10

Elemente finite de placă

10.1 Încovoierea plăcilor

10.1.1 Introducere

Plăcile pot fi considerate forme particulare de solide tridimensionale,

a căror tratare nu prezintă dificultăţi teoretice, cel puţin în cazul elastic.
Totuşi grosimea unor asemenea structuri este foarte mică comparată cu
celelalte dimensiuni şi o tratare numerică directă tridimensională se
dovedeşte nu numai costisitoare dar poate duce şi la serioase probleme de
condiţionare a ecuaţiilor, deci la erori mari în rezultate. Pentru a simplifica
rezolvarea şi pentru a evita asemenea situaţii de proastă condiţionare se
introduc anumite ipoteze. Evident aceste ipoteze conduc la o serie de
aproximaţii. Deci tratarea numerică ea însăşi aproximativă porneşte de la o
teorie aproximativă.
Teoria plăcilor subţiri este bazată pe ipotezele formulate de
Kirchhoff în 1850. Numele lui Kirchhoff este asociat în mod obişnuit cu
această teorie, deşi aceleaşi ipoteze au fost prezentate şi de Sophie Germain
în 1811.
Teoria plăcilor groase se bazează pe ipotezele mai largi emise de
Reissner în 1945 şi într-o manieră uşor diferită de Mindlin în 1951. Teoriei
plăcilor groase i se asociază de aceea denumirea Reissner-Mindlin.
În teoria plăcilor subţiri este posibil să se reprezinte starea de
deformaţie utilizând o unică mărime şi anume w. Aceasta este deplasarea
278 Elemente finite de placă Capitolul 10

laterală a planului median al plăcii. Evident o asemenea formă este

ireductibilă. Atingerea acestei forme determină introducerea derivatelor de
ordinul doi ale lui w pentru definirea deformaţiilor şi ca urmare trebuie să se
impună condiţii de continuitate între elementele finite nu numai pentru
funcţia w ci şi pentru derivatele acesteia de primul ordin. Deci în nodurile
elementelor este necesar să se utilizeze atât valorile cât şi pantele lui w
pentru a se putea asigura continuitatea impusă. Determinarea funcţiilor de
interpolare necesare este din acest motiv destul de dificilă. Utilizarea
funcţiilor de interpolare care asigură continuitatea necesară conduce la
elemente compatibile. În practică se utilizează şi funcţii de interpolare mai
simple care nu asigură continuitatea impusă decât în noduri, se utilizează
deci şi elemente incompatibile sau ne-conforme. Verificarea convergenţei în
cazul utilizării elementelor ne-conforme se face cu patch-test. De multe ori
elementele ne-conforme sunt nu numai mai simple dar conduc şi la rezultate
superioare. Dificultatea de a impune continuitatea C 1 asupra funcţiilor de
interpolare a condus la diverse metode de a evita această cerinţă între care
se încadrează şi formulările mixte şi hibride ale metodei elementelor finite.
Există deci trei teorii de bază în care se studiază încovoierea elastică
a plăcilor:

a) Teoria clasică Kirchhoff a plăcilor subţiri. Această teorie în care

nu se ţine cont de deformaţia transversală prin forfecare este în mod obişnuit
preferată de ingineri datorită simplităţii sale. Este o teorie echivalentă cu
teoria Euler-Bernoulli de la bare.
b) Teoria Mindlin-Reissner. În această teorie se includ şi
deformaţiile transversale din forfecare. Teoria este echivalentă cu teoria
Timoshenko de la bare.
c) Teoria tridimensională. În această teorie plăcile sunt tratate ca
solide (deformabile) tridimensionale. Are neajunsul că în cazul plăcilor
subţiri rezultă matrice prost condiţionate care determină erori de rotunjire
mari. Au fost propuse însă căi de a ocoli această dificultate şi fără îndoială
analiza bazată pe această procedură este cea mai precisă.

10.1.2 Mărimi caracteristice

Mărimile caracteristice plăcilor sunt prezentate în figurile următoare.

Capitolul 10 Elemente finite de placă 279

y(v)

y

x
x(u)

z(w)

Fig. 10.1. Deplasări şi rotaţii.

y(v)

Mx
My
Mxy
x(u)
Mxy

z(w)

Fig. 10.2. Momente rezultante.

y(v)

Sx
Sy
x(u)

z(w)

Fig. 10.3. Forţe de forfecare rezultante.

10.1.3 Ecuaţiile generale de echilibru

Atât în studiul plăcilor cât şi al învelitorilor se fac două ipoteze

importante şi anume:
280 Elemente finite de placă Capitolul 10

a) Se presupune că dreptele normale la planul median rămân drepte

şi după deformaţie;
b) Se presupune că tensiunea normală z este egală cu zero.

