Instruirea studenţilor în legătură cu următoarele aspecte

din teoria plăcilor plane:

 Definirea şi clasificarea plăcilor plane
 Enunţarea ipotezelor care stau la baza teoriei de calcul
 Analiza aspectului geometric al deformării plăcilor
 Expresiile şi distribuţiile tensiunilor în plăci plane
 Definire eforturi şi exprimarea lor funcţie de deplasări
 Exprimarea tensiunilor cu ajutorul eforturilor
 Stabilire relaţii diferenţiale între eforturi şi încărcări
 Ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane deformate
 Precizarea condiţiilor pe contur la plăcile plane
 1.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE ŞI IPOTEZE
 1.2. ASPECTUL GEOMETRIC AL DEFORMĂRII PLĂCILOR
 1.3. TENSIUNI ÎN PLĂCILE PLANE
 1.4. EFORTURI ÎN PLĂCILE PLANE
 1.5. EXPRIMAREA TENSIUNILOR CU AJUTORUL
EFORTURILOR
 1.6. RELAŢII DIFERENŢIALE DINTRE EFORTURI ŞI
ÎNCĂRCĂRI. ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A SUPRAFEŢEI
MEDIANE DEFORMATE
 1.7. EFORTURI ÎN SECŢIUNI ÎNCLINATE FAŢĂ DE PLANELE
PARALELE CU AXELE DE COORDONATE
 1.8. CONDIŢII PE CONTUR LA PLĂCILE PLANE
 PLĂCI PLANE – elemente
structurale bidimensionale,
mărginite de suprafeţele S1 şi S2,
caracterizate prin planul median
şi grosimea h (fig. 1.1);
Forme: poligonale (dreptunghiulare,
triunghiulare, paralelogram etc.),
circulare, inelare.
Clasificare pentru calcul:
 Plăci subţiri, la care lmin/h > 5;
 Plăci groase, la care lmin/h < 5.

Planşee, acoperişuri plane, radiere,

pereţi, rezervoare, decantoare,
baraje, ecluze, cheiuri, etc.
Fig. 1.1. Elemente de identificare ale unei
plăci plane
Fig. 1.2. Forme întâlnite la plăci plane (dreptunghiulare, circulare, inelare)

Alte forme poligonale: triunghiulare,

oblice (paralelogram), etc.
Plăci de planşeu din beton armat
Structura: cadre lamelare; Utilizare plăci: ca planşee în clădiri colective de locuit;
Forma: dreptunghiulară; Rezemare pe contur: laturi încastrate, simplu rezemate;
Placa de balcon în consolă: o latură încastrată şi trei laturi libere
HALĂ BETON ARMAT PREFABRICAT
STRUCTURA: Cadre de beton armat prefabricat
PLANŞEU: Plăci drptunghiulare prefabricate
PLACĂ DE FUNDARE DIN BETON ARMAT
REZEMARE: pe toată suprafaţa, pe un mediu elastic (terenul de fundare)
PEREŢI DE ÎNCHIDERE DIN PLĂCI DE BETON
LUCREAZĂ CA PLĂCI ÎNCOVOIATE LA ACŢIUNI ORIZONTALE (VÂNT, SEISM)
STRUCTURI DIN BARE DE OŢEL
ÎNTR-O “PĂDURE” DE BARE, CÂTEVA PLĂCI PLANE SUBŢIRI DE FORMĂ
DREPTUNGHIULARĂ
Fundaţie circulară pentru Capac circular cu gol
turn (rezervor) cilindric central (placă inelară)
Fig. 1.3. Sistem de referinţă şi semne convenţionale pentru rezemarea laturilor

Moduri de rezemare: continuu, pe tot conturul sau pe o parte a acestuia;

• pe toată suprafaţa, pe un mediu elastic;

• discret, pe stâlpi, piloţi, coloane.

