Curs 1 – Planul de bază

Limbajul arhitectural are aceste două părți și anume vocabularul și sintaxa, adică regula de asamblare și
de modificare a formei cuvintelor în cadrul comunicării.

Am făcut și anul trecut această paralelă între limbajul vorbit și limbajul arhitectural. După cum știți avem
cuvintele, elementele de vocabular care sunt asamblate în grupuri de cuvinte, în sintagme sau propoziții,
cu ajutorul regulilor sintactice mai departe acestea la rândul lor sunt articulate între ele formând fraze sau
texte.

Planul de bază
Pentru arhitectură echivalentul cuvintelor celor mai simple sunt elementele simple de vocabular prin care
prin convenție vă propun să le numim și elemente arhitecturale. Acestea sunt asamblate cu ajutorul
regulilor sintactice și ne dau elemente complexe (pe care tot prin convenție le numim elemente de
compoziție, adică spații sau volume) și mai departe acestea asamblate cu ajutorul regulilor redau obiecte
arhitecturale sau ansambluri arhitecturale.

Acești termeni anume “elemente arhitecturale” și “elemente de compoziție ” sunt preluați din tratatul
“Eléments et théorie de l’architecture (1909)” al lui Julien Guadet, profesor de teorie de la școala de Beaux-
Arts de la Paris. Această carte de teorie era un fel de biblie a studenților de arhitectură din cadrul
Universității noastre. În tratat sunt foarte multe lucruri interesante, chiar dacă este vorba de sfârșitul
secolului 19 începutul secolului 20. Acest tratat de teorie cu metoda sa elementaristă de studiu al limbajului
arhitectural, descompunându-l până la elementele cele mai simple, a anunțat modernismul raționalist al
secolului 20. Chiar și avangardele, de exemplu neoclasicismul, merge cel mai departe cu descompunerea
formelor în elemente simple, liniare și planare, ca în pictura lui Mondrian; chiar și acest modernism
canonic, sistematic doctrinar cu numele alternative de funcționalism sau stil internațional, s-a folosit de
această metodă elementaristă a lui Guadet. Guadet nu vorbește despre stil, nu vorbește despre simetrie și
axialitate care erau reguli sacrosancte la Ecole des Beaux-Arts, ci el se ocupă de compoziție, adică de
asamblarea elementelor simple și complexe pe care le numește cum vă propun să le numim și noi
“elemente arhitecturale” și “elemente de compoziție”.

Vom începe cu vocabularul

Planul de bază
Avem elementele simple care sunt liniare, de suprafață și goluri. Elementele liniare sunt cele care au o
dimensiune preponderentă. Elementele de suprafață sunt planșee, pereți și diverse forme de acoperire.
Golurile sunt formele negative, uși sau ferestre.
Elementele complexe sunt spațiile și volumele, deci elemente tridimensionale care pot avea o infinitate de
forme, dar există niște tipuri particulare la care arhitecții apelează în mod frecvent. De exemplu tipul
central, tipul longitudinal și tipul labirintic - acestea sunt trei tipuri spațiale pe care le întâlnim dincolo de
epoci, dincolo de stiluri în întreaga istorie a arhitecturii. Pe urmă putem avea spații pe care le clasificăm în
spații închise - încăperile, semi-închise – porticuri sau logii, spații deschise – terasele, balcoanele.
În ceea ce privesc volumele, ca tipuri particulare avem în primul rând formele primare – cubul, sfera,
cilindrul, piramida la care arhitectura se raportează adesea. Pe urmă avem forme complexe care provin din
combinații de forme mai simple și care sunt preluate de fapt după modele istorice cum sunt Pantheonul de
la Roma sau Tempietto a lui Bramante. Aici putem să trecem și anumite subansambluri care intră în
componența clădirilor și anume bovindoul, casa scării, decroșul, lucarnele.

Noi ne vom ocupa acum de elementele de suprafață care pot fi considerate elemente fundamentale ale
vocabularului arhitectural pentru că, vorbind despre ele vorbim de fapt și despre coloane, stâlpi, ferestre,
uși care sunt incluse în aceste suprafețe ce definesc un spațiu sau volum.

Avem trei tipuri de suprafețe:

A. Suprafața sau planul de bază
B. Suprafața sau planul de acoperire
C. Suprafețele sau planele laterale

Planul de bază
Le vom studia pe rând în termenii semnificațiilor lor primare care sunt efectele pe care le generează. Noi
am studiat acest lucru și anul trecut la experiențele primare ale relației cu mediul. Acolo clasificam
experiențele în senzoriale și spațiale, și la experiențe spațiale am identificat care ar fi cele mai importante și
v-am dat niște exemple de asemenea experiențe pe care se bazează semnificațiile, adică aceste efecte.