Se consideră în continuare că în planul median deplasările uo şi vo

sunt egale cu zero. În această ipoteză deplasările într-un punct oarecare, la
distanţa z de planul median, se pot scrie:
u  x z (10.1)
v   y z (10.2)

w  wo (10.3)
Deformaţiile vor fi separate în plane (sau de încovoiere) şi
transversale (sau de forfecare) deci
 
 0
 
 x 
   x 
x

    y    z 0     zL (10.4)
   y  y 
 xy   
 y x 
şi
 w 
  xz   x   x 
         w     w (10.5)
  yz   y   
 y 
Momentele rezultante se definesc prin:
t/2 t/2 t/2

M x    x zdz , M y    y zdz , M xy     xy zdz (10.6)

t/2 t/2 t/2

iar forţele tăietoare rezultante prin:

t/2 t/2

Sx   xz dz , S y   yz dz (10.7)
t/2 t/2

Prin utilizarea legii constitutive, momentele rezultante pot fi exprimate în

funcţie de derivatele deplasărilor astfel:
Capitolul 10 Elemente finite de placă 281
M 
 x
M   M y   DL (10.8)
M 
 xy 
unde D corespunde stării plane de tensiuni. Matricea D se obţine din ecuaţia
constitutivă a mediului izotrop liniar elastic impunând z egal cu zero şi
eliminând  z .
În mod asemănător se obţine pentru forţele de forfecare rezultante
Sx 
S      (  w) (10.9)
Sy 
unde în cazul elasticităţii izotrope
    Gt (10.10)
Prin  se ţine cont de distribuţia neuniformă în realitate a tensiunii de
forfecare pe înălţimea secţiunii. Pentru secţiunea dreptunghiulară omogenă:
5
 (10.11)
6
şi corespunde unei distribuţii parabolice de tensiuni de forfecare. Ecuaţiile
de echilibru se pot scrie în forma:
LT M  S  0 (10.12)
T S  q  0 (10.13)
unde q este forţa distribuită în direcţia axei z.

10.1.4 Plăci subţiri

În teoria plăcilor subţiri se neglijează deformaţiile din forfecare deci

relaţia (10.9) devine:
  w  0 (10.14)
Se poate obţine acum forma ireductibilă a ecuaţiilor asociate plăcilor subţiri.
Aplicând operatorul  T relaţiei (10.12), utilizând apoi (10.13) şi (10.8), iar
în final înlocuind  din (10.14) se obţine ecuaţia scalară:
( L) T DLw  q  0 (10.15)
unde operatorul L este
282 Elemente finite de placă Capitolul 10

 2 2 2 
( L) T   2 2 (10.16)
 x y 2 xy 
Având în vedere forma lui D se obţine ecuaţia biarmonică a încovoierii
plăcilor
4 w 4 w 4 w 12(1  2 )
 2   q 0 (10.17)
x 4 x 2 y 2 y 4 Et 3

10.2 Elemente finite de placă

10.2.1 Introducere

Încă de la începuturile dezvoltării MEF o parte importantă a

cercetării a fost dedicată analizei structurilor formate din plăci şi învelitori.
Asupra acestui subiect s-au publicat un mare număr de lucrări. S-au
formulat numeroase teorii şi principii variaţionale pentru a depăşi
dificultăţile care apar în analiză. Totuşi în ciuda acestui efort considerabil de
cercetare sunt necesare noi studii pentru a pune la dispoziţia practicii
inginereşti programe care să permită obţinerea unor rezultate de calitate,
fără costuri excesive.
În esenţă dezvoltarea elementelor de placă şi învelitoare se bazează
pe una din direcţiile:
1) Utilizarea şi discretizarea unei teorii particulare de învelitoare.
2) Utilizarea şi discretizarea ecuaţiilor continuum-ului
tridimensional
3) Suprapunerea matricelor de rigiditate a elementului de placă
încovoiată şi a elementului de membrană într-un sistem global de axe de
coordonate.
Fiecare dintre cele trei direcţii are atât avantaje cât şi dezavantaje şi
este greu să se stabilească care dintre ele ar fi mai avantajoasă în privinţa
preciziei, costului sau simplităţii de utilizare. Prima direcţie utilizată a fost
cea de la punctul 3 (în anii 60) apoi sau utilizat şi celelalte.
În modelarea tridimensională (continuum 3D) nu se ţine cont de o
caracteristică evidentă a plăcilor şi învelitorilor şi anume că grosimea este
mică în comparaţie cu celelalte dimensiuni. S-a observat că la plăcile de
grosime moderată sau mică are loc aşa numita blocare în deplasări
(displacement locking). Pentru a corecta acest fenomen se utilizează moduri
Capitolul 10 Elemente finite de placă 283

