Termenul "heterotopie" în arhitectură a fost introdus de Michel Foucault, un filosof și teoretician

social francez, în lucrarea sa intitulată "Despre spațiul heterotopiilor". Heterotopia este un concept
pentru a descrie anumite spații culturale, instituționale și discursive care sunt cumva „altele”:
tulburătoare, intense, incompatibile, contradictorii sau transformatoare. Heterotopiile lui Foucault aveau
diferite funcții: de a crea spații de iluzii, de compensații, de refugiu sau de libertate etc. (Augustin Ioan,
Utopii, heterotopii și distopii. Moștenirea lui Foucault)

Heterotopiile sunt locuri care există într-un raport complex cu spațiul social, cultural și istoric în
care sunt încorporate. Acestea pot fi descrise ca spații "alte" sau "diferite" care funcționează ca
contrapuncte sau alternative la spațiile convenționale și normale. Ele pot avea caracteristici unice,
speciale sau simbolice care le diferențiază de restul spațiilor.

Un aspect important al heterotopiilor este capacitatea lor de a genera multiple sensuri și

semnificații, care pot varia în funcție de contextul social și cultural în care sunt percepute. Aceste spații
pot servi ca locuri de refugiu, de retragere sau de contestare a normelor și regulilor dominante ale
societății. Ele pot crea experiențe spațiale și temporale diferite, adăpostind în același loc mai multe
straturi de realitate sau funcții.

Heterotopiile sunt lumi din lumi, oglindind și totuși tulburând ceea ce este în afară.

Heterotopia urmează șablonul stabilit de noțiunile de utopie și distopie. O utopie este o idee sau o
imagine care nu este reală, dar reprezintă o versiune perfecționată a societății, precum cartea lui Thomas
More sau desenele lui Le Corbusier. După cum a scris Walter Russell Mead, „utopia este un loc în care
totul este bine; distopia este un loc în care totul este rău; heterotopia este locul în care lucrurile sunt
diferite - adică o colecție ai cărei membri au puține sau deloc conexiuni inteligibile între ei”.

Foucault folosește termenul heterotopie pentru a descrie spațiile care au mai multe straturi de
semnificație sau relații cu alte locuri decât se pare la prima vedere. În general, o heterotopie este o
reprezentare fizică sau o aproximare a unei utopii sau a unui spațiu paralel care conține corpuri nedorite
pentru a face posibil un spațiu utopic real.

Acesta explică legătura dintre utopii și heterotopii folosind exemplul unei oglinzi. O oglindă este o
utopie deoarece imaginea reflectată este un „loc fără loc”, un loc virtual ireal care permite cuiva să-și
vadă propria vizibilitate. Totuși, oglinda este și o heterotopie, prin aceea că este un obiect real.
Heterotopia oglinzii este în același timp absolut reală, relaționând cu spațiul real care o înconjoară și
absolut ireală, creând o imagine virtuală.

Heterotopiile sunt considerate spații deosebite, cu o semnificație simbolică și culturală profundă.

Ele pot fi atât reale, cât și imaginate, și pot fi întâlnite în arhitectură, în peisaj sau în alte medii spațiale.
Exemple de heterotopii în arhitectură includ muzeele, teatrele, grădinile botanice, cimitirele,
penitenciarele, templele religioase sau chiar stațiile de metrou. Aceste spații sunt separate și distincte de
spațiul cotidian, având o semnificație și o funcție specială în societate. Ele pot servi ca reprezentări fizice
ale unor idei sau valori culturale, ca locuri de închinare sau comemorare, sau pot oferi experiențe
estetice și sensoriale diferite. Heterotopiile sunt caracterizate de următoarele trăsături:
 Contradicții: Heterotopiile adăpostesc elemente care contrazic sau sfidează ordinea și normele
sociale. Acestea pot fi spații în care diferite grupuri sociale sau culturi se întâlnesc și se amestecă, creând
un sentiment de diferență și alteritate.