Acum noi vom studia altfel. Vom studia suprafețele și la fiecare dintre efectele lor vom studia ceva mai în
detaliu.

La fiecare dintre aceste tipuri de suprafețe ne vor interesa efectele spațiale. Efectele senzoriale sunt
auxiliare și le discutăm de fiecare dată cum intervin și cum modifică, amplifică, diminuează efectele
spațiale.

Din această schemă se poate înțelege de ce este suficient dacă discutăm despre tipurile acestea de
suprafețe, pentru că de exemplu discutând despre pereți, automat vom discuta și despre elemente liniare
care pot forma un perete; vorbim și despre goluri care sunt perforate în suprafețe etc.

Planul de bază
Ecoanson - suprafață formată între arhitrave, arce, în cazul de față un triunghi cu două laturi curbate -
Palatul Topkapi, Istanbul.

Vom începe cu planul de bază

Acesta este suportul vieții și activității umane, fie că este sol natural, fie că este un sol artificial.

Spre deosebire de celelalte două suprafețe, planul de bază este absolut indispensabil. Întotdeauna vom
avea un plan de baza. Suprafața în care trăim și ne desfășurăm activitățile trebuie să fie orizontală, pentru
echilibru. Arhitecții pe parcursul timpului, mai ales în secolul 20 au încercat să iasă de sub tirania
orizontalității, inclusiv în cadrul acestui plan de bază, dar nu le-a reușit.

Există situații în care este nevoie de un plan înclinat ca plan de bază – sălile de spectacol, rampele și
scările.

Planul de bază
Mai departe am câteva exemple din spațiul urban în care au fost speculate niște plante naturale ale
terenului, rezultând un plan de bază înclinat care pune in valoare obiecte arhitecturale, cum este cazul din
Piața San Pietro unde porțiunea in forma de trapez din fața Catedralei este înclinată și Bernini a lăsat-o în
mod special astfel tocmai pentru a înălța Monumentul atât de important și a ii da un plus de prestanță.

Colina capitolină pe care s-a așezat piața capitolului este spațiul civic al Romei și Palatul senatorilor este
primăria romană. Către ea urcă o rampă cu o pantă redusă, solemna pe care o poți parcurge fără
dificultate astfel încât cetățenii Romei se puteau simțit ca adevărați stăpâni ai destinului orașului. În schimb
biserica din partea stângă construită în evul mediu timpuriu este situată pe o zonă a colinei capitoline, deci
ceva mai înalt, deci atunci rampa la fel de amplă ca lățime, este mai abruptă, este foarte obositoare și în
mod simbolic arată că trebuie să depui un efort pentru a ajunge să dialoghez cu divinitatea pentru a accede
într-un spațiu sacru. Deci iată niște situații în care există suprafețe de bază non orizontale dar totuși
planare.

Planul de bază
Vom studia deci pentru planul de bază întâi efectele pe orizontală, efectul de delimitare și efectul de
direcționare și pe urmă efectele gravitaționale care sunt cele mai caracteristice.

1. Efectul de delimitare

Delimitarea unui spațiu evident se face în modul cel mai eficient cu ajutorul pereților, a suprafețelor
verticale care au chiar acest rol principal, de separare, compartimentare, delimitare a spațiului. Planul de
bază are ca rol principal rolul de suport, și totuși, numai cu ajutorul planului de bază putem delimita zone
spațiale într-un câmp mai larg. Cum? Prin discontinuități ale suprafeței - textură, culoare, contur. Sau prin
discontinuități de volum - denivelări.

Un exemplu de discontinuități ale suprafeței: Tratarea unui paviment poate să separe zone spațiale și aici
este un spațiu al unei biserici - Redentore Palladio - În care zona holului are un paviment foarte elaborat, în
timp ce zona navei destinată credincioșilor are un caroiaj foarte simplu, modest. Deci separarea este
vizibilă. Nu foarte puternica, dar vizibila.

Planul de bază
O separare mult mai puternică este atunci când avem denivelări. Depinde de gradul de delimitare de
înălțime al denivelării pentru că odată cu denivelarea apar niște mici parapete sau pereți mai scunzi care
au chiar acest rol de delimitare.

Aceste scheme ne arată și faptul că o coborâre a planului de bază generează un spațiu protejat, introvertit,
intim sau chiar închis. Dimpotrivă, ridicarea te face să te simți expus și deci spațiul pe un podium este un
spațiu extrovertit, deschis spre exterior și chiar un spațiu expus.