de deplasare incompatibile şi integrarea redusă. Totuşi convergenţa

elementelor 3D nu este garantată.
Teoria clasică a învelitorilor se bazează pe utilizarea ipotezei
Kirchhoff-Love şi anume: normalele la suprafaţa medie nedeformată rămân
normale la suprafaţa medie şi după deformare. Se obţin ecuaţii diferenţiale
de ordinul 2 pentru deplasările din planul plăcii şi o ecuaţie diferenţiala de
ordinul 4 pentru deplasarea normală la placă. De aceea elementele bazate pe
această teorie trebuie să asigure o continuitate cel puţin C1. Pentru
deplasările de membrană se folosesc în mod obişnuit funcţii de interpolare
de ordin inferior funcţiilor utilizate la interpolarea deplasării transversale.
Aceasta duce la apariţia de goluri sau suprapuneri între două elemente
vecine care nu se găsesc în acelaşi plan. Se lucrează în prezent atât cu
elemente conforme (elemente la care se asigură continuitatea C1) cât şi cu
elemente neconforme (elemente la care se nu asigura continuitatea C1 în
lungul laturilor ci eventual numai în noduri). Asigurarea unei continuităţi
exact C1 nu este o problema simplă. În acest scop se pot utiliza:
- noduri la mijloc de latură;
- secvenţe polinomiale incomplete;
- elemente dreptunghiulare;
- funcţii de interpolare de ordin superior.
Se demonstrează că este imposibil să se specifice o expresie polinomială
care să asigure compatibilitatea atunci când în noduri sunt specificate doar
w şi pantele sale.
Se utilizează de asemenea elementele de învelitoare degenerată. Se
include efectul forfecării transversale şi se utilizează ipoteza Reissner (sau
Mindlin) şi anume: punctele de pe normala la suprafaţa medie nedeformată
rămân după deformare pe o dreaptă. Se discretizează ecuaţiile de câmp 3D
direct în funcţie de variabilele nodale. Ecuaţiile de echilibru exprimate în
variabilele independente (deplasări şi rotaţii) sunt ecuaţii diferenţiale de
ordinul 2 şi ca urmare la acest tip de elemente se cere doar o continuitate C0
a funcţiilor de formă. La acest tip de elemente, pe măsură ce scade
grosimea, energia de lunecare transversală creşte în raport cu energia de
încovoiere. La grosimi mici rigiditatea din forfecare este dominantă iar
efectul de încovoiere devine nesemnificativ. Fenomenul este cunoscut sub
numele blocare în forfecare (shear-locking).
Vor fi prezentate în continuare câteva tipuri de elemente de placă
încovoiată. S-au dezvoltat în general elemente de placă cu trei sau patru
noduri. Numărul de grade de libertate pe nod poate fi 6 sau 5 după cum se ia
în consideraţie sau nu, rotaţia pe direcţia normală la planul plăcii. Gradele
de libertate pe nod sunt trei translaţii şi trei sau două rotaţii. Având în
284 Elemente finite de placă Capitolul 10

vedere strict încovoierea, pe nod se utilizează trei grade de libertate: w, x =

w,y, y = -w,x

10.2.2 Elementul Zienkiewicz bazat pe teoria Kirchhoff

Se prezintă unul dintre cele mai populare elemente triunghiulare

neconforme - elementul Zienkiewicz. Elementul de placă încovoiată se
bazează pe utilizarea pentru exprimarea deplasării transversale w a
polinoamelor (în coordonate triunghiulare):
L1 , L2 , L3 , L1 L2 , L2 L3 , L3 L1 , L12 L2 , L22 L3 , L23 L1 (10.18)
Pe nod sunt 3 necunoscute: deplasarea w şi cele două rotiri corespunzătoare.
Pentru determinarea funcţiilor de interpolare se are în vedere că:
 L1  L2  L 
   3 
x x L1 x L2 x L3
(10.19)
1     
 b1  b2  b3 
2  L1 L2 L3 

 L1  L2  L 
   3 
y y L1 y L2 y L3
(10.20)
1     
 c1  c2  c3 
2  L1 L2 L3 
unde
2  b1 c2  b2 c1
b1  y 2  y 3 (10.21)
c1  x 3  x 2
termenii cu alţi indici se obţin prin permutarea ciclică a indicilor. Rezultă
funcţiile de interpolare:
 
