CURS 2

METODE DE DETERMINARE A
SOLUŢIILOR LA PLĂCI PLANE
DREPTUNGHIULARE
OBIECTIVE EDUCAŢIONALE
Cursul are ca obiective instruirea studenţilor pentru însuşirea
metodelor de determinare a soluţiilor ecuaţiei diferenţiale care
guvernează încovoierea plăcilor plane dreptunghiulare:
 clasificarea metodelor de rezolvare
 enunţarea condiţiilor şi descrierea metodei de rezolvare în
cazul încovoierii cilindrice
 analiza soluţiilor la plăci acţionate de momente pe contur
 condiţii de aplicare şi soluţii prin serii Fourier simple
 descrierea soluţiei lui Navier prin serii Fourier duble
 soluţie numerică prin exprimarea derivatelor cu diferenţe finite
 însuşirea de metode bazate pe ipoteze simplificatoare

CUPRINS
 2.1. CLASIFICAREA METODELOR DE REZOLVARE
 2.2. ÎNCOVOIERE CILINDRICĂ
 2.3. PLĂCI ACŢIONATE DE MOMENTE PE CONTUR
 2.4. SOLUŢII PENTRU PLĂCI PLANE DREPTUNGHIULARE
PRIN SERII FOURIER SIMPLE
 2.5. REZOLVAREA PLĂCILOR DREPTUNGHIULARE CU
AJUTORUL SERIILOR FOURIER DUBLE
 2.6. CALCULUL PLĂCILOR PLANE PRIN METODA
DIFERENŢELOR FINITE (MDF)
 2.7. METODE DE REZOLVARE BAZATE PE IPOTEZE
SIMPLIFICATOARE DE CALCUL
DURATA MEDIE DE STUDIU INDIVIDUAL: 2 ore
1
 2. METODE DE DETERMINARE A SOLUŢIILOR
LA PLĂCI PLANE DREPTUNGHIULARE

2.1. CLASIFICAREA METODELOR DE REZOLVARE

A rezolva o placă plană înseamnă determinarea răspunsului acesteia ca efect

al acţiunilor la care este supusă. Efectul acţiunilor se poate cuantifica printr-o serie
de parametri de răspuns convenabili ca deplasări, eforturi, tensiuni, deformaţii,
lucru mecanic sau energie de deformaţie etc. Parametrul de răspuns fundamental îl
constituie însă deplasarea w(x,y) a suprafeţei mediane a plăcii, parametru cu
ajutorul căruia se exprimă eforturile şi, ulterior, ceilalţi parametri de răspuns.
Din punct de vedere matematic, rezolvarea unei plăci constă în
determinarea unei funcţii w(x,y), care trebuie să satisfacă ecuaţia diferenţială (1.47)
a suprafeţei mediane deformate şi condiţiile de rezemare pe conturul plăcii.
Având în vedere modurile complexe de rezemare şi încărcare a plăcilor
plane, găsirea acestei soluţii este, adesea, o problemă dificilă. Din această cauză, în
numeroase cazuri practice, se recurge la soluţii numerice, aproximative, care
satisfac doar parţial ecuaţia diferenţială şi/sau condiţiile la limită.
În literatura de specialitate se găsesc diverse clasificări ale metodelor de
rezolvare a plăcilor. Astfel, în referinţele [2], [3], [4] aceste metode sunt grupate în
următoarele categorii:
1. Metode bazate pe ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane
deformate
a) Metode exacte (încovoiere cilindrică, soluţii prin polinoame, soluţii
prin serii Fourier simple sau duble, soluţii prin serii de funcţii
fundamentale, soluţii prin serii simple hiperbolice);
b) Metode variaţionale (metoda abaterii pătratice minime, metoda
ortogonalizării, metoda energiei potenţiale minime);
c) Metode numerice bazate pe discretizarea plăcii (metoda diferenţelor
finite, metoda elementelor finite);
d) Metode aproximative.
2. Metode bazate pe ipoteze simplificatoare de calcul (metoda
echivalenţei săgeţilor – Grashof, metoda Marcus, metoda Guidi,
metoda Bach).
3. Metode experimentale (tensometrice) dintre care amintim
tensometria electrică (rezistivă, inductivă, capacitivă etc.),
fotoelasticimetria, metoda moiré sau metoda reţelelor etc.

2
 2.2. ÎNCOVOIERE CILINDRICĂ

Încovoierea cilindrică este un caz de solicitare, care apare în condiţii

particulare de geometrie, rezemare şi încărcare a plăcilor plane dreptunghiulare.
Plăcile de lungime mare (teoretic infinită), având condiţii de rezemare şi
încărcare uniforme în lung, au suprafaţa mediană deformată de formă cilindrică. În
direcţia laturilor scurte, care trebuie să fie libere, acţiunile pot avea o variaţie
oarecare. În aceste condiţii, deplasările w, ca şi celelalte mărimi secţionale, depind
numai de coordonata normală pe lungime, de exemplu x în fig. 2.1.
Placa se poate asimila cu o serie de fâşii (grinzi) alăturate, având
deschiderea egală cu latura scurtă a plăcii şi secţiunea dreptunghiulară. În particular
aceste fâşii pot fi identice, de lăţime egală cu unitatea.

a) b) c) d)

Fig 2.1. Plăci plane solicitate la încovoiere cilindrică

O fâşie oarecare, fiind împiedicată să se deformeze în direcţia lăţimii

unitare, de către fâşiile învecinate, se află în stare plană de deformaţie. Prin urmare,
deformaţiile plăcii în direcţia lungimii sunt împiedicate, deci  y  0. Din ecuaţiile
geometrice ale teoriei elasticităţii, prelucrate în forma (1.9) în cazul deformării
plăcilor, se obţine [5], [6], [7], [8], [13], [17]:

