezultante ale momentelor forţelor interioare normale de forma (σrdA),
momentele încovoietoare radiale de intensitate Mr, distribuite pe arcul
(rdθ) [Nm/m]. Astfel, pe suprafaţa ABEF momentul încovoietor este
(Mrrdθ), iar pe suprafaţa CDGF infinit apropiată este [Mrrdθ+d(Mrrdθ)].
Egalitatea dintre momentele forţelor elementare interioare, în
raport cu urma suprafeţei neutre în planul secţiunii, şi eforturile
secţionale luate ca solicitări exterioare, conduce prin integrare pe
grosimea plăcii şi introducând expresiile (8.3) ale tensiunilor la:

(8.4)
unde cu D s-a notat rigiditatea la încovoierea cilindrică a plăcii:

(8.5)
9
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

 momentele încovoietoare circumferenţiale elementare de

intensitate Mt ce acţionează pe secţiunile radiale ABCD şi EFGH sunt
rezultantele momentelor forţelor interioare de tipul (σtdA); acestea
sunt egale cu (Mtdr) şi sunt considerate pozitive dacă pe grosimea plăcii,
în punctele cărora le corespund valori pozitive ale coordonatei z, se
produc tensiuni normale de întindere; prin integrare pe grosimea plăcii
se obţine:

(8.6)

 pe feţele elementului de volum, în condiţiile distribuţiilor de

tensiuni date de expresiile (8.3), eforturile secţionale normale N sunt
nule, ca rezultante ale reducerii forţelor elementare normale (σrdA) şi
(σtdA). Astfel pentru ABCD a elementului de volum se obţine efortul N:

şi analog se demonstrează că NABEF = 0 şi pentru faţa ABEF.

Introducând relaţiile (8.4) şi (8.6) în (8.3) se scriu relaţiile pentru
tensiunile normale:

(8.7)
evidenţiind distribuţia simetrică a acestor tensiuni pe grosimea plăcii,
cu valorile maxime obţinute pentru z = h/2, la suprafaţa plăcii:

10
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

(8.8)
Din relaţiile (8.4) şi (8.6) se obţine şi expresia unghiului de rotaţie
φ(r) a normalei în funcţie de intensităţile momentelor încovoietoare:

(8.9)

8.5 Ecuaţiile de echilibru static

Asupra elementului de volum prezentat în figura 8.5 se aplică forţele

exterioare, provenite din acţiunea unei presiuni normale pe suprafaţa
exterioară a plăcii distribuită după o lege p = p(r), alături de eforturile
secţionale T, Mr, Mt. Pentru că elementul de volum este infinit mic se
presupune că presiunea p [N/mm2] este constantă, iar forţa concentrată
rezultantă, echivalentă din punct de vedere static cu aceasta, are
valoarea (pdA) = (pr dθdr) (figura 8.6).
Ecuaţiile de echilibru ale elementului de volum sunt:

 proiecţia tuturor forţelor după axa z (ţinând cont că mărimea

dθ nu variază cu raza):

(8.10)

 suma momentelor tuturor forţelor aplicate elementului în

raport cu axa Δ:

11
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Figura 8.6.
Neglijând termenii ce reprezintă infiniţi mici de ordin superior şi
acceptând că: sin (dθ) ≈(dθ/2), se obţine:

(8.11)
12
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Datorită condiţiilor de simetrie acceptate, celelalte ecuaţii de

echilibru sunt satisfăcute în mod identic. Cele două ecuaţii de echilibru
(8.10) şi (8.11) conţin trei funcţii necunoscute T(r), Mr(r), Mt(r),
problema fiind static nedeterminată. Soluţionarea problemei presupune
apelul la celelalte aspecte ale problemei (geometric şi fizic), obţinându-
se o singură ecuaţie diferenţială cu o necunoscută şi anume funcţia
rezolvantă φ(r).

