PEZO VON ELLRICHSHAUSEN

Biroul de proiectare Pezo Von Ellrichshausen a fost fondat in anul 2002 de către Mauricio Pezo și
Sofia Von Ellrichshausen (arhitecți, pictori, sculptori, fotografi și pasionați de grădinărit).
Într-un interviu recent aceștia recunosc că, într-adevăr, activitatea lor de proiectare a fost și este, în
mare parte, concentrată pe crearea de locuințe, aducând ca argumente: casa - originea arhitecturii, existența
ei ca răspuns al nevoii primordiale a omului de adăpost (shelter). Sofia crede chiar că locuința poartă dublul
rol de oglindă și lentilă, oglindă pentru că reflectă calitățile spațiale ale acesteia și lentilă pentru că are
posibilitatea de a le amplifica. În plus, consideră că o locuință trebuie să poată fi locuită în mod natural,
spontan, chiar informal, adaptată fiind nevoilor locatarului. De asemenea, nu operează cu noțiunea de
“client”, considerând ca ar genera o ierarhizare a relației comanditar-beneficiar, ci, mai degrabă, preferă o
relație orizontală, cu răspunsuri și nevoi bilaterale și cu scop - rezolvarea unor probleme dictate de
circumstanțe.
Au produs o reflexie a arhetipului locuirii, unde camera devine elementul de baza al compoziției,
arhetipul reprezentând o temă generală cu rol mai mult decât funcțional, tehnic sau contingent. Circulația
spatiilor se realizează fie prin spații de tranziție (între exterior și interior, funcțiunile dispărând uneori în
grosimea pereților; între camere, printr-o serie de trepte), fie fără, ca în cazul anfiladelor renascentiste (cu
pasaj sau uși de legătura, fără coridor). Dispariția circulației duce la îndreptarea atenției asupra calităților și
componentelor încăperilor (o matrice de camere interconectate). Formatul 4x4 (set de camere identice), care
variază in funcție de relația cu exteriorul (exemplu: Casa Arco), este prezent atât in arhitectura, cât și în
picturile lor. Un alt aspect ce argumentează prezența arhetipurilor este modul în care cei doi comunică și
prezintă munca lor (ex: axonometrii secționate, alb-negre) – depersonificate și universale (eliminarea
diferențelor favorizează compararea lor și încadrarea clădirilor în tipologii).
Afirmă că nu lucrează după referințe și tradiție, detestând modernismul (îl numesc o copie a copiei).
Metafora și conceptul de asemenea nu sunt plasate in lista priorităților acestora. Ei merg mai departe de
satisfacerea nevoilor fiecărui context (sit și nevoi programatice), iar formele pe care le produc sunt, mai
degrabă, arhaice (asemănătoare operei lui Rudolf Wittkower – studiile sale asupra vilelor lui Palladio, care
au fost desenate pe un grid de baza adaptat contextual).
Mai mult, Pezo si Sofia poduc un set de reguli generale pentru proiectele lor:
1. Volumul rezultat este auster
Compoziția este bazată pe modele spațiale abstracte și raționale, rezultând forme de tip monolit,
discret și aproape mitic. Părțile acesteia sunt atât de strâns conectate, încât separarea lor este aproape
imposibilă.
2. Structurile spațiale cu care operează sunt sincere si directe (straightforward)
Pot fi așezate în cruce, central, periferic etc.
 3. Clădirile, deși sunt conectate peisajului la scară mare, sunt rupte de situl si
amplasamentul imediat (vecinătate)
Pot fi: ridicate de la sol (nivel tip soclu) – Casa Cien, Casa Solo, Casa Guna, Casa Arco... sau ridicate
pe un podium artificial – Casa Meri. De asemenea, sunt orientate după ceasul solar, ca și cum s-ar raporta
la un orizont îndepărtat. Cele mai multe compoziții prezintă patru laturi, făcând posibila relaționarea
încăperilor față de soare diferențiat, in funcție de cerințele fiecăreia. Aceasta este o subtilă întoarcere către
tradiție, unde soarele reprezenta un punct de reper major in cultura chiliană.
Întrebați de preferința lor pentru ferestrele sub forma de pătrat, răspunsul lor a fost ca aceasta nu
este decât o rezultantă în plan exterior (fațadă) a ceea ce este organizat spațial la interior, dispunerea
golurilor aparent aleatorie nefiind lipsa unui profund studiu asupra fațadei, ci o reflectare a interiorului, pe un
format neutru, discret, pătratul (formă-format, un alt concept pe care aceștia îl adoptă). Ei definesc formatul
ca pe un contur generic, un plan schematic trasat după variabile de bază, precum extindere, direcție și
proporție; o linie marginală fără grosime, non-referențială, non-contextuala, non-constructivă... Semnificația
sa poate fi găsita doar în scalarea la amplasament. Folosesc trei tipuri de goluri, lipsite de semnificație, goluri
fără o direcție anume (ca și cum ar fi existat din totdeauna acolo): pătratul, dreptunghiul de aur sau
deschiderile simple.
În final, putem conchide că materialul cu care lucrează cel mai adesea nu este esențial in căutarea
lor, fiind unul sincer (lemn sau beton) sau chiar absent, la nivel de percepție. Mobilarea este una minimală,
nu este inamovibilă, oferind posibilitatea reconfigurării spațiale (exemplu: sursa de apa nu dictează
organizarea spațială – Casa Meri și transformarea unei întregi încăperi în baie, cu sursa de apa în mijlocul
său), prioritatea lor fiind satisfacerea nevoilor clientului cât mai îndeaproape, conștienți fiind de incertitudinea
pe care viitorul o poartă asupra spațiului gândit (renovare, reconfigurare etc).