Aici sunt câteva exemple din acea biserică a secolului 21 a lui Richard Maier. Altarul este ridicat cu
aproximativ 40 cm, adică o continuitate perfectă și vizuală și fizică.

Planul de bază
La o înălțime mai mare, până la 1 m 50 continuitatea fizică este întreruptă dar cea vizuală se păstrează. În
schimb dacă vrei să vezi ceva la o înălțime mai mare de nivelul ochilor atunci continuitatea vizuală este clar
întreruptă.

În schimb, dacă ești sus, continuitatea vizuală se păstrează într-o oarecare măsură.

2. Efectul de direcționare

Efectul de direcționare înseamnă inducerea unui impuls de mișcare dintr-un punct în altul al spațiului. În
primul rând forma planșeului în plan dar și în secțiune poate să genereze un asemenea impuls, poate da
un efect de direcționare.

Planul în formă de cerc sau de poligon regulat are evident cel puțin două direcții care se echilibrează și
deci este un spațiu static, neorientat, în timp ce un spațiu rectangular va imprima un impuls de mișcare

dintr-o latura scurtă în cealaltă, cu atât mai puternic cu cat diferența dintre laturi este mai mare. Deci un
spațiu dreptunghiular este un spațiu orientat după latura mai lungă. Dar putem avea și planuri de formă
eliptică cum întâlnim în perioada barocă și atunci orientarea va fi după diametrul mai mare.

Planul de bază
Aici în această imagine avem exemplul unui plan central și al unuia longitudinal care pot să ilustreze ideea
de statică și dinamică a spațiului. În ceea ce privește spațiul longitudinal trebuie observat cum acest efect
primar, direcționarea longitudinală, a fost speculată în mod simbolic în bazilica creștină. Creștinii au
împrumutat modelul bazilicii păgâne. Bazilica romană avea intrările pe laturile lungi, dar creștinii folosesc
latura scurtă pentru intrarea principală, astfel încât în momentul în care intri în spațiul bisericii, imediat
atenția ta este atrasă de capătul celălalt unde se află altarul, deci simbolul salvării, al mântuirii și apare
această atracție către altar generată de efectul de direcționare.

Deci vedeți cum semnificațiile simbolice se construiesc pe cele primare, speculând potențialul expresiv al
formelor arhitecturale.

Există și situații ambigue cum este dreptunghiul cu cele două seturi de laturi aproximativ egale – atunci
spațiul nu este nici direcționat nici static. Dacă vrem să îi generăm un impuls de mișcare trebuie să-i
aplicăm un alt efect, spre exemplu tratarea pavimentului. Dacă vorbim despre un spațiu in formă de trapez,
direcționarea va fi după mediatoare sau bisectoare și atunci depinde unde punem elementul de interes. Și
forma în secțiune ne poate interesa, poate avea un efect de direcționare. Când am vorbit despre aceste
plane înclinate, evident linia de cea mai mare pantă este direcția acelui spațiu și în general ceea ce se află
la partea superioară a unei rampe capătă importanță. Un alt factor care interesează în afară de forma
planșeului este tratarea suprafeței. Acesta se poate trata fie prin model decorativ, fie prin trasee marcate în
paviment.

În exemplul de aici avem holul cinematografului Aro. Holul era oricum direcționat, unul longitudinal și
arhitectul a ales să accentueze această orientare prin modul de tratare cu benzi longitudinale.

Planul de bază
Schemă de aici ne arată că e bine să avem grijă întotdeauna când compunem un spațiu la modul în care
se combină diverse efecte pentru că altfel ele se pot bate cap în cap. Spre exemplu aici, să ne închipuim
că avem un spațiu longitudinal, ca un spațiu de biserică. Să presupunem iarăși că planul este înclinat
lateral, deci ar apărea o direcționare după linia de cel mai mare pantă și mai departe să punem dalele pe
diagonală. Deci trei direcții diferite care nu ar ajuta cu nimic efectul spațial general.

În schimb găsim un exemplu de mare măiestrie scenografică la Bernini, exemplu de convergență al

efectelor, la Scala Regia - un spațiu rezultat între peretele bazilicii San Pietro și un perete existent al
Palatului Vatican. Deci pereții erau din start convergenți, deci o direcționare dată și de pereți dar și de
adâncimea spațiului. Introducând rampa, se accentuează foarte puternic acest efect de direcționare și în
plus la aceasta concură și bolta. Bolta este o suprafață de translație si această boltă nefiind cilindrică, ci
conică, pentru că acoperă un spațiu cu pereții convergenți nu pereți paraleli, mai departe generează acest
spațiu in formă de pâlnie, un spațiu care prin efectul scenografic pare mult mai adânc decât este în
realitate.