8.6 Ecuaţia diferenţială a plăcilor circulare în funcţia φ(r)

Din ecuaţia (8.10) prin integrare, în condiţiile în care se cunoaşte

funcţia p = p(r), se poate determina intensitatea forţei tăietoare ca
funcţie de rază T = T(r). O altă modalitate de determinare a funcţiei
T(r) este reprezentată de examinarea echilibrului părţii centrale
cilindrice (de rază curentă r) a plăcii, exemplificată pentru o placă
circulară încărcată cu o presiune distribuită uniform p = const. şi o forţă
concentrată F aplicată în centrul plăcii (fig. 8.7).

Figura 8.7.

13
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Din ecuaţia de echilibru ce reprezintă suma proiecţiilor forţelor după

axa z, rezultă:

(8.12)
Se observă că funcţia T(r) se poate determina în mod independent
de celelalte două funcţii necunoscute Mr(r), Mt(r), conţinute de ecuaţia
diferenţială de echilibru (8.11). Înlocuind în aceasta din urmă expresiile
(8.4) şi (8.6) ale celor două funcţii necunoscute se va obţine o ecuaţie
diferenţială cu o singură funcţie necunoscută φ(r), adică funcţia
unghiului de rotire a normalei la planul median.
Funcţia φ(r) îndeplineşte rolul unei funcţii rezolvante, similară
funcţiei de tensiune a lui Airy, întrucât cu ajutorul ei se pot rezolva
problemele privind stările de tensiune şi deformaţie ale plăcii. Astfel,
dacă grosimea plăcii h este constantă, din (8.4) prin multiplicare cu r
rezultă:

iar cu relaţia (8.6), înlocuind în ecuaţia diferenţială de echilibru (8.11)

rezultă ecuaţia:

(8.13)
denumită ecuaţia diferenţială a plăcilor circulare. Ecuaţia se
integrează relativ uşor, observând că se poate scrie sub forma
următoare:

(8.14)
14
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Din această ultimă relaţie se obţine expresia unghiului de rotire φ(r)

prin dublă integrare:

(8.15)
unde constantele de integrare C1 şi C2 se determină pentru fiecare caz
particular punând condiţiile la limită corespunzătoare.

8.7 Ecuaţia diferenţială a plăcilor circulare în funcţia

deplasare w(r)

De multe ori se preferă alegerea săgeţii w(r) drept necunoscută

unică (drept funcţie rezolvantă) a problemei, în locul unghiului de rotire
a normalei φ(r) (figura 8.8). Pentru plăcile de mare rigiditate (cu
deplasări mici), legătura analitică dintre w(r) şi φ(r) se stabileşte relativ
simplu.

Figura 8.8.
15
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Din figura 8.8, notând cu w(r) deplasarea punctelor plăcii aflate pe

un cerc de rază r, se scrie:

(8.16)
adică, la creşterea razei r unghiul φ creşte iar săgeata w scade; iar de
aici:

(8.17)
unde constanta de integrare C3 se determină din condiţia la limită (de
obicei, deplasările pe conturul de rezemare al plăcii sunt nule).
Dacă se lucrează cu această necunoscută w(r), ţinând cont că:

ecuaţia diferenţială a plăcilor circulare (8.13) se transformă astfel:

(8.18)
iar expresiile (8.4) şi (8.6) ale momentelor încovoietoare devin:

(8.19)
Integrarea ecuaţiei (8.18) se efectuează pentru fiecare din porţiunile
plăcii cu forme diferite ale funcţiei T(r), iar numărul constantelor de
integrare crește.

16
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

8.8 Condiţii la limită pentru calculul plăcilor

Rezolvarea unei probleme de placă circulară presupune

determinarea unei funcţii φ(r) care să satisfacă ecuaţia diferenţială
(relaţia 8.13) şi anumite condiţii la limită (condiţii de rezemare) pe
contur. Se subliniază însă faptul că determinarea constantelor de
integrare C1, C2 din (relaţia 8.15) este independentă de calculul
constantei C3 din (relaţia 8.17). Se disting două categorii de condiţii la
limită:
A). Condiţii de rezemare

 pe un contur încastrat al plăcii (figura 8.9), unde φ = 0 şi w =

0, iar între intensităţile momentelor încovoietoare există
relaţia Mt = νMr (în baza relaţiei 8.9).