3
 u 2w
x   z 2 a
x x
(2.1)
v  2w 2w
y   z 2  0   0 b
y y y 2
Folosind legea lui Hooke, condiţia  y  0 implică
x
 y   x (a); x  (1  2 ) (b) (2.2)
E
Din ecuaţia (2.1 b), ţinând cont şi de (2.1 a) rezultă:
E x Ez  2 w
x     (2.3)
1  2 1  2 x 2
Folosind ecuaţiile de echivalenţă sau particularizând (1.9) pentru
 w / y 2  0 şi întrucât w = w(x), simbolul  se înlocuieşte cu d şi se obţine:
2

d 2w
M x  D 2 (a)
dx
d 2w
M y   D 2   M x (b) (2.4)
dx
d 3 w dM x
Vx   D 3  (c)
dx dx
Relaţia (2.4a) reprezintă şi ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane
deformate a plăcii, ea fiind analoagă celei a grinzilor:
d 2w M
2
 x (2.5)
dx EI
în loc de EI fiind D = EI /(1  2 )  Eh3 /12(1  2 ). Prin urmare, plăcile au
rigiditatea la încovoiere, D, mai mare decât a grinzilor formate din aceleaşi fâşii
independente, deformaţiile fiind în consecinţă mai mici. În plus, datorită
împiedicării deformaţiilor în direcţia axei y, apar momente încovoietoare M y .
Din cele de mai sus, rezultă că plăcile solicitate la încovoiere cilindrică, se
tratează în mod similar cu grinzile.
În practică, plăcile cu raportul (b/a) > 2 şi încărcări de intensitate constantă
în direcţia laturii lungi, b, se pot considera ca fiind solicitate la încovoiere cilindrică,
influenţa rezemării pe laturile scurte fiind limitată(fig. 2.2a).
În cazul plăcilor continue, la care raportul max (b/ai) > 2(fig. 2.2b), iar
acţiunile sunt uniforme în direcţia laturii b, calculul se face considerând o grindă
continuă de lăţime egală cu unitatea, încărcată cu acţiunile aferente.
4
 Fig. 2.2. a) Zonele de influenţă a rezemării pe laturile scurte, b) Placa plană continuă

2.3. PLĂCI ACŢIONATE DE MOMENTE PE CONTUR

La plăcile acţionate de momente pe contur (neîncărcate în câmp) se pot

obţine soluţii elementare riguroase prin polinoame algebrice.
O placă neîncărcată în câmp, are ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane
deformate de forma:
 2 2 w( x, y)  0 (2.6)
deci w = w(x,y) este o funcţie biarmonică.
Folosind metoda inversă, se admite pentru suprafaţa mediană deformată o
funcţie w(x,y), care satisface ecuaţia diferenţială (2.6) şi se determină încărcarea pe
contur corespunzătoare. În continuare se consideră pentru w polinomul de gradul II
în x şi y, care este funcţie biarmonică:
w( x, y )  C1 x 2  C2 y 2  C3 xy  C4 x  C5 y  C6 (2.7)
Curburile acestei suprafeţe deformate rezultă constante:
1 2w 1  2w 1 2w
  2  2C1 ,   2  2C2 ,   C3 (2.8)
x x y y  xy xy
Eforturile secţionale au expresiile:
M x   D(2C1  2C2 )
M y   D (2C2   2C1 ) (2.9)
M xy   D(1  )C3
Vx  0, V y  0
Prin urmare, în orice punct momentele încovoietoare şi de torsiune sunt
constante, iar forţele tăietoare sunt nule. Alegând originea axelor ca în fig. 2.3, şi
notând încărcările pe contur cu M1, M2 şi Mt, acestea se precizează astfel:
5
 a
pentru x    M x  M1 , M xy  M t (a)
2
b
pentru y    M y  M 2 , M yx  M t (b) (2.10)
2
Condiţiile (2.10 a, b) se introduc în expresiile (2.9) ale eforturilor, din care
se determină constantele C1, C2, C3,
M  M 2 M  M 1 Mt
C1   1 2
, C2   2 2
, C3   (2.11)
2 D(1  ) 2 D (1  ) D(1  )
Cu aceste valori, suprafaţa mediană deformată devine:
M   M 2 2 M 2  M 1 2 Mt
w( x, y )   1 2
x  2
y  xy  C4 x  C5 y  C6 (2.12)
2 D(1  ) 2 D(1  ) D(1  )
Originea sistemului de referinţă fiind în centrul plăcii deformate (fig. 2.3), rezultă:
w(0,0) = 0, Vx(0,0) = 0, Vy(0,0) = 0.
Aceste condiţii conduc la C4 = C5 =
C6 = 0 şi, în consecinţă, ecuaţia
suprafeţei mediane deformate este:
M  M 2 2
w( x, y )   1 x 
2 D(1  2 )
(2.13)
M 2  M 1 2 Mt
 y  xy
2 D(1  2 ) D(1  )
În particular, pentru Mt = 0 se
obţine încovoierea simplă, suprafaţa
Fig. 2.3. Placa acţionată de momente pe contur mediană fiind un paraboloid eliptic.

Suplimentar, dacă M 1  M 2  M suprafaţa mediană deformată are ecuaţia:

M
w( x, y )   ( x2  y 2 ) (2.14)
2 D(1  )
care este un paraboloid de rotaţie.
(Notă: Mai riguros condiţia M 1  M 2  M implică egalitatea curburilor în
orice punct şi suprafaţa mediană deformată este sferică).
În schimb, dacă M 1  M 2  0 şi M t  0 , placa este supusă la torsiune şi
suprafaţa mediană deformată are ecuaţia:
Mt
w( x, y )   xy (2.15)
D (1  )

6
care este un paraboloid hiperbolic cu generatoarele rectilinii, în direcţia axelor de
coordonate. Întrucât încărcarea pe contur M t  constant şi M xy  M yx  M t ,
rezultă M xy / x  0, M yx / y  0.
Prin urmare, placa acţionată cu un moment de torsiune constant pe contur
este echivalentă cu placa încărcată cu patru forţe concentrate la colţuri având
valoarea 2M t (ca în fig. 2.4).

Fig 2.4. Placa acţionată cu forţe concentrate la colţuri

2.4. SOLUŢII PENTRU PLĂCI PLANE DREPTUNGHIULARE

PRIN SERII FOURIER SIMPLE

Se consideră o placă simplu rezemată pe două laturi paralele, pe celelalte

două condiţiile la limită fiind arbitrare(fig. 2.5).