 3L21  2 L31 
 
  2 1   1 
N 1   b3  L1 L2  L1 L2 L3   b2  L3 L1  L1 L2 L3  (10.22)
T 2

  2   2 
  2 1   1 
  c3  L1 L2  2 L1 L2 L3   c2  L3 L1  2 L1 L2 L3 
2
Capitolul 10 Elemente finite de placă 285

corespunzătoare nodului 1. Expresii similare se obţin şi pentru celelalte

noduri. Având funcţiile de interpolare se determină matricea de rigiditate în
modul standard. Deşi este larg utilizat şi răspândit şi deşi de obicei are
proprietăţi bune de convergenţă elementul nu trece de patch test în
configuraţii aleatoare ale reţelei de elemente finite. A fost propusă o
îmbunătăţire a acestui element de către Specht (1988) obţinându-se probabil
cel mai eficient element finit din această clasă. Pentru exprimarea lui w se
utilizează polinoamele:
L1 , L2 , L3 , L1 L2 , L2 L3 , L3 L1 ,

L21 L2 
1

L L L 31   3  L1  1  3 3  L2  1  3 3  L3 ,
2 1 2 3

(10.23)
1

L22 L3  L1 L2 L3 31   1  L2  1  3 1  L3  1  3 1  L1 ,
2

1

L23 L1  L1 L2 L3 31   2  L3  1  3 2  L1  1  3 2  L2
2

unde
l 32  l 22 l12  l 32 l 22  l12
1  , 2  , 3  (10.24)
l12 l 22 l 32
Rezultă funcţiile de interpolare (i,j,k = o permutare ciclică de 1,2,3):

 P  P  P  2 P  P  
 i i3 k 3 i 6 k 6

N i   b j  Pk  6  Pk  3   bk Pi  6 
T
(10.25)
  c j  Pk  6  Pk  3   ck Pi  6 
 

10.2.3 Elementul DKT bazat pe teoria Kirchhoff discretă

Elementul este cunoscut sub numele DKT sau QQ3 sau KC.
Principalele caracteristici sunt:
- se consideră o teorie de placă incluzând deformaţiile din forfecare;
- mărimile independente sunt deplasarea w şi rotirile x şi y;
- se cere o continuitate Co;
- energia de forfecare se neglijează;
- ipotezele Kirchhoff se impun într-o manieră discretă în lungul
laturilor elementului;
286 Elemente finite de placă Capitolul 10

Teoria plăcilor care include şi deformarea din forfecare (teoria

Reissner sau Mindlin) utilizează o generalizare a ipotezei Kirchhoff şi
anume: punctele plăcii aflate iniţial pe normala la suprafaţa medie
nedeformată ramân după deformare pe o linie dreaptă dar care nu este
neapărat normală la suprafaţa medie deformată. Deplasările se pot exprima
utilizând relaţiile:
u  z x  x, y , v  z y  x, y , w  w x, y (10.26)
unde w este deplasarea transversală, iar x şi y sunt rotaţiile normalei la
suprafaţa medie nedeformată în planele x-z şi y-z. (În teoria de placă
Kirchhoff x = -w,x iar y = -w,y).
Deformaţiile de încovoiere au expresiile (liniare pe grosime):
 b  z (10.27)
unde cele trei componente ale curburii sunt:
  
x ,x
 
    y,y  (10.28)
 x , y   y ,x 
Deformaţiile de lunecare au expresiile (constante pe grosime):
 w, x  x 
   (10.29)
 w, y  y 
Ca şi în teoria de placă Kirchhoff starea de tensiune este definită
presupunând o stare plană de tensiuni (z = 0) şi cu acceptarea anizotropiei
plane (nici-un cuplaj între b si ). Ca urmare:
  D D12 D13 
x 11
   
b   y   z D21 D22 D23   zD (10.30)
 xy   D31 D32 D33 
şi
  xz   E13 E 23 
s        E
E 33 
(10.31)
 yz   E 32
Energia de deformare are expresia:
U  Ub  U s (10.32)
unde
Capitolul 10 Elemente finite de placă 287
1 T
Ub    Db  dA
2A
(10.33)

1 T
Us    Ds  dA
2A
(10.34)

h/ 2

Db   D z dz (10.35)
 h/ 2

h/ 2

Ds   E z dz (10.36)
 h/ 2

În mod obişnuit se modifică forma lui Ds pentru a ţine cont de

neuniformitatea tensiunii de forfecare pe grosimea plăcii:
h/ 2

Ds  k  E z dzk (10.37)
 h/ 2

În cazul plăcii izotrope omogene de grosime constantă cele două

matrice sunt:
 