Figura 8.9.

 pe un contur articulat sau liber al plăcii, pe care nu sunt

aplicate cupluri exterioare, se acceptă că Mr = 0. Pentru cazul
în care pe acest contur se aplică un cuplu exterior uniform
distribuit de intensitate ±m [Nm/m], condiţia la limită va fi
de forma Mr = ±m (figura 8.10).

Figura 8.10.
17
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

 la plăcile care nu au un orificiu central, constanta C2 este

nulă deoarece unghiul de rotaţie, din condiţiile de simetrie,
la r = 0 este nul; astfel, din relaţia (8.15) se obţine C2 = 0.
B). Condiţii de continuitate
În cazul în care placa are mai multe porţiuni de rigiditate diferită
sau mai multe domenii concentrice pe care funcţia T(r) are forme
analitice diferite, se utilizează pentru determinarea constantelor de
integrare condiţiile de continuitate (numărul constantelor de integrare
va fi egal cu dublul numărului de domenii, deoarece expresia unghiului
φ(r) conţine câte două constante de integrare pe fiecare porţiune).
Condiţiile de continuitate exprimă faptul că suprafaţa elastică a plăcii
este o suprafaţă continuă, fără zone de discontinuitate sau variaţii
bruște ale parametrilor geometrici. În formă analitică, această
observaţie fizică, se scrie (figura 8.11):

 la contactul porţiunilor (i) şi (i+1), de rază comună ri+1, din

condiţia de continuitate a deplasărilor rezultă φi = φi+1, cu i
= 1, 2, …, n;
 din condiţia de egalitate a forţelor interioare se poate scrie
că Mr(i) = Mr(i+1), această condiţie fiind echivalentă cu
egalitatea derivatelor unghiurilor de rotaţie pe conturul
comun celor două porţiuni φi’ = φi+1’;

Figura 8.11.

 pentru determinarea constantelor de integrare C3i se scrie

condiţia de egalitate a săgeţilor pe raza comună a porţiunilor
considerate wi = wi+1.

18
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

8.9 Soluționarea ecuațiilor diferențiale pentru plăci

În aplicaţiile practice, se disting frecvent următoarele situaţii:

1/. Dacă intensitatea forţei tăietoare T(r) se poate deduce dintr-o
ecuaţie de echilibru [aşa cum, de exemplu, s-a obţinut relaţia (8.12)],
prin separarea unei porţiuni de placă printr-o secţiune după un contur
circular care nu conţine conturul de rezemare, atunci soluţionarea
problemei porneşte de la ecuaţia în φ (8.14):

care se integrează succesiv de două ori şi se obţine expresia rotirii φ.

Constantele de integrare C1 şi C2 se determină din condiţiile la limită,
care se pun însă, numai în rotirile φ şi momentele încovoietoare Mr.
După determinarea completă a funcţiei φ, se calculează eforturile
secţionale Mr, Mt cu relaţiile (8.4) şi (8.6):

Pentru calculul săgeţilor, se introduce funcţia φ în relaţia (8.17):

şi prin integrare se obţine expresia w, dependentă de o constantă de

integrare C3, care se determină dintr-o condiţie la limită exprimată în
săgeţile w.

2/. În cazul plăcilor cu două sau mai multe contururi de rezemare,

soluţia se obţine pornind de la ecuaţia (8.10):

19
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

(8.20)
a cărei formă dezvoltată este:

(8.21)
Prin integrarea ecuaţiei (8.20) se obţine soluţia pentru w, în cazul
sarcinilor uniform distribuite:

(8.22)
unde R este o rază cunoscută, iar constantele de integrare se află din
condiţiile la limită (în săgeţi, rotiri, momente Mr şi forţe tăietoare).
Calculul tensiunilor. Din expresiile (8.7), se obţin tensiunile
normale în funcţie de momentele secţionale:

distribuţia acestor tensiuni pe grosimea plăcii fiind liniară. Pentru feţele

inferioară şi superioară ale plăcii se obţin valorile extreme (pentru z =
±h/2) din relaţia (8.8):