Fig. 2.5. Placa simplu rezemată pe două laturi paralele (în direcţia axei y)

Se alege pentru suprafaţa mediană deformată w(x,y) o soluţie sub forma

unei serii Fourier simple cu coeficienţi variabili, astfel încât să fie îndeplinite
7
condiţiile la limită pe cele două laturi simplu rezemate, anume:
-pentru x = 0 şi x = a să rezulte:
2 w
w  0, 0 (2.16)
x 2
Soluţia care satisface aceste cerinţe este de forma:

n x
w( x, y )   Yn ( y ) sin (2.17)
n 1 a
Expresia (2.17) trebuie să fie soluţie a ecuaţiei diferenţiale a suprafeţei
mediane deformate (1.47).
Introducând w(x,y) din (2.17) în ecuaţia diferenţială (1.47) se obţine:

p ( x, y )
  
Yn IV  2 n2Yn II   n4Yn sin  n x 
D
(2.18)
n 1

unde s-a făcut notaţia n / a   n .

Se admite că încărcarea p(x,y), care este relativ arbitrară, se poate dezvolta
în serie Fourier

p( x, y )   pn ( y ) sin  n x (2.19)
n 1
în care coeficienţii pn(y) (n = 1,2,…,∞) se determină din condiţia de ortogonalitate
2 a
pn ( y )   p( x, y )sin  n xdx (2.20)
a 0
Ţinând cont de (2.19), din ecuaţia (2.18) rezultă că pentru fiecare termen al
seriei, trebuie sa fie îndeplinită condiţia:
p ( y)
Yn IV  2 n2Yn II   n4Yn  n (2.21)
D
care este o ecuaţie diferenţială ordinară, neomogenă, cu coeficienţi constanţi.
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (2.21) este de forma:
Yn ( y)  Yn1 ( y)  Yn 2 ( y) (2.22)
unde Yn1 ( y ) este soluţia ecuaţiei diferenţiale omogene
Yn IV  2 n2Yn II   n4Yn  0 (2.23)
iar Yn 2 ( y) este o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene (2.21). Urmează deci:
Yn ( y)  An cosh  n y  Bn n y cosh  n y 
(2.24)
Cn sinh  n y  Dn n y sinh  n y  Yn 2 ( y )
Introducând Yn ( y ) din (2.24) în expresia (2.17) rezultă soluţia:

8
 
w  x, y     An cosh  n y  Bn n y cosh  n y  Cn sinh  n y 
n 1 (2.25)
 Dn n y sinh  n y  Yn 2  y   sin  n x
Soluţia particulară Yn 2 ( y) poate fi determinată cu ajutorul regulii lui
Cauchy, folosind exprimarea [8], [17]:
1 y
Yn 2 ( y )   Y n ( y  t ) pn (t )dt (2.26)
D 0
unde pn (t ) are forma (2.20), în care y se înlocuieşte cu variabila auxiliară t. Funcţia
Y n ( y ) se construieşte din termeni ai soluţiei ecuaţiei omogene (2.23), astfel încât
să fie îndeplinite condiţiile:
' '' '''
Yn (0)  Yn (0)  Yn (0)  0, Y n (0)  1 (2.27)
În continuare se consideră următoarea funcţie Yn ( y ) , care satisface
cerinţele (2.27)
1  1 
Yn  y   2 
y cosh  n y  sinh  n y  (2.28)
2 n  n 
Se înlocuieşte segmentul y cu y-t, obţinându-se Yn  y  t  , care se introduce
în (2.26). Integrarea se face în raport cu t, iar y este parametru şi limita superioară
a integralei. Expresia (2.26) va avea forma:
y
1   1 
Yn 2  y   2   
y  t  cosh  n  y  t   sinh  n  y  t   
aD n 0   n  (2.29)
a

  p  x, t  sinh  n xdx dt
0

Pentru determinarea constantelor de integrare An , Bn , Cn şi Dn se folosesc

condiţiile la limită pe marginile paralele cu axa x. De exemplu, în cazul încastrării
rezultă:
w  0
y  0 
-pentru    w (2.30)
y  b  0
 y
implicând următoarele relaţii:
Yn (0)  0, Yn (b)  0, Yn ' (0)  0, Yn ' (b)  0 (2.31)
Dezvoltând (2.31) se obţine un sistem de patru ecuaţii (pentru fiecare
9
valoare n) cu necunoscutele An , Bn , Cn , Dn din care, prin rezolvare se obţine:
An  0, Bn  Cn ;
(sinh  nb   nb cosh  nb)Yn 2 (b)  b sinh  nbYn' 2 (b)
Cn   (2.32)
sinh 2  nb   n2b 2
 1 
 n bYn 2 (b) sinh  nb   sinh  nb  b cosh  nb  Yn' 2 (b)
Dn    n 
sinh 2  nb   n2b 2
Pentru alte moduri de rezemare a laturilor paralele cu axa x se obţin
constantele de integrare în mod analog.
În unele cazuri soluţia particulară poate fi obţinută direct prin încercări, fără
a mai utiliza dezvoltările în serii Fourier.
Un caz particular specific este cel al încărcării de intensitate constantă în
direcţia laturilor simplu rezemate, pentru care pn din dezvoltarea în serie a
încărcării (relaţia 2.19) nu depinde de y (fig. 2.6).

Fig 2.6. Încărcare constantă în direcţia y

În acest caz soluţia particulară se determină ca la încovoiere cilindrică.

Deplasarea w poate fi reprezentată ca o sumă formată din soluţia generală a
ecuaţiei omogene pentru placa fără încărcare în câmp,
w( x, y)   2 2 w( x, y)  0 (2.33)
şi soluţia ecuaţiei diferenţiale neomogene a suprafeţei mediane deformate de la
încovoierea cilindrică
d 4 w p( x )
 (2.34)
dx 4 D
reprezentând soluţia particulară. Deci
10
 w( x, y )  w1  w2 (2.35)
sau

w( x, y )    An cosh  n y  Bn n y cosh  n y  Cn sinh  n y 
n 1 (2.36)
 Dn n y sinh  n y  sin  n x  w2
Soluţia particulară w2 se poate obţine integrând (2.34)
1
w2   dx  dx  dx  p  x dx (2.37)
D
sau se dezvoltă încărcarea în serie Fourier:

p ( x)   pn sin  n x (2.38)
n 1
unde
2 a
pn  p ( x) sin  n xdx (2.39)
a 0
În ultima alternativă deplasarea w(x,y) are forma:

w( x, y )   ( An cosh  n y  Bn n y cosh  n y  Cn sinh  n y 
n 1
(2.40)
p 
 Dn n y sinh  n y  n 4  sin  n x
D n 
Considerând axa x la mijlocul laturii b, pentru rezemări identice pe laturile
paralele cu această axă, suprafaţa mediană este simetrică în raportcu variabila y şi
din (2.40) rezultă necesar Bn  Cn  0. Urmează că ecuaţia (2.40) devine:

pn
w( x, y )   ( An cosh  n y  Dn n y sinh  n y  )sin  n x (2.41)
n 1 D n4
Constantele An şi Dn se determină în raport cu modul de rezemare a plăcii
pe laturile paralele cu axa x.
a) Margini simplu rezemate
Pentru y  b / 2 condiţiile de rezemare sunt:
2 w
w  0, 0 (2.42)
y 2
În ecuaţia (2.41) se face y  b / 2 şi pentru orice n, paranteza care se