Diversitatea funcțiilor: Heterotopiile în arhitectură adăpostesc adesea mai multe funcții și activități
diverse în același loc. Acestea pot combina elemente precum locuințe, zone de recreere, centre
comerciale, instituții culturale sau religioase, toate într-un singur spațiu.

Separarea și izolarea: Heterotopiile sunt adesea spații separate și izolate de restul societății. Pot fi
structuri arhitecturale distincte, cum ar fi insule, penitenciare sau clădiri fortificate, care creează o
demarcație clară între interior și exterior.

Reglementări și reguli speciale: Aceste spații pot avea propriile reguli și norme care diferă de cele
din restul societății. Ele pot fi spații accesibile doar unor anumite grupuri sau pot avea reguli stricte
privind comportamentul și interacțiunile sociale. De exemplu, într-o închisoare, există reguli stricte care
guvernează comportamentul deținuților sau într-o grădină zen japoneză, există reguli specifice de
purtare și interacțiune.

Caracter simbolic și reflectiv: Heterotopiile pot avea o semnificație simbolică și pot reflecta
structuri de putere, ierarhii sociale sau aspecte culturale specifice. Ele pot reprezenta un spațiu alternativ
în care realitatea este reinterpretată sau contestată.

Transformarea și flexibilitatea: Unele heterotopii pot fi spații care se transformă și se adaptează în

funcție de nevoi sau evenimente specifice. Acestea pot avea capacitatea de a se adapta și de a-și
schimba funcțiile în timp.

Conceptul de heterotopie poate fi aplicat în contextul Art Nouveau din mai multe perspective,
deoarece mișcarea în sine a căutat să creeze un spațiu estetic nou și radical, distinct de stilurile
tradiționale existente.

Unul dintre aspectele care pot fi asociate cu heterotopia în contextul Art Nouveau este reprezentat
de spațiile alternative și inovatoare pe care le-a creat. Mișcarea a respins stilurile convenționale și a
căutat să creeze o arhitectură și un design interior care să fie inovatoare și neconvenționale. Prin
utilizarea formelor curvilinii, liniilor organice și detaliilor decorative intricate, Art Nouveau a creat spații
care au sfidat normele și așteptările tradiționale. Clădirile Art Nouveau au prezentat adesea fațade
decorate cu ceramică colorată, sticlă și fier forjat în forme organice, oferind astfel un aspect suprarealist
și aparte. Aceste spații alternative au reprezentat o schimbare radicală față de stilurile arhitecturale
existente și au creat un cadru estetic distinct și separat.

Una dintre caracteristicile definitorii ale Art Nouveau este explorarea formelor naturale și organice
în proiectarea spațiilor. Linii fluide, curbe delicate și contururi inspirate din natură au fost integrate în
clădiri, mobilier și obiecte decorative. Acest lucru a creat o estetică unică și neconvențională, care a scos
în evidență natura și frumusețea formelor organice.

Spațiile Art Nouveau au sfidat normele și așteptările tradiționale, aducând o schimbare radicală în
arhitectura existentă. În loc să se limiteze la modele rigide și simetrii perfecte, mișcarea a promovat
asimetria și libertatea în proiectare. În locul fațadelor monotone și sobrietății tradiționale, Art Nouveau a
introdus clădiri cu frontoane ondulate, ferestre și balcoane curvilinii și detalii ornamentale sofisticate.

Ne apropiem aşadar de semnificația decorației Art Nouveau ca factor simbolic. In această privință
aspectul cel mai important este capaci tatea sa de a sublinia structura formei şi apoi de a contopi atât
obiectul cât şi ornamentul lui într-o entitate organică: scopul devine astfel unitatea şi sinteza.

Dar calitățile ornamentale ale stilului Art Nouveau pot fi remarcate şi într-un context simbolic mai
direct, şi e posibil ca această ambianță simbolică să fi jucat de fapt un rol mal important decît sîntem noi
în măsură să concepem astăzi." Pour bannir le symbole du decor, il faudrait chasser du firmament notre
satellite"(Pentru a elibera decorația de simbol ar trebui să smulgem luna de pe firmament), după cum s-a
exprimat Emile Gallé in 1900. Ornamentația care înmugurește şi se dezvoltă reflectă aşadar, elemente
esențiale ale stilului Art Nouveau, însăsi şi resursele creatoare ale acestuia. Sunt alese diferite , forța
elemente naturale: mlădița plină de sevă, arborele tânăr dar cel mai important rămâne mugurele. In
granițele acestei lumi ornamentale, evoluează o întreagă iconografie.