20
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Tensiunile tangenţiale τrz (utilizând un raţionament similar cu cel de

la stabilirea formulei lui Juravski) se exprimă cu:

(8.23)
adică, tensiunile tangenţiale sunt distribuite parabolic pe grosimea
plăcii (figura 8.12), sunt nule pe suprafeţele superioară şi inferioară ale
plăcii (z = ±h/2), respectiv maxime în suprafaţa mediană (la z = 0):

(8.24)

Figura 8.12.
Despre starea de tensiune într-o serie de puncte caracteristice pe
grosimea plăcii se precizează:

 în punctele situate pe suprafeţele exterioare neîncărcate

ale plăcii starea de tensiune este biaxială; cele trei tensiuni
principale sunt:
σ1 = σr; σ2 = σt; σ3 = 0.
21
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

 dacă pe suprafaţa plăcii acţionează o presiune exterioară

p, atunci şi pe suprafaţa încărcată a plăcii se produce o stare
triaxială de tensiune, cu tensiunile principale:
σ1 = σr; σ2 = σt; σ3 = -p.

 în punctele situate în suprafaţa mediană starea de

tensiune este biaxială, şi anume de forfecare pură;
 în toate celelalte puncte ale plăcii, datorită tensiunilor
tangenţiale din secţiunile cilindrice coaxiale, se produce o stare
de tensiune triaxială;
 secţiunile radiale ale plăcii reprezintă una din suprafeţele
principale, pentru că pe ele nu acţionează tensiuni tangenţiale.
De aceea tensiunea circumferenţială σt este întotdeauna o
tensiune normală principală (de exemplu σ1). Celelalte două
tensiuni normale principale se calculează cu relaţia:

(8.25)
În fibrele extreme ale plăcii, condiţia de rezistenţă după teoria
tensiunilor tangenţiale maxime (Tτ) este:

(8.26)
iar după teoria energiei potenţiale de deviaţie (TED):

(8.27)

22
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Capitolul 9

SOLICITĂRI ÎN DOMENIUL PLASTIC

9.1 Generalităţi

În problemele studiate anterior, s-a admis că materialele se

comportă elastic, în anumite limite de solicitare. Cu alte cuvinte, corpul
deformat are proprietatea de a-şi recăpăta complet dimensiunile și
forma iniţiale după înlăturarea cauzelor care au produs deformaţia.
Ipoteza implică caracterul reversibil al deformaţiei şi corespunde cu
înţelegerea curentă a noţiunii de corp elastic. Comportamentul liniar-
elastic se traduce și prin existenţa unei corespondenţe biunivoce între
deformaţiile specifice şi tensiuni, exprimată matematic printr-o relaţie
liniară cunoscută sub numele de legea lui Hooke (liniaritate fizică).
Punctul limită al domeniului elastic s-a considerat atingerea limitei de
elasticitate σe (practic egală cu limita de proporţionalitate, şi, uneori
apropiată de limita de curgere). Deformaţiile au fost considerate
elastice, tensiunile fiind mai mici decât limita de elasticitate a
materialului.
Există în practica inginerească situaţii în care nu poate fi admisă
legea lui Hooke, din cauzele:

 depăşirea limitei de proporţionalitate a materialului prin

solicitarea produsă;
 materialul nu are o comportare liniar-elastică pentru nici
o valoare a forţelor aplicate.
23
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Analiza stării de tensiune şi deformaţie dincolo de limita de

elasticitate este denumită calcul în domeniul plastic, complexitatea
acestuia depinzând de alura curbei caracteristice a materialului. În
acest scop, curba caracteristică a unui material se schematizează prin
curbe simple, cel mai frecvent prin linii drepte.
Schematizarea curbelor caracteristice. Cele mai frecvente
schematizări ale curbelor caracteristice sunt prezentate în figura 9.1 (a-
e):

Figura 9.1 (a-b)

