Cristina Pupăză IAC2

Introducere în Metoda Elementelor Finite

Introducere

Metoda elementelor finite (MEF) este cea mai utilizată metodă numerică folosită pentru
calculul structurilor. Concepută iniţial pentru calcul structural în domeniul mecanic liniar-elastic,
a fost extinsă şi generalizată.
Alte metode numerice folosite în calcul structurilor:  metoda diferenţelor finite,  metoda
elementelor de frontieră,  metoda relaxării dinamice,  metoda colocaţiei etc. şi combinaţii ale
metodelor enunţate, cum ar fi metoda elementelor finite cuplată cu metoda elementelor de
frontieră.
MEF lucrează cu concepte de maximă generalitate şi de aceea poate fi aplicată în cele mai
diverse domenii:  inginerie,  medicină: sistemul vascular, oase, implanturi;  tehnică nucleară,
mecanica solurilor şi rocilor, etc.
În domeniul mecanic se aplică la: calculul şi verificarea elementelor de structură, a
elementelor de organologie cu rol hotărâtor în funcţionarea sistemului, a sculelor, la simularea
procedeelor de prelucrare prin aşchiere sau prin metode neconvenţionale, simularea comportării
dinamice, studiul şi compensarea deformaţiilor termice si îmbunătăţirea preciziei de prelucrare,
probleme de flambaj, utilizarea unor materiale noi, analiza structurilor sudate, echipament
hidraulic şi pneumatic, probleme de interacţiune şi contact: contact hertzian, influenţa fundaţiei,
optimizarea constructivă şi funcţională a pieselor şi ansamblurilor etc.
In construcţii se aplică la: calculul de rezistenţă al clădirilor, comportarea la seisme şi vânt,
comportarea în timp a materialelor din componenţa clădirilor.
In industria auto-moto si aviaţie: simularea comportării caroseriilor, vibraţii, impact
(crash analysis), zgomot (noise), oboseală (fatigue), comportarea aero-dinamică (CFD),
optimizarea părţii mecanice, siguranţa pasagerului (occupant safety) etc.
Scopul iniţial al MEF a fost determinarea stării de tensiuni şi a deformaţiilor unei structuri
pentru care este valabilă legea lui Hooke, deci care este solicitată în domeniul liniar-elastic şi
pentru un material omogen şi izotrop. Din exemplele de mai sus se observă că metoda s-a extins
pentru toate tipurile de analize şi neliniarităţi structurale, de material, de comportament.

1
Cristina Pupăză IAC2

MEF se bazează pe:  principiile mecanicii solidului deformabil,  teoria elasticităţii,

 calcul matriceal şi  metode numerice de interpolare.

Noţiuni de teoria elasticităţii. Materiale omogene şi izotrope

1.1 Starea plană de tensiuni
Starea plană de tensiuni se caracterizează prin: tensiuni normale x, y şi tensiuni
tangenţiale xy=yx. Pentru o placă plană subţire, solicitată cu forţe cuprinse în planul plăcii starea
de tensiuni este definită dacă se cunosc componentele vectorului {}.

y
xy  x 
x
0  
{ }   y  (1)
yx
 
x  xy 
Examinarea stării de tensiuni oferă informaţii
privind pericolul reprezentat de acestea.

y Starea de deformaţii. Sub acţiunea unor forţe

exterioare un corp se deformează. O mulţime de puncte
Fig. 1 Starea plană de tensiuni
se deplasează. Ansamblul acestor deplasări definesc
x deformata corpului. Deplasarea depinde de punct, de
O

O
v coordonatele punctului.
u x, y 
{u}    (2)
u vx, y 
Deformaţiile într-un punct O sunt definite de
y vectorul deformaţiilor specifice {}
Fig. 2 Deplasări şi deformaţii  x 
 
{ }   y ; (3)
 
 xy 
unde εx, εy sunt deformaţiile specifice, iar γxy - alunecarea specifică. Acestea se pot scrie ca
u v u v
x  ;  y  ;  xy   (4)
x y y x
În aceste condiţii relaţia dintre deformaţii şi deplasări este

2
Cristina Pupăză IAC2

{ }  [ ]  {u} (5)
unde [] este un operator diferenţial

  
 0 
 x 
  
[  ]  0
y 
(6)
 
   
 y x 
 
Relaţia dintre tensiuni şi deformaţii este
{ }  [ D]  { } (7)
unde matricea [D] se numeşte matricea de elasticitate şi depinde de caracteristicile de material.
Pentru starea plană aceasta are forma
 
1  0 
E  
[ D]   (8)
1  2 
1 0 
   1
0 0 
 2 
E este modulul de elasticitate
longitudinal (modulul lui Young), iar 
– coeficientul lui Poisson.