11
 2w
înmulţeşte cu sin  n x trebuie să se anuleze. Se face derivata în expresia
y 2
căreia se ia y  b / 2 şi, de asemenea, pentru orice n parantezele de lângă sin  n x
trebuie să fie nule. Aceste condiţii cu notaţia un   nb / 2 conduc la următoarele
ecuaţii în An şi Dn ,
pn
An cosh un  Dnun sinh un  0
D n4 (2.43)
An cosh un  Dn (2 cosh un  un sinh un )  0
din care se obţin:
u tanh un  2 pn 1 p
An   n  4
; Dn   n4 (2.44)
2 cosh un D n 2cosh un D n
Introducând An şi Dn din (2.44) în ecuaţia (2.41) aceasta devine:

pn  un tanh un  2 n y 
w( x, y )   4 
1 cosh  n y  sinh  n y  sin  n x (2.45)
n 1 D n  2 cosh un 2 cosh un 
Pentru diferite încărcări de intensitate constantă în direcţia axei y, prin
dezvoltare în serie Fourier se calculează pn . Folosind relaţiile (1.31) se determină
expresiile eforturilor M x , M y , M t , Vx , V y şi, pentru valori precizate ale
coordonatelor (x,y), se evaluează mărimile acestora precum şi ale deplasărilor.
b) Margini încastrate
Pentru y  b / 2 condiţiile la limită se scriu:
w
w  0, 0 (2.46)
y
w
Introducând în expresia săgeţii (2.41) şi în derivata acesteia valorile
y
y  b / 2 , se obţin ecuaţiile:
p
An cosh un  Dnun sinh un  n 4  0
D n (2.47)
An sinh un  Dn (sinh un  un cosh un )  0
Rezolvând sistemul de ecuaţii (2.47) rezultă valorile constantelor An şi Dn :

12
 sinh un  un cosh un pn
An   
un  sinh un cosh un D n4
(2.48)
sinh un p
Dn    n4
un  sinh un cosh un D n
Cu expresiile (2.48) pentru An şi Dn ecuaţia (2.41) devine:

pn  sinh un  un cosh un
w( x, y )   1  cosh  n y 
n 1 D n4  un  sinh un cosh un
(2.49)
sinh un 
  n y sinh  n y  sin  n x
un  sinh un cosh un 
Pentru diferite valori ale coordonatelor (x,y) se determină săgeata w. De
asemenea, se pot determina eforturile cu relaţiile (1.31), folosind pentru w(x,y)
expresia (2.49).

2.5. REZOLVAREA PLĂCILOR DREPTUNGHIULARE

CU AJUTORUL SERIILOR FOURIER DUBLE

Se prezintă soluţia lui Navier pentru placa simplu rezemată pe contur

(fig.2.7).
Acţiunea aplicată pe placă, normal
la planul median, poate avea orice
distribuţie. Se adoptă pentru w(x,y) o
soluţie particulară a ecuaţiei diferenţiale
(1.47) a suprafeţei mediane deformate sub
forma unei serii Fourier duble, care
satisface condiţiile pe contur:
 
m x n y
w( x, y )   Amn sin sin
m 1 n 1 a b
Seria (2.50) reprezintă, pentru un
număr infinit de termeni, ecuaţia exactă a
suprafeţei mediane deformate a plăcii, dar
Fig. 2.7. Placa simplu rezemată pe contur pentru un număr limitat de termeni este o

ecuaţie aproximativă. Scrisă dezvoltat, seria (2.50) are forma:

13
 x y 2 x y
w( x, y )  A11 sin sin  A21 sin sin 
a b a b
(2.51)
x 2 y 2 x 2 y
 A12 sin sin  A22 sin sin  ...
a b a b
Condiţiile de rezemare pe care trebuie să le satisfacă (2.50) respectiv (2.51) sunt:
-pentru x = 0 şi x = a
2 w
w  0, 0 (2.52)
x 2
-pentru y = 0 şi y = b,
2 w
w  0, 0 (2.53)
y 2
Orice termen al seriei (2.51) se anulează pentru x = 0 şi respectiv y = 0, deoarece
sin 0  0 , iar pentru x = a şi respectiv y = b, se obţine sin m  0 , sin n  0 .
Derivatele de ordinul II au expresiile:
2
2w  m  m x n y
2
  Amn   sin sin
x m n  a  a b
2
(2.54)
2w  n   m  x n y
2
  Amn   sin sin
y m n  b  a b
Derivatele de ordinul II conţin, de asemenea, în fiecare termen produsele
m x n y
sin  sin , care se anulează pentru x = 0 şi x = a, respectiv y = 0 şi y = b.
a b
Deci, prin modul de alegere a suprafeţei mediane deformate, sunt îndeplinite
condiţiile la limită.
Încărcările aplicate pe placă se pot înlocui echivalent cu o încărcare
obţinută prin dezvoltarea acestora în serii Fourier duble. Astfel p(x,y) dezvoltată în
domeniul ( 0  x  a, 0  y  b ) are forma:
 
m x n y
p( x, y )   amn sin sin (2.55)
m 1 n 1 a b
în care:
4 a b m x n y
amn    p( x, y ) sin sin dxdy (2.56)
ab 0 0 a b
Pentru a determina coeficienţii Amn se foloseşte condiţia ca w(x,y) din
(2.50) să satisfacă ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane deformate. Derivatele