Putem distinge diferite aspecte ale formei in aceste stil, în total patru asemenea aspecte. In
primul rind apare o concepție abstractă și de structură uneori aproape sculpturală, care manifestă în
acelaşi timp şi un puternic caracter dramatic. În al doilea rînd, în Franta, găsim un stil floral de o vădită
inspirație vegetală, în care se acordă o deosebită importanță elementului organic şi de creştere. In sfera
cultural-geografică franco-belgiană se evidențiază în general tendința structurală, acordîndu-se cea mai
mare atenție ornamentului ca simbol structural. Şi în Italia stilul tinde spre floral, dar fără aceeaşi eviden
tiere a structurii. In cel de al treilea rând există şi o concepție lineară bidimensională şi literar simbolică,
care se manifestă mai ales în Scoția, la grupul alcătuit în jurul lui Mackintosh. In toate aceste trei versiuni
ale stilului, asimetria bine echilibrată devine un scop in sine. Cea de a patra conceptie pe care o vom
întâlni este constructivă și geometrică, manifestată în special în Germania şi Austria. Acestor concepții
esențiale li s-ar mai putea alătura una de inspirație animalieră, care predomină in Scandinavia şi Scoția.
Folosind entrelac-ul cu multă generozitate, această variantă reprezintă șerpi şi reptile.

Stilul Art Nouveau abstract și structural simbolic a cunoscut cea mai plenară înflorire în sfera
culturală franco-belgiană. În această variantă Art Nouveau formele naturale sânt astfel transformate,
încât aproape nu mai pot fi recunoscute, iar motivele decorative sunt la rândul lor prefăcute într-un
limbaj artistic cu desăvârșire abstract, caracterizat în general de o mare plasticitate şi dinamism. Putem
adopta oricare din aceste două puncte de plecare, trăsătura caracteristică a stilului rezultând din faptul
că materialul în sine şi calitățile sale au o importanță secundară, structura și forma principală a obiectului
fiind subliniate prin intermediul unor,,linii de forță" care pleacă deseori din punctele centrale, ca nervii
din sistemul organic. De regulă și acest limbaj artistic evidențiază constructia obiectului sau importanța
structurală a unei anumite trăsături, forma prehensibilă a stinghiilor dintr-o anumită piesă de mobilier
ori relația dintre un corp de iluminat şi sursa reală de lumină. Decorația executată de Guimard pentru
Metro și proiectul său pentru anumite părți de constructie sunt extrem de edificatoare în acest sens.
Ornamentul poate de asemenea să sublinieze şi să simbolizeze această structură, astfel încât putem vorbi
într-adevär despre ornament ca simbol al structurii.
 Stilul Art Nouveau floral şi organic a înflorit cu precădere la Nancy în mîna marelui său maestru,
Émile Gallé. Gallé s-a prezentat la Expoziția de la Paris din 1900 cu o masi de lucru cu marchetărie din
diferite esențe. Intre picioarele postamentului putem remarca motive florale care curg și se ondulează
ritmic într-un joc linear. Partea superioară poartă inscripția "Travail est Joie" (munca înseamnă placere).
Inscriptia ca atare și folosirea citatelor literare sînt definitorii pentru Gallé, acestea reflectînd înclinația
spre sim bol şi literatură, frecventă în opera sa. Scopul nu urmărește doar ca funcția să fie exprimată prin
intermediul construcției, ci şi prin decorație- concepție ale cărei ră dăcini se aflä mult mai în urmă tocmai
în secolul al XIX-lea. Natura, plantele şi florile, au furnizat marea sursă de inspirație, dar numai prin
recrearea organicului, în termenii unor diferite simboluri, această sursă poate fi folosită la adevărata ei
valoare. Nicăieri într-altă parte floarea n-a mai fost recreată cu atâta generozitate ca în studioul său.
Deviza sa putea fi văzută deasupra uşii: "În adâncurile codrilor, pe malurile apelor, în muşchi, acolo se
află rădăcinile noastre".