3 1  0 
Eh
Db   1 0  (10.38)
12 1  2   1 
0 0 2 
Ehk  1 0
Ds  (10.39)
2 1   0 1
unde E şi  sunt modulul lui Young şi coeficientul lui Poisson iar k este un
factor de corecţie luat în general egal cu 5/6.
În cazul plăcii ortotrope cele două matrice sunt:
 
 Exh
3
x E y h 3 
0

 12 1   
 
x y 
12 1  x y  

 x E y h
3
E y h3 
Db   0
     (10.40)
 12 1  x  y 12 1   x  y 
 h3 E x E y 
 0 0 
 
24 1  x y  
288 Elemente finite de placă Capitolul 10

 khE x 
 
 0
 2 1  x y 
Ds   khE y  (10.41)

 
 0 
 2 1  x y 
Prin definiţie momentele încovoietoare M şi forţele tăietoare Q se
obţin integrând tensiunile:
M 
x
  h/ 2
M   M y    b zdz  Db (10.42)
 M xy   h/ 2

Qx  h/ 2

Q     k  s dzk  Ds  (10.43)
Qx   h/ 2

La plăcile subţiri deformaţiile şi tensiunile din forfecare sunt mici şi

ca urmare energia de deformaţie din forfecare este neglijabilă în raport cu
energia de deformaţie din încovoiere. De aceea se consideră că:
U  Ub (10.44)
Se impune condiţia Kirchhoff legând rotaţiile normalei la suprafaţa
medie de deplasările transversale. Acest scop este atins având în vedere
următoarele consideraţii:
a) Gradele de libertate nodale sunt w, x si y.
b) În punctele nodale rotaţiile sunt x = w,y şi y = -w,x.
c) Se impun condiţiile Kirchhoff în anumite puncte discrete.
În cazul în care se lucrează cu un element triunghiular, cu noduri la
colturi (9 grade de libertate de încovoiere), se fac următoarele observaţii:
1) Se consideră o variaţie pătratică pentru x şi y:
6 6
 x   N i  xi ,  y   N i  yi (10.45)
i 1 i 1

unde xi si yi sunt valorile în noduri şi la mijloacele laturilor. Funcţiile de

interpolare utilizate sunt:
1 
N 1  2 1         (10.46)
2 
N 2   2  1 (10.47)

N 3   2  1 (10.48)
Capitolul 10 Elemente finite de placă 289
N 4  4 (10.49)

N 5  4 1     (10.50)

N 6  4 1     (10.51)
Punctele nodale şi axele de coordonate de sunt prezentate în figura
următoare:

1
3

1/2 5 4

1 6 2 
0 1/2 1
Fig. 10.4. Elementul DKT.
2) Ipoteza Kirchhoff este impusa în nodurile de colţ (1,2 si 3) prin:
 w,x  x 
   0 (10.52)
 w, y  y 
iar in nodurile de mijloc de latura (4,5 si 6) prin:
w, s   s  0 (10.53)
s fiind direcţia tangentă la laturile elementului. Direcţia s pozitivă este în
sens antiorar.
3) Variaţia lui w în lungul laturilor este cubică, iar a lui w,s
parabolică:
3 1 3 1
w, sk    w, si  w j  w, sj (10.54)
2lij 4 2lij 4
unde w,sk corespunde mijlocului laturii i-j, iar w,si şi w,sj corespunde
capetelor i şi j ale laturii. Mărimea lij este lungimea laturii i-j.
4) În lungul laturilor se impune o variaţie liniară pentru n:


1
 nk   ni   nj
2
 (10.55)

unde ,nk corespunde mijlocului laturii i-j, iar ,ni şi ,nj corespunde
capetelor i şi j ale laturii. Direcţia n este normala la laturile elementului şi
are sensul pozitiv spre exteriorul elementului.
Legat de condiţiile pe frontiera elementului se pot face remarcile:
290 Elemente finite de placă Capitolul 10

- deoarece w are o variaţie cubică în lungul laturilor rezultă că w,s

are o variaţie pătratică şi la fel şi s;
- deoarece w,s coincide cu s în trei puncte pe fiecare latură rezultă
că ipoteza Kirchhoff (s=0) este satisfăcută pe întregul contur.
Rezultă de asemenea că w, w,s , s şi n sunt compatibile (păstrează
continuitatea la trecerea de la un element la altul).
Pentru a exprima x şi y în funcţie de gradele de libertate nodale:

U T  w1 x1  y1 w2 x 2 y2 w3 x 3  y 3  (10.56)
se utilizează relaţiile geometrice:
 x  c  s  n 
      (10.57)
 y   s c   s 
şi
 w, s  c s x 
 w,    s c  (10.58)
 n   y 
unde c  cos x , n iar s  sin x , n . Concret c şi s pot fi calculate astfel:
yi  y j xi  x j
c , s (10.59)
lij lij
Se obţin pentru x si y expresiile:
 x  H xT  , U (10.60)

 y  H yT  , U (10.61)
Utilizând relaţiile (10.60) şi (10.61) în (10.28) rezultă:
  BU (10.62)
unde:
 y31H xT,  y12 H xT, 
1  
B ,    x T
 x T
(10.63)
2A 
31 H y , 12 H y ,
 x31H xT,  x12 H xT,  y31H yT,  y12 H yT, 
cu
2 A  x31 y12  x12 y31 (10.64)
şi
xij  xi  x j , yij  yi  y j (10.65)
Matricea de rigiditate a elementului devine:
Capitolul 10 Elemente finite de placă 291
1 1

K  2 A  B T DBdd (10.66)
0 0

Dacă grosimea şi proprietăţile materialului sunt constante pe element

atunci K se integrează exact utilizând trei puncte de integrare deoarece
expresia de sub integrală este pătratică în  şi . Se pot calcula de asemenea
momentele încovoietoare:
M  x, y  Db B x, yU (10.67)
unde
x  x1  x21  x31 (10.68)
y  y1  y21  y31 (10.69)
Deoarece în general M depinde de toate componentele lui U, M nu
este unic în lungul frontierei dintre două elemente vecine.

10.2.4 Elementul bazat pe utilizarea integrării reduse selective

Elementul este cunoscut sub numele de SRI.

Elementul se bazează pe utilizarea unei teorii de placă care ţine
seama şi de deformaţiile din forfecare. Prezentarea se particularizează în
continuare la elementul triunghiular.
Se presupune că w, x şi y au o variaţie liniară pe element:
3 3 3
w   Li wi ,  x   Li  xi ,  y   Li  yi , (10.70)
i 1 i 1 i 1

unde L1  1    , L2  , L3  , iar wi, xi şi yi sunt valorile nodale (i =

1,2,3).
Utilizând relaţia (10.32) rezultă matricea de rigiditate de forma:
K  Kb  Ks (10.71)
unde
Kb  2 A BbT Db Bb dd (10.72)
A

unde Db are aceeaşi expresie ca şi mai sus iar Bb:

0 0 y23 0 0 y31 0 0 y12 
 
Bb  0 x23 0 0 x31 0 0 x12 0  (10.73)
0  y23  x23 0  y31  x31 0  y12  x12 
292 Elemente finite de placă Capitolul 10

Al doilea termen din expresia lui K este:

Ks  2 A BsT Ds Bs dd (10.74)
A

unde Ds are aceeasi expresie ca si mai sus iar Bs:

1  y23 0 2 AL1 y31 0 2 AL2 y12 0 2 AL3 

Bs  
2 A  x23 2 AL1 0  x31 2 AL2 0  x12 2 AL3 0 
(10.75)
Kb se obţine integrând o constantă iar Ks se obţine integrând o expresie
pătratică în  şi . Dacă calculul se face exact, atunci se obţin rezultate care
converg încet către soluţia de placă groasă. Se obţin rezultate de calitate,
rapid convergente către soluţia de placă subţire, dacă se utilizează integrarea
redusă pentru Ks şi anume în loc să se utilizeze trei puncte de integrare se
utilizează unul singur. Se demonstrează echivalenţa dintre utilizarea
integrării reduse selective şi utilizarea formulării mixte Hellinger-Reissner.

10.2.5 Elementul de învelitoare, degenerat, BDS

Acesta este un exemplu de element bazat pe conceptul de

degenerare. Elementul se numeşte degenerat datorită modului particular în
care se descretizează ecuaţiile de câmp 3D în funcţie de variabilele nodale
din suprafaţa medie.
Suprafaţa medie închisă de patru laturi drepte are o formă de
paraboloid hiperbolic. Datorită simplităţii funcţiilor de interpolare
integrarea pe grosimea elementului se poate face analitic, rămânând ca
integrarea pe suprafaţa medie sa se facă numeric. Se utilizează integrarea
redusă pentru a îndepărta efectul de blocare în forfecare.