14
 4
 4w  m  m x n y
4
  Amn   sin sin
x m n  a  a b
2 2
4w  m   n  m x n y
2 2
  Amn     sin sin (2.57)
x y m n  a   b  a b
4
 4w  n  m x n y
4
  Amn   sin sin
y m n  b  a b
şi p(x,y) din (2.55), introduse în ecuaţia (1.47), conduc la egalitatea următoare:
4
 m 4 2 2
m  n  n 
4
m x n y
D  Amn    2         sin sin 
m n  a   a   b   b   a b
(2.58)
m x n y
  amn sin sin
m n a b
Cele două serii sunt egale dacă termenii de acelaşi rang au coeficienţi egali, adică:
2
4  m2 n2 
D Amn  2  2   amn (2.59)
a b 
de unde rezultă:
amn
Amn  2

2
4 m n2 
D  2  2 
a b 
(2.60)
4 a b m x n y
 2  p ( x, y ) sin sin dxdy
4  m2 n2  0 0 a b
D ab  2  2 
a b 
Ecuaţia suprafeţei mediane deformate devine:
amn m x n y
w( x, y )   2
sin sin (2.61)
m n 4 m
2
n2  a b
D  2  2 
a b 
în care amn depinde de încărcarea normală pe placă p(x,y).
Eforturile din placă (momentele încovoietoare M x , M y , momentele de
torsiune M xy  M yx  M t şi forţele tăietoare Vx , Vy ) rezultă din relaţiile (1.31):

15
  m2 n2 
amn  2  2 
M x   a b 
sin
m x
sin
n y
2
m n  m2 n2  a b
2 2  2 
a b 
 m2 n 2 
amn  2  2 
M y    a b 
sin
m x
sin
n y
2
m n  m2 n2  a b
2 2  2 
a b 
mn
amn (1  )
M t   a b cos m x cos n y (2.62)
2
m n 2m
2
n2  a b
  2  2
a b 
m
amn
a m x n y
Vx   2 2
cos sin
m n m n  a b
 2  2
a b 
n
amn
b m x n y
Vy   2 2
sin cos
m n m n  a b
 2  2
a b 
Coeficienţii dezvoltărilor în serie pot fi exprimaţi în funcţie de raportul
laturilor plăcii a/b.
Convergenţa seriilor trigonometrice duble este foarte bună pentru
deplasările w şi bună pentru momentele încovoietoare şi de torsiune, astfel încât
pentru calcule practice se pot reţine primii patru termeni ai dezvoltării. Pentru
forţele tăietoare convergenţa este ceva mai slabă şi o precizie corespunzătoare se
poate realiza cu un număr mai mare de termeni din dezvoltare.
Ca exemplu de aplicare se consideră o placă dreptunghiulară simplu
rezemată, încărcată cu o forţă uniform distribuită pe toată suprafaţa (fig. 2.8).
Se determină coeficienţii amn cu relaţia (2.56)
4 a b m x n y
amn    p sin sin dxdy 
ab 0 0 a b
16
 4p a m x b n y
  sin dx  sin dy  (2.63)
ab 0 a 0 b
a b
4p a m x b n y
 cos cos 
ab m a 0 n b 0
4p 16 p
 2  cos m  cos 0  cos n  cos 0   2 , (m, n  1,3,5,....)
 mn  mn
Deplasările w(x,y) au expresia:
m x n y
sin sin
16 p a b
w( x, y )  6   2
(2.64)
 D m 1,3... n 1,3... 2
m n  2
mn  2  2 
a b 
Săgeata maximă se produce la mijlocul deschiderii plăcii (x = a/2, y = b/2)
m n
sin sin
16 p 2 2
wmax  6   (2.65)
 D m 1,3... n 1,3...  m n 2
2 2
mn  2  2 
a b 

Fig. 2.8. Placa simplu rezemată încărcată cu o forţă uniform distribuită

Se pune în evidenţă raportul laturilor a/b şi se înlocuieşte rigiditatea plăcii D

cu expresia din (1.26)

17
 m n
sin sin
192 pa 4 2 2
wmax  6 3 (1  2 )   2
(2.66)
 Eh m 1,3... n 1,3...  a
2

mn  m 2    n 2 
 b 
care se mai scrie:
pa 4
wmax   (2.67)
Eh3
m n
sin sin
192 2 2
unde:   6
(1  2 )   2
(2.68)
  2  a 2 2 
m 1,3... n 1,3...
mn  m    n 
 b 
În particular pentru placa pătrată a = b şi pentru   0.2 (placă de beton
armat) coeficientul  (1) are expresia:
192  1 1 1  (1) (1) 1
 (1)  6 (1  0.22 )  2 2 2
 2 2 2
 2 2 2

 11(1  1 ) 1  3(1  3 ) 3 1(3  1 )
(1)(1)  192  0.96
 2 2 2
 ...  (0.2500  0.0033  0.0033  0.00003)  0.0467
3  3(3  3 )  6
Calculul detaliat al coeficientului  (1) evidenţiază, în acest caz,
convergenţa foarte bună a seriilor trigonometrice duble pentru cazul săgeţilor.
Eforturile într-un punct de pe placă se determină după cum urmează:
16 pa 2 m2  n2 a2 / b2 m x n y
Mx 
 4  2 2 2
m n mn ( m  n a / b )
2 2
sin
a
sin
b
(a)

16 pa 2 n2 a 2 / b2  m2 m x n y
My 
4 m n
 mn(m 2 2 2 2 2
 n a /b )
sin
a
sin
b
(b)

a m x n y
2 cos cos
16 pa
M xy   4
(1   ) b 2 a2 2 2 b2 (c) (2.69)
 m n (m  n a / b )
m x n y
cos sin
16 pa a b
Vx  3  2 2 2 2
(d)
 m n n( m  n a / b )