Concepția liniară bidimensională și simbolică a stilului Art Nouveau a atins culmile elegantei prin
Şcoala de la Glasgow. Unul dintre principiile decorative fundamentale ale Şcolii l-a reprezentat valoarea
decorativă a liniei şi care ar putea fi considerat, de fapt, punctul său de ple care artistic. La fel de
importantă a rămas, totuşi, aspirația sa către o formă în acelasi timp încordată şi elegantă. Proiectul lui
Mackintosh pentru o Ceainărie, 1903-1904, este un exemplu desăvîrsit de interior extrem de sofisticat
aparținînd acestei școli.

Decorațiile sunt liniare şi total bidimensionale, detaliile de ornament amintesc muguri stilizați ori
boabe de fasole. Introducerea unor siluete feminine dezinvolte învăluite în conturul unor picături de
lacrimi care cad ori se circumscriu unor tipare liniare, este de asemenea specifică. Totul se subordonează
unor principii decorative clare şi precise neexistind nici o tendință spre un efect de profunzime ori de
iluzie. in cadrul şcolii de la Glasgow s-a dezvoltat o ornamentație simbolică independentă de obiect, de
structura ori functia sa și care constă în esență în inimi, muguri, bulbi încolțiti, contururi în formă de ou,
stilizate şi vădit ab stracte.

Aceste ornamente pot fi mai bine percepute dacă le considerăm simboluri asociate cu viața şi
evolutia. Deosebirea dintre varianta scoțiană și aspectul structural abstract și floral, organic al stilului o
constituie ritmul liniei si forma robustă a curbei. Ritmul de sorginte fran ceză este ca de bici, sfichiuitor, o
formă viguroasă aptă să producă mişcări abrupt contorsionate şi dinamice. Nu astfel se petrec însă
lucrurile la Glasgow, unde curbele curg lin si unde linia se înclină de regulă mai puțin abrupt, dar prin
contrast mai lungă și prea accentuată, nepermițând astfel crearea unui efect de repaus. Acesta e motivul
pentru care factorul de tensiune din linie este diminuat: ritmul final nu mai azvârle linia în spațiu; aceasta
ricoșează închizind conturul, care apare astfel mai controlat, mai lipsit de dinamism şi de temperament
decât l-am cunoscut de cealaltă parte a Canalului Mânecii.

O alta concepție a stilului Art Nouveau este constructivă şi geometrică. Se găsește în opera lui
Serrurier Bovy si Mackintosh şi de asemenea în Germania şi Austria. in special van de Velde a cultivat un
constructivism de tip Art Nouveau, folosind din belşug suporți în arc şi line ari. Spre deosebire de
concepția Art Nouveau structural abstractă, ornamentul este aici ferm ancorat în suprafață. In Austria,
avansînd mai mult înspre constructivism şi rectilinearism, ornamentul geometric, pătratul şi cercul au
devenit un scop în sine, de fapt s-au atins extremele a ceea ce numim Art Nouveau. Nicăieri semnificația
simbolică nu e mai redusă ca aici: planta nu mai crește, floarea a luat locul mugurelui.

În 1898 Hoffmann a proiectat un interior în care remarcăm în primul rând principiul cumulativ
caracteristic decorației interiorului austriac din această perioadă. Tendința de a realiza o fuziune coezivă,
în care fiecare trăsătură să se îmbine cu următoarea, este aici inexistentă. In vreme ce fiecare piesă
individuală de mobilier reprezintă o parte dintr-un întreg, ea este în acelaşi timp un obiect complet
independent în compoziția spațiului. Mai mult, pătratul va deveni aici cel mai comun motiv decorativ și
în același timp vom remarca aprecierea exactă a ornamentului în funcție de suprafața nedecorată. Dacă
ar fi să trasăm nişte linii precise de demarcație după criteriul formei, s-ar părea că stilul Wiener Sezession
rectiliniu şi geometric se situează dincolo de limitele mişcării Art Nouveau.