1.2 Starea spaţială de tensiuni

Generalizând conceptele din

paragraful 4.1.1 putem defini starea
spaţială de tensiuni (fig. 3). Termenii
din relaţia (7) semnifică: { } - vectorul

tensiunilor =   x  y  z  xy  yz  xz

T, [D] - matricea de elasticitate,

Fig. 3 Starea spaţială de tensiuni
{ } - vectorul deformaţiilor=  x  y  z

 xy  yz  xz T.

Matricea [ D]1 este pozitivă, simetrică şi se exprimă astfel

3
Cristina Pupăză IAC2

 1 / Ex   xy / E y   xz / Ez 0 0 0 
  / E 1/ E y   yz / Ez 0 0 0 
 yx x
 / E   zy / E y 1/ Ez 0 0 0 
[ D]1   zx x  (9)
 0 0 0 1 / Gxy 0 0 
 0 0 0 0 1 / G yz 0 
 
 0 0 0 0 1 / Gxz 

Elementele din matricea (9) sunt: E x - modulul lui Young în direcţia x,  xy -

coeficientul lui Poisson care leagă  x de raportul  y / E y , iar Gxy - modulul de elasticitate

transversal în planul x-y. Pentru materialele izotrope ( E x  E y  Ez şi  xy   yz   xz ). Cu aceste

consideraţii se pot scrie explicit expresiile deformaţiilor elastice

x  xy y  xz z
x    (10)
Ex Ey Ez

y  xy x  yz z
y    (11)
Ey Ey Ez

z  xz x  yz y
z    (12)
Ez Ez Ez
 xy
 xy  (13)
Gxy

 yz
 yz  (14)
Gyz

 xz
 xz  (15)
Gxz

unde  x - reprezintă deformaţia pe direcţia x,  xy - deformaţia de răsucire în planul x-y,  x -

tensiunea pe direcţia x, iar  xy - tensiunea de răsucire în planul x-y.

Expresiile explicite ale tensiunilor de încovoiere şi răsucire, precum şi formulele de

calcul ale modulelor de elasticitate transversale sunt:
Ex  E  E  E  E  E 
x  1  ( yz ) 2 x  x  x  xy  xz yz y  y  x  xz  yz xy y  z (16)
h  Ez  h  Ez  h  Ez 

Ex  E  E  E  E  E 
y   xy   xz yz y  x  y 1  ( xz ) 2 x  y  y  yz   xz xxy x  z (17)
 E y 
h  Ez  h  Ez  h 

4
Cristina Pupăză IAC2

Ex  E  E  E  E  E 
z   xz  yz xyz y  x  x  xyz  xz xyz x  y  z 1  ( xy ) 2 y  z (18)
h  Ez  
h  
Ey  h  Ez 

 xy  Gxy xy (19)

 yz  G yz yz (20)

 xz  Gxzz  xz (21)

Ex E E E
unde cu h s-a notat expresia: 1  ( xy ) 2  ( yz ) 2 y  ( xz ) 2 x  2 xy yz xz x . Modulele de
Ey Ez Ez Ez

elasticitate transversale se exprimă astfel

Ex E y
Gxy  , (22)
Ex  E y  2 xy Ex

G yz  Gxy , (23)

Gxz  Gxy . (24)

Deformaţii rezultante
Deformaţiile principale (  1 ,  2, 3 ) se calculează pe baza componentelor deformaţiilor, cu

ajutorul ecuaţiei:
1
x    xy  xz
2
1 1
 xy  y    yz  0 (25)
2 2
1 1
 zx  yz z  
2 2

Intensitatea deformaţiei  I este cea mai mare valoare absolută a diferenţelor:  1   2 ,

 2   3 ,  3  1 . Adică:

 I  MAX ( 1   2 ,  2   3 ,  3  1 ) (26)

Deformaţia echivalentă von Mises se calculează cu relaţia:

e 
1
2

(1   2 ) 2  ( 2   3 ) 2  ( 3  1 ) 2  (27)

Tensiunile rezultante
Tensiunile principale (  1 , 2 , 3 ) se calculează pe baza componentelor tensiunilor, cu
ajutorul ecuaţiei:

5
Cristina Pupăză IAC2

 x   xy  xz
 xy  y   yz  0 (28)
 xz  yz  z 

Intensitatea tensiunii I reprezintă valoarea absolută maximă a diferenţelor  1   2 ,

 2   3 ,  3   1 , adică:

 I  MAX  1   2 ,  2   3 ,  3   1  (29)

Tensiunea echivalentă von Mises  e se determină pe baza relaţiei (30). Ea se

calculează pentru a se compara cu tensiunea admisibilă a materialului a. In cazul programelor
de analiză structurală a=C – tensiunea de curgere= Y - Yield stress.

e 
1
2

( 1   2 ) 2  ( 2   3 ) 2  ( 3   1 ) 2  (30)

Tensiunea echivalentă şi deformaţia von Mises se găsesc în relaţia:

 e  2G e (31)
unde G reprezintă modulul de elasticitate transversal.
Tensiuni principale
Un volum de material infinitezimal ȋntr-un punct material
sau ȋn interiorul solidului poate fi rotit astfel ȋncât să rămână
numai tensiunile normale, iar cele tangenţiale să fie 0. Tensiunile
normale care rămân se numesc tensiuni principale. Ele se găsesc
ȋntotdeauna ȋn relaţia:

Fig. 4 Tensiuni principale 1   2   3 (32)

2. Legea lui Hooke

În domeniul liniar-elastic în care forţele sunt proporţionale cu deplasările, acţionează
legea lui Hooke. Într-un resort având 1 grad de libertate
F  Ku (33)
unde F este forţa de întindere/compresiune, K este constanta elastică, iar u-deplasarea.
Energia de deformaţie este

6
Cristina Pupăză IAC2

1 2
U Ku (34)
2
Tensiunea ȋn resort este
  E (35)
unde E este modulul de elasticitate, sau modulul lui Young, iar  este alungirea specifică a
resortului.
Generalizând această relaţie se poate scrie
{F }  [ K ]{u} (36)
şi
{ }  [ E ]{ } (37)

3. Metoda deplasărilor

Principiul de lucru al metodei se explică, de obicei, pentru un element finit plan

triunghiular (Fig. 5). Pentru calcul unui element se face ipoteza că deplasările din interiorul
elementului variază după o lege cunoscută, aleasă apriori. Se exprimă deplasările din interiorul
elementului în funcţie de deplasările nodurilor.

Fig. 5 Deplasările unui element sub acţiunea forţelor

Presupunem că asupra elementului acţionează forţe ale căror componente sunt în planul
XOY, adică în planul elementului finit (Fig. 5). Forţele acţionează ȋn nodurile elementului. Se
notează nodurile cu i, j, şi k. Acestor noduri le corespund coordonatele xi, xj, xk, respectiv yi, yj, yk.
Sub acţiunea forţelor exterioare nodurile se deplasează. Se notează deplasările pe direcţia x cu u,
iar cele de pe direcţia y cu v. Cu aceste notaţii se pot scrie vectorii: {ue} - vectorul deplasărilor

7
Cristina Pupăză IAC2

nodurilor elementului şi {Fe} - vectorul forţelor exterioare care acţionează în nodurile

elementului triunghiular plan
u i 
 
vi 
u j 
{u e }    (38)
v j 
u 
 k
v k 

X i 
 
Yi 
 X j 
{F e }    (39)
Y j 
X 
 k
Yk 

Presupunem că în interiorul elementului deplasările variază după o lege liniară, cunoscută

u ( x, y )  1   2 x   3 y
 (40)
v( x, y )   4   5 x   6 y
Cu această lege de variaţie a deplasărilor se obţin deformaţii şi tensiuni constante în
interiorul elementului finit
u v u v
x  2  y   6  xy    3  5 (41)
x y y x
Constantele α1... α6 - se determină din condiţia ca în noduri deplasările să fie chiar
componentele vectorului {u}
ui  1   2 xi   3 yi
u     x   y
 j 1 2 j 3 j

uk  1   2 xk   3 yk

vi   4   5 xi   6 yi (42)
v j   4   5 x j   6 y j

vk   4   5 xk   6 yk
Înlocuind valorile constantelor α1.....α6 obţinute din sistemul (42) în ecuaţiile (40) se
obţine expresia deplasărilor din interiorul elementului finit în funcţie de deplasările nodurilor
u ( x, y )  N i ( x, y )ui  N j ( x, y)u j  N k ( x, y )uk