18
 a m x n y
sin cos
16 pa
Vy  3  b 2
a
2 2
b
2
(e)
 m n m ( m  n a / b )
(m,n = 1,3,5,...)
Momentele încovoietoare maxime apar în centrul plăcii, pentru x = a/2 şi y
= b/2 şi se pot scrie condensat sub forma:
M x max   pa 2 , M y max    pa 2 (2.70)
unde  şi  ' rezultă din relaţiile (2.69 a şi b) introducând x = a/2 şi y = b/2.
Pentru o placă pătrată a = b şi  (1)   (1) are expresia:
16  12  0.2 12 12  0.2  32 32  0.2  12
 (1)    1  1   1  ( 1)   (1) 1 
 4 1 1(12  12 )2 1  3(12  32 )2 3 1(32  12 )2
32  0.2  32 
 2 2 2
 (1)  (1)   0.0434
3  3(3  3 ) 
Valoarea exactă a coeficientului  este 0.0443 abaterea fiind de 2.1%.
Forţele tăietoare maxime în modul apar în mijloacele laturilor simplu
rezemate şi pot fi scrise sub forma:
Vx max   pa, V y max    pa (2.71)
Coeficienţii  şi   se calculează funcţie de raportul a/b, din relaţiile (2.69
d şi e). Coeficienţii  ,  ,  ,  ,   se întabulează funcţie de raportul a/b şi de
materialul de constituţie al plăcii. Astfel, în Anexa 1, pentru diferite rapoarte b/a,
sunt daţi o serie de coeficienţi numerici ki (i=1,2,…,8), care intră în componenţa
celor de mai sus, cu ajutorul cărora se pot calcula deplasările şi eforturile maxime.
Calculul rapid al mărimilor de răspuns, pe bază de coeficienţi numerici
întabulaţi, este prezent în literatura de specialitate ca şi în standardele de profil [2],
[8], [9], [17]. În tabelul din Anexa 2 se prezintă coeficienţi numerici utilizaţi în
calculul deplasărilor şi eforturilor pentru o placă încărcată uniform, având laturile
scurte a încastrate perfect şi celelalte două laturi simplu rezemate.

2.6. CALCULUL PLĂCILOR PLANE PRIN

METODA DIFERENŢELOR FINITE

Determinarea deplasărilor şi eforturilor în plăcile plane se poate face şi cu

metode numerice, aproximative, dintre care, în acest paragraf se tratează metoda
diferenţelor finite (MDF). În acest scop, pe suprafaţa mediană a plăcii se trasează o

19
reţea de linii, în nodurile căreia ecuaţia diferenţială a suprafeţei mediane deformate
se transpune în diferenţe finite, obţinându-se ecuaţii algebrice.
În continuare se analizează plăcile plane dreptunghiulare, pentru care se
folosesc reţele ortogonale
paralele cu laturile.
Fiecare nod este indexat cu doi
indici, unul de coloană i, care
marchează diviziunile pe axa x
şi unul de linie, j, marcând
diviziunile pe axa y (fig 2.9).
Distanţele dintre noduri sunt
respectiv x şi y .
Transcrierea derivatelor
de ordinul IV ale săgeţii w din
ecuaţia diferenţială a suprafeţei
Fig. 2.9. Reţea ortogonală de diferenţe finite mediane deformate a plăcilor
plane (1.47), în diferenţe finite în nodul (i,j), se face cu un operator de forma:
 1 2 1 
1  2  
4 
1 4 6 4 1  2 2 
2 4 2  
 x   x   y   1 2 1  (2.72)
 
1  T p
 4 
1 4 6  4 1 
  ij
 y  D
Valorile încadrate se referă la nodul (i,j), iar ultimul vector din membrul
întâi este de tipul coloană căruia i s-a aplicat operaţia de transpunere pentru a fi
scris ca vector linie. Membrul întâi al ecuaţiei (2.72) reprezintă transcrierea în
diferenţe finite a operatorului dublu laplacian. În membrul doi apare densitatea
încărcării distribuite din nodul (i,j), pij . Dacă încărcarea prezintă discontinuităţi, ea
se înlocuieşte cu o forţă de intensitate constantă, distribuită pe câmpul aferent.
Ca exemplu se consideră: acţiuni distribuite în lungul unei linii (fig. 2.10a şi
b), acţiunea concentrată (fig.2.10c), acţiuni de intensitate constantă distribuite pe
zonele haşurate (fig. 2.11a, b, c), pentru fiecare caz specificându-se pij . Pentru
acţiunile din fig. 2.10, dacă x  y  , intensităţile pij devin respectiv
pij  Py / ; pij  Px / ; pij  P /  2 .

20
 pij  Py / x pij  Px / y pij  P / xy
a) b) c)
Fig. 2.10. a, b) Acţiuni distribuite în lungul unei linii; c) Acţiune concentrată

Ecuaţia (2.72) cu notaţia   (y / x) 2 poate fi pusă sub forma:

 1   1 
 6(   )  8 wi , j  4  (1   )( wi 1, j  wi 1, j )  (1   )( wi , j 1  wi , j 1 )  
2( wi 1, j 1  wi 1, j 1  wi 1, j 1  wi 1, j 1 )   ( wi  2, j  wi  2, j )  (2.73)
1  pi , j (x)4 pi , j (y )4
 ( wi. j  2  wi , j 2 )  
 D D

pij  p / 2 pij  p / 4 pij  3 p / 4

a) b) c)
Fig. 2.11. Acţiuni distribuite pe zonele haşurate

Pentru o reţea pătrată x  y   şi   1 , iar ecuaţia (2.73) devine:

20wi , j  8(wi 1, j  wi 1, j  wi , j 1  wi , j 1 )  2( wi 1, j 1  wi 1, j 1  wi 1, j 1 
pi , j  4 (2.74)
 wi 1, j 1 )  wi  2, j  wi  2, j  wi , j 2  wi , j  2 
D
Coeficienţii necunoscutelor w ai operatorului (2.74) sunt daţi în fig. 2.12.
Ecuaţia (2.73), respectiv (2.74) se scrie în toate nodurile reţelei în care
deplasările w sunt necunoscute. Funcţia w(x,y) se extinde şi în afara domeniului
ocupat de placă, iar la scrierea ecuaţiilor cu diferenţe finite apar şi valori ale
deplasărilor din noduri în care nu s-au scris ecuaţii de forma (2.73) sau (2.74), ele
21
apărând ca necunoscute suplimentare.
Exprimând condiţiile pe
contur (în particular de rezemare)
se obţin ecuaţiile necesare pentru
necunoscutele suplimentare.
a. În puncte ale reţelei
situate pe o margine simplu
rezemată (fig. 2.13a) deplasările
sunt nule, wc  0, deci
cunoscute. În ecuaţia cu diferenţe
finite (2.73) sau (2.74), scrisă
într-un nod imediat învecinat
conturului, intervine deplasarea w
dintr-un punct exterior( wext ).