Hoffmann, Desen de interior, 1898.

Totuşi, Hans Curjel avea dreptate când remarca în 1952: "Dacă dinamica lineară constituia
un mijloc de exprimare la sfirsitul secolului, creația bazată pe elemente geometrice era tot atit de im
portantă. La începutul perioadei, pe la 1900, trăsăturile rectangulare dinamice exercitau o putere de
atractie la fel de mare ca si nu pre care curg aidoma undelor... Folosirea miiloacelor geomatric supune
diminuarea sensibilităţii artistice ori fortei imaginatiei."

Curentului geometric îi lipseşte, într-adevăr, noțiunea structural simbolică şi organică care are o
importanță fundamentală pentru stilul Art Nouveau. Ne putem, desigur, întreba dacă limbajul acestui stil
trebuie sau nu să fie etichetat drept Art Nouveau. Într-o oarecare măsură se îndepărtează mult de
accepțiunea generală a stilului. Pe de altă parte el întruchipează aceleaşi idei de bază cum ar fi dorința de
a crea o „Artă Nouă".

Predilecția pentru ornamentația animalieră cu greu ar justifica o denumire specială, deoarece e

mai importantă decât celelalte, şi mai mult, acesta se limitează mai ales la lucrări în metal, în argint şi la
bijuterii. În Scandinavia şi într-o măsură oarecare și în Anglia elemente de stil normand au fuzionat cu
stilul Art Nouveau, rezultatul fiind o simbioză stilistică, o componentă a acesteia reprezentând
ornamentația romanică animalieră, cu entrelac, format din şerpi încolăciți, iar cealaltă, linia elegantă şi
ritmică a Jugend-stil-ului german. Lebede, caracatițe şi meduze sînt şi ele folosite în ornamentație,
datorită ritmului alunecător pe care asemenea ființe îl îndreptă tesc pe creator să-l reproducă.
 O altă formă de inspiratie din lumea animalieră se poate afla în opera lui René Lalique în care
Femeia se contopeşte deseori cu alte crea turi ale Naturii. Bijuteria reprezentînd o femeie pe jumătate
înghițită, redă cu precizie îmbinarea morbidului cu sordidul, care a înflorit în anii 1890 şi care ilustrează
transformarea deplină a personalității feminine: femeia e prezentată acum ca una din acele făpturi ale
nopții, animal veninos si de pradă. Adeseori ea se asociază şi cu plantele în creștere care se agață
mîngîietor de ea; dar aceact exprimă deseori o idee mult mai profundă și anume alianta intimă şi adîncă
cu Natura.

Evidentierea acelor aspecte care nu ne apăreau ca inerente la începuturile ori în evoluția

mişcării Art Nouveau este tot atît de importantă. Istoria artei cunoaște multe forme de cultură care să fi
cultivat un ritm linear legănat, contururi încărcate de energie şi un grațios joc de linii. Putem găsi
ornamente de tip Art Nouveau în cultura cretană si în cea miceniană; Dali pretinde s-o fi găsit în arta
greacă; ne este familiară din ornamentația vremurilor mero vingiene, de la perioada Viking din stilul
Jelling si stilul Urnes, în broderia şi sticla persană, în cultura japoneză si în broderiile englezeşti din
secolele al XVIl-lea şi al XVIII-lea.

În toate aceste forme de artă şi probabil în multe altele se pot găsi elemente ornamentale de
inspiratie Art Nouveau, chiar şi schite a căror asemănare ne frapează. Cu toate acestea, este clar că nici
una nu are vreo legătură cu stilul Art Nouveau si similitudinea nu trebuie confundată cu cauzalitatea.
Căci o analiză comparativă nu sugerează nici pe departe că în aceste culturi atît de deosebite ar exista
factori comuni, care în împrejurări date să fie capabili să producă imagini stilistice analoage celor din
mişcarea Art Nouveau.