 (43)
v( x, y )  N i ( x, y )vi  N j ( x, y )v j  N k ( x, y )vk


8
Cristina Pupăză IAC2

unde Ni, Nj, Nk sunt polinoame cu ajutorul cărora expresiile deplasărilor în interiorul elementului
finit se pot scrie în funcţie de funcţie de deplasărilor nodurilor. Aceste polinoame se numesc
funcţii de interpolare, sau polinoame de interpolare, deoarece au expresie polinomială.
Polinoamele de interpolare sunt de obicei polinoame Lagrange, Hermite etc. Cu cât gradul
polinomului este mai mare, cu atât aproximarea este mai bună, soluţia este mai aproape de
soluţia exactă. Cu relaţiile (43) se pot calcula deplasările oricărui punct din interiorul elementului
finit în funcţie de deplasările nodale:
{u}  [ N ]{u e }
(44)
Deformaţiile specifice (5) se pot scrie ca fiind:
{ }  []{u}  [][ N ]{u e }  [ B]{u e }
{ }  [ B* ]{u} (45)
unde matricea [B*] este matricea funcțiilor de formă.

3.1 Algoritmul de rezolvare

În domeniul liniar elastic, în care acţionează legea lui Hooke, la nivelul unui element finit
(Fig. 5) forţele din noduri sunt proporţionale cu deplasările
{F e }  [ K e ]{u e } (46)
unde {F e } este vectorul forţelor care acţionează în nodurile elementului finit, [ K e ] - matricea de

rigiditate a elementului finit, iar {u e } - vectorul deplasărilor nodale ale elementului finit.
Elementele matricei de rigiditate au semnificaţia: tensiunile nodale produse de deplasări unitare.
În cazul unui element finit triunghiular plan, dimensiunea matricei [K] este 6x6.
Elementele matricei [ K e ] se determină pe baza Teoremei de extrem a energiei potenţiale
totale din Mecanica solidului deformabil. Conform acesteia, energia potenţială totală - care este
suma energiei potenţiale de deformaţie şi a lucrului mecanic al forţelor exterioare, trebuie să fie
minimă. Matricea de rigiditate se calculează pentru toate elementele finite ale modelului.
Pentru un model tridimensional matricea de rigiditate elementară [K]e se scrie astfel


[ K e ]  [ B]T [ D][B]dV
V
(47)

unde [B] este matricea funcţiilor de formă, iar [D] este matricea de elasticitate.

9
Cristina Pupăză IAC2

Relaţia (46) scrisă pentru un element finit operează şi la nivelul întregii structuri sub
forma
{F }  [ K ]{u} (48)
unde {F} este vectorul forţelor exterioare care acţionează în toate nodurile structurii şi pe toate
direcţiile, [K] - matricea de rigiditate a întregii structuri, iar {u} este vectorul deplasărilor în toate
nodurile structurii. În acest caz matricea [K] se numeşte matrice de rigiditate globală şi se
formează prin asamblarea matricelor de rigiditate elementare - se adună elementele care se
referă la acelaşi nod şi la acelaşi grad de libertate pe nod.
Matricea de rigiditate [K] este entitatea fundamentală a calculelor prin elemente finite. Ea
este o matrice:  simetrică - se poate lucra numai cu jumătatea superioară,  bandă - elementele
nenule se pot grupa în apropierea diagonalei principale,  rară - conţine un număr relativ mic de
elemente nenule,  singulară.
Metoda de rezolvare a sistemului de ecuaţii (48) este determinantă pentru performanţele
programului de analiză structurală prin elemente finite. Din sistemul de ecuaţii (48) se calculează
deplasările nodale {u}, pe baza cărora se stabilesc deformaţiile specifice {} (49) şi tensiunile
{} (50). La fel ca şi în cazul deplasărilor, ultimele două sisteme de ecuaţii se obţin prin
generalizarea sistemului de ecuaţii care se referă la un element finit

{ }  [ B* ]  {u} (49)
{ }  [ D]  { } (50)

3.2 Metoda frontului de undă

Ȋn ANSYS, SIMULIA ABAQUS etc. rezolvarea sistemului de ecuaţii (48) se face prin
Metoda frontului de undă. Prin front de undă se înţelege numărul de ecuaţii care sunt active la un
moment dat
L
Fk   k j u j (51)
j 1

unde k – este numărul ecuaţiei, j – coloana, iar L – numărul total de ecuaţii.

Timpul de rezolvare este proporţional cu pătratul valorii medii a frontului de undă.
Fiecare nod care se rezolvă este eliminat din matrice prin metoda de eliminare Gauss. Matricea
de rigiditate se expandează sau se contractă după prima, respectiv ultima apariţie a unui nod pe
un element.

10
Cristina Pupăză IAC2

Observaţie. Sistemul de ecuaţii (48) se va particulariza pentru fiecare tip de analiză

structurală ȋn funcţie de legile generale ale fizicii care guvernează fenomenul respectiv.

11