 Materialul constitutiv continuu, omogen şi izotrop; pentru
încărcări moderate placa se comportă elastic şi este valabilă
legea lui Hooke;

 Materialul are acelaşi modul de elasticitate la întindere şi

compresiune;

 Se admite că deformaţiile sunt mici şi pot fi neglijate în raport

cu unitatea;

 Deplasările sunt mici în raport cu grosimea (raportul dintre

deplasarea maximă normală pe planul median şi grosime <
1/5) şi echilibrul se poate scrie pe forma nedeformată;
 Nu se produc deformaţii liniare şi de lunecare în planul
median: (εx)z=0 = 0, (εy)z=0 = 0, (γxy)z=0 = 0, adică un element
diferenţial din planul median al plăcii nedeformate se
regăseşte ca formă şi dimensiuni pe suprafaţa mediană a plăcii
deformate;

Ipoteza segmentului normal: un segment de dreaptă normal

pe planul median al plăcii nedeformate, rămâne rectiliniu,
inextensibil şi normal la suprafaţa mediană deformată (
Kirchhoff )
Consecinţe: deformaţiile specifice, εz, şi lunecările din planele
transversale γxz, γyz se pot neglija şi prin urmare εz = 0, γxz = γzx
= 0, γyz = γzy = 0.
 Conform ipotezei segmentului normal inextensibil rezultă:
w
 z = = 0  w = w ( x, y )
(1.1)
z
 De asemenea, condiţiile γxz = γzx = 0 şi γyz = γzy = 0 (consecinţe ale ipotezei
segmentului normal) se scriu:
 u w v w u w v w (1.2)
+ = 0, + = 0 sau =− , =−
z x z y z x z y
 Prin integrarea acestora în raport cu z se obţine:
w
u = −z + f1 ( x, y )
x
w (1.3)
v = −z + f 2 ( x, y )
y
 Din condiţii la limită (pentru z = 0) rezultă funcţiile f1(x,y) şi f2(x,y) ,
u = u0, v = v0 şi f1 = u0, f2 = v0 (1.4)
 Deplasările u şi v ale unui punct situat la cota z din placă rezultă:
w w
u = − z + u0 , v = − z + v0 (1.5)
x y
 În particular, dacă punctele din planul median se deplasează normal pe
acesta u0 = 0 şi v0 = 0, iar deplasările u şi v au expresiile:

w w
u = −z , v = −z (1.6)
x y
 Deformaţiile specifice din planul plăcii
u 2w v 2w
x = = −z 2 ,  y = = −z 2
x x y y
(1.7)
u v  w 2
 xy = + = −2 z
y x xy
 Fig. 1.4. Secţiune normală printr-o placă plană cu indicarea deplasării u la cota z

w w
u = − z  tan  x = − z şi similar v = − z  tan  y = − z (1.8)
x y
 Deplasările fiind mici, într-un punct al suprafeţei mediane curburile plăcii
deformate în direcţiile axelor de coordonate pot fi exprimate aproximativ:
1 2w 1 2w
x = = − 2 , y = =− 2
x x y y (1.9)

în care  x ,  y sunt razele de curbură ale suprafeţei mediane deformate.

 S-a luat semnul minus, centrele de curbură fiind în sensul negativ al axei z.

 Torsiunea suprafeţei deformate (curbura de torsiune) în punctul considerat:

1 2w
 xy = =− (1.10)
 xy xy
 Deformaţiile specifice (1.7), ţinând cont de (1.9) şi (1.10) se pot scrie:
 = z ,  = z ,  = 2z
x x y y xy xy
(1.11)
 Legea lui Hooke, forma directă, ţinând cont de ipotezele făcute (  z = 0):

1 1 2(1 + )
x = ( x − y ),  y = ( y − x ),  xy =  xy (1.12)
E E E
 Forma inversă:

E E E
x = ( x + y ),  y =
 ( y + x ),  xy =  xy (1.13)
1 − 2
1 − 2
2 (1 + )
 Înlocuind deformaţiile specifice din (1.7) rezultă:
E  z  2w 2w  E  z  2w 2w 
x = − 2 
+ 2  ,  y = − 2 
+  2  (1.14)
1 −  x 2
y  1 −  y 2
x 
E  z 2w
 xy = −
1 + xy
 Fig. 1.6. Distribuţiile tensiunilor normale şi tangenţiale pe grosimea plăcii