Fig. 2.12. Operatorul de transcriere pentru reţea pătrată

a) b) c)

Fig. 2.13. a) Margine simplu rezemată; b) Margine încastrată; c) Margine liberă

Pe marginea simplu rezemată, momentul încovoietor M n (n fiind direcţia

normală la contur) este nul, deci:
2w wint  2wc  wext
Mn  0  2
0  0 (2.75)
n 2
Întrucât wc  0 rezultă:
wext   wint (2.76)
b. Pe o margine încastrată (fig. 2.13 b) deplasările sunt nule şi, de
asemenea, pantele în direcţia normală la contur,

22
  w  wext  wint
wc  0,   0  0 (2.77)
 n c 2
sau
wext  wint (2.78)
c. Într-un punct de pe o margine liberă, neîncărcată (fig. 2.13c), se scriu
condiţiile:
M ns
M n  0, Vn*  Vn  0 (2.79)
s
sau
2w 2w 3w 3 w
   0;  (2   ) 0 (2.80)
n 2 s 2 n 3 ns 2
Operatorii de exprimare în diferenţe finite a condiţiilor (2.80) sunt daţi în
fig. 2.14a, b, pentru x  y şi în fig. 2.14c, d pentru x  y.

Fig. 2.14. Operatorii de transcriere a condiţiilor de pe o margine liberă

Momentul de torsiune fiind nul pentru două laturi adiacente libere

23
reactiunea din colţ, egală cu 2 M xy , este de asemenea nulă,
2 w 2 w
2M xy  2 D(1  ) 0  0 (2.81)
xy xy
a cărei reprezentare în diferenţe finite este în fig. 2.14e.
Necunoscutele din afara conturului plăcii pot fi eliminate din aproape în
aproape, din condiţiile pe contur, rămânând de rezolvat un număr de ecuaţii egal cu
numărul deplasărilor nenule din nodurile reţelei aparţinând plăcii. În cazul utilizării
calculatorului se pot considera toate ecuaţiile simultan.
Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii cu diferenţe finite se află deplasările în
nodurile reţelei, iar pentru alte puncte se procedează la interpolare. Având
deplasările w, în continuare se determină eforturile. Ca exemplu, acestea se scriu în
punctul (i,j) al unei reţele dreptunghiulare.
D    
 M x i , j   2 
2(1  ) wi , j  (wi 1, j  wi 1, j )  ( wi , j 1  wi , j 1 ) 
 x     
D    
M  y i, j  2  2(1   ) wi , j  (wi , j 1  wi , j 1 )   ( wi 1, j  wi 1, j ) 
 y 
 D(1  )
 M t i , j  ( wi 1, j 1  wi 1, j 1  wi 1, j 1  wi 1, j 1 ) (2.82)
4xy
M M M M
Vx i, j  x ,i1, j x ,i1, j  t ,i, j 1 t ,i , j 1
2x 2 y
M M M M
Vy i, j  t ,i 1, 2j x t ,i1, j  y,i, j 12y y ,i , j 1
Pentru o reţea pătrată, în relaţiile (2.82) se face x  y   şi λ = 1, caz în
care expresiile eforturilor devin:
D
 M x i , j   2  wi 1, j  2(1  ) wi, j  wi 1, j  ( wi , j 1  wi , j 1 ) 

 M y i, j   D2  wi , j1  2(1  )wi, j  wi, j 1  (wi 1, j  wi 1, j )
 D(1  )
 M t i , j  ( wi 1, j 1  wi 1, j 1  wi 1, j 1  wi 1, j 1 ) (2.83)
4 2
1
Vx i, j   M x ,i 1, j  M x ,i1, j  M t ,i, j 1  M t ,i , j 1 
2

24
 1
V y i, j
2
  M t ,i 1, j  M t ,i1, j  M y ,i , j1  M y,i, j 1 
Notă: În relaţiile (2.82), respectiv (2.83), forţele tăietoare s-au exprimat cu
ajutorul momentelor încovoietoare şi de torsiune, pentru a evita exprimările
laborioase ale derivatelor de ordinul 3 ale deplasării w.
În unele situaţii este mai avantajoasă utilizarea ecuaţiilor dedublate ale
plăcii, caz în care se exprimă în diferenţe finite sistemul de ecuaţii diferenţiale cu
derivate parţiale (1.51), (1.52), obţinându-se:
2(1   ) M i , j   (M i 1, j  M i 1, j )  (M i , j 1  M i , j 1 )   pi , j (x ) 2
 ( x ) 2 (2.84)
2(1   ) wi , j   ( wi 1, j  wi 1, j )  ( wi , j 1  wi , j 1 )  M i, j
D
Pentru o reţea pătrată ecuaţiile (2.84) devin:
M i 1, j  M i 1, j  M i , j 1  M i , j 1  4M i , j   pi , j  2
M i, j  2 (2.85)
wi 1, j  wi 1, j  wi , j 1  wi , j 1  4wi , j 
D
În particular, la plăcile dreptunghiulare simplu rezemate pe toate laturile,
condiţia de contur

2 w  0
contur
(2.86)
conduce la
 M contur  0 (2.87)
şi primul sistem de ecuaţii din (2.84) sau (2.85) se poate rezolva separat, după care
se introduc valorile M i , j în al doilea sistem, din care se determină săgeţile wi,j.

2.7. METODE DE REZOLVARE BAZATE PE IPOTEZE

SIMPLIFICATOARE DE CALCUL

Ipoteza simplificatoare comună mai multor metode din această categorie,

admite că planul median la plăcile dreptunghiulare este format din două familii de
fâşii, paralele cu laturile plăcii. Se înlocuieşte astfel calculul specific plăcilor cu un
calcul de grindă aplicat acestor fâşii, de unde şi denumirea de metoda fâşiilor,
întâlnită în literatura de profil [9], [11].
În cele ce urmează se descrie, pe un caz simplu, una dintre aceste metode
aproximative (metoda Grashof sau metoda echivalenţei săgeţilor), în care
aproximaţia este introdusă prin ipotezele simplificatoare admise.

25
 Se consideră o placă plană dreptunghiulară încărcată cu o forţă uniform
distribuită de intensitate q, normală pe planul median, şi având rezemarea pe contur
ca în fig. 2.15. Cu ajutorul a două familii de planuri verticale, normale pe planul
median al plăcii (Px – paralele cu axa x şi Py – paralele cu axa y), placa este divizată
în două familii de fâşii, paralele cu laturile.