Stilul și-a pus pecetea pe aproape toate genurile de artă. Detaliile decorative intricate au fost
un alt aspect distinctiv al Art Nouveau. Artiștii și arhitecții au acordat o atenție deosebită detaliilor,
creând elemente decorative complexe și rafinate. Ornamentația era integrată în fiecare aspect al unei
clădiri sau al unui obiect, de la fațadele exterioare și uși până la mobilier și obiecte de artă. Această
abundență de ornamentație a contribuit la crearea unor spații pline de farmec și a oferit o experiență
vizuală impresionantă.

Prin crearea acestor spații alternative și inovatoare, Art Nouveau a reușit să redefinească
conceptul de frumusețe și estetică în arhitectură. Aceste spații au fost percepute ca fiind mai mult decât
simple construcții funcționale, ci ca opere de artă în sine. Ele au invitat oamenii să exploreze și să
experimenteze noi forme și experiențe spațiale.

O altă caracteristică a Art Nouveau care o transformă într-o heterotopie este estetica non-
conformistă și excesivă pe care mișcarea a adoptat-o, dar și distanțarea de contextul cultural și istoric .
Prin explorarea formelor curvilinii, a modelelor intricate și a detaliilor decorative, Art Nouveau a rupt cu
stilurile arhitecturale și artistice tradiționale. Această separare de contextul cultural și istoric a creat un
spațiu distinct și separat, în care stilul a putut să-și exprime în mod liber ideile și inovațiile. Acesta a adus
o abundență de ornamentație și detaliu în arhitectură și designul interior. Clădirile erau adesea acoperite
excesiv cu decorațiuni, iar mobilierul și obiectele de artă erau elaborate până în cele mai mici detalii.
Această estetică non-conformistă a fost în contrast puternic cu estetica tradițională, care punea accentul
pe simplitate și sobrietate. Art Nouveau a căutat să creeze o experiență estetică intensă și opulentă, care
să ofere o alternativă la stilurile tradiționale existente. Această estetică excesivă și non-conformistă poate
fi considerată o formă de heterotopie, deoarece creează un spațiu distinct și separat de normele și
așteptările existente.

Art Nouveau a căutat să zdrobească clișeele epuizate ale istoricismului și naturalismului (cum
le vedeau ei)nu cu logică, ci cu "bio-logica"; magia vieții și a organicului urma să exorcizeze fantomele
stilurilor trecute. Nu mai era considerat important să ne protejăm de forța elementelor, ci de zgomotul
orașelor, de violența traficului modern, care îngrădește totul în calea sa, de industrie și de masele
mecanizate. Lumea animală și vegetală, întruchiparea creației și a creșterii naturale, oferea modalități și
mijloace de regenerare.

Înțelegerea Art Nouveau, pe de o parte celebrată ca începutul Stilului Modern și ca primul

și ultimul stil uniform după Baroc, iar pe de altă parte respinsă ca "infern ornamental", kitsch și arte și
meserii. Estetica Art Nouveau este o estetică a contradicției; pentru ca aceste contradicții să fie trăite ca
o operă de artă, este necesară o înțelegere suficientă a obiectului privit, care depășește mult percepția
vizuală

"Există doar trei lucruri pentru mintea creativă: aici sunt eu, aici este natura și aici este
obiectul pe care urmează să-l înfrumusețez." Zoologul și filosoful natural Ernst Haeckel (1834-1919) era
în armonie cu spiritul vremii cu învățăturile sale moniste.

În scrierile sale ilustrate, Natürliche Schöpfungsgeschichte [Povestea Creației, 1868] și

Kunstformen der Natur [Forme de Artă din Natură, 1899], el a prezentat teoria conform căreia realitatea
poate fi redusă la un singur principiu - spiritual sau material. Haeckel s-a preocupat în primul rând de
animalele amorfice, asemănătoare plantelor - meduze, cnidarieni, alge marine, radiolarieni, alge, corali și
protozoare - ale căror structuri erau aproape lipsite de linii solide și drepte și au fost intens folosite în
ornamentarea Art Nouveau. El însuși a descris aceste "creaturi intermediare" ca fiind "minunat
ornamentate".