Tensiunile σx, σy şi τxy se distribuie liniar pe grosime, fiind nule în suprafaţa mediană
şi având valori maxime pe suprafeţele S1 şi S2 ale plăcii
 Tensiunile tangenţiale  xz =  zx ,  yz =  zy , care în raţionamentele precedente
au fost neglijate, se determină din ecuaţiile diferenţiale de echilibru ale TE,
în care componentele X şi Y ale forţelor masice sunt nule:
 x  yx  zx  xy  y  zy
+ + = 0, + + =0
x y z x y z (1.15)
 din care rezultă
 zx  x  yx Ez   3 w  3 w 
=− − = 2 
+ 
z x y 1 −  x 3
xy 2 
 zy  xy  y
Ez   3 w  3 w  (1.16)
=− − =  + 
z x y 1 − 2  x 2y y 3 
 Integrând în raport cu z se obţin:
Ez 2   3 w  3 w 
 xz =  zx =  +  + t1 ( x, y )
2(1 − 2 )  x3 xy 2 
(1.17)
Ez 2   3 w  3 w 
 yz =  zy = 2 
+ 3  + t 2 ( x, y )
2(1 − )  x y y 
2
 Funcţiile t1(x,y) şi t2(x,y) se determină scriind că pe suprafeţele S1 şi S2, deci
pentru z = ±h/2, tensiunile  xz =  yz = 0 , din care se obţin:

Eh 2   3 w 3w 
t1 ( x, y ) = − 2 
+ 
8(1 − )  x 3
xy 2 
(1.18)
Eh 2   3 w 3w 
t 2 ( x, y ) = −  + 
8(1 − 2 )  x 2 y y 3 
 Înlocuind t1(x,y) şi t2(x,y) în (1.17) rezultă
E  h2 2   w
2
2w  E  h2 2 
 xz = − 2 
−z   2 + 2 =− 2 
− z  2 w
2(1 − )  4  x  x y  2(1 − )  4  x (1.19)
E h2
2   w  w
2 2
E h 2 
2
 yz = −  − z   2 + 2 
= − 2 
− z   2
w
2(1 − 2 )  4 
 y x y  2(1 −  )  4  y
 Relaţiile (1.19) arată că pe grosimea plăcii aceste tensiuni au o variaţie
parabolică (fig. 1.6) – analog cu distribuţia tensiunilor tangenţiale la grinzile
cu secţiune dreptunghiulară, solicitate la încovoiere cu forfecare.
 Se consideră o secţiune normală la axa x, pe care apar tensiunile  x , xy , xz
şi o secţiune normală la axa y, pe care apar tensiunile  y , yx , yz (fig. 1.7).

Fig. 1.7. Secţiuni ortogonale normale prin placă şi ilustrarea tensiunilor pe un element de arie
 Efectele globale ale acestor tensiuni pe unitatea de lungime din secţiune şi
pe toată grosimea plăcii, reduse la centrul de greutate al secţiunii, formează
un torsor de reducere (o rezultantă forţă şi un moment rezultant), ale căror
componente se numesc eforturi.
 Sumând tensiunile σx pe unitatea de lungime şi pe toată grosimea plăcii se
obţine componenta:
h /2 E  2w  2 w  h /2 (1.20)
N x =   x dz = −  +  2   zdz = 0
− h /2 1 − 2  x 2 y  − h /2
 Momentul forţei elementare σxdz·1 faţă de axa y este (σxdz)z şi prin
sumarea pe toată suprafaţa 1·h se obţine momentul de încovoiere Mx,
h /2 E  2w  2 w  h /2 2 (1.21)
M x =   x zdz = − 2 
+  2   z dz
− h /2 1 −  x 2
y  − h /2
 Integrala are valoarea
+ h /2
+ h /2 z3 h3
 z dz = =
2
− h /2 3 12 (1.22)
− h /2
şi reprezintă momentul de inerţie I al suprafeţei 1·h faţă de axa y.
 Se notează rigiditatea plăcii la încovoiere sau rigiditatea cilindrică a plăcii
E  h3
D= (1.23)
12(1 − 2 )