Planul de bază
 3. Efectele gravitaționale

Efectul de suport este principalul efect pentru că rolul planului de bază este de suport al spațiului. Aici vom
avea mai multe situații și anume: planșeul atașat, planșeul detașat, planșeul deschis și efectul de planșeu
denivelat.

Planul de bază
3.1. Planșeul Atașat

Impresia pe care ne-o dă un plan de bază e că ar fi solidar cu solul natural. Ce înseamnă solidar cu solul
natural? Înseamnă că trebuie să fie alcătuit dintr-un material similar cu solul natural. Dar materialul prin
excelență al scoarței pământului este piatra; celelalte materiale sunt covoare suprapuse peste litosferă.
Acest efect de planșeu atașat care ne dă o siguranță maximă pentru că suntem în legătură cu directă cu
coajă aceasta a pământului, cu zona sigură, apare atunci când solul este pavat cu pietre de formă
neregulată, cu piatră lăsat într-o stare cât mai brută, să dea impresia de natural. Frank Lloyd Wright în
Fallingwater a utilizat un asemenea tip de planșeu la interior în dreptul șemineelor. Deci aceasta este
singura situație în care vorbim despre planșeul atașat.

3.2. Planșeul detașat - acesta poate fi de tip covor sau pur și simplu suprapus peste solul natural. Asta este
situația cea mai obișnuită în care avem un fel de covor din ceramică, din marmură, din lemn, linoleum,
orice tip de material prelucrat. Cea mai frecventă situație este planșeul de tip covor care evident este o
suprafață artificială cu un model asemenea covorului sau nu. Un parchet, un paviment din dale de
ceramică sau piatră lustruită, un covor de mochetă – toate acestea sunt planșee foarte obișnuite care
aparțin acestei categorii și care au acest efect foarte banal.

Planul de bază
Ce este interesant este planșeul suspendat care bineînțeles va da un efect de levitație, de lejeritate pentru
că va părea că plutește deasupra solului, dar mai departe acest efect depinde de cum este tratat, de cum
se combină cu celelalte elemente și cu modul în care este ridicat deasupra solului.

La Vila Savoye, planșeul primului nivel este ridicat pe piloni la înălțimea parterului, circa 3 m. În plus
volumul este înconjurat ca o cutie de suprafețe continue în care sunt decupate aceste fante orizontale ale
ferestrelor. Deci pare o cutiuță izolată și la înălțime de restul spațiului - efectul va fi de izolare, introvertire.În
schimb, la casa Farnsworth, înălțimea la care este suspendat planșeul este foarte mică, de 75 cm. În plus,
volumul este înconjurat de sticlă sau liber pe partea de terasă și deci pare că interiorul se dizolvă pur și
simplu în exterior – efectul este de deschidere, de extrovertire.

O discuție interesantă se poate face pentru Fallingwater. Casa poate fi interpretată ca o piesă în două acte
sau ca o piesă muzicală cu două mișcări. În primul act în care din acest nod plastic al șemineului și al scării
bine ancorate în stâncă țâșnesc spre exterior lamele puternice ale teraselor într-un gest de extrovertire, de
deschidere. În al doilea act, ca niște sertare, aceste terase înghit peisajul, natura și avem

impresia că vor intra la loc în cutia lor inițială, deci o tendință spre închidere, spre introvertire.

Planul de bază
3.3. Planșeul deschis - În mod real sau iluzoriu se deschide către un spațiu aflat sub planul de bază. Dacă
vorbim despre un planșeu transparent atunci deschiderea este reală.

Planșeu oglinda - Dacă vorbim despre un planșeu oglindă, avem un efect de dublare a spațiului și este
iluzoriu. Este un procedeu arhitectural care introduce de fapt o dimensiune fantastică pentru că introduce
un plan de simetrie orizontal care este practic imposibil în lumea noastră dominată de gravitație pentru
clădiri. Este și un efect de monumentalitate pe care îl întâlnim la palatele clasice și baroce.

Planșeul reflectant dă impresia de mărire a spațiului. Planșeul stratificat dă impresia că există mai multe
straturi în adâncime deși ele de fapt sunt coplanare.

Planul de bază
3.4. Planșeul ridicat/coborât

Coborârea spuneam că sugerează protecție, intimitate. Efectul descendent poate să însemne și

inferioritate sau umilință, în timp ce planșeul ridicat poate să însemne superioritate, monumentalizare.

Iată aici un exemplu de biserică romanică, din secolul 10, perioadă în care multe biserici aveau cripta
situată câteva trepte mai jos față de navă și altarul ridicat peste această criptă.

Planul de bază