Un alt om preocupat de forme naturale a fost Karl Blossfeldt (1865-1932), care a studiat
plantele în diferite stadii de creștere, mărită de mai multe ori în fotografiile sale detaliate (ilustr. p. 21).
Acestea au servit pentru a accentua conștientizarea artiștilor asupra naturii și au fost adesea integrate
direct în modele și designuri.

Interesul crescut pentru știința naturală și progresele tehnologice de la sfârșitul secolului al

XIX-lea a permis explorarea microcosmosului, fenomene anterior ascunse de ochii omului. Prin
adăugarea unui condensator la microscop în 1872, Ernst Abbe (1840-1905) a deschis noi oportunități
nelimitate pentru științele naturii. Atenția s-a concentrat în special pe studiul insectelor, care a devenit
incredibil de popular. Membrele curbate și elastice ale acestor organisme vii, zumzăitoare și fluturătoare,
s-au prestat la jocul de linii al Art Nouveau ca modele decupate . Jocul irizant al culorilor aripilor fluturilor
și libelulelor, nuanțele schimbătoare ale exoscheletelor chitinoase ale gândacilor, crabilor, păianjenilor și
insectelor se reflectă în schemele de culori ale Art Nouveau.
 Caracterul plasmatic al acestor "creaturi intermediare" are o afinitate aproape secretă cu
ornamentele pline de umflare ale schimbării de secol. Ațele și tentaculele goale ale polipilor devin lămpi
și lumini; ca părul femeilor, ele încâlcesc și înlănțuie arta și psihologia fin de siècle. Expresia "fin de
siècle" este un termen în limba franceză care se traduce literal ca "sfârșitul de secol". Perioada "fin de
siècle" este adesea asociată cu schimbări sociale, politice și culturale semnificative, precum și cu o
anumită stare de decadentă și de sfârșit de epocă. În artă și literatură, aceasta a fost o perioadă de
experimentare și inovație, cu mișcări precum simbolismul și Art Nouveau emergând în acea vreme.

"Desigur, fiecare stil este unic, dar Art Nouveau este unic printre stiluri."3 Înainte ca înalta
calitate pe care Art Nouveau avea să o aducă în dezvoltarea artistică a secolului al XX-lea să poată fi
aplicată ca un criteriu, acest stil, un fenomen relativ scurt de 25 de ani, trebuie respectat ca o realizare în
sine. "În trecut, numeroase curente artistice s-au numit 'moderne'. Putem trece cu vederea faptul că
constructorii primelor catedrale gotice au făcut o distincție între 'opus antiquum' și lucrarea lor, 'opus
modernum'. Chiar și rococo a fost numit 'stil modern' de contemporanii săi. Stilul pe care îl numim Art
Nouveau a fost numit 'stil modern' în Anglia în jurul anului 1890. Art Nouveau, "Artă Nouă", a fost și este
istorică.

Mutația violentă de la schimbarea de secol ascunde atracția noastră prezentă și este un

catalizator pentru tot felul de idei noi încă relevante pentru lumea de astăzi. "Am fost cu toții artiști ai Art
Nouveau. Erau atât de multe curbe sălbatice și nebunești în acele intrări de metrou și în toate lucrările
Art Nouveau că m-am revoltat și m-am restrâns aproape exclusiv la linii drepte. Cu toate acestea, în ciuda
acestui fapt, am participat în propriul meu fel la Art Nouveau." Chiar dacă ești împotriva unui curent, tot
ești parte din el." Cubul și arabescul sunt pro și contra aceluiași mișcare, a cărei sursă se află în același
fond de gânduri și idei filosofice, literare, artistice și socio-reformiste.