 Momentul încovoietor Mx are expresia

 2w 2w 
M x = − D  2 + 2 
 x y  (1.24)
 Sumând tensiunile τxy pe suprafaţa 1·h rezultă că forţa de lunecare este nulă
h/2 E  2 w h/ 2
N xy =   xy dz = −   zdz = 0
−h/2 1 +  xy − h / 2 (1.25)
 Momentul forţei elementare τxydz·1 faţă de axa x este (τxydz)z, iar
momentul Mxy al tuturor forţelor elementare se obţine prin integrare:
h /2 E  2 w h /2 2
M xy =   xy zdz = −   z dz =
− h /2 1 + xy − h /2
(1.26)
Eh3 2w 2w
=−  = − D(1 − ) = Mt = T
12(1 + ) xy xy
 Prin sumarea tensiunilor tangenţiale τxz se obţine forţa tăietoare Vx,
h /2 E  2 h /2  h 2 2  2 (1.27)
Vx =   xz dz = −  w   − z  dz = − D  w
− h /2 2(1 − ) x
2 − h /2
 4  x
 Analog se determină eforturile Ny = 0, My, Nyx = 0, Myx, Vy.
 În consecinţă, cele cinci eforturi care apar în plăcile plane încărcate cu forţe
normale pe planul median sunt: momentele încovoietoare Mx, My, momentele
de torsiune Mxy = Myx = Mt, forţele tăietoare Vx, Vy :
 2w 2w   2w 2w 
M x = − D  2 + 2  , M y = − D  2 + 2  (1.28)
 x y   y x 
2w  
M t = − D (1 − )  , Vx = − D w, Vy = − D w
xy x y
2 2
unde s-a folosit notaţia  =  = 2 + 2 (operatorul lui Laplace).
2

x y
 Momentele, fiind definite pe unitatea de lungime din secţiune, au aceleaşi
unităţi de măsură ca şi forţele: N(Nm/m), kN, MN; forţele tăietoare se măsoară
în unităţi de forţă pe unitate de lungime: N/m, kN/m, daN/cm etc.
 Reprezentarea schematică a eforturilor
Eforturile se definesc pe unitatea de lungime de placă
(secţiune dreptunghiulară cu baza 1 şi înălţimea h)
 Comparând relaţiile (1.14), care dau tensiunile σx, σy şi τxy, cu relaţiile care
dau momentele încovoietoare şi de torsiune din (1.28) rezultă:
12 M x Mx 12 M y My
x = 3 z =  z,  y = 3
z = z (1.29)
h I h I
12 M t
 xy =  yx = z
I
în care I = 1 h /12 este momentul de inerţie al suprafeţei 1·h, faţă de axa în
3

jurul căreia se produce încovoierea.

 Valorile maxime, în modul, ale tensiunilor se obţin pentru z =  h / 2 :
6M x M x 6M y M y 6M
 x max = 2 = ;  y max = 2 = ;  xy max = 2 t (1.30)
h W h W h
 Expresiile tensiunilor τxz şi τyz în raport cu forţele tăietoare Vx şi respectiv
Vy se obţin comparând relaţiile (1.19) şi (1.28):
6V  h2  3 Vx
 xz = 3x  − z 2    xz max =
h  4  2 h (1.31)
6Vy  h 2  3 Vy
 yz = 3   − z 2    yz max =
h  4  2 h
Fig. 1.8. Element diferenţial de placă şi eforturi pe feţele sale
 Din ecuaţii de echilibru ale elementului diferenţial (o ecuaţie de proiecţie a
forţelor pe axa z şi două ecuaţii de momente în raport cu drepte paralele cu
x şi y, trecând prin centrul elementului), după o serie de prelucrări, rezultă:
Vx Vy
+ + p ( x, y ) = 0
x y (1.32)
M x M yx M xy M y
+ − Vx = 0, + − Vy = 0
x y x y
 Se derivează ultimele două ecuaţii în raport la x, respectiv y şi se adună,
ţinând cont şi de prima ecuaţie, obţinându-se:
2M x 2M t  M y
2