Curba de schematizare din figura 9.1 (a), denumită curbă
caracteristică cu zonă de întărire (ecruisare), se adoptă pentru
materialele care nu au o limită de curgere pronunţată sau au un palier
scurt de curgere (aliaje de aluminiu, oţeluri aliate). Materialul care
corespunde acestei schematizări se numeşte elasto-plastic. Cele două
drepte prin care se schematizează curba caracteristică sunt date de:

(9.1)
unde E – modulul de elasticitate, σc – limita de curgere, εc – lungirea
specifică corespunzătoare limitei de curgere, Ep – modulul de
plasticitate.

24
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Dacă se înlocuieşte εc = σc/E, ultima ecuaţie din (9.1) se mai poate

scrie:

(9.2)
În figura 9.1 (b) este prezentată schematizarea pentru materialele
ideal elasto-plastice (schematizare Prandtl), la care palierul de
curgere are o lungime mare (oţeluri cu conţinut scăzut de carbon,
cupru, aluminiu). În acest caz, zona deformaţiilor plastice se
schematizează printr-o linie orizontală (Ep = 0), adică după atingerea
limitei de curgere tensiunea nu mai creşte:

(9.3)
În ambele schematizări, pe zona deformaţiilor liniar-elastice s-a
considerat că tensiunea σ creşte proporţional cu lungirea specifică ε,
zona de proporţionalitate extinzându-se până la valoarea σc.

Figura 9.1 (c-d)

Pentru materialele rigido-plastice, la care deformaţiile elastice
sunt neglijabile în comparaţie cu cele plastice (E → ∞), curba
caracteristică se poate schematiza printr-o singură linie dreaptă
înclinată (figura 9.1 c), având ecuaţia:
25
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

(9.4)
În acest caz materialul este considerat rigid până la limita de
curgere, iar apoi plastic. Într-o serie de probleme practice, în care
deformațiile elastice se pot neglija în comparație cu cele plastice, curba
caracteristică se poate schematiza printr-o singură dreaptă orizontală,
corespunzătoare limitei de curgere (figura 9.1 d). Materialul se numeşte
în acest caz ideal plastic.
Pentru materialele a căror curbă caracteristică prezintă liniaritate
pe o porţiune redusă a domeniului elastic (aliaje de cupru), curba
caracteristică se schematizează printr-o curbă continuă (figura 9.1 e) şi
poate fi exprimată analitic cu relaţia:

(9.5)
unde n şi E0 sunt constante ce se determină în baza perechilor de valori
(σ, ε), determinate experimental; astfel, introducând (σ1, ε1) şi (σ2, ε2)
în ecuaţia (9.5), se obţin valorile constantelor n și E0:

Figura 9.1 (e)

(9.6)
Schematizările prezentate sunt aplicabile şi pentru starea de
forfecare, adică între tensiunea tangenţială τ şi lunecarea specifică γ.
26
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

9.2 Întinderea barelor drepte în domeniul plastic

Se consideră o bară dreaptă de lungime L, cu aria secţiunii

transversale constantă A, solicitată de o forţă axială N. Tensiunile
normale din secţiunea transversală se calculează cu relaţia dedusă
pentru stările elastice liniare:

(9.7a)
deoarece această relaţie se bazează pe ipoteza lui Bernoulli (nu
neapărat pe legea lui Hooke). Pentru o anumită tensiune σ se determină
lungirea specifică ε din diagrama caracteristică a materialului, lungirea
totală fiind:

(9.7b)
Pentru schematizarea curbei caracteristice dată în figura 9.1 (a),
lungirea peste limita de curgere (σ > σc), utilizând relaţia (9.1), devine:

(9.8)
În cazul unui material rigido-plastic (E → ∞), a cărui curbă
caracteristică este schematizată în figura 9.1 (c), când se neglijează
deformaţia elastică, se obţine:

(9.9)
În cazul modulului de plasticitate neglijabil (Ep → 0) lungirea
plastică devine nedefinită, adică aceasta creşte, chiar dacă forţa
aplicată (corespunzătoare limitei de curgere), se menţine constantă.
27
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Pentru o schematizare printr-o curbă continuă (figura 9.1 e) lungirea

totală se determină cu:

(9.10)

9.3 Încovoierea barelor drepte în domeniul plastic

Se consideră o bară dreaptă solicitată la încovoiere plană pură, axa

de simetrie Oy a secţiunii fiind situată în planul longitudinal al forţelor,
iar axa neutră Oz fiind perpendiculară pe planul forţelor (figura 9.2).
Materialul are o curbă caracteristică la compresiune identică cu cea de
la tracţiune. Momentul încovoietor are o valoare suficient de mare
pentru a produce şi deformaţii plastice (Mi > σc Wz). Axa neutră împarte
secţiunea transversală de arie A în două zone, una întinsă şi cealaltă
comprimată prin încovoiere.

Figura 9.2.
Datorită valabilităţii ipotezei lui Bernoulli, ca şi în cazul încovoierii
liniar-elastice, lungirea specifică pentru o fibră situată la distanţa y de
axa neutră, se exprimă în funcţie de raza de curbură a fibrei medii
deformate:
28
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

(9.11)
Lungirilor specifice ε le corespund tensiunile normale σ orientate în
lungul fibrelor, relaţia dintre acestea fiind reprezentată de curba
caracteristică a materialului σ = f(ε). Cu relaţia (9.11) se poate scrie
pentru oricare punct al secţiunii:

(9.12)
ceea ce arată că tensiunile normale de încovoiere sunt repartizate faţă
de axa neutră pe înălţimea secţiunii după o lege asemănătoare cu cea
exprimată de curba caracteristică a materialului. Din relaţiile:

(9.13)

(9.14)
se obţine poziţia axei neutre în absenţa forţei axiale (9.13), respectiv
relaţia dintre tensiunile normale σ şi momentul încovoietor Mi (9.14).
Integralele din ecuaţiile (9.13) şi (9.14) se pot calcula, dacă se admite
curba caracteristică a materialului şi forma secţiunii.
Cazul materialului ideal elasto-plastic. Se consideră un material
ideal elasto-plastic, adică un material a cărui curbă caracteristică este
schematizată în figura 9.1 (b) prin două drepte, prima de modul de
elasticitate E, iar cea de-a doua de modul de plasticitate Ep = 0.
În figura 9.3 este prezentată starea de tensiune în secţiunea
transversală a barei la creşterea momentului încovoietor.
(a) La o valoare redusă a momentului încovoietor tensiunile elastice
se determină cu relația lui Navier, fiind distribuite liniar pe înălţimea
secţiunii (figura 9.3a). Axa neutră trece prin centrul de greutate al
secţiunii transversale.
29
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

(b) Tensiunea maximă devine egală cu limita de curgere (figura

9.3b), dacă momentul încovoietor atinge valoarea Mc:

(9.15)

Figura 9.3.
(c) La creşterea în continuare a momentului încovoietor se
realizează o stare elastico-plastică. Relaţia lui Navier nu mai este
aplicabilă, iar axa neutră nu mai trece prin centrul de greutate (decât
în cazul particular când este şi axă de simetrie a secţiunii), zona
plastică apărând în punctele cele mai depărtate de axa neutră (figura
9.3c).
(d) Pe măsură ce momentul încovoietor creşte, zona plastică se
propagă spre axa neutră (figura 9.3d), iar zona elastică se micşorează.
(e) Pentru o valoare limită a momentului încovoietor ML, întrega
secţiune ajunge în stare plastică.
Pentru o stare elasto-plastică (Mc < Mi < ML)) tensiunile se pot
determina cu relaţiile (9.3) şi (9.11), astfel:

(9.16)

30
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Ordonata yc (măsurată de la axa neutră) delimitează zona plastică

de cea elastică. Se presupune că zona (1) a secţiunii este solicitată la
tracţiune prin încovoiere, iar zona (2) la compresiune. Utilizând
expresiile tensiunilor (9.16), ecuaţia de echivalenţă (9.13) permite
determinarea poziţiei axei neutre:

rezultând:

(9.17)
unde A1p şi A2p reprezintă ariile suprafeţelor marginale deformate
plastic, iar Se momentul static al zonei centrale elastice faţă de axa
neutră a stării elasto-plastice.
În cazul particular al secţiunii solicitate în întregime plastic se
obţine:

(9.18)
adică aria zonei întinse este egală cu aria zonei comprimate prin
încovoiere. Din relaţia de echivalenţă (9.14) se determină expresia
momentului încovoietor:

(9.19)
Din expresia (9.19) rezultă:

(9.20)
31
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

unde:

We - modulul de rezistenţă al zonei elastice faţă de axa neutră a stării

elasto-plastice, iar

Sp - suma valorilor absolute ale momentelor statice calculate pentru

zonele plastice faţă de axa neutră a stării elasto-plastice.
Pentru cazul particular al secţiunii solicitate numai plastic (We = 0)
rezultă expresia momentului încovoietor limită ML:

(9.21)
La această valoare a momentului încovoietor, secţiunea lucrează ca
o articulaţie (articulaţie plastică) şi nu mai poate prelua creşterea de
moment încovoietor.

9.4 Torsiunea barelor drepte în domeniul plastic

Se consideră o bară dreaptă de secţiune circulară solicitată la

torsiune cu momentul Mt. Un element de suprafaţă de arie dA din
secţiunea transversală se deplasează pe un arc de cerc. Lunecarea
specifică din dreptul elementului de suprafaţă este proporţională cu
unghiul de torsiune specific θ şi cu raza r a elementului la centrul
secţiunii circulare:

(9.22)

32
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Relaţia dintre tensiunile tangenţiale τ şi lunecarea specifică γ este

dată de curba caracteristică a materialului:

(9.23)
ceea ce arată că tensiunile tangenţiale τ sunt repartizate în secţiunea
transversală după o lege asemănătoare cu cea exprimată prin curba
caracteristică a materialului.
(a) Pentru o valoare mică a momentului de torsiune Mt, tensiunile
tangenţiale τ se distribuie liniar în lungul razei (figura 9.4a), valoarea
lor determinându-se cu relaţia:

(9.24)
(b) Tensiunea tangenţială maximă τmax devine egală cu cea
corespunzătoare limitei de curgere, dacă momentul de torsiune este
egal cu Mtc (figura 9.4b):

(9.25)

Figura 9.4.
(c) Dacă momentul de torsiune creşte peste această valoare Mtc,
secţiunea trece în starea elasto-plastică, tensiunile tangenţiale
distribuindu-se în lungul razei după curba caracteristică schematizată
(figura 9.4c). Raza rc delimitează zona plastică de cea elastică. Pe
măsură ce momentul de torsiune creşte, zona elastică centrală se
micşorează.
33
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Relaţia dintre tensiunile tangenţiale şi momentul de torsiune este

dată de relaţia de echivalenţă:

(9.26)
Pentru o valoare a momentului de torsiune (Mtc < Mt < ML), cu relaţia
(9.22), tensiunile se pot exprima astfel:

(9.27)
unde raza rc satisface relaţia:

(9.28)
Cu [τ = (τc/rc) r] expresia momentului de torsiune (9.26) devine
pentru starea elasto-plastică:

(9.29)
(d) La valoarea limită a momentului MtL, toată secţiunea ajunge în
stare plastică (figura 9.4d).
În cazul particular al secţiunii solicitate numai plastic (rc = 0) se
obţine valoarea limită a momentului de torsiune:

(9.30)
Din relaţiile (9.25) şi (9.30) rezultă raportul:

(9.31)
care arată că momentul de torsiune trebuie să crească cu 33% pentru a
aduce bara din starea elastică limită în starea plastică limită.
34
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