10.2.5.1 Geometria şi câmpul de deplasări

Elementul este patrulater cu grosime variabilă. Se utilizează

coordonatele curbilinii {r,s,t} unde r,s corespund suprafeţei medii iar t
normalei (aproximativ) la această suprafaţă. Coordonatele unui punct
oarecare din element sunt:
Capitolul 10 Elemente finite de placă 293
4  1 
x r , s, t    N i  r , s  xi  thi ei3  (10.76)
i 1  2 
unde xi sunt coordonatele nodurilor (în suprafaţa medie), hi grosimile, ei3
normalele la suprafaţa medie în noduri. Funcţiile de interpolare sunt:
1
N i  r , s   1  ri r  1  si s (10.77)
4
În fiecare punct al suprafeţei medii se construieşte un reper ortogonal (z1 O
z2 z3) având vectorii unitate:
x ,  r , s  x , s  r , s
e3  r (10.78)
x ,r  r , s  x , s  r , s
e 3  r , s  x ,r  0,0
e2  (10.79)
e 3  r , s  x ,r  0,0
e1  e 2  e 3 (10.80)
3 1 2
Unde e este normala la suprafaţa medie, iar e şi e sunt tangente la
suprafaţa medie.
Deplasările într-un punct oarecare (r,s,t) se pot exprima cu relaţia:
4
u r , s, t    N i  r , s ui  ui  t   (10.81)
i 1

unde ui sunt deplasările nodale iar ui sunt deplasările relative determinate
de rotirea nodurilor. Vectorul ui se exprimă în funcţie de rotirile i în
raport cu axele globale de referinţă. În raport cu axele locale (z1 O z2 z3),
rotirile sunt  i iar deplasările wi . În general, în axe de coordonate locale se
poate scrie:
 2 
1  
w   th1  (10.82)
2  
 0 
Pentru rotaţii infinitezimale, transformările de la wi la ui şi de la  i la i
conduc la expresia:
1
ui  t   thi i  i (10.83)
2
unde:
294 Elemente finite de placă Capitolul 10

 0 i33 i23 
 
i   i33 0 13
i  (10.84)
 i23 13
i 0 
unde  este matricea cosinuşilor directori ai axelor locale în raport cu axele
globale:

ij  eig , e j  (10.85)
Ca urmare deplasările într-un punct oarecare din element se pot exprima în
funcţie de variabilele nodale prin:
4  1 
u r , s, t    N i  r , s ui  thi   (10.86)
i 1  2 i i


10.2.5.2 Tensiuni şi deformaţii

Deformaţiile în coordonate locale se exprima prin relaţia:

 w1 
 z1 
 
 w2 
 z 2 
 w1 w2 
 r , s, t      (10.87)
 z 2 z1 
 w1 w3 

 z 3 z1 
 w w3 
2
  
 z 3 z 2 
Pentru a trece la coordonate globale se utilizează matricea cosinuşilor
directori:
 w1 w2 w3   u1 u2 u3 
   
 z1 z1 z1   x1 x1 x1 
 w1 w2 w3  u u2 u3 
 T  1  (10.88)
 z z 2 z2   x x2 x2 
 w2   u2 
 1 w2 w3   1 u2 u3 
 z3 z3 z3   x3 x3 x3 
Capitolul 10 Elemente finite de placă 295

Presupunând materialul elastic izotrop în stare plană de tensiune se poate

scrie:
 r , s, t   D r , s, t  (10.89)
unde:
 r , s, t    11 22 13 23 
T
12 (10.90)
este vectorul local al tensiunilor iar:
   2  0 0 0
 
    2 0 0 0
 0 0  0 0
D   (10.91)
 0 0 0
k
0
 
 0 0 0 0 
k
unde k este un factor corecţie pentru forfecare (considerat aici 1.2),  este
modulul de forfecare iar   E /  1  2  .

10.2.5.3 Determinarea matricei de rigiditate

Matricea de rigiditate se determina sub forma:

K ij   BiT DB j dV (10.92)
V

unde matricea Bi corespunde relaţiei:

4
 r , s, t    Bi  i (10.93)
i 1

unde  i   ui  i  este vectorul variabilelor nodale. Dacă se separă efectul

T

forfecării transversale atunci matricea de rigiditate se poate scrie sub forma:

K ij  K ijm  K ijs (10.94)
unde:
K ijm   BimT D m B mj dV (10.95)
V

K ijs   BisT D s B sj dV (10.96)

V

unde matricele Bm, Bs, Dm şi Ds corespund la:

296 Elemente finite de placă Capitolul 10

11 
  4 13  4
 m   22    Bim i ,  s      Bisi (10.97)
  i 1  21  i 1
12 
 Dm 0
D  (10.98)
 0 Ds 
Pentru a formula Bm şi Bs se scrie:
 m  4  Bi1m Bi2m  tBi3m  ui 
    1s   (10.99)
  s  i 1  Bi Bi2 s  tBi3s  i 
unde
Bi1m  Lm  N i   T (10.100)

Bi1s  Ls  N i  T (10.101)
1
Bi2m  hi N i Lm  t  T i (10.102)
2
1
Bi2 s  hi N i Ls  t  T i (10.103)
2
1
Bi3m  hi Lm  N i  T i (10.104)
2
1
Bi3s  hi Ls  N i  T i (10.105)
2
unde Lm şi Ls sunt operatori de derivare în raport cu coordonatele locale.
 
 k 1 f , x k 0 0
k

Lm  f    0 k 2 f , xk 0 (10.106)
k
  f , k k 1 f , xk 0
 k k 2 xk
  k 3 f , x 0  k1f , xk 
L  f   k 
k
s k
(10.107)


0 
k
k3 f , xk 
k
k2 f , xk 

Din modul în care au fost construite axele locale de coordonate {z} rezultă
că:
Lm  t   0 (10.108)
Capitolul 10 Elemente finite de placă 297

de unde:
Bi2m  0 (10.109)
Ca urmare matricea care include efectul de membrană şi efectul de
încovoiere se scrie:
1 1 1
Bi1mT D m B 1j m tBi3mT D m B 1j m 
K ijm      1mT m 3m 2 3mT m 3m  J  r , s, t  drdsdt (10.110)
1 1 1
tBi D B j t Bi D B j 
Determinantul matricei Jacobian se aproximează prin:
J  r , s, t   J  r , s,0 (10.111)
1 3
Având în vedere acum că matricele B şi B depind numai de r şi s se poate
integra în raport cu t şi rezultă:
1 1  2 Bi 
1mT
Dm B1j m 0
Kij   
m  2 3mT m 3m  J  r , s,0 drds (10.112)
 0 B D Bj 
1 1
 3 i 
Asemănător se obţine şi matricea care include efectul forfecării transversale.
1 1  2 Bi 
1sT
D s B1j s 2 Bi1sT D s B 2j s
Kij   
s  2 3sT s 3s  J  r , s,0 drds (10.113)

1 1 2 Bi
2 sT
D B j 2 Bi D B j  Bi D B j 
s 1s 2 sT s 2s
 3 
Pentru integrarea matricei Km se utilizează două puncte de integrare pe
fiecare direcţie iar pentru integrarea matricei Ks în vederea evitării
fenomenului de blocare prin forfecare (shear locking) se utilizează un singur
punct.

10.2.6 Îmbunătăţirea performanţelor elementelor de placă

degenerate

Au fost propuse numeroase soluţii pentru îmbunătăţirea calităţii

elementelor de placă degenerată. Dintre acestea cele mai importante sunt
prezentate în continuare:
a) Integrarea redusă. Reducerea ordinului de integrare în calculul
matricei de rigiditate poate reduce efectul negativ al deformaţiilor din
forfecare şi de membrană. În timp ce deformaţiile de forfecare şi membrană
sunt excesive în punctele normale de integrare ele pot fi corecte sau aproape
corecte în punctele utilizate în integrarea redusă. Reducerea ordinului de
integrare mai are şi avantajul că micşorează şi efortul de calcul. În mod
obişnuit se utilizează o integrare redusă, selectivă, adică doar termenii din
298 Elemente finite de placă Capitolul 10

matricea de rigiditate care ţin de forfecarea transversală şi de solicitarea de

membrană se calculează prin integrare de ordin redus, restul termenilor
calculându-se normal. Deşi îmbunătăţirea calităţii elementelor prin
utilizarea integrării reduse selective este considerabilă, se recomandă ca
aceasta să fie folosită împreună cu alte tehnici cum ar fi şi cele descrise în
continuare.
b)Utilizarea modurilor neconforme. Una dintre cauzele cele mai
importante ale erorilor obţinute în soluţie este incapacitatea elementelor de
placă degenerată (ca de altfel a tuturor elementelor izoparametrice) de a
reprezenta anumite câmpuri simple ale gradienţilor de tensiune. Se introduc
la nivel de element, grade de libertate auxiliare (amplitudinile modurilor
neconforme) cărora li se asociază modurile neconforme. După construirea
matricei de rigiditate la nivel de element acestea se condensează păstrându-
se numai gradele de libertate originale.
c) Îmbunătăţirea reprezentării deformaţiilor de lunecare transversală.