+2 + + p ( x, y ) = 0
x 2
xy y 2
(1.33)
 Se înlocuiesc momentele cu expresiile lor din (1.28) şi, după unele
prelucrări, se obţine ecuaţia diferenţială în forma:
2  2w  2  2w  2  2w 
D +2 D + D +
x 2  x 2  xy  xy  y 2  y 2 
(1.34)
    w
2 2
   w     w 
2 2 2 2
+  2  D 2  − 2 D  + 2  D 2   = p ( x, y )
 x  y  xy  xy  y  x  
 Dacă rigiditatea plăcii D este constantă, paranteza dreaptă se anulează şi
ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane deformate (1.34) devine:
4w 4w  4 w p ( x, y )
+2 2 2 + 4 =
x 4
x y y D (1.35)
 Folosind operatorul de câmp a lui Laplace(  =  ) ecuaţia (1.35) se poate
2

scrie şi sub una din următoarele forme compacte:

p ( x, y ) p ( x, y ) (1.36)
w( x, y ) = sau  2 2 w( x, y ) =
D D
 Ecuaţia diferenţială (1.35), respectiv (1.36), poate fi exprimată echivalent
printr-un sistem de două ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale de ordinul
II, numite şi ecuaţiile dedublate ale plăcii:
M (1.37)
M =  2 M = − p; w =  2 w = −
D
în care s-a utilizat notaţia
Mx + My  2w 2w 
M= = −D  2 + 2 
1 +  x y  (1.38)
 Într-un punct de pe suprafaţa mediană a plăcii se consideră cunoscute
eforturile pe secţiuni paralele cu planele de coordonate. Momentele de pe
aceste secţiuni formează un tensor simetric de ordinul doi:
 Mx M yx   M x Mt 
TM =  = 
 M xy M y   Mt My  (1.39)
 Momentele încovoietoare Mn şi de torsiune Mns dintr-un punct, situat pe o
secţiune înclinată faţă de planele de coordonate, se pot exprima în funcţie
de elementele tensorului, iar forţa tăietoare Vn în funcţie de forţele tăietoare
Vx şi Vy.

 În acest sens, în vecinătatea punctului se detaşează o prismă elementară cu

două feţe laterale paralele la planele de coordonate, având lungimile dx, dy
şi o faţă înclinată cu unghiul α, respectiv β = α+π/2 faţă de axa y (fig.1.9).

 Elementul diferenţial de placă, încărcat cu forţele interioare şi exterioare

corespunzătoare, se află în echilibru.
Fig. 1.9. Element diferenţial de placă (prismă elementară) cu eforturi pe feţe
 Condiţiile de echilibru exprimate prin ecuaţiile de momente în raport cu
direcţia secţiunii înclinate şi cu normala la această secţiune conduc la:
M n = M x cos 2  + M y sin 2  + 2M xy sin  cos 
M ns = ( M x − M y )sin  cos  − M xy (cos 2  − sin 2  ) 1.40)
M s = M x sin 2  + M y cos 2  − 2M xy sin  cos 
 Proiectând forţele tăietoare pe direcţia normală la suprafaţa mediană se obţine:
Vn = Vx cos  + Vy sin  , Vn = −Vx sin  + Vy cos  (1.41)
 Momentele încovoietoare principale într-un punct al planului median apar pe
două secţiuni ortogonale, pe care momentele de torsiune sunt nule, şi au valori
extreme. Secţiunile principale sunt determinate de unghiurile:
2M xy M xy (1.42)
tan 2 = sau tan  =
Mx − My M 1,2 − M y
1,2 1,2

 Momentele încovoietoare principale se calculează cu expresiile:

Mx + My 1 (1.43)
M 1,2 =  ( M x − M y ) 2 + 4 M xy
2

2 2
 Pe secţiuni înclinate la 45° faţă de cele principale, Mns are valori extreme:
1 M − M2
M ns max =  ( M x − M y ) 2 + 4 M xy2 =  1
min 2 2 (1.44)
  Pe zona încastrată a conturului
săgeţile şi rotirile în direcţia
normală la margine sunt nule:
w
w=0 (a); =0 (b ) (1.45)
n
 În lungul laturii încastrate
momentele de torsiune sunt nule

 O margine încastrată poate avea o

tasare w0 uniformă sau liniară
w = w0+a·s (1.46)
(a fiind o constantă ce poate fi
interpretată ca o rotire).