9.5 Tensiuni remanente

În cazul unei solicitări peste limita de elasticitate, la încetarea

acţiunii forţelor rămân deformaţii permanente (numite şi remanente).
Dacă materialul ascultă de legea lui Hooke, atunci fenomenul de
deformare în timpul descărcării se realizează liniar cu un modul de
elasticitate E egal cu cel al încărcării. Dacă tensiunile în corpul solid nu
sunt distribuite uniform, după încetarea acţiunii forţelor care au creat
o stare elasto-plastică, corpul rămâne solicitat prin eforturi interne,
numite tensiuni remanente.
Tensiuni remanente la solicitarea de încovoiere plastică.
Considerând o grindă dreaptă de secţiune dublu simetrică, solicitată la
încovoiere plană pură peste limita de elasticitate, se prezintă modul de
determinare a tensiunilor remanente. Materialul se consideră a fi ideal
elasto-plastic, cu aceeaşi curbă caracteristică la tracţiune şi
compresiune. În plus, se admite că ipoteza lui Bernoulli se realizează şi
în timpul descărcării. În figura 9.5 este prezentată diagrama tensiunilor
din starea elasto-plastică, diagrama tensiunilor de descărcare şi
diagrama tensiunilor remanente. Prin încărcare se aplică grinzii un
moment încovoietor, conform relaţiei (9.20):

Descărcarea echivalează cu suprapunerea unui moment egal şi de

sens contrar, sub acţiunea căruia grinda se comportă liniar şi satisface
relaţia lui Navier:

Din egalitatea acestor două expresii se obţine valoarea tensiunii

maxime de descărcare:

(9.32)
35
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Tensiunile remanente se obţin ca diferenţa dintre tensiunile

corespunzătoare încărcării şi descărcării, valorile maxime fiind:

(9.33)

Figura 9.5.
Tensiuni remanente la solicitarea de torsiune plastică. Valorile
tensiunilor remanente se determină considerând descărcarea ca o
aplicare a unui moment de torsiune de sens contrar celui iniţial ce a
produs solicitarea în regimul elasto-plastic. Tensiunile tangenţiale
repartizate liniar în lungul razei, produse de către momentul de torsiune
la descărcare, sunt:

(9.34)
şi devin, cu relaţia (9.29):

(9.35)

36
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Tensiunile remanente (figura 9.6) rezultă prin diferenţă:

(9.36)
La o descărcare din starea plastică (rc = 0) rezultă:

(9.37)

Figura 9.6.

9.6 Criterii de plasticitate

Pentru o stare oarecare de solicitare, apariţia deformaţiile plastice

se determină cu ajutorul criteriilor de plasticitate. Criteriile de
plasticitate constituie o extindere la calculul de plasticitate a teoriilor
de rezistenţă.

37
 Noţiuni de Teoria Elasticităţii

Prima formulare a unui criteriu de plasticitate îi aparţine lui Saint

Venant (1797-1886) pe baza experienţelor lui H.E. Tresca (1814-1885).
Conform acestui criteriu, apariţia stării plastice este rezultatul
creşterii tensiunilor tangenţiale maxime peste o anumită limită.
Astfel, starea plastică se produce dacă tensiunea tangenţială maximă
devine egală cu tensiunea tangenţială corespunzătoare apariţiei curgerii
într-o epruvetă solicitată la întindere simplă:

(9.38)
Criteriul mai admite că tensiunea tangenţială maximă rămâne egală
cu această valoare în timpul procesului de plastificare.
În cazul general, când tensiunile principale au valori diferite (σ1 < σ2
< σ3), cunoscând expresia tensiunii tangenţiale maxime, criteriul de
plasticitate devine:

(9.39)
În calculul de plasticitate se utilizează frecvent şi criteriul de
plasticitate Huber – Hencky - Mises, conform căruia apariţia
deformaţiilor plastice este rezultatul creşterii energiei de
deformaţie modificatoare de formă peste o anumită limită. Astfel,
starea plastică apare când energia de deformaţie devine egală cu cea
care produce apariţia curgerii în starea liniară de tensiune:

(9.40)
Cu expresia generală a energiei de deformaţie modificatoare de
formă se obţine:

(9.41)
38