Fig. 2.15. Placă dreptunghiulară divizată în fâşii

O primă aproximaţie constă în faptul că se consideră numai cele două fâşii

centrale, cărora li se poate aplica un calcul obişnuit de grindă [3], [4]. Pentru
aceasta însă trebuie determinată încărcarea aferentă fiecăreia dintre cele două fâşii,
qx, respectiv qy, care constituie necunoscutele iniţiale ale problemei (qx –
intensitatea încărcării aferente fâşiei în direcţia x, AB; qy – intensitatea încărcării
aferente fâşiei în direcţia y, CD).
Problema fiind static nedeterminată, se utilizează pentru rezolvare aspectul
static şi aspectul geometric.
Aspectul static este reprezentat de condiţia de echilibru a elementului cu
centrul în O, considerat că face parte din ambele fâşii, condiţie din care rezultă:
26
 q  qx  q y (2.88)
Aspectul geometric este dat de egalitatea săgeţilor celor două fâşii în
punctul comun O (centrul plăcii):
wOx  wOy (2.88)
Egalitatea săgeţilor (2.88) se explicitează în funcţie de distribuţia încărcării
şi de natura rezemărilor plăcii. În general cele două săgeţi se scriu:
x qx a 4 y
q yb4
wO  k x , wO  k y (2.89)
EI y EI x
în care kx şi ky sunt coeficienţi numerici ce depind de factorii menţionaţi anterior.
În particular, cele două fâşii pot fi de aceeaşi lăţime (egală cu unitatea), caz
în care Ix = Iy = I, iar pentru rezemările din fig. 2.15 se ştie că
4
x 5 qx a 4 y 1 qyb
wO  , wO  (2.90)
384 EI 384 EI
deci coeficienţii numerici rezultă:
5 1
kx  , ky  (2.91)
384 384
Reunind cele două aspecte ale problemei se ajunge la sistemul
qx  q y  q
(2.92)
k x a 4 qx  k y b 4 q y  0
ale cărui soluţii sunt
k yb4 kxa4
qx  q, q y  q (2.93)
k x a 4  k yb4 k x a 4  k yb4
Pentru placa din fig. 2.15, încărcările aferente celor două fâşii rezultă:
b4 5a 4
qx  4 q, q y  q (2.94)
5a  b 4 5a 4  b 4
cu care se pot determina eforturile din fiecare fâşie.
Eforturile pentru fâşia AB se scriu:
qx a 2 1 b4
M xA  M xB  0, M x max  M xO    4 4
qa 2
8 8 5a  b
4
(2.95)
qx a 1 b
VxA  VxB    4 qa
2 2 5a  b 4
În mod similar, eforturile pentru fâşia CD se scriu:

27
 q yb2 1 5a 4
M yC  M yD     4 4
qb 2
12 12 5a  b
2
qy b 1 5a 4
M yO   4 qb 2 (2.96)
24 24 5a  b 4
q yb 1 5a 4
VxC  VxD    4 4 qb
2 2 5a  b
Metoda echivalenţei săgeţilor este de o simplitate deosebită, dar rezultatele
obţinute în unele situaţii nu au un grad de precizie corespunzător, acest lucru fiind
cauzat de următoarele aspecte [3], [4]:
- factorii de distribuţie kx şi ky se consideră constanţi în lungul fâşiilor
respective, deşi au fost determinaţi din calculul efectuat pe fâşiile centrale ale plăcii.
O aproximaţie mai bună s-ar obţine dacă egalitatea săgeţilor ar fi scrisă în mai
multe puncte ale plăcii, caz în care pentru fiecare pereche de fâşii considerate se
obţin distribuţii diferite ale încărcării totale. O îmbunătăţire a preciziei a fost adusă
în acest sens de metoda Guidi;
- se consideră că fâşiile lucrează numai la încovoiere cu forfecare, prin
aceasta neglijându-se momentele de torsiune care apar în realitate în placă. O
corecţie a metodei Grashof a fost adusă de metoda Marcus, care introduce efectul
favorabil al torsiunii asupra mărimii momentelor încovoietoare.

BIBLIOGRAFIE
[1] Timoshenko St., Woinowski-Krieger S. (1968) Teoria plăcilor plane şi curbe, Ed.
Tehnică, Bucureşti.
[2] Caracostea, A. (1977) Manual pentru calculul construcţiilor, Secţiunea VI Plăci plane
(autor Soare V.M.), Ed. Tehnică, Bucureşti.
[3] Precupanu D. (1981) Plăci subţiri, I.P. Iaşi.
[4] Precupanu D., (1982), Teoria elasticităţii, I.P. Iaşi.
[5] Bia C., Ille V., Soare M. (1983) Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
[6] Ciomocoş F.D., Ciomocoş T. (1984) Teoria elasticităţii în probleme şi aplicaţii, Ed.
Facla, Timişoara.
[7] Mazilu P., Ţopa N., Ieremia M. (1986) Aplicarea teoriei elasticităţii şi a plăcilor în
calculul construcţiilor, Ed. Tehnică, Bucureşti.
[8] Ungureanu N., (1988), Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii, I.P. Iaşi.
[9] STAS 10107/2 (1992) Planşee curente din plăci şi grinzi din beton armat şi beton
precomprimat. Prescripţii de calcul şi alcătuire.
[10] Alămoreanu E., Buzdugan Gh., Iliescu N., Mincă I., Sandu M. (1996), Îndrumar de
calcul în ingineria mecanică, Ed. Tehnică, Bucureşti.
[11] Ionescu A., Mircea C. (1997) Manual pentru proiectarea plăcilor plane

28
dreptunghiulare din beton armat, RISOPRINT, Cluj Napoca.
[12] Ieremia M. (1998) Elasticitate, plasticitate, neliniaritate, Ed. Printech, Bucureşti.
[13] Ciomocoş F.D. (2002) Rezistenţa materialelor în ingineria structurilor, partea a III-a,
Teoria elasticităţii, ediţia a II-a, Univ. „Politehnica” Timişoara.
[14] Eurocode 2 – Proiectarea structurilor de beton (SR EN 1992-1-1-2004 – Partea 1-1
Reguli generale şi reguli pentru clădiri).
[15] Eurocod 3 – Proiectarea structurilor de oţel (SR EN 1993-1-7-2007 – Partea 1-7
Plăci plane solicitate la încovoiere).
[16] Kiss Z., Oneţ T. (2010) Proiectarea structurilor de beton după SR EN 1992-1, Ed.
Abel, Cluj Napoca.
[17] Vrabie M., (2012), Calculul plăcilor – teorie şi aplicaţii, suport de curs în format
electronic, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi

29