În particular pot exista rezemări elastice sau

Fig. 1.10. Latură (margine) încastrată de altă natură (vâscoelastice, cu deformări
plastice limitate, elastoplastice etc.)
  Pe marginea simplu rezemată (sau
articulată) deplasarea w şi
momentul încovoietor Mn sunt nule:
w = 0 ( a ) ; M n = 0 (b ) (1.47)

 Condiţia de moment nul este:

2w 2w
+ 2 = 0 (1.48)
n 2
s

 Curbura  2 w / s 2 = 0 şi, în final,

condiţiile de rezemare se scriu:
2w
w = 0 (a); =0 (b )
n 2 (1.49)
Dacă pe margine acţionează m(s)

2w m(s)
Fig. 1.11. Latură simplu rezemată w = 0 (a); = − ( b ) (1.50)
n 2 D
  Pe marginea liberă condiţiile pe
contur sunt în exces:
M n = 0, M ns = 0, Vn = 0 (1.51)
 Ultimele două condiţii se
înlocuiesc echivalent şi rezultă:
2w 2w
Mn = 0  + 2 = 0
n 2
s (1.52)
3w 3w

Vn = 0  + (2 − v) =0
n3 ns 2
 Dacă pe marginea liberă există
încărcări, condiţiile (1.51) devin:
M n = M n ( s ) , M ns = M ns ( s ) , Vn = Vn ( s )
(1.53)

Fig. 1.12. Margine liberă (nerezemată şi La o placă cu două laturi adiacente,

ortogonale libere şi neîncărcate, reacţiunea
neîncărcată) din colţ este nulă
 Fig. 1.13. Ilustrarea transformării condiţiilor în forţă tăietoare generalizată
• Momentul de torsiune, de intensitate Mns , sumat pe o distanţă infinitezimală ds, are
valoarea Mns(s)ds şi se poate considera ca un cuplu format din două forţe paralele, egale
şi opuse, având mărimea Mns şi braţul ds (fig. 1.13).
• Trecând de la coordonata s la s+ds, se modifică intensitatea momentului:
M ns (1.54)
M ns ( s + ds ) = M ns ( s ) + ds
s
 Rezultanta momentului pe următorul element diferenţial ds va fi:
 M ns 
 ns
M ( s ) + ds  ds (1.55)
 s 
care se poate interpreta ca un cuplu, forţa fiind în paranteză.
 Sumând forţele ce formează cuplurile pe distanţa ds rezultă:
M ns M ns
− M ns + M ns + ds = ds (1.56)
s s
 Intensitatea acestei forţe M ns / s este numită forţa adiţională a
lui
Kirkhhoff şi se sumează cu Vn obţinându-se forţa tăietoare generalizată:
M ns
Vn* = Vn + (1.57)
s
 Înlocuind expesiile eforturilor (1.28) în (1.57) rezultă:
 2    2 w 
Vn = − D   w + (1 − ) 
*
 =
 n s  n s 
  2 2w   3w 3w  (1.58)
− D  w + (1 − ) 2  = − D  3 + (2 − ) 
n  s   n ns 2 
  Latura încastrată (x = 0)
w (1.59)
w = 0, =0
x
 Latura liberă (x = a)
 2w 2w
M x = 0 → + 2 = 0
 x 2 y