Aceste "calificări", contextul cultural și politic, au format acest principiu al designului. O

mare suprafață plană pe suprafața picturală, evidentă în ukiyo-e . Tăieturile îndrăznețe ale litografiilor lui
Toulouse-Lautrec au la rândul lor originea în aranjamentele descentralizate și în modul secționat de a
vedea lucrurile caracteristic xilogravurilor japoneze. Aristocratul francez a creat propria versiune a
scenelor Kabuki și a shunga [imagini de primăvară] din Yoshiwara, cartierul de divertisment al Edo (Tokyo
modern), imitând nu numai formele, ci și mediul său cu motivele sale din lumea Montmartre.

Chiar și Cézanne, un opozant încăpățânat al tendinței japoneze, nu a scăpat de influența

ei. În spatele omagiilor sale cristaline aduse Mont Sainte Victoire se află seria Fuji la fel de importantă a
lui Hokusai. Lista pictorilor inspirați direct și indirect de ukiyo-e este ca un clasament al artei din perioada
1860-1910: Pissarro, Monet, van Gogh, Gauguin, Seurat, Signac, Redon, Ensor, Munch, Hodler, Toulouse-
Lautrec, Bonnard, Vallotton, Vuillard, Beardsley, Klimt, Matisse și toți cei omiși din Sala de faimă a istoriei
artei.

Trecerea la suprafețe pure și depărtarea de margini nu este un fenomen restricționat doar

artei grafice din Art Nouveau; a fost aplicat și în spațiile mobilate. Luarea în considerare a funcției,
proprietăților materialelor și proceselor de lucru - caracteristici ale artei japoneze - a devenit un arhetip
pentru designul artei obiectului la schimbarea de secol . Noile stiluri preluate din reformele mișcării
Artelor și Meseriilor din Anglia s-au răspândit pe tot continentul și au revoluționat designul.

Art Nouveau a refuzat să continue să facă distincție între forme de artă "inferioare,
aplicate" și artă "superioară, liberă". Artistul-meșteșugar japonez a fost un paradigma pentru această
egalitate. "Ceea ce încercăm să facem este ceea ce japonezii au făcut întotdeauna", a declarat Josef
Hoffmann în programul de lucru al Wiener Werkstätte (Atelierele Vieneze). În jurul anului 1900, nu exista
un studio al unui maestru, fie al lui Gallé, fie al lui Lalique, fie al lui Tiffany, care să nu producă propriile
sale articole în stil japonez personal, la fel cum arta cărții și litografiile nu ar fi putut înflori fără
spontaneitatea artei japoneze. În zen, sinceritatea inimii înlocuiește orice fel de dogmatism; în aceasta
stă, probabil, relația cea mai adâncă - care este și cea mai dificil de descris - într-un stil de viață estetic.

"Lumea obiectelor nu înseamnă nimic, dar fiecare obiect obișnuit este absolut. Lucrurile
mici sunt la fel de modeste și de lăudabile ca și cele mari. Nu le apucăm; suntem apucați. O lucrare de
artă zen nu înseamnă nimic; este acolo. Forma este vid, vidul este doar formă. Cercul este gol și plin.
Lucrurile și vidul dintre ele sunt la fel de valabile." Învățăturile zen figurează în arhitectura occidentală
fără modificări. Frank Lloyd Wright și Josef Hoffmann au reușit amândoi să realizeze o mișcare liberă între
interior și exterior folosind construcții simple cu materiale potrivite.

Artiștii post-Ruskin, artiști-meșteșugari, designeri, arhitecți și artist-arhitecți au demonstrat o

acceptare ușoară a formelor și subiectelor noi, rezultatul printre altele al dorinței de o nouă spiritualitate
care să contracareze implicările amenințătoare și ostile ale unei societăți industriale în creștere, prin
unitatea cu natura atât internă, cât și externă.

Această separare de contextul cultural și istoric a creat un spațiu distinct și separat, în care
Art Nouveau a putut să-și exprime în mod liber ideile și inovațiile. Astfel, Art Nouveau a devenit o formă
de heterotopie, în care creațiile și spațiile sale au fost izolate și separate de realitatea socială și culturală
existentă.