V  = 0 →  w + (2 − )  w = 0 (1.60)
3 3

 n x3 xy 2
Latura simplu rezemată (y = 0)
2w
w = 0, M y = m0 → − D 2 = m0
y (1.61)
Latura simplu rezemată (y = b):
2w
w = 0, M y = 0 → =0
y 2 (1.62)
Fig. 1.14. Exemplificare condiţii pe În cazul plăcilor dreptunghiulare,
contur direcţiile n şi s devin x sau y, după caz.
 Plăci plane – elemente 2D caracterizate prin plan median şi grosime;
 Teoria clasică a plăcilor plane (CPT) – are la bază ipoteze simplificatoare
cu privire la material, deplasări, deformaţii (ipoteza segmentului normal)!
 Deformaţiile specifice εx, εy, γxy se exprimă prin relaţii liniare în raport cu
derivatele de ordinul 2 al deplasărilor normale w(x,y) (curburile χx, χy, χxy);
 Tensiunile σx, σy, τxy variază liniar pe grosimea plăcii, iar tensiunile τxz, τyz
variază parabolic (fig. 1.6);
 Eforturile, având expresiile (1.31), se definesc pe o secţiune de lăţime egală
cu unitatea (1·h) şi sunt în număr de cinci:
- două momente încovoietoare Mx, My
- un moment de torsiune Mxy = Myx = Mt
- două forţe tăietoare Vx, Vy
 Tensiunile se pot exprima cu ajutorul eforturilor (tensiunile σx, σy, τxy prin
relaţii de tip Navier, iar tensiunile τxz, τyz cu relaţii de tip Juravski).
 Ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane deformate are forma
4w 4w  4 w p ( x, y )
+2 2 2 + 4 =
x 4 x y y D
 În unele situaţii este mai convenabilă utilizarea ecuaţiilor dedublate:
M =  2 M = − p
Mx + My
unde M=
M 1 +
w =  w = −2

D
 Momentele încovoietoare principale se calculează cu relaţia:
Mx + My 1
M 1,2 =  ( M x − M y ) 2 + 4M xy2
2 2

 Condiţiile pe contur se exprimă în deplasări (săgeţi, rotiri) sau eforturi

(funcţie de rezemarea şi încărcarea laturii analizate).
 Marginile plăcii pot fi încastrate, simplu rezemate sau articulate şi libere.
De asemenea, pot fi încărcate sau neîncărcate.
 [1] Ungureanu N., (1988), Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii, I.P. Iaşi.
 [2] Vrabie M., Ungureanu N., (2012), Calculul plăcilor – teorie şi aplicaţii, Editura
Societăţii Academice “Matei -Teiu Botez” Iaşi, ISBN 978-606-582-025-8, 252 pag.
 [3] Qatu M., (2004), Vibration of Laminated Shells and Plates, Academic Press.
 [4] Bia C., Ille V., Soare M. (1983) Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
 [5] Mazilu P., Ţopa N., Ieremia M. (1986) Aplicarea teoriei elasticităţii şi a
plăcilor în calculul construcţiilor, Ed. Tehnică, Bucureşti.
 [6] Ieremia M. (1998) Elasticitate, plasticitate, neliniaritate, Ed. Printech,
Bucureşti.
 [7] Precupanu D., (1982), Teoria elasticităţii, I.P. Iaşi.
 [8] Ciomocoş F.D., Ciomocoş T. (1994) Teoria elasticităţii în probleme şi aplicaţii,
Ed. Facla, Timişoara.
 [9] Ciomocoş F.D. (2002) Rezistenţa materialelor în ingineria structurilor, partea a
III-a, Teoria elasticităţii, ediţia a II-a, Univ. „Politehnica” Timişoara.
 [10] Caracostea, A. (1977) Manual pentru calculul construcţiilor, Secţiunea VI
Plăci plane (autor Soare V.M.), Ed. Tehnică, Bucureşti.
 A1. Prezenţa la curs şi vizionarea cu maximă
atenţie a prezentării pptx!
 A2. Parcurgerea suportului de curs în format pdf
şi a altor materiale suport indicate în lista
bibliografică!
 A3. Rezolvarea testelor de autoevaluare de la
finalul suportului de curs!
 A4. Frecvenţa obligatorie la orele de aplicaţii,
parcurgerea exemplelor prezentate şi rezolvarea
temelor de casă primite!